Mihaela RUSU: Domnule Academician, relaţia dintre medic şi pacient este foarte importantă, nu doar în zilele noastre, acum când suntem în plină pandemie, ci în mod normal, în fiecare zi avem nevoie de lucrul acesta. Avem nevoie să ştim cam cum ar trebui să ne raportăm noi la medici, cum ar trebui medicii să se raporteze la noi, ca pacienţi, şi aş vrea să vorbim despre comunicarea aceasta. Cum era relaţia dintre medic şi pacient în primii ani când aţi ieşit Dumneavoastră de pe băncile facultăţii? Cum era actul medical?

Victor VOICU: Mă preocupă, „povestea” aceasta, în ghilimele, de rigoare, „povestea”, pentru că nu este o poveste, este o chestiune de mare fundament. De fapt, nu numai pentru că e domeniul medicinei. Desigur domeniul medicinei este o situaţie particulară şi am să spun de ce e particulară: pentru că vizează sănătatea noastră, viaţa noastră uneori. Acolo, când e vorba de sănătate, situaţia e critică.

Trebuie să fii conştient că viaţa ta e în mâna deciziei acelui om – medicul cu care te întâlneşti. Deci te întâlneşti cu un medic şi ce îi spui? Îi spui sincer tot ce te întreabă, te întreabă de ce suferi, ce te doare, ce te supără, cam aceasta este între-barea. Ce te supără? Ce te deranjează? De ce ai venit la mine? Ce probleme ai? Spune-mi! Şi începe discuţia, deci este o confidenţă. Deci el trebuie, medicul, să „sape”

întâi sub această formă, apoi îl examinează, face şi analize etc. Această discuţie este extrem de importantă. Dar nu rezolvi un pacient, de obicei, la o primă vizită.

M.R.: mai ales că după analize mai apar alte surprize…

Victor VOICU: Exact, îi dai un tratament, îl revezi, trebuie să îl urmăreşti câteva zile, poate la mai multe zile sau săptămânal, în funcţie de ce rezultate ai cu tratamentul şi dacă apar probleme. Şi în situaţia în care beneficiază de o ameliorare a simptomelor, a durerii, a suferinţei etc., trebuie să îl vezi. Ce înseamnă de fapt? Că se creează o relaţie medic – pacient. Pacientul este confident, prin sinceritate şi cu reciprocitate şi îl consideră pe doctor un om apropiat, căruia i-a înmânat, i-a furnizat, i-a dat în mâna sa o bună parte din soarta lui, din viaţa lui. De aceea unii pacienţi sau chiar mulţi ţin foarte mult la doctori şi auzim expresia: „E doctorul meu!”.

M.R.: Ne-aţi vorbit despre ideal, despre relaţia medic-pacient, care e marcată de răbdare, atenţie, încredere. Ne-aţi vorbit despre cum era în vremea respectivă, dar cum este astăzi? Pentru că, din câte am observat, trăim într-o societate care este într-o continuă dinamică. Sunt şi foarte mulţi pacienţi, pandemia aceasta ne-a bulversat pe toţi, medicii poate că nu mai au răbdare. Pentru mine problema mea e cea mai importantă, cea mai gravă şi unică, iar pentru medic eu sunt un alt pacient Se mai păstrează actul medical în ziua de astăzi?

Victor VOICU: Da, dar o să vedeţi ce se întâmplă astăzi. O luăm prospectiv. Voi sunteţi mai tineri. Trebuie să recunoaştem că nu are o perspectivă prea roză actul medical. Din ce cauză? Nu că scade calitatea umană sau e, ştiu eu, o înstrăinare. Din cauza apariţiei şi dezvoltării tehnologiei. Lumea crede că tehnologia, digitalizarea, nu ştiu de ce, ne înstrăinează unul de altul. Trăim într-o lume artificială din ce în ce mai mult. Câteva zeci de mii de medici pleacă din ţară. Nu prea avem o evidenţă a celor care au plecat. Numai Ministerul Sănătăţii mai are ceva, că le dă un fel de atestat, că sunt medici etc..

Au plecat în bună măsură – în bună măsură, nu exclusiv, floarea medicinii. 30.000, să zicem, de medici e posibil, e realistă şi veridică cifra. Este imens. Deci cu ce ne confruntăm acum: cu o diminuare, mai ales, nu în centre ca Bucureştiul sau în centre universitare, în restul ţării. Găseşti greu un cardiolog, un gastroenterolog, găseşti greu un psihiatru.

M.R.: În general oamenii se îndreaptă către centre, astăzi.

Victor VOICU: Exact. Şi au şi dreptate să se îndrepte, nu poţi să îi acuzi că vor numai la oraş să lucreze. Ei vor acest lucru pentru că altele sunt condiţiile. Şi apoi când ajung medici specialişti, medici primari, ei doresc să lucreze în clinici, în clinici universitare dezvoltate, cu anvergură, cu dotări, cu condiţii adecvate. Deci, putem spune că astăzi apare frecvent o densitate prea mare de solicitări la un medic. Se fac cozi. Şi întâlnim situaţii când deci medicul are afară 30 de oameni care îl aşteaptă.

Şi acum, cât timp trebuie să acorde medicul pentru fiecare pacient? Trebuie să acorzi 30-40 de minute, trebuie să stai de vorbă, să îi scrii reţeta şamd. Faceţi socoteala câte ore sunt. Şi el e om, eventual mai face şi o pauză să bea un pahar de apă. Astfel, acest context al acestei aglomerări pentru obţinerea serviciului medical îl face şi pe doctor obosit şi sâcâit şi poate uneori ajunge să îşi piardă capacitatea de a fi blând, de a fi înţelegător, de a fi cald. Uneori pierde lupta aceasta, mai ales că depinde şi de personalitate, de caracter, de felul lui, de educaţie. Fiecare suntem altă entitate. O sută de oameni cu aceeaşi educaţie şi tot nu sunt la fel. Deci, astăzi relaţia medic – pacient poate duce la o înstrăinare. Ca medic îl vezi pe pacient din ce în ce mai puţin pentru că tehnologia ajută aspectul acesta. Pacientul primeşte analizele şi practic medicul îl vede sau nu îl mai vede, dar el are rezultatele analizelor.

Analizele şi determinările radiologice, imagistice, RMN etc., toate aceste determi-nări au rezultate complexe şi favorizează obţinerea unui diagnostic de la prezumţie, de la presupunere, la certitudine, trecând prin toate aceste analize. Astfel medicul furnizează un tratament sau îi recomandă o intervenţie chirurgicală etc. şi în momentul acela se cam rupe relaţia. Cu alte cuvinte, astăzi îl vezi din ce în ce mai rar şi mai puţin pe pacient, din cauza tehnologiei, sunt aspecte care nu mai ne intră în competenţă, tu eşti primul contact, eşti prima fază, eşti prima etapă, eşti medicul lui curant. Imagistul, spre exemplu, nu îl vede deloc pe pacient.

M.R.: Am putea spune că lucrul acesta este în defavoarea pacientului sau nu?

Victor VOICU: Acesta e mersul. Nu e în defavoarea, nu neapărat. Sunt două feţe ale aceleiaşi probleme: partea pozitivă este că tehnologia şi performanţa tehnologică ajută la un diagnostic de precizie, dar partea interumană merge spre zero. Te vezi din ce în ce mai rar şi din ce în ce mai puţin cu medicul tău, pentru că nu el se mai ocupă de restul analizelor, determinărilor, explorărilor. De exemplu, pacientul are o bronşită etc., are o suspiciune, îi face un examen endobronşic şi unde se duce? La un specialist care se ocupă de bronhoscopie. Deci nu are nicio legătură cu medicul lui curant.

M.R.: Şi totuşi, avem nevoie să stăm de vorbă cu medicul, să ne explice cu răbdare anumite aspecte…

Victor VOICU: Nu mai poate, uneori nu mai poate. Pentru că are pe alţii la uşă care îl presează. Tu eşti deja în alt tip de circuit. Să zicem, la trei săptămâni îţi verifică tratamentul, poate că atunci te mai vede, dar te vede la trei săptămâni, la o lună, la două. Se poate întâmpla şi aceasta, după ce ţi-a pus diagnosticul, începe tratamentul, vii peste două luni şi vedem atunci cum te simţi. Se întâmplă şi aceasta.

E şi psihologia noastră zonală. În Occident nu există aşa ceva. Am observat cu atenţie şi în Germania şi în alte ţări occidentale cam cum se desfăşoară „povestea” aceasta. M-a impresionat la modul cel mai serios. Am să fac un rezumat: pacientul e programat la 12:35, intră la 12:35, durează 20 de minute, se încheie şi urmează altul, care e programat. Adică este formidabil de organizat. Totul e planificat, nu aştepţi, nu întârzie nimeni. Această exactitate capătă altă conotaţie, exactitate de programare, de precizie, nu întârzii, nu oboseşti, nu pierzi timpul şi pleci cu ceea ce trebuie să pleci. Aici este o chestiune care aceasta trebuie să ne dea nouă de gândit: disciplina. Medicina nu e un domeniu în care să zici „Lasă că merge şi aşa!”. Merge numai cum trebuie! Totul făcut cu ştiinţă, cu exigenţă, cu seriozitate şi cu respect. Ne-am obişnuit cu această expresie şi nu prea „merge şi aşa”. În medicină este catastrofă dacă ne luăm după acelaşi stil, stilul nostru „românesc”, şi pe mine mă jenează chestia aceasta, pentru că eu îmi iubesc poporul, când zic românesc deja devin emoţionat, aşa în sinea mea. Noi avem oameni, personalităţi mari care nu s-au ghidat dupa „merge şi aşa”. Nu merge şi aşa! Niciodată.

M.R.: Am observat şi probabil că şi Dumneavoastră aţi sesizat aspectul acesta, că există pacienţi care consideră că pot primi o atenţie mai bună din partea medicului, sau a personalului medical, dacă oferă recompense financiare sau dacă o altă persoană intervine şi pune o vorbă la medic pentru ei. Se simt mai în siguranţă. Mă gândeam la un lucru, în ultima vreme au fost situaţii mediatizate când medicii au fost aspru sancţionaţi pentru că au acceptat să primească recompense financiare. Însă, sinceră să fiu, nu am auzit nimic de sancţionarea celor care au oferit mită, pentru că legea spune că şi cei care primesc, dar şi cei care oferă sunt pasibili de pedeapsă.

Victor VOICU: Exact aşa scrie în lege. Sigur că e o slăbiciune să accepţi recompensă, pentru că practic e nemeritată, pentru că nu ţi se cuvine. De aceea se şi spune – „drepturi necuvenite” parcă e expresia. Dar pacientul crede că dacă nu a dat şi l-a refuzat e un semn rău. L-a refuzat, nu e bine şi se gândeşte „înseamnă că nu vrea să îmi acorde atenţie”. Şi eu am auzit treaba aceasta. Şi eu am fost întrebat: „ce îi dau?” Eu ţi-am făcut doar legătura. Lasă-mă în pace cu prostiile acestea. Pe cuvânt de onoare, vă spun foarte serios, cu aceasta mă confrunt adesea când eu „fac o legătură”. Sunt persoane care mă roagă, insistă, şi atunci fac trafic de influenţă, da, o fac pentru sănătatea omului, fără alte interese.

M.R.: Putem spune că persoana respectivă care apelează la Dumneavoastră se simte mai în siguranţă, pentru că aţi fost acolo Dumneavoastră intermediarul.

Victor VOICU: Da. De multe ori, poate să aibă şi dreptate. Evident că dacă îl rog pe un coleg e mai atent, poate.

M.R.: Există şi categoria medicilor care au un anumit tarif cunoscut. Poate că nu îi spune în faţă pacientului, dar îi dă de înţeles.

Victor VOICU: Probabil că da. Nu aş vrea nici să confirm, nici să infirm, pentru că în ce nu ştiu cu precizie nu mă implic şi nu emit opinii.

M.R.: Nu ştiu, cred că până la urmă ar trebui să vorbim de o educaţie la nivel naţional să spunem aşa, o educaţie atât a pacientului, dar şi a medicului, din punctul acesta de vedere.

Victor VOICU: A tuturor, pe partea aceasta, pe segmentul acesta.

M.R.: Exact. Felul în care medicul trebuie să se raporteze la pacient, dar şi maniera în care pacientul se raportează la medic. Sunt medici care, de exemplu, dacă îndrăzneşti să le dai ceva, pentru ei deja este o jignire.

Victor VOICU: Ştiu sigur că unii dintre colegi fac „scandal”. Refuză mai ferm!

M.R.: Nu toată lumea merge în direcţia aceasta. Cred că ar trebui – nu ştiu, zic şi eu – nu ştiu dacă până la urmă noi vom putea face vreodată ceva ca să stopăm un astfel de fenomen, dacă îl putem numi în felul acesta.

Victor VOICU: Cred totuşi că acest fenomen a mai diminuat. Cred că şi pacienţii încearcă mai rar să facă treaba aceasta, s-au şi îmbunătăţit anumite aspecte.

M.R.: Da, acest lucru l-am apreciat la colectivul medicilor şi personalului medical de la Spitalul „Victor Babeş” din Bucureşti, unde nu se primesc recompense financiare.

Victor VOICU: Deci se poate.

M.R.: Da, se poate şi vorbim de „Victor Babeş”, un spital de profil infecţios, care astăzi, în plină pandemie este în linia întâi. Iar pacienţii care au trecut de boala respectivă, în semn de recunoştinţă pentru colectivul medical de acolo, trimit ba un tort, ba prăjituri, cumva să le mulţumească pentru atenţia acordată vieţii şi sănătăţii lor.

Da, îi apreciez şi m-am bucurat să aflu că există astfel de medici. Noi nu am generalizat subiectul, nu peste tot se întâmplă lucrul acesta şi ne bucurăm când aflăm că există medici dedicaţi medicinei.

Victor VOICU: Vreau să mai spun ceva: să rezulte foarte clar: eu stimez enorm şcoala medicală românească, din care fac parte, dar nu din cauza aceasta. Adică am repere şi valori care realmente merită toată admiraţia şi toată stima. Deci să fie explicit. Este adevărat medicii au avut perioade când au fost foarte prost plătiţi. Eu ţi-am mai spus ţie, Mihaela, pentru că aşa a considerat statul acesta democratic, Dumnezeu să ne ierte! La medici şi la profesori au considerat că trebuie să le dea cele mai mici salarii. Ceea ce, după mine, nu că le-au dat cele mai mici salarii, dar au subestimat domeniile respective care sunt majore. Atenţie, deci! Despre ce domenii vorbim?

Sănătatea şi educaţia. Să spună cineva din lumea aceasta dacă are încă două domenii de asemenea importanţă şi semnificaţie. Sănătatea şi educaţia. Al treilea ar fi alimentaţia, după mine.

Se spune că dreptul la viaţă ar fi garantat în România de Constituţie. Cum să îl plăteşti prost pe medic, pe acela care mă îngrijeşte pe mine. El trebuie să îmi acorde timp, să îmi acorde atenţie şi el trebuie să fie mulţumit, să fie satisfăcut, să fie liniştit că are asigurată viaţa familiei şi condiţiile lui de viaţă decente. E medic, el trebuie să citească tot timpul şi are nevoie să i se asigure condiţiile pentru dezvoltare profe-sională.

M.R.: Revenind la discuţia de mai devreme, relaţia medic – pacient, cum vedeţi Dum-neavoastră tânăra generaţie, pe cei care vin deja cu influenţe din Occident, au studiat, au văzut şi ce există în partea cealaltă, vorbim de sisteme medicale mult mai performante, sunt oarecum ieşiţi de sub influenţa comunismului, de sub influenţa, cu o viziune destul de limitată. Cum vedeţi viaţa medicală pe viitor, uitându-vă la tânăra generaţie de astăzi, cu care sunteţi în contact şi îi cunoaşteţi?

Victor VOICU: Ei evoluază în nişte contexte tehnologice deosebite, vorbim de un sistem bazat pe numere şi pe automatizare. Imediat introduci un cuvânt în sistemul google şi îţi dă informaţii. E un lucru care mi-a făcut plăcere să îl constat, adică există o generozitate a lumii legat de subiectul acesta. Poveste cu informatizarea, digitalizarea înseamnă o informaţie imensă pe care tânăra generaţie de medici o are la dispoziţie.

M.R.: Cu alte cuvinte tânăra generaţie are plusuri.

Victor VOICU: Au la dispoziţie tot. Mie mi-au interzis să plec în străinătate, nu că mi-au interzis, nu mi-au dat aprobare să plec la un doctorat. În Long Island (N.Y.), era un institut de cercetări faimos, am mai fost tot aşa invitat prin Franţa, nu m-au lăsat. Deci eu, ca ofiţer medic nu puteam pleca, alţii au plecat, eu nu am plecat, nu aveau încredere în mine, nu ştiu de ce, că nu le-am dat semne.

M.R.: Este un plus pentru tânăra generaţie. Au la dispoziţie resurse tehologice foarte bine puse la punct, tehnologia evoluează zi de zi, pot avea un atuu în lucrul acesta. Însă cum rămâne cu inteligenţa emoţională?

Victor VOICU: O, este foarte importantă! Tânăra generaţie să conştientizeze că va avea în mâini vieţile oamenilor.

M.R.: Vreau să schimbăm registrul şi să mergem către un alt segment destul de mediatizat în ultima vreme. Teoriile conspiraţiei au existat întotdeauna, mulţi oameni considerând că în spatele a tot ceea ce se întâmplă în lume există o mână de păpuşari ce manevrează cursul maselor. O adevărată avalanşă a venit după izbucnirea pandemiei de coronavirus, care a atins apogeul după ce s-au dezvoltat vaccinurile contra virusului. Introducerea unor cipuri în organism prin vaccin, controlul omenirii prin tehnologia 5G, Bill Gates care a orchestrat pandemia, toate aceste teorii, în vogă iniţial, s-au demontat ulterior pe măsură ce au evoluat în timp lucrurile. Aceasta nu înseamnă că au dispărut, trebuie să ne înţelegem. Din contră, au apărut altele şi au început să fie mult mai dezvoltate.

Victor VOICU: O direcţie cam sensibilă. Mai ales că nu ţin minte toate teoriile acestea, teorii ale conspiraţiei, pentru că unele sunt aşa de aberante, că nu au niciun fir logic.

M.R.: Astăzi vorbim de o scindare între categoria celor care oferă servicii medicale şi categoria celor care primesc servicii medicale. Care consideraţi că ar fi cauza? Vorbim de neîncredere din cauza lipsei de educaţie medicală, a influenţei mass-media, fie ea pozitivă sau negativă, a scăderii calităţii actului medical. Din ce cauză a apărut această scindare?

Victor VOICU: Foarte bună întrebarea. Da, interesant. Ai conturat foarte bine, Mihaela: neîncredere, influenţa mass-media… Sunt toate. E un cumul de factori. Şi eu am asistat la transmisiuni şi discuţii şi comentarii de un penibil grotesc. Şi nu e ce am jurat. Îi dă drumul la prostie, aceea dacă ajunge la mine sau la un coleg, la un medic, e una, dar ajunge la 50 sau 100 sau 200 sau 300, care spun: „ai văzut ce a zis acela la televiziune?” şi, uite aşa, se propagă anumite lucruri.

M.R.: Ştiţi, m-a surprins faptul că la începutul pandemiei, probabil că aţi sesizat şi Dumneavoastră, mai vedeam pe străzi oameni nu doar cu mască, ci aveau şi vizieră. Oamenii erau puţin speriaţi la început. După care nu au mai vrut nimic, nici mască, nici vizieră, nu mai credeau în absolut nimic. Şi au început să vehiculeze tot felul de idei cu privire la pandemie. Aş vrea să ne oprim asupra câtorva idei care au fost lansate în spaţiul public şi eventual să le comentăm: negarea existenţei virusului şi a existenţei lui. O banală răceală, treci peste ea – da, unii poate că trec aşa, dar aceasta nu înseamnă că trebuie generalizat, pentru că suntem entităţi diferite, aşa cum spuneaţi Dumneavoastră: eu pot să reacţionez într-un anumit fel la un medicament, Dumnea-voastră altfel. Se acceptă mult mai uşor idei conspiraţioniste cu privire la exterminarea unei anumite categorii de oameni, cum spuneam, cei care sunt vulnerabili, cu ajutorul unui sistem medical corupt. Cum vi se pare?

Victor VOICU: Groaznic. Adică teoria este aşa: că, am văzut scris, că de fapt se urmăreşte exterminarea lumii, să ajungă la câteva zeci sau sute de milioane, în orice caz, rezulta că e catastrofal, adică, ştiu eu, 60-70% din populaţie trebuie să dispară. De ce trebuie să dispară şi ce vor face cei care rămân, cu ce rămâne? Adică mi s-a părut diabolică teoria. Şi că de fapt acesta este un proiect al, nu ştiu, conducătorilor lumii, nu ştiu cine sunt aceia şi că, în acest context, de fapt totul e o păcăleală şi trebuie să nu ţinem cont. Dar de fapt aici începe să se încurce: dacă ne extermină, înseamnă că e agresivă această viroză, e o boală gravă dacă ne extermină, nu? De aici începe contradicţia, ruptura de logică. Ori e nimic, ori e grav?

Şi atunci l-aş ruga pe cel care crede într-o astfel de teorie să mă convingă şi pe mine că nu înţeleg logica. Că din 100 de contaminaţi vreo 40-60% sunt asimptomatici, ei poartă virusul, nu fac o boală manifestă, dar sunt purtători şi pot contamina pe cei din jur. Sunt purtători, dar ei nu fac boala, au un sistem imun, sunt destul de rezistenţi, nu fac boala. Aceasta e valabil, este dispersia şi variabilitatea biologică la acelaşi tip de agresiune. Din 100 fiecare reacţionează altfel. Există apoi o formă medie, boala pe care trebuie să o iei în serios, o formă gravă şi o formă critică. Aceea critică în jur de 5-6-7% furnizează letalitatea, moartea.

Când situaţia e gravă şi nu mai poţi să faci mai nimic, rareori reuşeşti să faci ceva, când e afectat plămânul, e afectat endoteliul, sistemul vascular, adică lucrurile sunt grave şi ireversibile. Trebuie să se debuteze cu tratamentul în momentul când s-a pus diagnosticul, s-a făcut testul PCR şi e pozitiv, atunci începe tratamentul, dacă nu, altfel rişti.

M.R.: Dacă în India, în urmă cu câteva luni, vedeam numeroase ştiri în care oamenii, pacienţii erau disperaţi să procure butelii cu oxigen, plătind sume importante de bani, în România există concepţia cealaltă – efectele nocive ale oxigenoterapiei pot induce moartea, este un lucru pe care l-am găsit şi care, efectiv, m-a şocat. Oxigenul e cel care ne ajută. Cum de au ajuns la ideea aceasta? Cum comentaţi Dumneavoastră acest aspect?

Victor VOICU: Cu insuficienţă respiratorie acută fără oxigen îl pierzi imediat pe pacient, îl pierzi în minute. Deci oxigenoterapia bine făcută, bine cuantificată, bine reglată, bine executată este salvatoare. Dar dacă nu mai ai plămân nu mai poţi ajuta cu nimic. Deci dacă nu mai ai organ să preia oxigenul şi să elimine dioxidul de carbon e încheiată povestea. Deci despre aceasta vorbim, nu că ventilaţia artificială şi oxigeno-terapia omoară oamenii. Moare pentru că nu mai are organ, adică plămân. S-a terminat, plămânul lui este doar sânge.

M.R.: Constatăm că informaţia ajunsă la public este trunchiată, sunt atâţia care spun că odată ce ai ajuns la terapie intensivă, s-ar putea să nu mai scapi. Merg pe ideea aceasta. Dumneavoastră veniţi şi spuneţi: da, mergi în direcţia aceasta, s-ar putea să nu mai scapi, dacă plămânul îţi este afectat. Nu că te-au pus la oxigen.

Victor VOICU: Nu mai scapi pentru că eşti într-o stare foarte gravă, când resursele tale biologice, resursele tale funcţionale nu mai sunt posibile să îţi menţină viaţa. Poţ să îţi dau eu orice, că viaţa o menţii cu structura ta, sistemul tău întreţine viaţa, nu cu ce îţi dau eu din afară. Eu te ajut doar, te susţin, doar dacă mai ai resursa biologică să îţi menţină funcţia aceasta atât de complexă, care este organismul, Doamne fereşte! Organismul nu mai răspunde la tratament, nu mai are cu ce.

Resursele lui sunt epuizate, avem un sistem extrem de organizat, care la un moment dat se dezorganizează, se termină cu echilibrul, se prăbuşeşte şi se încheie cu viaţa.

M.R.: Aş vrea să vă citesc câteva lucruri pe care le-am găsit într-un articol şi care mi-au atras atenţia, apropo de subiectul nostru. „Toate conspiraţiile apar după evenimente catastrofice sau neobişnuite şi înfloresc în mediile unde lipsesc informaţiile de încredere. În secolele XVI şi XVII, Danemarca s-a confruntat cu mai multe dezastre: inundaţii, intoxicaţii cu alge, dar şi cu schimbări masive la începuturile industrializării. Popu-laţia care trăia la ferme izolate nu avea acces la surse sigure de informare şi astfel au prins teren poveştile cu vrăjitoare.” M-a surprins aspectul acesta, situaţia se repetă astăzi, în cazul pandemiei declanşate de infecţiile cu coronavirus. „Deşi problema este dată de supraîncărcarea informaţiei, care compromite sursele de încredere, totuşi fundamentul unor astfel de poveşti conspiraţioniste este frica, ce îi determină pe oameni să creeze fire narative pe baza unor raţionamente laxe. În plus, poveştile au putere mai mare asupra oamenilor.”

Victor VOICU: Mai ales că şi dau răspuns la o serie de întrebări şi nelămuriri, şi neînţelegeri. Auzim mereu: „Stai că îţi spun eu! Stai că îţi spun eu cum e cu această problemă!. Aceasta e aşa etc., etc.”. Despre vaccin au scos, de asemenea, o serie de lucruri. Ce se întâmplă, vaccinul e foarte interesant în felul lui. El, într-un anumit sens, mimează puţin boala. Deci mimarea aceasta i-a dus pe cei care pornesc de la jumătăţi de adevăr să fabuleze: „Domnule, acesta conţine nişte lamele aşa micro şi îţi taie vasele”. Este uluitor ce se poate inventa! E adevărat că un efect advers poate exista, dar este sub 0,1%, poate să genereze tulburări de coagulare, de hipercoa-gulare, tromboze. De aici a venit ideea pe care au dezvoltat-o unii că vaccinul are tot felul de lucruri, de obiecte şi de lame, tot felul de organisme, care după doi ani îţi fac cancer sau devii steril. Nu are nicio legătură, pentru că vaccinul e cu totul altceva. Foloseşte o verigă naturală a organismului, care duce finalmente la geneza de anticorpi – „anti” virali!

M.R.: Să trecem în revistă câteva temeri ale românilor cu privire la vaccin, dintr-un sondaj de opinie făcut de un medic infecţionist, în prezent. Şi ne oprim asupra unora dintre ele, eventual puteţi să alegeţi Dumneavoastră, care credeţi că ar merita abordate. La întrebarea De ce nu mă vaccinez?, răspunsurile au fost următoarele: modificările ireversibile aduse de vaccin, neîncrederea în vaccin, aşteptarea unui medicament eficace pentru această boală, nu cred că este un vaccin făcut corect, cred că este un ser experimental, vaccinul e considerat terapie genetică, vaccinul afectează ADN-ul uman, este o proteină prion care poate provoca boli ale sistemului nervos după ani de zile de la vaccinare, poate produce boala Alzheimer şi Parkinson, se poate pune presiune pe medici ca să declare că este bun, nu am încredere în sistemul medical, se oferă informaţii parţiale asupra vaccinului, din motive religioase spun alţii, nu este bine să ne vaccinăm în plină pandemie. Probabil că nu vă sunt străine lucrurile acestea şi că le-aţi auzit şi Dumneavoastră.

Victor VOICU: Da, mie îmi sunt cunoscute practic toate. Oamenii trebuie să înţeleagă că nu avem decât aceste două căi: profilaxia prin vaccin, prin administrarea în masă a 70-80% din populaţie, care diminuează contaminarea şi contractarea bolii în forma ei medie, critică sau severă. Deci nu e nimic de neînţeles, dar noi recurgem la bazaconii, la prostii gogonate, la minciuni. Şi eu nu ştiu care este sursa, că pare a fi o sursă sau mai multe surse, am văzut şi articole, în care povestesc, povestesc, povestesc aparent coerent, după care derapează. „Ai văzut ce a zis specialistul din cutare ţară, că a zis că el nu ar face vaccin nici copilului lui.” Nu ştiu ce a spus, ar trebui să văd exact contextul, să văd eu textul, să am exact textul pe care l-a emis într-adevăr acel om, acel personaj, acel profesor de virusologie. Că niciun profesor de virusologie întreg la cap nu poate să spună asemenea tâmpenii că nu ar face vaccinul nici la propriul lui copil. Avem cicatrice de antivariolică, voi cei mai tineri nu ştiu dacă aveţi. Vaccinuri care au dus la eradicarea variolei şi a altor boli, polio-mielită şamd, multe boli au fost eradicate, boli care au generat foarte mare mortalitate, multe pierderi de vieţi.

M.R.: Care consideraţi că ar fi cauzele pentru care o parte dintre români nu au înţeles cu adevărat ceea ce înseamnă această pandemie?

Victor VOICU: Trebuie să fim conştienţi că noi avem neşansa să facem boala, să contractăm boala, care poate fi într-o formă mai uşoară sau mai severă. Nu ştii cum va fi. Trebuie pus în balanţă ce-ţi doreşti: boală care poate să fie gravă, severă, şi în raport de persoană s-ar putea să şi ucidă sau vaccinul?

M.R.: Mă uitam, dacă ar fi să discutăm doar de ultimul val, ponderea celor care au ajuns în spital a fost maximă pentru cei nevaccinaţi, cei care nu au optat pentru vaccin.

Victor VOICU: Acum, eu ştiu ce să zic? Care e interpretarea, Mihaela? Da, e perfect ce spui tu. 5% sunt vaccinaţi şi restul, ceva de genul, sunt nevaccinaţi. Zice: ne mint aceştia cu statistica.

Nu mai credem nimic, orice am spune, suntem mincinoşi. Adică, e ceva care e absurd, e ceva care pe mine mă depăşeşte, nu înţeleg unde li se frînge logica la oamenii aceştia.

M.R.: Credeţi că ar putea fi scoşi oamenii din sistemele acestea conspiraţioniste, ar putea exista o metodă cumva, care să îi lumineze, să-i facă să înţeleagă? Nu ştiu, mă gândesc că Dumneavoastră ne-aţi explicat mai devreme despre cum acţionează oxigenul asupra noastră şi când există riscul să spunem că oxigenul nu are nicio şansă să ne ajute, pentru că plămânul nostru este cel care nu ne ajută din punctul acesta de vedere. Ar exista situaţii de genul: să punem tot tabloul complet, cu tot ceea ce se întâmplă, cu tot ceea ce există despre virus în faţa oamenilor, credeţi că ar putea să înţeleagă?

Victor VOICU: Eu nu prea văd, din punct de vedere pragmatic. Însă ar trebui să crească grupul, chiar dacă sunt 15-20% de oameni bine informaţi, care să fie pro-activi. Ei, dar ce căi şi mijloace trebuie să le pui la dispoziţie ca ei să fie auziţi? Mă gândesc că în şcoli ar trebui să se facă o minimă educaţie, că nu e de glumă, stimaţi profesori şi colegi şi stimaţi cetăţeni. Să îi informăm pe tineri, să le dăm nişte informaţii corecte despre această pandemie, despre vaccinuri.

M.R.: Mi-a venit în minte un lucru pe care l-am studiat personal, apropo de faptul că toată lumea vorbeşte în anumiţi termeni despre Rusia. Am constatat, printr-un sondaj pe care l-am făcut, că românul, care are bariere lingvistice, să-i spunem aşa, îşi caută informaţii în Occident, pentru a se documenta. Dar îşi caută informaţii în direcţia în care şi el tinde să creadă. Adică dacă el crede negativ despre Rusia, va căuta informa-ţiile care îi alimentează crezul lui

Victor VOICU: Aşa este.

M.R.: fără să aibă totuşi un echilibru în aspectul acesta. Cred că aceasta este şi în ceea ce priveşte pandemia. Dacă în interiorul nostru considerăm că totul merge într-o anumită direcţie, iar această direcţie duce spre ce este negativ şi rău, căutăm informaţiile respective.

Victor VOICU: Exact. Psihologic, cauţi argumente pentru concepţiile şi credinţele tale. Majoritatea aşa fac. Şi dacă abordările şi convingerile lor sunt false?

M.R.: Să ţi le argumentezi.

Victor VOICU: Nu caută să afle adevărul, unii caută să îşi argumenteze poziţia şi ceea ce cred despre virus.

M.R.: Cum putem să trecem peste pandemia aceasta cu pierderi minime? Să spunem aşa, pierderi reduse, vizând domeniile importante: educaţie, sănătate, economie.

Victor VOICU: Să ne luăm toate măsurile preventive, toate, toate luate ca un tot, care sunt coerente şi sinergice, ele se potenţează reciproc, ele nu merg separat, merg împreună. Să creştem exigenţele sistemului de sănătate publică, care trebuie aprovizionat cu tot ce trebuie. Şi să îi tratăm pe bolnavi la timp. Medicii din teritoriu trebuie să aibă mai multă grijă de grupul de populaţie de care răspund. Deci sunt multe căi care fac ca acest popor să fie mai bine apărat şi să iasă cu bine din această dramă a lumii. E o dramă a lumii, este o mizerie inimaginabilă, pentru că un virus care, cum am spus cândva, probabil că a fost „scăpat”. Probabil că a fost scăpat din prostie şi neglijenţă, pentru că lucrul cu astfel de arme biologice este foarte delicat. Trebuie măsuri drastice, draconice pe termen lung, nu numai azi şi mâine, nu o săptămână, nu o lună. Ţi-ai înfiinţat un astfel de laborator de cercetări, ai o problemă, ţi-ai dat o misiune, pe care dacă nu o duci până la capăt cum trebuie e jale.

Când am lansat eu pentru prima dată această idee, că eu am informaţii, pe seama aceasta, sunt şi general al Armatei Române, în domeniul acesta am lucrat. Se numeşte CBRN arme neconvenţionale, chimice biologice radiologice şi nucleare. Am spus că acesta are toate aspectele unei arme biologice. Bineînţeles că m-au înjurat mulţi. Nu-i o problemă! M-au înjurat şi cu motiv şi fără motiv, aceasta e viaţa noastră, dacă ne spunem opiniile fundamentate, evident. Când am arătat chestia aceasta, peste câtva timp, nişte publicaţii cu autoritate din Statele Unite au confirmat că e un virus scăpat. Că foarte probabil e scăpat virusul din nişte laboratoare, care voiau să facă vaccin, aveau intenţii bune zice-se, Doamne fereşte! Nu ştiu. Să ştiţi că se poate schimba genomul unui germene sau unui virus în două luni cu tehnologia adecvată, cu oameni pricepuţi, nu e o problemă. Aceasta nu ştim noi, pentru că citim prostii, în loc să citim ce trebuie.

M.R.: Da, cred că ne întoarcem la ce spuneaţi Dumneavoastră în alte ocazii că doar educaţia este cea care ne ajută să trecem peste astfel de probleme.

Victor VOICU: Numai educaţia. Nu poţi să participi la o cursă de 100 de metri şi să scoţi un timp de 10 fără antrenament. Nu există aşa ceva, munceşti de îţi sar capacele. Educaţia este un proces continuu şi doar aşa putem înţelege anumite lucruri şi putem ţine pasul cu ce se întâmplă în societate şi în lume.

M.R.: Cum am putea ajunge sau dacă se poate ajunge la un echilibru între calitatea actului medical şi încrederea acordată sistemului medical, fie că vorbim de pandemie, fie că nu mai suntem în pandemie?

Victor VOICU: Prin încrederea acordată sistemului medical. Cred că în bună măsură misiunea apasă asupra acestei entităţi socio-profesionale, care este medicina românească – vorbim de personal, de resursa umană, oamenii de specialitate, medicii şi personalul auxiliar, asistente, infirmiere, etc. Dar mai este un lucru, contează şi cadrul instituţional, pe care trebuie să îl creeze statul, ca aceste instituţii medicale, spitaliceşti, instituţii de sănătate, pentru îngrijrea bolnavilor să fie performante din toate punctele de vedere: de la instruirea personalului, pînă la performanţă instituţională etc. Noi, doctorii citim toată viaţa, până murim citim, cât mai suntem în stare să înţelegem, să vedem şi să stăm în picioare. Citim, citim, citim. Toţi, toţi, unii mai mult sau mai puţin, dar toţi citim. Fără citit nu faci faţă. Deci e o meserie în care înveţi toată viaţa. Deci aceasta este o parte a sistemului şi dincolo este populaţia care trebuie să ştie ce cere doctorului, ce cere sistemului medical, ce anume se cuvine să primească şi primeşte. Dar respectul acesta reciproc şi echilibrul dintre ce ceri şi ce primeşti e o chestiune destul de delicată, subtilă şi depinde de partener şi de interlocutor.

M.R.: Până la urmă, ajungem la comunicare şi la importanţa ei.

Victor VOICU: Bravo, excelent. Adică meseria voastră.

M.R.: Ce le transmiteţi cititorilor revistei „GeoPolitica” cu privire la informare? Până la urmă de aici pornim.

Victor VOICU: Cred că este extrem de important să nu se blocheze în tot felul de informaţii şi convingeri, care nu au suport. Să se străduiască să gândească pe bază de adevăr, de argumente. Ştiţi cum se numeşte medicina modernă? Medicina bazată pe dovezi – evidence-based medicine. Medicina bazată pe dovezi, adică pe fapte. Nu e un vaccin experimental. Toate medicamentele care intră sunt avizate, sunt autorizate să intre în terapie. Şi vaccinul este un medicament. Toate sunt într-un anumit fel experimentale. De ce? Iniţial se experimentează, se cercetează adică, pe câteva zeci de mii de oameni şi acum îl administrezi la sute de mii, milioane şi de abia acum evaluez adevărata lui valoare, se cuantifică eficienţa şi siguranţa lui şi în raport de rezultate poţi să îl scoţi din terapie dacă nu e bun. Punct. Acesta este parcursul unui medicament nou.

M.R.: Domnule Academician Victor Voicu, vă mulţumesc că ne-aţi ajutat să demontăm oarecum nişte mituri, care se vehiculează în spaţiul public. Sperăm că cei care ne-au citit să fi înţeles esenţa discuţiei noastre, că trebuie să se informeze de la surse credibile şi să îşi ia timp pentru documentare. Poate că ar fi bine să facem un apel către cei care sunt amatori de a împrăştia diverse zvonuri – să nu mai facă, pentru că nu sunt în favoarea nimănui astfel de lucruri.

Victor VOICU: Şi eu mulţumesc foarte mult!

Jurnalist Mihaela RUSU