RESURSA UMANĂ INTELIGENTĂ ŞI COGNITIZAREA CA FACTORI DE SECURITATE¹

dr. Cosmin DUGAN

1. IMPERIILE „NON-TERITORIALE”

Dezvoltarea fără precedent a computerelor şi limbajelor de programare, până la stadiul de inteligenţă artificială, reprezintă una dintre principalele linii de forţă ale dezvoltării accelerate promise de fenomenul globalizării – liberalizării. În societatea de tip occidental, revoluţia tehnologiilor informaţionale a determinat ca informaţia să devină un factor de putere şi un bun colectiv: cunoaşterea şi informaţia, ca resurse strategice, se amplifică pe măsura accelerării istoriei şi a evoluţiilor mijloacelor de comunicare prin explozia tehnologică.

Societatea postindustrială a devenit un proiect de civilizaţie ajunsă în stadiul de templozie şi se declară incompatibilă cu practicile de închidere şi refuz al comunicării. La rândul lor, bunurile informaţionale au devenit obiecte ale tranzacţiei, fenomen care însă trebuie să ţină seama de faptul că sunt nedeterminate sub aspectul valorii şi că informaţia despre bunurile informaţionale nu poate fi diseminată fără a-i afecta raritatea – proprietate pe care se bazează valoarea sa. Nu în ultimul rând, modul în care este percepută avuţia s-a schimbat, ea devenind, mai presus de toate, o acumulare de posibilităţi care contribuie la creşterea gradelor de libertate în contextul constrângerilor generate de un mediu concurenţial.

Tot fenomenului globalizării i se atribuie şi favorizarea apariţiei noilor „imperii nonteritoriale”² prin: proliferarea şi impactul tehnologiilor informaţionale asupra capa-cităţilor militare ale statelor şi manifestarea conflictelor specifice societăţii informaţionale, generate de vectorii tehnologici ai războaielor hibride / neconvenţionale.

Virtualizarea şi avatarizarea produselor, revoluţia industrială generată de internet, utilizarea monedelor digitale dereglementate, apariţia serviciilor de sharing economy (economie colaborativă), utilizarea la scară globală a reţelelor de socializare contribuie la apariţia unor forme sociale de organizare transnaţională, în special prin dezvol-tarea unei clase creative, dedicată progresului economic şi social. Deşi această „inimă” este încă geolocalizată în zona Silicon Valley (cca 3 milioane de indivizi, sub 0,1% din populaţia lumii, dar care au iniţiat şi dezvoltat companii în valoare de peste 100 miliarde USD³), o clasă de hipernomazi („hiperclasă”), localizaţi în special în „inimile” lumii policentrice, vor exercita o influenţă determinantă asupra modului de viaţă al celor care se vor strădui să o imite⁴.

Această clasă reprezintă inversul diasporei – persoane localizate oriunde pe glob, cetăţeni ai lumii globalizate, ale căror interese similare (deşi frecvent vor fi acerbi competitori) îi vor determina să se întâlnească într-un spaţiu fizic comun⁵. Puterea şi influenţa acestei hiperclase descătuşate de constrângerile cotidiene vor merge până la crearea unei reţele private de microstate (tehnoparadisuri tip oraşe-cetate) sau a altor forme de organizare dereglementate, în fapt prototipuri ale formelor de organizare ale elitei globale⁶.

Dezvoltarea infrastructurii electronice în numele descentralizării şi hedonismului individual va avea drept consecinţă paradoxală crearea instrumentelor de hiper- şi auto-supraveghere, utilizate de state şi instituţii de reglementare (financiare, economice) transnaţionale. Aceste mărci ale prevalenţei legilor economice asupra celor democratice sunt, în opinia unor autori, încă o modalitate prin care statele vor fi private de mono-polul asupra utilizării formelor de constrângere, fapt care va contribui în mod esenţial la slăbirea şi eventuala deconstrucţie a lor⁷.

Lumea virtuală, o revoluţie al cărei impact a fost comparat cu cel al apariţiei tiparului, va servi iniţial întăririi puterii unor state, ca apoi să contribuie la demolarea lor, prin distrugerea a tot ce nu este capitalism şi transformarea lumii într-o uriaşă piaţă, al cărei destin nu va avea nicio legătură cu cel al naţiunilor. La nivel individual, această schimbare se va traduce printr-o libertate personală extinsă neîncetat şi o singurătate în care individul se va conforma aparent doar propriilor capricii şi dorinţe, de fapt doar normelor ce fixează exigenţele propriei supravieţuiri⁸.

Ca o consecinţă a acestei reontologizări a mediului nostru de viaţă, ne desfă-şurăm activitatea într-o anvelopă informaţională, care este sincronizată (în timp), delocalizată (în spaţiu) şi corelată (în ceea ce priveşte interacţiunile). Dominarea liniilor de forţă intangibile ale infosferei va permite controlul asupra probabilităţii de materializare a evenimentelor în spaţiul real (deci şi anticipare şi influenţare), dobândind capacitatea de a proiecta, în mod conştient, voinţa proprie în planul realităţii, modificând fizionomia viitorului şi percepţia istoriei într-un interval temporal. Astfel, din multiplii viitori posibili, pot fi selectaţi doar cei dezirabili⁹.

2. CREUZETE IDEOLOGICE

Fermentul ideologic care promovează aceste schimbări este format dintr-un melanj de abordări filosofice care oferă ideii de progres radical întâietate în defavoarea unor abordări mai tradiţionaliste şi conservatoare. Se preferă astfel asumarea riscului implementării rapide şi la scară largă a tehnologiilor inovatoare („…automatizarea obiectivelor omeneşti pentru a le face executabile pentru maşini”¹⁰) cu preţul tensiunilor sociale, fluctuaţiilor economice, crizelor financiare şi politice. Din perspectiva temei pe care o abordăm menţionăm doar trei curente de gândire avangardiste, precum dataismul, transhumanismul şi singularitarismul.

Prin intermediul dataismului este subliniată importanţa şi valoarea informaţiei pentru dezvoltarea civilizaţiei umane. Deşi termenul a fost patentat de către editorul David Brooks în New York Times în anul 2013, acesta a fost operaţionalizat de către istoricul israelian Yuval Noah Harari, care consideră că „Dataismul declară că Universul consistă din fluxuri de date, iar valoarea oricărui fenomen sau entitate este determinată de contribuţia sa la procesarea datelor”¹¹. Unul din scopurile principale ale dataiştilor este de a crea substratul tehnologic care să permită conectarea tuturor fiinţelor şi obiectelor într-un mod cât mai eficient. În acest cadru de gândire viaţa însăşi este algoritmică şi depinde de accesul neobstrucţionat la fluxurile informaţionale, astfel că cel mai mare „păcat” este reprezentat de secretizarea, ascunderea, com-partimentarea etc. informaţiei. Libertatea informaţiei, văzută ca o proprietate intrinsecă a sa mai degrabă decât un îndemn pentru utilizatorul sau beneficiarul informaţiei, reprezintă bunul suprem. Finalitatea acestei doctrine o reprezintă realizarea Internetului lucrurilor (IoT) sub forma unei gigante „reţele a lucrurilor” cu acoperire galactică. Acest lucru va dobândi statutul de zeitate. De altfel, dataismul este răspândit şi agreat în special în cadrul comunităţilor de programatori şi hackeri, responsabili uneori de incidente de securitate informatică ce vizează „eliberarea” informaţiei din bazele guvernamentale sau corporatiste.

Contestatarii dataismului sunt de opinie că o astfel de abordare validează ideea că algoritmii complecşi, care se pot auto-actualiza prin diverse metode de machine-learning şi a căror înţelegere completă este foarte dificilă, dar mai ales sunt lipsiţi de viaţă şi conştiinţă, sunt validaţi şi li se oferă întâietate în generarea deciziilor care reprezintă substratul vieţii sociale a comunităţii (umane). Oamenii sunt consi-deraţi doar instrumente de realizare a IoT şi eventual vor fuziona cu această reţea în calitate de subcomponentă, iar identitatea umană se va dilua până la dispariţie¹².

Transhumanismul este perceput mai degrabă ca o platformă de abordări dominate de un optimism tehnologic exagerat care consideră inteligenţa (umană sau non-umană) drept o virtute supremă. Obiectivele sunt extrem de ambiţioase, deşi dispersate, însă cu o frecvenţă crescută sunt menţionate prelungirea vieţii umane şi a calităţii acesteia, ciborgizarea radicală până la dematerializare (virtualizare totală), augmentarea maximală a intelectului uman prin toate mijloacele disponibile – biologice, fuziune om – maşină, emulare completă în mediul electronic etc. şi colonizarea spa-ţiului cosmic (LEO, Sistem Solar, deep space)¹³.

În unele colectivităţi tehnofile (în special în Statele Unite – campusuri univer-sitare, grupuri de pasionaţi de sci-fi, Silicon Valley), transhumanismul are un statut asemănător cu cel al unui curent religios agnostic postmodern de tip „New Age” elitist. Probabil că stimulat şi de creşterea rapidă a ponderii producătorilor şi consumatorilor de înaltă tehnologie şi servicii informatice sofisticate, transhumanismul prezintă valenţe politice tot mai evidente în ţările dezvoltate (ex. U.S. Transhumanist Party¹⁴).

Influenţaţi de acest curent, mulţi tineri care îmbrăţişează cultura de hacking etic au realizat experimente complexe cu resurse limitate în încercarea de a rezolva uneori probleme de anvergură precum utilizarea tehnicii CRISPR, augmentarea performanţelor fizice, diverse forme de ciborgizare. Aceşti biohackeri sunt adepţi ai conceptului de „sursă deschisă” şi au tendinţa de a ignora reglementările şi drepturile de autor sau ierarhiile bazate pe tradiţie, rang sau titluri.

O abordare echilibrată a transhumanismului respectă exerciţiul de gândire prospectivă şi anticipativă, ca un curent cultural contemporan al generaţiei Y, însă ponderează unele din obiectivele transcendentale, cu atât cu cât sunt parte a condiţiei umane (abolirea morţii, programarea genetică in vitro, dematerializare etc.). Ignorarea aproape în totalitate a preţului societal şi uman plătit pentru dezvoltarea tehnologică în ultimele secole, accidentele tehnologice majore – deloc improbabile în viitor -, face ca transhumanismul să rămână într-o zonă a utopiei şi naivităţii. Improbabilitatea sau imposibilitatea unor obiective clamate sunt de natură să ridice îndoieli asupra seriozităţii şi sustenabilităţii acestui curent. Probabil că valurile din deceniile viitoare ale transhumanismului vor fi şi mai radicale, în măsura în care dezvoltarea tehnolo-gică accelerată se va impune ca o marcă a acestui secol şi va dobândi o valenţă politică tot mai importantă în rândul colectivităţilor de techies.

Singularitismul este o mişcare a cărei trăsătură definitorie o reprezintă credinţa în ideea de materializare a singularităţii tehnologice într-un orizont de timp rezonabil şi într-o modalitate benefică pentru societatea umană. Singularitatea tehnologică poate fi descrisă sub forma unui buchet de scenarii dominate de ideea transformării radicale şi ireversibile a societăţii, relaţiilor interumane şi, de ce nu, a condiţiei umane ca urmare a dezvoltării tehnologice accelerate şi ubicue („tsunami tehnologic”). În centrul conceptului de singularitate tehnologică regăsim ideea „exploziei inteligenţei” rezultată din dezvoltarea inteligenţei artificiale generale (GAI) şi a superinteligenţei artificiale (ASI), superioară omului şi capabilă de autoreproducere şi autoîmbunătăţire. Evident, acest scenariu prezintă şi o serie de dileme practice şi etice, care se referă în special la natura relaţiei dintre inteligenţa umană devenită „inferioară” şi superinte-ligenţa artificială. Imposibilitatea stăpânirii acţiunilor şi generării de predicţii comporta-mentale ar anula astfel potenţialele beneficii ale ASI, cu atât mai mult cu cât relaţia în raport cu fiinţele umane poate deveni una profund adversarială. Soluţia de compromis pare să fie o fuziune om-maşină care să utilizeze capacităţile virtual nelimitate ale inteligenţei artificiale, dar să ofere utilizatorului uman libertatea deciziilor etice sau strategice (cel puţin în privinţa viului biologic)¹⁵. Riscurile se extind şi la alte tehnologii care au potenţial „dual”, de ameninţare sau anihilare a rasei umane sau chiar a viului de pe această planetă – de exemplu nanotehnologiile, genomica sintetică, tehnologiile cuantice avansate.

Contestatarii singularismului argumentează că acest concept este un produs sofisticat însă imaginar, fără să existe un posibil corespondent în viitorul previzibil. Ideea că dezvoltarea tehnologică este un fel de „praf magic” care rezolvă automat problemele globale este contrazisă de istoria ultimelor două secole, perioada în care progresul a fost dobândit cu un preţ plătit în vieţi omeneşti, inegalitate şi polarizare socială, discriminare, crize sistemice şi transformări radicale etc.

3. INTELIGENŢA ARTIFICIALĂ ŞI COGNITIZARE

Numitorul comun al acestor mişcări este reprezentat de utilizarea, pe scară largă, a programelor bazate pe inteligenţă artificială, în special în domeniile strategice, civile şi militare. În prezent, domeniul inteligenţei artificiale reprezintă unul dintre cele mai bine finanţate domenii de cercetare, în special în domeniul privat – de exemplu bugetele anuale de cercetare ale primilor patru contractori ai Pentagonului (Lockheed Martin, Boeing, Raytheon, General Dynamics) reprezintă doar 27% din bugetul similar al companiei Google. Tendinţa se păstrează şi la nivel global, existând proiecţia ca în anul 2022 bugetele de cercetare ale Chinei să le depăşească pe cele americane¹⁶.

Cognitizarea reprezintă o etapă logică a avansării şi extinderii globale a digitizării, proces care generează un volum uriaş de date, imposibil de analizat în timp real de utilizatorii umani. Necesitatea personalizării conţinutului online, a agregării unor informaţii disparate pornind de la un algoritm specific, a înţelegerii feedbackului utilizatorilor umani, integrarea în timp real a soluţiilor analitice predictive şi generarea instantanee a unor aplicaţii locale (appuri), generalizarea serviciilor de cloud computing în afaceri etc. generează presiunea care contribuie la dezvoltarea accelerată a mediului tehno-logic care susţine cognitizarea.

În domeniul civil, conceptul de „cognitive business” promovat de IBM, ca aplicaţie a platformei Watson¹⁷, revoluţionează modul de obţinere, analizare, stocare şi utilizare a informaţiei digitale destinate deciziilor economice şi financiare. Proiectul Brainwave¹⁸ dezvoltat de Microsoft promite accesul la servicii de inteligenţă artificială în timp real, cu aplicaţie în special în mediul financiar şi cercetare.

Sistemele imersive cognitive permit conducerea corporaţiilor dintr-un veritabil „cockpit” sau „punte”, care conţine camere de evaluare situaţională, camere de diagnoză, camere decizionale (cognitive boardrooms), clase imersive etc., în care personalul uman va interacţiona permanent cu agenţi cognitivi artificiali. Pentru afacerile mai reduse (naţionale, regionale), se estimează că, în următorii ani, accesul la servicii de inteligenţă artificială accesibile prin internet (internet-delivered AI) va reprezenta standardul pentru domeniul de business civil¹⁹.

Inteligenţa artificială are potenţialul de a declanşa o nouă revoluţie industrială, care să redefinească relaţia dintre capital şi muncă la nivel global. Una din cele mai probabile evoluţii, fără îndoială generatoare de temeri, este şomajul masiv pe care îl presupune automatizarea la scară largă a proceselor de producţie (estimat la unul din trei angajaţi cu vârsta cuprinsă între 25 şi 54 de ani).

Reversul acestui fenomen este scăderea rolului demografiei din ecuaţia puterii unui stat, astfel că state smart cu populaţie redusă pot urca rapid pe scara compe-titivităţii la nivel mondial, în timp ce unele state cu populaţie numeroasă se vor confrunta cu dileme sociale şi politice interne²⁰. Totuşi, un raport al MIT intitulat The Work of the Future: Shaping Technology and Institutions, dat publicităţii în toamna anului 2019, dedicat aprofundării relaţiei dintre tehnologiile emergente şi piaţa muncii moderează şi nuanţează această retorică alarmistă a „prizonieratului tehnologic” inevitabil. Astfel, este de aşteptat ca tehnologiile cognitive să devină multiplicatori de forţă ai creativităţii şi ingeniozităţii umane mai degrabă decât un substitut, contribuind la îmbunătăţirea valorii expertizei şi accelerării procesului de transformare a unei idei într-un produs utilizabil²¹.

Volatilitatea mediului tradiţional de securitate şi ambiguitatea rezultată din erodarea graniţelor dintre virtual şi real, intern şi internaţional, comercial şi militar, pace şi conflict au obligat organizaţiile de intelligence occidentale să evolueze către un spionaj de a patra generaţie, înţeles ca fuziunea dintre aptitudinile umane tradi-ţionale şi progresul tehnologic accelerat, noi parteneriate şi abordări care asimilează diversitatea şi oferă posibilitatea de afirmare generaţiei tinere²². Ameninţările hibride instrumentate de state adverse, dezvoltarea unor capacităţi de intelligence în rândul organizaţiilor non-statale, agresiunile multinivel realizate în parteneriat de diverse structuri de crimă organizată şi terorism etc. au obligat la reconsiderarea HUMINT-ului în plină dezvoltare a inteligenţei artificiale şi supercomputerelor. Capacitatea de a colabora în cadrul unor echipe dinamice, de a infiltra orice mediu socio-profesional, utilizarea maximală a mediului tehnologic şi a avantajelor asimetrice subliniază im-portanţa resursei umane de excepţie, a profesionalismului şi loialităţii.

În domeniul militar, „The Third Offset Strategy” în Statele Unite accentuează importanţa dezvoltării accelerate a inteligenţei artificiale, a colaborării om-maşină şi a atingerii „dominanţei cognitive”. Dezvoltarea serviciilor de intelligence predictiv (anti-cipativ) va limita şansele de apariţie a surprizelor strategice şi va dezvălui comporta-mentul actorilor statali şi nonstatali chiar şi în absenţa unor informaţii specifice.

4. COLABORAREA OM – MAŞINĂ

Colaborarea om-maşină, abordare denumită metaforic de tip „centaur”²³, are drept scop virtualizarea elementelor de hardware militar, în timp ce acestea vor fi „cogni-tizate” graţie inteligenţei artificiale. Operaţiunile umane asistate au la bază utilizarea de sisteme care să extindă capacităţile fizice umane (exoschelete, în principal), însă oferta robotică este una deosebit de creativă. La limită, îmbunătăţirea umană (fizică, neuropsihologică, comportamentală) şi cea exterioară vor converge către „operaţiuni umane augmentate” („Enhanced Human Operations”), considerate o certitudine a viitoarelor conflicte.

Colaborarea avansată om – maşină (teaming) va accentua importanţa actului decizional uman, care prin delegarea sarcinilor uzuale către partenerul artificial se va putea concentra asupra deciziilor-limită, etice sau executive. Armele semiautonome, deşi îmbină calităţile ambelor tipuri de inteligenţă, vor fi expuse şi riscului de eroare rezultat din interacţiunea om-maşină, precum şi riscului de penetrare cibernetică²⁴.

Războiul electronic cognitiv (cognitive Electronic Warfare) reprezintă etapa viitoare a contramăsurilor electronice de orbire şi disimulare radar şi va constitui unul din pilonii dominării spectrului electromagnetic²⁵. Este de aşteptat ca radarele cuantice, soluţiile de inteligenţă artificială, dronele avansate şi armele hipersonice să modifice radical conceptele de apărare antiaeriană şi să amprenteze arhitectura măsurilor de descurajare strategică. Noile doctrine militare promovate de Statele Unite ca răspuns la provocările din ultimii ani, precum războiul-mozaic, confirmă rolul esenţial al inteli-genţei artificiale în vederea interoperabilizării, conectivităţii, flexibilităţii şi utilizării maximale a tuturor resurselor din generaţii diferite²⁶.

Statutul de tehnologii strategice pentru domeniul securităţii naţionale este subliniat şi de numeroasele iniţiative din SUA cu scopul de a genera, identifica, valorifica şi accelera utilizarea soluţiilor de inteligenţă artificială avansată.

Defense Innovation Unit Experimental²⁷ este o iniţiativă lansată de fostul secretar al apărării, Ashton Carter, cu scopul de a apropia mediul tehnologic civil de nevoile instituţiilor din domeniul securităţii naţionale („reconstruirea podului dintre Silicon Valley şi Pentagon”²⁸). O altă iniţiativă remarcabilă este Electronics Resurgence Initiative (ERI)²⁹ realizată de DARPA, un plan de investiţii de 1,5 miliarde USD pe o perioadă de cinci ani, care are drept obiective stimularea tehnologiilor electronice emergente cu aplicaţii în domeniul domestic, guvernamental şi al apărării în SUA. Inteligenţa artificială, securitatea cibernetică, big data, tehnologiile robotice (autonome), senzorii avansaţi – purtabili, implantabili, ingerabili, nanosenzori, printabili etc. reprezintă domenii de interes în cadrul acestor programe.

Pentru mediul de intelligence şi securitate naţională, interesul pentru inteligenţa artificială, supercomputere şi tehnologii emergente se datorează şi potenţialului de a modifica radical echilibrele de putere interstatale / interalianţe sau între state şi orga-nizaţii ostile non-statale. De exemplu, se estimează că soluţiile avansate de inteligenţă artificială au capacitatea de a influenţa strategiile nucleare ale marilor puteri şi pot modifica echilibrul strategic. Rolurile potenţiale pe care inteligenţa artificială le poate juca în contextul unui mediu de securitate tot mai multipolar subliniază versatilitatea, impactul remarcabil, dar şi potenţialele riscuri asociate: sistem decizional în timp de criză, componentă a dronelor autonome nucleare (ex. drona rusească Status-6), monitorizarea respectării acordurilor de control, sistem redundant (semi)automat destinat retalierii în cazul surprizei strategice, element în cadrul sistemului de alarmă timpurie³⁰ etc., sistem de management al arsenalului nuclear (viitorul supercomputer „El Capitan”³¹ – SUA, care în momentul operaţionalizării depline va da naştere celui mai puternic binom energie-informaţie din toate timpurile).

Şi în cazul altor tipuri de arme de distrugere în masă, se consideră că prin convergenţa a trei tehnologii emergente – manufacturarea aditivă, inteligenţa artificială şi robotică – se poate facilita dezvoltarea de produşi biologici şi chimici, precum şi a vectorilor de transport necesari lansării unui atac. Deşi expertiza necesară automa-tizării producţiei este una de vârf, o serie de factori, precum dezvoltarea accelerată, dubla utilizare comercială şi militară, lipsurile din legislaţiile naţionale şi reglementările internaţionale, utilizarea atacurilor informatice sau de inginerie socială cu scopul sustragerii de informaţii sensibile etc. zugrăvesc un scenariu mai puţin optimist pe termen mediu³².

5. CĂTRE SIMBIOZA „NEURO” – AI

În domeniul civil, în paralel cu dezvoltarea serviciilor de cognitizare, sunt depuse eforturi susţinute pentru înţelegerea în profunzime a sistemului nervos central, emularea şi reproducerea funcţiilor sale in silico şi crearea unor arhitecturi hardware inovatoare (chipuri neuromorfe), care să permită dezvoltarea acestei nişe.

În Europa, proiectul Blue Brain³³ reprezintă cel mai notabil demers care a obţinut o serie de succese remarcabile, deşi întârzierile în serie au demonstrat complexitatea şi dificultatea acestei sarcini. În Statele Unite, „The BRAIN Initiative”³⁴ lansată de preşedintele Barack Obama a dat startul unei competiţii acerbe pentru dezvoltarea neuroştiinţelor şi neurotehnologiilor, considerate vitale pentru prosperita-tea şi securitatea în secolul 21. Un exemplu concret îl constituie şi programul Virtual Intelligence Processing (VIP) lansat în anul 2018 de către DARPA, al cărui scop este de „a explora abordări matematice şi computaţionale inovative, scalabile, inspirate din cercetarea sistemului nervos şi care au potenţial să sprijine obţinerea de soluţii la probleme militare reale”³⁵.

Iniţiative similare, însă de o anvergură mai redusă şi cu obiective limitate, se desfăşoară şi în China (China Brain Project – de exemplu chipul hibrid Tianjic³⁶ – clasic / neuromorf), Canada (Canadian Brain Research Strategy³⁷), India, Japonia (Brain / Minds³⁸), Australia (Australian Brain Alliance³⁹), Coreea de Sud (Korea Brain Initiative⁴⁰), Federaţia Rusă. O competiţie în spirală este în desfăşurare, rezultatele fiind vizibile în dezvoltarea ultimei generaţii de avioane, drone capabile să desfăşoare activităţi în orice mediu fizic, arme cibernetice sau tehnologii spaţiale⁴¹.

Datorită utilizării aplicaţiilor neuro, o serie de aplicaţii ale inteligenţei artificiale, grupate sub forma a doi clusteri principali – percepţia şi cunoaşterea (cognition) -, permit abordarea competitivă a unor funcţii umane. Cele mai invocate exemple sunt recunoaşterea imaginilor, înţelegerea limbajului vorbit sau identificarea de soluţii la diverse tipuri de probleme (problem solving) – optimizare, simulare, predicţie.

În multe situaţii, performanţele umane au fost deja depăşite („performanţe superumane”), impactul asupra sistemelor militare şi economiei începând să fie vizibil. O serie de aplicaţii aparent specific umane, precum interpretarea limbajului nonverbal, a stărilor şi comportamentelor emoţionale, au atins deja un nivel de performanţă comparabil cu cel al subiecţilor umani.

Etapa ulterioară o constituie trecerea de la un stadiu de evaluare pasivă la influenţarea activă, dinamică. Acest nivel presupune o evaluare profundă, multinivel, a tuturor aspectelor de personalitate a audienţei, capacitatea de evaluare în timp real, atât individual, cât şi în cadrul grupului social, numeroase bucle de feedback etc. Cu toate că reprezintă încă un deziderat, o serie de aplicaţii din domeniul psihologiei, psihiatriei, sociologiei, socio-fizicii, neuroştiinţelor computaţionale etc. demonstrează că domeniul se află în plină expansiune⁴². Un exemplu în acest sens îl reprezintă Deep Mind⁴³, o iniţiativă a companiei Google, care promovează apropierea dintre neuroştiinţe şi inteligenţa artificială. Sunt invocate două motive principale ale acestei asocieri: validarea metodelor de inteligenţă artificială, care emulează funcţii neurofi-ziologice umane, şi utilizarea cunoaşterii (biologice) despre sistemul nervos şi sistemul psihic în realizarea unor noi tipuri de algoritmi şi arhitecturi necesare dezvoltării neuro–chipurilor şi aplicaţiilor de inteligenţă artificială, care să dezvolte capacităţi „superumane”.

De altfel, dezvoltarea unor capacităţi peste media utilizatorului uman şi apoi peste limitele maximale umane reprezintă standardul „minimal” de validare a unei aplicaţii de inteligenţă artificială. În mai multe situaţii, cunoaşterea unor aspecte de ontogenie, filogenie sau evoluţie a sistemului nervos a permis realizarea unor abordări aparent contraintuitive, dar care au permis obţinerea unor performanţe deosebite sau inovatoare. Circuitul este bidirecţional – o serie de aplicaţii de inteli-genţă artificială sunt utilizate pentru modelarea unor aspecte neurofiziologice la nivel molecular sau a circuitelor neuronale⁴⁴.

Recent, relaţia dintre inteligenţa artificială şi neuroaugmentare a devenit şi mai strânsă ca urmare a evaluării in silico a potenţialelor efecte de augmentare a mai multor molecule-candidat, etapa care o precede pe cea a testărilor în organisme vii⁴⁵. De exemplu, un start-up de biotehnologie din Hong Kong, InSilico Medicine⁴⁶, a utilizat în anul 2019 o metodă de AI numită învăţarea cu întărire (reinforcement learning) pentru a genera 30.000 de molecule cu potenţial teoretic care au fost filtrate computaţional până în stadiul în care au rezultat şase molecule-candidat. Acestea au fost sintetizate şi testate prin intermediul studiilor pe animale de laborator. Tot acest proces a durat 46 de zile, o fracţiune din timpul necesar în prezent pentru a obţine un rezultat similar prin metoda clasică a studiilor preclinice.

Totuşi, deşi cognitizarea şi inteligenţa artificială generalizată vor determina o modificare fundamentală a stilului de viaţă, a distribuţiei bogăţiei şi a puterii militare şi economice la nivel global, considerăm că nu vor afecta unul din aspectele fundamentale ale sistemului social – actul decizional va rămâne atributul puterii politice umane. În fapt, asistăm la o inversare a circuitului, cognitizarea fiind utilizată mai puţin în mod deductiv, pentru a oferi soluţii creative la problemele actuale sau la creionarea unui viitor, cât pentru a identifica argumente care să susţină punctele de vedere ale leadership-ului politic. Putem discuta despre o tendinţă de utilizare a soluţiilor avansate de inteligenţă artificială în scopul guvernanţei şi dominanţei la scară regională (sau chiar cu impact global), de exemplu sistemul monolitic al corporaţiilor occidentale generatoare de tehnologie, vastul sistem de supraveghere algoritmic controlat de Partidul Comunist Chinez sau viitorul sistem de inteligenţă artificială pan-islamic, propus de către prinţul moştenitor Mohammed bin Salman al Arabiei Saudite⁴⁷. În forme extreme, observăm cum regimuri autoritare s-au adaptat şi utilizează comu-nicaţiile digitale (supraveghere, tehnologii de recunoaştere cu ajutorul soluţiilor de machine learning, atacuri cibernetice, furt de date informatice, dezinformare, cenzura internetului etc.) pentru consolidarea puterii politice şi controlul fluxului informaţional⁴⁸.

În contextul demersului nostru, considerăm esenţială abordarea inteligenţei artificiale ca partener actual şi, mai ales, viitor al minţii umane talentate, educate, etice şi neuroaugmentate. Complexitatea estimată a inteligenţei artificiale, în raport cu limitele biologice ale inteligenţei umane, obligă la identificarea „sinapselor tehno-logice”, care să permită conectarea celor două tipuri de inteligenţe.

O serie de faţete ale inteligenţei artificiale au devenit esenţiale în practică, aspect subliniat cel mai bine de înfiinţarea, pentru prima dată în ultima jumătate de secol, a unui nou directorat de către Central Intelligence Agency – cel pentru Inovare Digitală (The Directorate of Digital Innovation – DDI). Importanţa strategică acordată inteligenţei artificiale şi mai ales potenţialul estimat pe termen lung în Statele Unite sunt relevate şi de o serie de documente succesive emise la cel mai înalt nivel: Cyber Strategia Naţională a SUA⁴⁹ (septembrie 2018), Ordinul executiv pentru menţinerea leadershipului american în domeniul inteligenţei artificiale⁵⁰ emis în februarie 2019 de către preşedintele Donald Trump, Strategia Departamenului de Apărare (DoD) în privinţa inteligenţei artificiale⁵¹ (februarie 2019).

CONCLUZII

Cercetarea şi dezvoltarea neurotehnologiilor în mediul militar, precum şi studiul impactului pentru securitatea naţională necesită, în opinia noastră, dezvoltarea în România a neuroştiinţelor operaţionale, ca demers integrativ şi interdisciplinar, focalizat pe aspecte pragmatice de securitate. Dezvoltarea accelerată, în special în mediul comercial, a neurotehnologiilor prezintă oportunităţi şi riscuri, care obligă la formarea de specialişti în domenii de nişă, înalt specializate.

Conceptul de optimizare a performanţelor umane reprezintă un domeniu inter-disciplinar care poate servi drept „creuzet tehnologic” pentru cercetarea de avangardă în domeniul neuroştiinţelor operaţionale, neurotehnologiilor aplicate, inteligenţei artificiale şi ramurilor conexe. Atragem atenţia în special asupra dezvoltării accele-rate a interfeţelor om-maşină şi creier-computer şi a asocierii cu soluţiile avansate de inteligenţă artificială şi robotică militară. Dezvoltarea tehnologică accelerată, în special în domeniul neuroştiinţelor şi tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, a crescut pro-babilitatea de materializare a „surprizelor tehnologice” bazate pe străpungeri de nişă, generatoare de asimetrii în piaţa informaţională. Ramificaţiile domeniilor menţionate sunt vaste şi prezintă un potenţial comercial şi militar deosebit.

Dezvoltarea şi integrarea neurotehnologiilor şi a inteligenţei artificiale în domeniul militar are drept scop realizarea unor soluţii colaborative avansate om-maşină. Această abordare hibridă, denumită metaforic de tip „centaur”, are drept scop virtualizarea elementelor de hardware, în timp ce acestea vor fi „cognitizate” graţie soluţiilor avansate de inteligenţă artificială. Operaţiunile umane asistate au la bază utilizarea de sisteme care să extindă capacităţile fizice umane (exoschelete, în principal), însă oferta robotică este una deosebit de creativă.

Colaborarea avansată om-maşină (teaming) va accentua importanţa actului decizional uman, care prin delegarea sarcinilor uzuale către partenerul artificial se va putea concentra asupra deciziilor-limită, etice sau executive. Armele semi-autonome, deşi îmbină calităţile ambelor tipuri de inteligenţă, sunt expuse şi riscului de eroare rezultat din interacţiunea om-maşină şi riscului de penetrare cibernetică.

În paralel cu dezvoltarea serviciilor de cognitizare, sunt depuse eforturi susţinute pentru înţelegerea în profunzime a sistemului nervos central, emularea şi reproducerea funcţiilor sale in silico şi crearea unor arhitecturi hardware inovatoare (chipuri neuromorfe) care să permită dezvoltarea acestei nişe.

O altă direcţie de dezvoltare a neuroelectronicii aplicate pentru problematica de securitate naţională constă în dezvoltarea interfeţelor creier-computer (BCI). Be-neficiile constau în dezvoltarea sistemelor mobile, purtabile sau de la distanţă pentru înregistrarea activităţii neurofiziologice (neuroergonomie), a neuroelectronicelor (electro–nicelor flexibile, miniaturizare), neurochipurilor şi inteligenţei artificiale, aplicaţii avansate de biometrie, evaluarea şi îmbunătăţirea performanţelor, neurorestaurologie.

Importanţa interfeţelor creier-computer pentru domeniul securităţii constă şi în dobândirea capacităţii de a transmite voluntar sau recepţiona informaţii direcţionate, scurtcircuitând canalele senzoriale clasice. Deja există o serie de aplicaţii utilizate atât în antrenament („la rece”), cât şi integrate în sisteme de armament sub forma unor căşti experimentale, achiziţia semnalului fiind realizată prin metode neinvazive (electroencefalografie sau prin oximetrie cerebrală – analizoare NIRS). Deşi se estimează că transmiterea unor mesaje complexe, inclusiv a unor gânduri abstracte, memorii sau stări emoţionale, va dura decenii, experimentele actuale au demonstrat viabilitatea tehnologiei. Astfel de platforme ar permite, cel puţin teoretic, fuziunea inteligenţei om-computer sau un „internet al creierelor”.

Ca o concluzie a demersului nostru, considerăm esenţială abordarea inteli-genţei artificiale drept partener actual, mai ales în viitor, al minţii umane talentate, educate şi neuroaugmentate. Complexitatea estimată a inteligenţei artificiale, în raport cu limitele biologice ale inteligenţei umane, obligă la identificarea „sinapselor tehno-logice”, care să permită conectarea celor două tipuri de inteligenţe.