Ionuţ CONSTANTIN, PhD

Abstract: The 2020 armed conflict between Azerbaijan and Armenia has brought drones to the center of contemporary wars. Although they were also used in Syria and Libya by the Turkish army, in the Azerbaijani-Armenian conflict they influenced the fate of the conflict. Drones are operating more and more in large numbers, with higher degrees of autonomy. The future clearly shows that they are the dominant technology. Autonomous combat robots, including drones, change the rules of war and the survival of smaller states may depend on rapid adaptation to new technologies.

Keywords: drones, Azerbaijan, Armenia, artificial intelligence, army robots

Pe 9 noiembrie 2020 a izbucnit un nou conflict armat, întins pe şase săptămâni, între Azerbaidjan şi Armenia, asupra teritoriului Nagorno-Karabah. Acesta s-a întrerupt printr-o categorică înfrângere a forţelor armene şi pierdere de către Armenia a con-trolului asupra acestei enclave. Azerbaidjanul, utilizând tehnicile şi tacticile războiului actual, a luat lecţii utile de la ţara sa protectoare şi mult mai experimentată, Turcia, pentru a obţine o victorie rapidă în războiul său istoric cu Armenia. În doar 43 de zile, Azerbaidjanul şi-a recâştigat teritoriul celor şapte districte din regiunea amintită, care fuseseră ocupate de separatiştii armeni încă din primii ani după căderea Uniunii Sovietice. Azerbaidjanul a avut succes rapid pe câmpul de luptă acum, spre deosebire de războiul din anii `90, când a pierdut în faţa Armeniei, îmbinând bine tehnologia modernă şi tacticile învăţate de la Turcia.

Baku nu a ascuns faptul că a folosit drone de ultimă generaţie, cumpărate din Turcia şi Israel, pentru atacurile aeriene şi spionaj pe câmpul de luptă. Dronele au distrus tancuri, artilerie şi fortificaţii ale armenilor, inclusiv un sistem de apărare antiaeriană rusesc de tip S-300.¹

Spre deosebire de conflictele de până atunci, rezultatul militar azer poate fi interpretat, eminamente, ca o victorie a dronelor. Nu se pot contesta şi ceilalţi factori combinaţi care au contribuit la succesul militar al Azerbaidjanului, dar dronele de luptă au fost o parte esenţială. Pe perioada conflictului, Azerbaidjanul a desfăşurat următoarele tipuri de armament: drone israeliene tip Harop pentru distrugerea sistemelor de apărare antiaeriană, bimotoare sovietice AN-2 cumpărate din Ucraina şi dotate cu sisteme de control de la distanţă pentru a induce în eroare apărarea antiaeriană armeană, muniţiile israeliene Orbiter-1K, precum şi dronele Bayraktar TB2 de fabricaţie turcă.

Vedeta acestor operaţiuni a fost drona Bayraktar TB2, capabilă să zboare timp de 27 de ore cu o viteză de 130-220 km/h la o altitudine cuprinsă între 5.486 m  8.230 m. Aparatul poate transporta patru bombe ghidate laser. Forţele armene au pierdut, estimativ, 144 de tancuri, 35 de vehicule de luptă,19 transportoare blindate de personal, 310 camioane şi alte elemente versus Azerbaidjan, care ar fi pierdut doar un TB2 si muniţii aferente. Conflictul a definitivat eficacitatea dronelor pe câmpul de luptă modern, dar şi importanţa sistemelor de depistare, contraofensivă şi capacitate electronică de bruiere impotriva lor – sistemele anti-dronă.²

Forţele etnice armene din regiune au trebuit să înveţe rapid să se ascundă în subteran în faţa atacurilor cu drone şi au constatat vulnerabilitatea unităţilor terestre tradiţionale în faţa acestor atacuri. Handicapul major a fost lipsa capabilităţilor electronice sau armamentelor anti-dronă în faţa aeronavelor inteligente azere.

Dronele Bayraktar au fost folosite anterior în Libia şi Siria, unde s-au dovedit foarte eficiente împotriva armamentelor ruseşti precum S-300 şi S-400, provocând un scandal şi deranj în Rusia, care a văzut pusă în pericol supremaţia tehnologiei sale şi mai ales punerea în pericol a vânzărilor către alte state. Turcia a oferit statului azer o doctrină completă de război robotizat şi un concept al operaţiunilor deja testat în alte conflicte, garantând succesul.

Campania cu drone a Azerbaidjanului a reprodus Operaţiunea Spring Shield a Turciei împotriva armatei siriene Araba, de la începutul lui 2020. Artileria şi lansa-toarele de rachete multiple au conlucrat excelent cu sistemele de aeronave fără pilot. Cum precizam mai sus, azerii au camuflat avioanele AN-2 ca să arate ca dronele, pe care armenii le-au doborât cu artileria antiaeriană în timp ce dronele adevărate aflate la altitudine mai mare identificau poziţiile cu precizie şi iniţiau atacuri devastatoare asupra poziţiilor devoalate ale inamicului.³

Nu putem să trecem cu vederea tentaţia reprezentată de folosirea pe scară largă a dronelor. Războaiele viitorului ar putea fi purtate numai cu ajutorul roboţilor, o proiecţie care aparţinea, până recent, filmelor SF. Apărătorii drepturilor omului, cercetătorii şi teologii avertizează asupra noilor mijloace de luptă. Existenţa dronelor verificate cu succes în acest conflict demonstrează posibilitatea purtării viitoarelor conflicte armate numai prin intermediul roboţilor autonomi, de diferite forme şi utilizări. Sub aspect juridic, etic şi moral, posibilitatea maşinilor de luptă autonome de a decide viaţa sau moartea unei persoane proiectează un viitor sumbru. Dilema şi controversele pe marginea folosirii armelor controlate de la distanţă e foarte veche. Încă din secolul XII, Papa Inocenţiu al II-lea interzisese arbaleta în lumea creştină din cauza uciderilor şi rănilor grave provocate pe câmpul de luptă. Folosirea armelor de la distanţă nu era permisă, spre deosebire de apartenenţii altor religii şi culturi şi civilizaţii ne-creştine. Inclusiv puşca cu lunetă a fost considerată imorală în utilizare, încât soldaţii nu-i vedeau cu ochi buni inclusiv pe proprii lunetişti.

Aspectul etic al folosirii armelor coordonate de la distanţă a pus militarii ultimelor secole în faţa dilemei de a ucide alt omolog de la distanţă şi care nu ştie că este vizat ca ţintă.

Revenind la dronă, noua vedetă a armelor de la distanţă, din punct de vedere militar, este o armă ca oricare alta, dirijată de la sol şi având posibilitatea de a survola câmpul de luptă vreme îndelungată, zile în şir, în variantele avansate, iar cu ajutorul inteligenţei artificiale au capacitatea de a acţiona autonom. Ca exemplu, drona Reaper americană îşi continuă automat zborul, chiar şi în cazul în care pierde contactul cu baza aflată la mii de mile depărtare, iar dronele israeliene pot ataca automat radarele inamicului, fără comandă umană. Contestatarii folosirii dronelor reclamă în mod justificat pericolul pierderii controlului asupra sistemelor de luptă inteligente şi atrag atenţia că până la folosirea sistemelor complet autonome de intervenţia umană nu mai este mult timp.⁴ La mijlocul Evului Mediu vrăjitoarele erau prezentate ca un fel de drone, zburând in plină noapte, pe mături. Astăzi, însă, un roi de drone, denumiţi „vulturi de vânătoare”, nu ar fi tocmai departe de imaginarul medieval privind vrăjitoarele mergând în grupuri pe cerul nopţii.⁵

Concluzia cea mai apăsătoare este că armele inteligente, cum este drona, deşi sunt maşini, decid, după nişte algoritmi, cine moare şi cine trăieşte. Decizia de viaţă şi moarte aparţine unei maşini, ceea ce creează o gravă problemă de etică şi de siguranţă. Introducerea în luptă a sistemelor autonome va accelera cursul războaielor, iar decisivă va fi viteza de reacţie între ele. Ne întrebăm care va fi limita de dezvol-tare a acestor sisteme moderne versus implicaţii umanitare şi, de ce nu, implicaţii privind securitatea chiar a armatelor faţă de propriile drone capabile să ia decizii de unele singure. Desigur că sunt asigurări legate de operarea în siguranţă a acestor arme, însă putem fi de acord că omenirea nu se află doar în zorii unei noi revoluţii economice, cât şi în faţa unei noi revoluţii militare, care seamănă din ce în ce mai mult cu producţiile hollywoodiene. În caz de război, folosirea armelor trebuie permisă numai împotriva inamicului şi nu se ştie dacă va putea robotul să facă diferenţa între un soldat combatant activ şi unul care tocmai intenţionează să se predea.⁶

Roboţii de luptă autonomi, inclusiv dronele, devin periculoşi nu atât în mâinile soldaţilor, ci mai curând în mâinile unor hackeri pricepuţi, care vor face ravagii pe câmpul de luptă. Apar, astfel, doi termeni în terminologia militară: tehnologie modernă şi tehnologia contemporană, cu trei stadii de aplicabilitate în luptă: modern, contem-poran şi viitor apropiat.

Statele mici şi mijlocii beneficiază cel mai mult de această tehnologie, avanta-joasă economic şi logistic. Pentru statele mai mici, precum Armenia si Azerbaidjanul, care nu au mari capacităţi aeriene, dronele sunt o alternativă semnificativ mai ieftină şi la fel de letală. Apărarea împotriva dronelor este un alt aspect important în dotarea armatelor viitorului. În conflictul din Nagorno-Karabah, Armenia nu pare să se fi gândit şi la acest aspect crucial în secolul XXI – apariţia noilor capacităţi de luptă inteligente, şi nu au considerat că trebuie să deţină sisteme anti-drone.

Statele Unite, de exemplu, asigură pentru combaterea dronelor, în bugetul din 2021, circa 404 milioane dolari pentru cercetare şi dezvoltare şi 83 milioane dolari pentru achiziţii.⁷

Viitorul arată clar că acestea reprezintă tehnologia dominantă. Turcia a vândut TB2 către Qatar, Libia şi Ucraina, Statele Unite intenţionează să vândă drone MQ-9 către Franţa, Italia, Olanda, Germania, Spania, Emiratele Arabe Unite şi Marea Britanie. La nivel global sunt peste trei duzini de ţări cu drone înarmate, iar numărul lor creşte de la an la an.

Dronele funcţionează din ce în ce mai mult în număr mare, cu grade mai mari de autonomie. Statele lucrează la dezvoltarea şi testarea roiurilor de drone – drone care comunică între ele pentru a atinge obiective comune. CETC, o companie chineză de stat, a testat un vehicul de lansare, care trage cu circa 48 de drone echipate cu software care permite cooperarea între ele.

În acelaşi timp, dronele pot fi operate din ce în ce mai mult cu un control minim sau lipsit de control uman. Se pare că TB2 produs de Turcia are un sistem de zbor complet automat şi este capabil de taxi şi auto-parcare autonomă cu timpi reduşi de aterizare. Dronele actuale sunt adesea controlate de piloţi la distanţă, care operează în staţii de control la sol. Direcţionarea acestor sisteme ar putea impune costuri suplimentare în dauna operatorilor instruiţi. Realitatea este că militarii au probabil mai puţine staţii de control la sol decât dronele, aflate în număr mult mai mare. Este evident că este nevoie de colaborare între marile state pentru identificarea şi direcţionarea acelor sisteme, prin schimbul de imagini prin satelit, informaţii sau tehnologii. ⁸

Din punct de vedere strategic, marile puteri militare ale lumii, în frunte cu Statele Unite ar trebui, de asemenea, să-şi ajute aliaţii prin instruire şi know-how să ştie când direcţionarea sistemelor de control la sol ar putea crea riscuri de amplificare a con-flictelor. Se pare că regulile războiului s-au schimbat, iar supravieţuirea statelor aliate mai mici poate depinde de adaptarea rapidă la noile realităţi. Războiul dronelor a părăsit manualele de predicţii şi analize militare şi a trecut brutal în teren.⁹

Bibliografie

1. Laurenţiu Sîrbu, Lecţia conflictului din Nagorno-Karabah: Dronele au făcut ravagii pe câmpul de lupta, https://ziare.com/international/stiri–internationale/lectia–conflictului–din–nagorno–karabahdronele–au–facut–ravagii–pe–campul–de–lupa–1651078.

2. Ron Synovitz, Andrei Luca Popescu, Analiză Tehnologie, comando şi Turcia. Cum a câştigat Azerbaidjan în Nagorno-Karabah, https://romania.europalibera.org/a/analiza–tehnologiecomando–turcia–azerbaidjan–nagorno–karabah/30950259.html.

3. *** Războiul viitorului, https://www.dw.com/ro/r%C4%83zboiul–viitorului/a–17699900.