Asociaţia de Geopolitică „Ion Conea”, împreună cu Centrul de Studii Globale – Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu şi Intelligence4all au organizat joi, 16 decembrie 2021, webinarul „Infrastructuri critice emergente. Riscuri geopolitice”. Au conferenţiat: prof. univ. dr. Liliana Popescu, Vice-rector pentru Relaţii Internaţionale, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, România, prof. univ. dr. Ionuţ Purică, membru AOŞR, membru în Consiliul Consultativ al Primului Ministru pentru Dezvoltare Durabilă, dr. Valentin Ionescu, consilier prezidenţial în perioada septembrie – decembrie 1997, ministru al privatizării din decembrie 1997 până în aprilie 1998, conf. univ. dr. Silviu Nate, Centrul de Studii Globale – ULBS, dr. Cosmin Păcuraru, Asociaţia Energie Inteligenţă, prof. univ. dr. Cristian Barna, Universitatea din Bucureşti, Intelligence4all, dr. Vasile Simileanu, Asociaţia de Geopolitică „Ion Conea”, AOŞR, UZPR. Prezint în continuare, pe scurt, ideile exprimate.

Infrastructuri critice înseamnă mai mult decât ne-am obişnuit acum câţiva ani, de la cetăţean la marile sisteme de apărare. Infrastructuri critice amintite sunt agricultura românească, banii românilor, credinţa, diplomaţia şi altele, evidenţiindu-se conexiunea război hibrid – ameninţări hibride – infrastructuri critice. Industria ener-getică românească este o sumă de infrastructuri critice, aşadar unice, de neînlocuit.

Dezvoltarea capacităţilor instituţionale pentru sistemul infrastructurilor critice din România are multiple dimensiuni: tehnică, socială economică. România a construit deja de 10 ani un sistem care trebuie regândit, reajustat pentru adaptarea la riscurile actuale, însă care este metodologia care să permită evoluţia? Politicile publice din SUA, Australia pun accent nu doar pe protecţie, ci şi pe rezilienţă. Iar strategia guvernului canadian pune accent pe parteneriatul între stat şi sistemul privat. Cadrul ONU are o paradigmă diferită de a UE. Statele membre UE au responsabilitatea sistemelor de infrastructură critică la nivel naţional. Este necesară trecerea de la protecţie, care se referă strict la securitate, la rezilienţă – absorbţia, minimizarea consecinţelor, prin robusteţea sistemelor, care necesită investiţii aproape permanent, întrucât parametrii se schimbă din cauza multitudinii de riscuri care apar. Infra-structura să aibă capacitate de adaptare şi refacere. Rezilienţa are dimensiuni: tehnică, organizatorică – schimbări privind sistemul de conducere, economică, socială.

Politica energetică este folosită acut în Uniunea Europeană de Federaţia Rusă. Energia este unul din fluxurile economice (alături de informaţii, bani, muncă, produse). Aceste fluxuri sunt intercorelate, dinamice. Există strategia de securitate energetică şi strategia de inovare. România are poziţia doi în UE în energie. Dorinţa de a ajunge la 0 emisii în anumite interpretări – deşi nu există 0 emisii de carbon, decât la alte tehnologii din scara lui Kardashev – duce la renunţarea la anumite surse, de fapt la tehnologii poluante pentru energie, căldură. Pentru a face schimbarea de paradigmă energetică este nevoie de tehnologii diverse şi diversificate pentru a contracara orice potenţială evoluţie. Există condiţii specifice pentru fiecare ţară, privitoare la mediu, surse, factori ce încurajează tehnologiile şi este nevoie ca publicul şi decidenţii să cunoască tehnologiile avute la dispoziţie, pentru a finanţa mai bine anumite tehnologii. Din vechime, de la Sun Tzu se ştie că nu este nevoie de atac militar, ci să se destructureze reţelele economice. Energia este o componentă geostrategică importantă. Cheltuim bani pe sisteme de apărare şi finanţăm prin preţul gazului armata de care vrem să ne apărăm. Ideea frumoasă a digitalizării introduce riscuri care înainte nu existau. La black-out nu funcţionează nici sistemele de comunicaţii uzuale, fiind nevoie de sisteme alternative. Nu există mecanisme care să stabilizeze piaţa de energie, ca în pieţele financiare. Costurile de complexitate sunt crescute – dispar intermediarii, companii. În situaţia reţelelor energetice există componente specifice, aspecte strategice, iar fiecare element trebuie gândit pentru energie disponibilă, abordabilă măcar pentru populaţie, dacă nu şi pentru companii. Statul trebuie să se implice prin intermediul energiei, sistemelor financiare. Este nevoie de modele care să ne dea posibilitatea de a analiza scenarii: unde suntem şi unde vrem să ajungem, dându-ne doi paşi înapoi pentru a ne deschide orizontul, pentru a înţelege ce se întâmplă în lume, când ne considerăm fără ieşire, când provocările energetice ne lovesc peste tot: muncă, consum, finanţe.

Fiind stat UE, România este responsabilă şi faţă de vecini. În ceea ce priveşte cărbunele, România nu are program de înlocuire a acestor capacităţi, nu se poate extrage cărbune necesar prelucrării, multe capacităţi sunt la sfârşitul funcţionării, iar cărbunele are calitate slabă. Reglementări prevăd închiderea treptată a exploatării de suprafaţă şi a minelor, precum şi a capacităţii de producţie de energie electrică, dar furnizează o energie securitară de care România nu se poate lipsi. Petrol şi produse derivate: extracţia nu aparţine statului. România are rezerve de gaz (printre puţinele din UE), dar gaz din Marea Neagră nu va ajunge prea curând la aragaz, din pricina lipsei grave de viziune. Transportul este monopol natural, distribuţia prin câţiva actori, iar preţul gazelor depinde de preţului bursei din Viena, adică de Gazprom. Legislaţia secundară este proastă, ca şi pentru piaţa de energie electrică. De energie termică nu se ocupă nimeni. UE a început să înţeleagă că cea produsă în sistem centralizat e mult mai verde. În România, sistemele centralizate au fost trecute sub administraţiile locale, care le-au desfiinţat. Mersul deficitar al lucrurilor ar fi cauzat de legislaţie, iar în primării jocurile politice au eliminat profesioniştii. Realitatea regională, cu tensiunea „caldă” Rusia -Ucraina va reseta relaţiile ţărilor din zonă. România nu are de unde importa gaze, energie electrică – se vor deconecta mari consumatori, economia şi bugetul se vor micşora.

Uniunea Europeană nu ia în considerare în evoluţia strategică evoluţia cuplului Rusia – China, iar discuţia nu poate avea loc fără includerea SUA. Contrar istoriei, Rusia şi China cunosc dezvoltarea parteneriatului strategic în ultimele două decenii, ce serveşte ambelor, care afirmându-şi propriile perspective în relaţiile in-ternaţionale, colaborează pentru a modifica ordinea mondială liberală. Se doreşte schimbarea polilor de putere, schimbarea graniţelor, până la conflict militar. Decalajul de putere dintre cele două se măreşte văzând cu ochii, iar UE nu este pregătită pentru problemele grave generate de ascensiunea parteneriatului şi de ascensiunea separată a Chinei. Criza din 2008-2009 a contribuit la evoluţia relaţiilor, iar episodul Crimeea a condus la dezvoltarea accelerată a parteneriatului. Relaţiile proaste ale Rusiei cu Occidentul i-au slăbit poziţia în raport cu China. Relaţiile economice, militare, cooperarea între cele două state, Rusia şi China, în organizaţiile internaţionale au profiluri foarte diferite. Între Rusia şi China există multe asimetrii şi concurenţă, altfel ar exista mari probleme de negociere pe plan internaţional. Iar toate aceste evoluţii nu sunt suficient de bine marcate în gândirea strategică a Uniunii Europene, existând pericol ca Beijingul să înlocuiască economic UE; în Balcanii de Vest se implică Rusia şi China; viziunea favorabilă autocraţiei este promovată.

Monica TODORAN