Concluzii desprinse în urma derulării webinar-ului:
9/11 – 20 de ani de la atentatele teroriste din SUA!
Ce a fost şi ce va fi pe frontul împotriva terorismului?

Motivaţia atacurilor din 11 septembrie 2001 se învârte în jurul unor noţiuni precum „ciocnirea civilizaţiilor” (paradigma Huntington) sau pedepsirea SUA de către jihadişti pentru prezenţa militară în Arabia Saudită şi în alte teritorii musulmane. Americanii au răspuns cu şi mai multă prezenţă militară în spaţii islamice, ceea ce a înteţit violenţa teroristă în anii care s-au scurs după 2001, chiar dacă niciun grup terorist nu a mai reuşit să comită un atac care să producă peste 300 de victime într-un singur eveniment.

Pentru SUA, totul s-a schimbat după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, iar chestiunile cele mai vizibile au fost legate de securitate: sistemul de apărare, perspectiva asupra terorismului, structura serviciilor secrete, sporirea capacităţii de analiză, configuraţia şi alura NATO, securitatea în aeroporturi, supravegherea populaţiei etc. Unii au fost beneficiari, precum cazul României, căci a apărut şi şansa unei

accelerări a integrării în NATO. 9/11 a fost o oglindă pusă în faţa societăţii americane care se vedea acum obligată să îşi reevalueze rolul ei în lume: Ce au cu noi? De ce ne-au lovit teroriştii? Care este rolul Americii în lume? De ce ne urăsc? Şi cum poate cineva să urască „stilul de viaţă american” pe care toţi doresc să îl îmbrăţişeze?

SUA şi-a asumat un război „împotriva terorii”, iar documentele emanate atunci – de la USA Patriotic Act 2001 sau aşa numita Doctrină Bush a războiului preemptiv – plecau de la premisa că duşmanul este opusul Americii şi că vrea să nimicească civilizaţia occidentală pentru ceea ce este ea. „Teroarea” nu a fost identificată precis nici etnic, nici religios, dar era ilustrată într-o primă fază de Al Qaeda şi sprijinitorii ei (Afganistanul). America a pornit la luptă să pedepsească pe cei care au atacat-o. Şi maşina de război a Statelor Unite, sprijinită prin solidarizare, după activarea Articolului 5 al Tratatului NATO, de tabăra euro-atlantică a fost de neoprit, iar victoria militară din Afganistan a fost fulgerătoare.

Campania militară a SUA, ajutată de aliaţi, a dus la invadarea Afganistanului şi tentativa de a distruge nu doar Al Qaeda, dar şi mişcarea talibană. Dacă prima a suferit pierderi masive şi s-a relocat treptat spre Africa, Golful Persic şi Asia de Sud, talibanii rămaşi fără combatanţi s-au retras şi s-au topit în masa populaţiei paştune, cedând controlul ţării coaliţiei internaţionale. Fiind o forţă de gherilă de tip rural, cu bază de recrutare sigură şi o ideologie atractivă pentru numeroşi afgani descumpăniţi de transformările rapide pe care ţara lor le-a parcurs în ultimele două decenii, talibanii nu şi-au propus să câştige lupta cu forţele NATO ale misiunii ISAF, nici cu militarii americani şi aliaţi din misiunea Enduring Freedom (lucru de altfel imposibil, având în vedere imensa disparitate de forţe şi dotare militară), ci să reziste, să păstreze active focarele de insurgenţă, să recruteze cu o rată ceva mai mare decât rata pierderilor cauzate de război.

Din perspectivă declarativă, cei 20 de ani de prezenţă militară în Afganistan se încadrează între două limite: 11 septembrie 2001 a fost „a global intelligence failure”, retragerea din Afganistan a fost „a global counter intelligence failure”. Mulţi analişti militari au readus în discuţie slaba congruenţă între deciziile politico-militare şi propu-nerile iniţiale ale comandanţilor militari, înregistrate de ultimii patru preşedinţi americani.

Impactul geopolitic al retragerii americane din Afganistan: reordonarea spaţiilor geostrategice, constituirea de noi alianţe strategice, noi abordări de securitate, modificări ale balanţelor de putere în Orientul Mijlociu Extins şi Nordul Africii, impactul geopolitic şi geostrategic ale Chinei şi Federaţiei Ruse în MENA, prin diminuarea importanţei strategice a trinomului SUA – NATO – UE, apariţia de noi organizaţii teroriste care doresc crearea Califatului Islamic.

Din perspectiva primelor lecţii desprinse din Afganistanul anului 2021, se desprind: nevoia reconsiderării sharing intelligence-ului de nivel strategic, mai ales pe probleme sociale vitale, respectiv dezvoltarea conceptelor, metodelor şi tehnicilor de lucru specifice intelligence-ului cultural, blind spot-urilor şi propunerilor de valoare (value propositions), contributoare la worst case scenarios.

Naivitatea cu privire la reforma / formatarea cultural-identitară a unor state şi exportul democraţiei a fost direct proporţională cu eşecul strategic de astăzi. Însă, dacă laboratoarele americane de analiză consideră calculele geopolitice ale retragerii ca fiind câştigătoare, ne întrebăm: Va determina retragerea trupelor americane din Afga-nistan mişcarea Chinei în sensul umplerii vacuum-ului regional prin dorinţa sa de expansiune către vest? Cu toate acestea, ameninţarea mai mare pentru interesele Chinei în ţară şi la nivel regional ar putea veni dinspre grupurile jihadiste non-uigure, care sunt din ce în ce mai revoltate de tratamentul uigurilor din China. Dacă grupurilor jihadiste cu simpatie pro-uigură li se permite să funcţioneze în Afganistan, acestea ar putea reprezenta o ameninţare la nivel regional pentru proiectele chineze.

China se va baza destul de mult pe Pakistan pentru a se asigura că proiectele chineze din Afganistan şi cele regionale sunt sigure. De exemplu, este mult mai probabil ca Beijingul să solicite armatei pakistaneze să intervină în ţară înainte de a implica trupele chineze. Întrebarea este dacă: Pakistanul are într-adevăr capacitatea de a controla evenimentele din Afganistan şi dacă aparatul de securitate al ţării respectă întotdeauna ordinele statului?

Preocuparea principală a Indiei, primară şi imediată, este ca solul afgan să nu fie utilizat pentru activităţi anti-indiene sau pentru activităţi teroriste. Deşi India a dez-voltat o relaţie strânsă cu SUA, inclusiv pe achiziţia de armament american, îşi declară disponibilitatea de a conlucra cu Rusia în domeniul antiterorismului, combaterii migraţiei ilegale şi a traficului de droguri.

Retragerea aliaţilor aduce temeri în tabăra rusă care se teme că frământările din Afganistan s-ar putea revărsa în Asia Centrală, pe care o consideră drept flancul său defensiv sudic şi ca o sferă de influenţă din care ar putea emana ameninţări islamiste radicale.

Iran – cel mai probabil va menţine conexiunile cu, şi va finanţa zona proxy-urilor regionale, cu posibile tendinţe de a întări anumite grupuri teroriste, însă se va confrunta cu o problemă a creşterii consumului derivatelor din opium în mediul intern – fiind deja o problemă locală.

Pentru Turcia, un membru NATO care a adus contribuţii semnificative la misiunea din Afganistan, imaginea este multidimensională, cuprinzând probleme strategice, de securitate terestră şi migraţie. Urmează să vedem în ce măsură Turcia are capacitatea de a câştiga profilul unui broker de intelligence între NATO şi China, sau cât de mult îşi doreşte acest lucru!

O provocare în spaţiul euro-atlantic – luptătorii terorişti străini (FTF) care călătoresc în zonele de conflict pentru a se angaja în acte teroriste. În 2015, se estima că aproxi-mativ 40.000 de persoane din peste 120 de ţări călătoriseră în Irak şi Siria ca luptători, iar 80% dintre aceştia au migrat pentru a se alătura ISIS şi a locui în califat. Alături de luptători locali au participat sirieni şi irakieni, care au format o forţă combinată de 100.000 de luptători.

Cu privire la SUA, după retragerea trupelor din Afganistan s-a pus din nou – pentru a câta oară – ideea „declinului american”. America este într-o criză profundă, fără precedent, imaginea ei s-a făcut ţăndări, prestigiul ei asemenea, de acest lucru vor profita inamicii ei naturali – teroriştii, Rusia sau China. Şi dacă e ceva care ar trebui să (ne) îngrijoreze, nu este ascensiunea Chinei, posibila resurecţie a terorismului sau viclenia lui Vladimir Putin, ci altceva. Şi anume – obstinaţia cu care, pentru prima dată, poate, în istoria americană, bătălia de peste ocean nu se duce doar cu statul american sau structura societăţii americane, nu doar cu inegalitatea de şanse sau inegalităţile economice, ci cu ideea americană însăşi. Cu fundamentele ei, de la părinţii fondatori la drapelul sau crezul american. Aici este pericolul pentru America. Un pericol mai mare decât 9/11. Căci, dacă americanii îşi pierd credinţa în America, dacă nu vor mai putea să se uite toţi, măcar pentru o clipă, în aceeaşi direcţie, atunci nici resortul resurecţiei nu va mai fi posibil.

Cristian BARNA