Radu MOLDOVAN
Abstract. Artificial intelligence (AI) is found, as applicable, in various sectors of activity: industry, commu-nications, health, finance, transport and, last but not least, defense. Regarding the military factor, the competent public institutions, in this case, the ministries and defense departments of any state have invested and developed platforms for research and use of artificial intelligence. The goal is the ambition for primordiality in relationships with opponents and to be able to impose an agenda of decisions that serve interests and expectations of something / someone in particular.
Deşi nu am absolvit o universitate cu profil tehnic, dar nici nu am stagiul militar satisfăcut, am considerat tematica privitor la inteligenţă artificială cu răsfrângere în domeniul securităţii militare o invitaţie exotică în a trata subiectul cu pricina pentru un absolvent de relaţii internaţionale, care va încerca, în rândurile ce urmează, să evidenţieze însemnătatea unui punct nevralgic, a unui nexus geopolitic, precum Caucazul de Sud, în sfera politicii externe cu consecinţele de rigoare, exprimate şi în plan polemologic.
Este vorba despre recentul conflict din regiunea Nagorno-Karabah, conflict armat ce a avut loc înspre finele anului 2020. Ceea ce a urmat episodului armat reprezintă o chestiune complexă din sfera negocierilor, tranşată în urma compro-misului dintre Cei Mari, şi care va afecta sau va avantaja, pe termen scurt, mediu sau lung, interesele actorilor politici în raport cu zona.
Inteligenţa artificială (IA) se regăseşte, ca aplicabilitate, în varii sectoare de activitate: industrie, comunicaţii, sănătate, finanţe, transport şi, nu în ultimul rând, în apărare. În privinţa factorului militar, instituţiile publice abilitate, în speţă, ministerele şi departamentele de apărare ale oricărui stat au investit şi dezvoltă platforme de cercetare şi utilizare a inteligenţei artificiale. Obiectivul îl constituie ambiţia pentru primordialitate în raporturile cu adversarii şi de a putea impune o agendă de decizii care să servească intereselor şi expectanţelor vizavi de ceva / cineva anume.
Experţii în domeniul militar evocă faptul că, prin analogie cu secolul trecut, care aparţine armelor nucleare, ce au marcat omenirea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi după, ca perfecţionare tehnologică, prezentul istoric percepe inteli-genţa artificială ca pe un instrument letal de proliferare a armelor bazate pe IA. Colonelul (r) Dumitru Ciurci evidenţiază faptul că multiple sisteme militare înglobează tehnologii bazate pe IA. Ele diferă de la simplitatea destinaţiei pentru care au fost create (logistică, transporturi militare, asigurare mentenanţă pentru diversele tipuri de tehnică) şi până la complexitatea acesteia (sisteme de supraveghere bazate pe senzori, sisteme complexe de analiză răsfrântă în adoptarea deciziei corecte, sisteme de armament autonom având) scopul de a îndeplini sarcini şi misiuni pe cont propriu. La nivel inter-naţional, se doreşte ca puterile / statele / organizaţiile ce optează pentru utilizarea IA în cadrul proiectelor de apărare proprii, mai ales în cazul armamentului cu muniţie letală, să monitorizeze atent misiunile ce ar trebui să aibă caracter autonom, aceasta şi pentru faptul că se prefigurează ameninţări la adresa vieţii umane.1
O serie de ţări, deopotrivă Puteri şi state neînsemnate în plan decizional politic şi diplomatic, au manifestat, în ultimul deceniu de istorie a omenirii, nevoia de a aloca bugete semnificative destinate cercetării, invenţiei sau achiziţionării de arme letale cu inteligenţă artificială. Este cazul Republicii Populare Chineze, care consideră inteli-genţa artificială unul dintre obiectivele centrale ale Planului cincinal naţional de cercetare şi dezvoltare, iar Armata Populară de Eliberare studiază implicarea într-un posibil război inteligent cu posibilii adversari. Peste ocean, Statele Unite, prin Comisia Naţională de Securitate, vorbesc despre „noua paradigmă de luptă contra războiului” şi optează pentru alocare bugetară importantă, în vederea depăşirii inovaţiilor potenţialilor adversari.
Desigur că motivaţia este una, în primul rând, securitară. Iar în jurul acestui aspect se ţes un număr mai însemnat sau mai puţin însemnat de alte motivaţii derivate din cea anterioară (securitară), pentru care această inedită cursă a înarmării să-şi găsească justificarea. Recent, ministrul de externe al Germaniei, Heiko Maas, s-a lansat într-o dezbatere internaţională de tip analitic cu privire la riscul fundamental, care poate destabiliza puternic lumea, legat de cursa înarmării cu arme cu inteligenţă artificială. Subiectul pe care îl propune spre analiză are ca miză reglementarea juridică, la nivel mondial, precum în cazul utilizării arsenalului nuclear, a modalităţii de prevenire a războaielor viitoare.
Niciun actor politic al Sistemului Internaţional, până în prezent, nu a exprimat un punct de vedere serios şi echilibrat referitor la riscurile pe care le dezvoltă acest concept militar al armelor cu IA, chiar dacă el a fost testat în condiţii controlate şi supravegheate corespunzător sau demonstrat aşa cum a fost cazul episodului din Nagorno-Karabah din 2020: „Aspectul cu adevărat important al conflictului din Nagorno-Karabah, în opinia mea, a fost utilizarea acestor muniţii care zboară, aşa-numitele drone kamikaze, aceste sisteme autonome”.2 Ba mai mult, alăturarea Turciei, neoficial, de partea Azerbaidjanului a transformat războiul din Nagorno-Karabah într-unul total aparte, din perspectivă militar-calitativă. Faptul că o parte din flota militară aeriană turcă (ex.: avioanele de luptă F-16 Turkey Air Force) s-a aflat pe teritoriul azer, încă de la începutul ostilităţilor, pregătită să intervină contra armenilor din Arţah, a reprezentat atât un dezechilibru în confruntarea armată, cât şi generarea unui mare risc de distrugere a mecanismelor care guvernează securitatea la nivel planetar.
Ca informaţie generală legat de conflictul din Caucazul de Sud, Azerbaidjanul a deţinut peste 200 drone de provenienţă israeliană şi turcă, pe când Armenia avea în dotare doar una de provenienţă naţională. Aceste drone înregistrează, înainte de lansare, caracteristicile ţintelor ce trebuie anihilate, în mare parte fiind vorba despre sisteme antiaeriene de apărare, iar după depistarea acestora pe terenul de luptă le distrug cu ajutorul încărcăturii explozive pe care o deţin la bord.
Analiştii militari consideră că Azerbaidjanul a etalat superioritate armată în faţa armenilor din regiunea disputată prin intermediul a trei factori esenţiali, în ceea ce priveşte logica conflictelor moderne, spre deosebire de ceea ce s-a petrecut acum 30 de ani între aceleaşi părţi combatante. Este vorba despre: tehnologie, tactici şi implicarea Turciei. Astfel, în aproximativ o lună şi jumătate, Baku a reuşit să realipească teritoriul controlat de armenii din Arţah, încă de la dizolvarea politică a Uniunii Sovietice, teritoriu care cuprinde şapte districte montane.
Directorul Centrului pentru Studii Economice şi de Politică Externă din Istanbul, Can Kasapoğlu, remarcă reuşita indubitabilă a azerilor asupra Arţahului prin însăşi superioritatea tehnologică de pe câmpul de luptă. Ori, profesorul Kasapoğlu evită să disemineze sau muşamalizează gravitatea situaţiei militare petrecute în 2020, când afirmă că forţele armene au fost lipsite de „…senzori adecvaţi, acoperire cu capabilităţi electronice sau armamente anti-dronă”3, în vederea respingerii aero-navelor fără pilot azere. Profesorul Kasapoğlu continuă, în aceeaşi notă efervescentă, să evidenţieze noua paradigmă a logicii militare, care şi-a făcut debutul, în timp (ex.: războiul din Irak şi cel din Cecenia), o dată cu noul context geopolitic şi geoeconomic mondial ce marchează omenirea de 30 ani încoace. Se invocă deci, pentru a diminua riscurile grave la adresa securităţii, riscuri ce derivă din conceptele şi capabilităţile avansate de luptă cu drone, deteriorarea morală a schemelor şi tacticilor de apărare ale armenilor ce au rămas neclintite din 1994, cu referire la acea linie de contact care a fost sub protecţia unităţilor terestre tradiţionale: formaţiuni blindate, mecanizate şi motorizate şi care linie de contact a fost pulverizată în urma a aproximativ 175 lupte pierdute de Republica Arţah în decurs de o lună şi jumătate.4
Analiza la care recurge reputatul profesor turc riscă să ia turnura uneia de tip huntingtonian, adică pe mai multe nivele, în cazul de faţă, de evidenţiere a capabi-lităţilor armate în cadrul confruntărilor care au avut loc. Aceasta deoarece analistul azer Fuad Şahbazov, de la Centrul pentru Comunicaţii Strategice din Baku, comple-tează afirmaţiile predecesorului său, arătând că, din punct de vedere tehnico-militar, armenii au deţinut doar armament rusesc şi au primit transporturi de arme din Rusia, pe când Azerbaidjanul a beneficiat de avantajul superiorităţii tehnologice. Tot Fuad Şahbazov aminteşte că în proporţie de 90-95% din arsenalul armean este compus din armament produs în Rusia, pe când Azerbaidjanul şi-a diversificat arsenalul prin importuri din Turcia şi Israel.
Acest lucru scoate în evidenţă ideea că miza acestui conflict este una atât tradiţional-istorică, cât şi complexă ca manifestare a raporturilor de forţă la nivel regional şi internaţional. Spaţiul sud-caucazian reprezintă o punte a ascensiunilor geopolitice pentru exponenţii regionali şi alogeni politici, pe fundalul factorilor de stres care s-au multiplicat odată cu noile prefaceri ale lumii contemporane. Realitatea umană din Caucazul de Sud este direct afectată de acest fenomen şi încearcă să supravieţuiască prin afilieri, asocieri, identificări în, cu sau la circuite pan-culturale care să-i confere continuitate. Aceste acţiuni conduc la validarea dispariţiei frontierei geopolitice Est – Vest, la modificarea frontierelor politico-geografice, la exacerbarea conflictelor interetnice şi interconfesionale. Aşadar, noi situaţii geostrategice şi geo-economice au fost conturate.
Se pune deci problema dacă acest război constituie o simplă rivalitate dintre două popoare pentru un teritoriu cu semnificaţii istorico-culturale de ambele părţi, aşa precum este Nagorno-Karabah, sau semnifică una dintre „arenele” geografice unde s-a consumat un alt episod al unei confruntări pentru interese şi obiective cu relevanţă geostrategică în configurarea hărţii ce va reliefa, curând, realităţi geopolitice şi geoeconomice ce modelează arhitectura fenomenului de globalizare (ex.: proiectul – Noul Drum al Mătăsii şi Platforma celor 6 ţări).
Analiza geopolitică asupra regiunii Nagorno-Karabah înclină raportul dintre paradigma civilizaţiilor care se îndreaptă înspre formarea unei culturi globale mozai-cate şi conversaţionalismul ce adoptă procedeul determinării culturilor-ţări ce servesc instituţionalismului statal cu ale sale forme de conservare reactivă şi accentuare a frontierelor etnoculturale, în favoarea celei de-a doua. Indiferent de poziţia pe care analiza geopolitică o va îmbrăţişa, aspectele care o concură vor perfecta, in perpetuum, cadrul polemologic pentru care regiunea a fost promovată după 1991. Lupta pentru hegemonie în baza dreptului supravieţuirii valorice de-a lungul timpului va prima oricum. Cum va arăta scena sud-caucaziană de mâine este greu de imaginat, dacă ar fi să conteze sau chiar să primeze violenţa strategiilor deconstructiviste actuale: va fi mult mai puţin paşnică din punct de vedere al clarificării aspectului identităţii naţionale, mult mai încrâncenată politico-culturalo-religios, mult mai puţin ospitalieră factorului investiţional şi deci stabilităţii şi progresului în zonă?
Abordarea spaţiului sud-caucazian este analiza în timp şi spaţiu a unor proiecte ce corespund cerinţelor prezentului şi perspectivelor viitorului. Prezentarea şi aprofundarea relevanţei acestui areal terestru cuprins între Pontica şi Caspica nu rezidă din istoria formării sale geologice, ci din istoria omenirii şi a relaţiilor din sânul ei, raportat acestui spaţiu. Perioada prezentă reprezintă, de fapt, apogeul semnificaţiei acestui spaţiu în evoluţia umanităţii. Este momentul când asistăm cu toţii la regândirea şi refacerea ordinii mondiale, politice, economice, spirituale, sociale, tehnologice, inclusiv din perspectivă securitară / militară.5
Raportat mileniului III d.H., avântul economiei globale, care generează societatea globală, cuprinde coordonatele ce compun sectorul energetic vital existenţei socie-tăţii globale. El constituie cheia reaşezării marilor civilizaţii pe făgaşul istoriei şi, în acelaşi timp, poate elabora condiţiile îmbogăţirii patrimoniului spiritual al umanităţii prin dimensionarea şi/sau redimensionarea unor regiuni-civilizaţii căzute în desuetudine. Domeniul resurselor naturale şi-a asumat rolul dominant acum, în definirea politicii externe şi securităţii statelor, a actorilor-cheie şi a puterilor politice; de asemenea, rolul marcant este evidenţiat şi în interpretarea fenomenelor şi proceselor colaterale sau egale segmentului relaţiilor internaţionale. Relaţiile internaţionale, deci, sunt abordate într-un alt fel, în funcţie de latura sau aspectul care dictează ori imprimă noua lor alură. Vectorul energetic este azi nucleul sau factorul care coagulează în jurul său celelalte puncte şi/sau caracteristici tradiţionale care au dat şi dau originalitate acestui complex domeniu din perspectivă analitică.
Geopolitica este dominată de geostrategia resurselor energetice. Geopolitica îi determină pe ai săi subiecţi să ţină cont de toate activităţile actorilor şi de efectele produse de ei pe scena internaţională. Cu alte cuvinte, se insistă asupra analizelor de impact pe care le generează deciziile economice specifice puterilor majore ale sistemului mondial contemporan şi consecinţele acestor decizii în raport cu statele mai mici sau mai puţin reprezentative care sunt afectate direct sau indirect. Un exemplu ar fi momentul 11 septembrie 2001 ce-a declanşat turbulenţe grave geopoliticii energetice. De la acea dată, zona Orientului Mijlociu a devenit instabilă, iar alte regiuni, precum cea caspică, au dobândit în scurt timp importanţa geostrategică. Astfel, s-au declanşat competiţii, interesele naţionale au căpătat o valoare aparte prin însăşi domeniul energiei care le influenţează, le remontează şi le reconstruieşte imaginea.
În cazul de faţă, Azerbaidjanul şi-a folosit fondurile obţinute din exporturile de petrol şi gaze naturale pentru a achiziţiona arme din ţări membre NATO. Acestea au inclus sisteme de blocare a radarelor din Spania, artilerie din Cehia şi drone Bayraktar din Turcia. Cele din urmă, conform spuselor analistului azer, pot opera patru rachete ghidate cu laser. Calitatea şi performanţa acestora au fost testate şi demonstrate în conflictele din Libia şi Siria pe care le-a purtat Ankara. În Siria, dronele Bayraktar au distrus lesne sistemele antiaeriene ruseşti S-300 şi S-400, iar în Libia, sistemele antiaeriene Panţîr-1S au fost anihilate de către dronele Bayraktar TB2 şi Ankara-S. Această realitate a provocat nemulţumire la Moscova, care mizase foarte mult pe ingeniozitatea acestor sisteme antiaeriene.
Alături de armamentul de înaltă precizie şi calitate cu care azerii au combătut forţele armene din Arţah, se numără şi tehnica de luptă importată de la turci, care a pus în lumină o treaptă superioară a conflictelor, cea a conflictelor robotizate, din care derivă un concept al operaţiunilor. Tactica de luptă azeră a copiat îndeaproape modul de luptă al forţelor armate turceşti care au implementat operaţiunea Spring Shield contra forţelor siriene în 2020. Artileria şi lansatoarele de rachete multiple ale Azerbaidjanului au cooperat cu sistemele de aeronave fără pilot ce au cules informaţii privind ţintele şi evaluarea pagubelor din luptă. Nu în ultimul rând, s-a remarcat vânătoarea sistematică a apărării mobile antiaeriene a inamicului. Astfel, o întreagă flotilă de avioane Antonov AN-2 a fost distrusă rapid. Din păcate, pentru armeni, aceste aeronave cândva de luptă pentru forţele sovietice sunt folosite pentru stropirea culturilor agricole sau pentru a stinge incendii în pădure. Sunt considerate depăşite în războiul modern. De partea cealaltă, azerii au modificat tehnologic acest tip de avioane, întocmai pentru a supraveghea mişcarea poziţiilor antiaeriene ale armenilor, conferindu-le aspect de dronă, înşelând, în acest fel, vigilenţa forţelor armene. Practic, în urma fiecărui avion Antonov AN-2 doborât, dronele adevărate ale azerilor puteau identifica, precis, poziţiile sistemelor antiaeriene armene, pulverizându-le.
Un subcapitol aparte al conflictului din Nagorno-Karabah este cel dedicat utilizării tacticii NATO de comando care, alături de armamentul high-tech şi doctrina luptei robotizate, a fost diseminată de către turci azerilor. La fel ca în Afganistan, acolo unde comandourile americane au înlocuit convoaiele de militari, specifice războaielor convenţionale, şi în acest caz au fost utilizate grupuri de până la 10 militari care aveau misiunea de a căuta şi distruge mijloacele tehnice de apărare ale inamicului. În ofensiva azeră din Nagorno-Karabah, după apariţia breşelor în apărarea armeană au fost infiltrate astfel de comando-uri, care au surprins oraşele şi satele armeneşti. Mai mult, acestea au avut rolul de a transmite relaţii exacte cu privire la situaţia din teren, ghidând Azerbaidjanul să acţioneze armat cu rachete sau obuze, din aer, asupra ţintelor armeneşti. Strategic vorbind, localităţi importante în economia militară de apărare armeană, precum Varanda (Füzuli) şi Jrakan (Cəbrayιl), au căzut în mâinile azerilor, riscând să extindă conflictul şi în nordul Iranului.
CONCLUZII
Sfârşitul conflictului din regiunea Nagorno-Karabah a determinat lumea politico-militară să reflecteze, cu atenţie sporită, asupra riscurilor care derivă din aplicaţiile unui război modern, în mare parte, robotizat, teleghidat, având un alt fel de concept tactic al desfăşurării operaţiunilor. Chiar dacă, din punct de vedere militar, un actor decizional al politicii externe a fost luat prin surprindere de către tehnica avansată şi utilizată de Azerbaidjan, tehnică nereglementată la nivel juridic interna-ţional, trebuie menţionat că acţiuni mici au fost, deja, întreprinse. Este vorba despre organizaţiile neguvernamentale care solicită un tratat global de interzicere a armelor autonome letale. Campania acestor organizaţii s-a concretizat într-un set de principii de ghidaj care îndeamnă ca armele autonome să fie supuse legii drepturilor omului şi că oamenii au răspunderea finală a utilizării lor.
Însă, riscul cel mai mare care poate apărea pe acest subiect este că anumite Puteri nu sunt interesate de prevederile unui astfel de tratat. Rusia a fost cea mai vocală, urmată de: Israel, Statele Unite, Regatul Unit şi Franţa.
Revenind la atitudinea matură a ministrului de externe german, Heiko Maas, pe această problematică: „La fel cum am reuşit să facem cu armele nucleare de-a lungul mai multor decenii, trebuie să încheiem tratate internaţionale privind noile tehnologii de armare”6, întrucât obligaţiile care reies dintr-un asemenea document universal valabil au ca scop menţinerea unui control uman asupra utilizării forţei.
Bibliografie
-
www.auswaertiges-amt.de – Speech by Foreign Minister Heiko Maas to the German Bundestag at the topical debate on the situation in Nagorno-Karabakh, 29 October 2020,
-
Ciurci D., în Revista „Dincolo de orizonturi”, Anul V, Nr.9, Bucureşti, 2020,
-
Moldovan R., Teză de doctorat: „Geopolitica spaţiului caspic”, Univ. „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1999,
-
Georgescu I., Elemente de inteligenţă artificială, Bucureşti, ed. Academiei R.S.R., 1985,
-
Simbert A., Inteligenţa artificială – Maşini care gândesc şi roboţi inteligenţi, Bucureşti, ed. Paralela 45, 2020,
-
Stoean R.&C., Evoluţie şi inteligenţă artificială, Bucureşti, ed. Albastră, 2010.
1 Colonel (r) Dumitru Ciurci, în Revista „Dincolo de orizonturi”, Anul V, nr. 9, Bucureşti, 2020.
2 Declaraţia lui Ulrike Franke, expert militar în războiul cu drone din cadrul Consiliului European pentru Relaţii Externe.
3 Declaraţia lui Can Kasapoğlu, director al EDAM.
4 Idem.
5 Radu Moldovan, Teză de doctorat: „Geopolitica spaţiului caspic”, Univ. „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1999.
Coments