Interviu cu dl. Academician Ioan DUMITRACHE
Secretarul General al Academiei Române

Astăzi, nu putem vorbi despre tehnologie şi despre viaţa noastră ca fiind total separate. Ne bazăm pe tehnologie. Zilnic, constatăm că avem tot mai mare nevoie de ea, fie pentru a comunica, a învăţa, a duce la bun sfârşit activităţi sau chiar a ne relaxa. Alegerea pentru una din cele două variante – binecuvântare sau blestem depinde doar de noi, de felul în care alegem să folosim tehnologia. Fie ne bucurăm de ea pentru că ne ajută şi ne uşurează viaţa, fie alegem să fim stăpâniţi de ea. Despre cum să găsim un echilibru şi despre noutăţile apărute în acest domeniu, vorbim cu domnul Academician Ioan Dumitrache – Secretarul General al Academiei Române, Profesor la Facultatea de Automatică şi Calculatoare, Membru titular al Academiei Române din 2017 (corespondent din 2003), dr. inginer energetician.

Mihaela RUSU: Încă din perioada liceului aţi fost atras de domeniul acesta, al tehnologiei. V-aţi gândit vreodată, în vremea când eraţi student, că domeniul acesta al tehnologiei va lua un avânt extraordinar?

Ioan DUMITRACHE: Întotdeauna m-am gândit că, mai devreme sau mai târziu, omul va fi capabil să creeze echipamente sau sisteme care să-l ajute. Nu mă gândeam că vom ajunge la sisteme autonome, nu mă gândeam la sisteme inteligente de con-ducere, dar mă gândeam la perspectiva unor sisteme care uşurează activitatea omului, mai ales când vorbim de situaţii speciale şi grele, când automatizarea este necesară.

Practic, am avut această viziune că tehnologia va evolua atât de bine, încât ne putem debarasa de o muncă uzuală pe care să o rezolvăm prin intermediul maşinilor. Aveţi dreptate, când spuneţi că tehnologia ne poate fi binecuvântare sau blestem, pentru că am putea privi tehnologia ca pe o binefacere şi e normal să o privim aşa, dar ne poate fi şi blestem, când tehnologia se poate întoarce împotriva noastră. 

M.R.: Este clar că tot ce înseamnă tehnologie trebuie privit prin impactul pe care îl are asupra societăţii. Ce plusuri şi ce minusuri sesizăm în acest domeniu? 

Ioan DUMITRACHE: Plusuri sunt foarte multe şi, poate, cel mai important lucru este că tehnologia şi toate aceste sisteme care se creează în jurul nostru, sisteme tehnice, ne ajută să depăşim acea relaţie pe care o avem cu mediul şi mai ales ne uşurează munca. Prin automatizare asta şi facem, creăm acele sisteme care să controleze procesele pe care, până la un moment dat, numai omul putea să le controleze. Automatica a evoluat foarte mult atât conceptual, cât şi tehnologic. În momentul de faţă vorbim de sisteme cu inteligenţă incorporată, despre sisteme autonome. Aceasta înseamnă că omul creează sistemul, iar acel sistem îi preia multe din sarcinile pe care le avea. Acesta este un lucru foarte bun pentru că ne uşurează sarcina noastră. Ceea ce este mai puţin bun este faptul că cei care sunt înlocuiţi din acest proces de control al activităţii desfăşurate într-o întreprindere sau alt cadru, în care tehnologia a pătruns foarte mult, au o problemă. Iar problema aceasta nu se poate rezolva singură. Societatea trebuie să se gândească la această problemă, pentru că nu poţi da omul la o parte, pur şi simplu. Trebuie gândită o soluţie şi, din timp, să-l pregăteşti pentru o altă direcţie, să-i asiguri o altă nişă în care poate să lucreze. Să ştiţi că există această preocupare, tehnologia va înlocui foarte mulţi oameni. Ce facem cu toţi aceşti oameni? Există un raport la nivel global care spune că peste următorii 20-50 ani vor fi peste două miliarde de oameni inutili, pentru că ei nu mai sunt folosiţi în activităţi sau profesii pentru care s-au pregătit.

M.R.: Ce este de făcut în situaţia aceasta? Oare nu cumva ar fi necesară o abordare globală, în care tehnologia trebuie să rămână, pentru că nu poţi opri evoluţia ştiinţei tehnologiei, dar în acelaşi timp trebuie să ne gândim la o simbioză care să existe între tehnologie şi om? 

Ioan DUMITRACHE: Bineînţeles. Această problemă există. Vorbim de întreprinderi ale viitorului, în care oamenii comunică cu maşinile, vorbim despre întreprinderi în care maşinile comunică între ele, cu alte cuvinte, putem vorbi despre această comunitate a sistemelor tehnice împreună cu sistemele umane care conlucrează pentru realizarea unei întreprinderi cu o autoorganizare, o întreprindere care are o evoluţie cu totul specială. Trebuie gândit bine rolul şi locul pe care îl are operatorul uman într-o societate a viitorului, în care automatizarea poate să preia misiunea pe care o are operatorul uman. Această chestiune ar trebui să frământe pe toată lumea, pentru că omul este extrem de important în ecuaţia acesta. Omul e singurul sistem creator pe care îl ştim la momentul acesta, pentru că el este preocupat să-şi perfecţioneze munca, să creeze maşini, să creeze sisteme care pe de o parte îl ajută, pe de altă parte creşte eficienţa producţiei, a calităţii produselor. Sunt beneficii, dar care ridică mari semne de întrebare. Ce se va întâmpla cu omul?

M.R.: O societate dacă vrea să evolueze trebuie să se bazeze pe un popor educat. Educaţia este esenţială. Mă gândesc că toată lumea trebuie să-şi crească nivelul de educaţie în funcţie de evoluţia ştiinţei, a tehnologiei. Dinamica în care trăim e foarte rapidă, iar noi trebuie să fim pregătiţi să facem faţă schimbărilor, ca să nu ne trezim că ajungem să fim surclasaţi de tehnologie. Există riscul ca sistemele să se întoarcă împotriva noastră?

Ioan DUMITRACHE: Sigur că da. Motiv pentru care trebuie gândit sistemul de educaţie, cum aţi amintit, sistemul de formare a oamenilor, mai ales pentru asimilarea informaţiilor din domeniul acesta care evoluează foarte rapid şi mă refer la tehnologiile comunicaţiilor, ale informaţiilor, toate acestea evoluează extrem de rapid, vorbim de inteligenţă artificială, vorbim de robotică, robotică cognitivă. Toate aceste domenii ar trebui să fie transferate şi aduse la cunoştinţa publicului măcar la nivel de cunoaştere, nu doar la nivel de universităţi, ci la nivel de populaţie.

Educaţia în domeniul ingineriei trebuie regândită în concordanţă cu evoluţia ştiinţei şi tehnologiei şi în mod deosebit ţinând seama de progresele remarcabile din domeniul ştiinţei şi tehnologiei informaţiei. Pe lângă pregătirea fundamentală solidă în domeniul matematicii, fizicii, chimiei, biologiei şi informaticii, inginerii trebuie să aibă cunoştinţe în domeniul integrării calculatoarelor, comunicaţiilor cu obiectele fizice prin reţele de senzori şi elemente de execuţie. Noua revoluţie industrială are ca suport major această integrare, respectiv sistemele „Cyber-fizice” (Cyber-Physical Systems). În acest context comunicaţiile între maşini (obiecte tehnice) şi între maşini şi operatori umani vor juca un rol esenţial. Internetul obiectelor, Internetul serviciilor şi nu în ultimul rând Internetul industrial al obiectelor vor constitui baza schimbărilor transformative ale întreprinderilor şi serviciilor. Formarea viitorului inginer presupune o pregătire multi-disciplinară cu abilităţi de comunicare şi capabilităţi pentru a lucra în echipe multi-disciplinare.

Şcoala trebuie să identifice şi să cultive capacitatea creativă a tinerilor, să stimu-leze inovarea şi abilităţile pentru rezolvarea de probleme.

Se impune regândirea întregului proces educativ-formativ pentru noua societate bazată pe cunoştinţe, creativitate şi inovare în condiţiile în care tehnologia evoluează într-un ritm atât de alert.

Va trebui să fim pregătiţi pentru a înţelege şi aplica eficient progresele tehnologice pentru satisfacerea cerinţelor unei evoluţii naturale a omului în colaborare cu maşinile care devin tot mai inteligente.

În calitate de creatori şi utilizatori ai noilor tehnologii, va trebui să le adaptăm omului, al cărui nivel de educaţie trebuie continuu corelat cu evoluţia ştiinţei şi tehnologiei.

M.R.: Vorbim de evoluţia tehnologiei, de rapiditatea dezvoltării ei pe toate planurile, dar omul cum evoluează din punctul de vedere al procesului de gândire?

Ioan DUMITRACHE: Aici aţi atins o problemă foarte complexă, pentru că tehno-logia aceasta şi modul în care e folosită poate încetini procesul de creativitate. Dacă totul e deja rezolvat şi ai la îndemână orice informaţie… tu ce mai faci? Capacitatea creativă scade. Din această cauză vorbesc mereu despre educaţie, despre educaţia tinerilor, pentru că se încearcă o absolutizare pe care o are tehnologia în procesul educaţiei. Sigur că putem folosi mijloacele tehnice, comunicaţiile, echipamentele, în procesul didactic, dar noi credem că este importantă această legătură directă pe care ar trebui să o aibă copilul cu dascălul, mai ales în perioada gimnazială când trebuie învăţat să gândească, să înţeleagă anumite lucruri, pe care un calculator nu are cum să i le explice. Dascălul îi este model. Aşa se formează personalităţi. Şcoala formează copii care mai târziu sunt capabili să rezolve ceva. Nu putem lăsa lucrurile acestea la o parte ca să facem nişte roboţi din oamenii care vor deveni, ci ne dorim să avem oameni creativi, care contribuie mai departe la dezvoltarea ştiinţei şi cunoaşterii. Aceasta presupune o conexiune cu nişte dascăli motivaţi, pasionaţi, devotaţi profesiei. Această profesie este una nobilă pentru că lucrează pentru formarea şi modelarea celui care mai târziu va deveni adult. Conexiunea acesta nu ar trebui să lipsească. Şcoala trebuie regândită în contextul dezvoltării tehnologiei. Te foloseşti de toate aceste mijloace în procesul învăţământului, dar procesul creaţiei nu poate fi înlocuit. Aşa că, repet, educaţia trebuie regândită în acest context al digitalizării, nu totul este mecanic: „cumpărăm tablete şi rezolvăm problema”. Nu aşa rezolvi problema învăţă-mântului. E o treabă mult mai fină aici. Lucrăm cu fiinţe umane, nu cu maşini. E complicat, dar cred că absolutizarea utilizării echipamentelor digitale în procesul didactic ne duce în jos şi nu acolo unde trebuie. Nu putem înlocui omul în tot, indiferent de dezvoltarea tehnologiei. Omul trebuie pregătit pentru viitorul tehnologiei.

M.R.: Spuneaţi că omul trebuie să se adapteze şi să înveţe continuu pentru a face faţă dezvoltărilor tehnologice. Am asistat în perioada de început a pandemiei la probleme cu privire la faptul că profesorii nu reuşeau să se adapteze noilor metode de predare şi au făcut cursuri de specializare pentru a înţelege diverse programe, platforme. Tehnologia avansează, însă se pare că noi nu reuşim mereu să ţinem pasul cu ea… 

Aşa este. Exact această distanţă între nivelul nostru de asimilare de a utiliza teh-nologia şi evoluţia aceasta rapidă a tehnologiei. Dacă înainte vorbeam de schimbări de tehnologie la trei, patru ani, acum vorbim de schimbări la patru luni. Vedeţi ce se întâmplă cu telefoanele, spre exemplu, dispozitive cu care interacţionăm zilnic. Ce să-i ceri unui om care nu a fost pregătit niciodată în direcţia aceasta, nu ştie ce înseamnă inteligenţă artificială, nu ştie nimic despre învăţarea automată, toate aceste lucruri pe care le regăseşte în dispozitivul pe care îl primeşte în mână să-l folosească. Sistemul de pregătire, sistemul de educaţie ar trebui să ţină în permanenţă pasul cu evoluţia ştiinţei, a tehnologiei. Sigur, trebuie să pregătim copiii pentru ce va fi în viitor, nu te poţi limita doar la ce se întâmplă în prezent, pentru că nu facem decât să compro-mitem sistemul. De aceea, când se stabilesc programele în şcoli ar trebui să existe cineva vizionar care să observe că domeniul evoluează într-o anumită direcţie şi astfel copiii trebuie să fie dirijaţi în direcţia respectivă. Şcoala nu trebuie să ne pregătească doar pentru ce este în prezent, ci şi pentru ce va fi în viitor. Pe lângă suportul formal, care trebuie să fie unul consistent şi de bază, pe care-l pune la dispoziţia copilului sau tânărului, şcoala trebuie să poată veni cu elemente de noutate care să-l pregătească pentru viaţă. Vorbim de întreprinderea viitorului, de sisteme performante despre care tinerii trebuie să ştie.

M.R.: Evoluţia ştiinţei pare că se petrece mult mai rapid faţă de cum putem noi asimila toate schimbările. Oare, nu vom fi şi vulnerabili în situaţia în care se scapă de sub control un anumit produs al ştiinţei?

Ioan DUMITRACHE: Omul de ştiinţă trebuie să aibă în vedere aceste lucruri. El creează sisteme pentru a veni în întâmpinarea nevoilor oamenilor, pentru a-i ajuta să progreseze. Da, există şi această necesitate de a educa cercetătorii şi tehnologii cu privire la responsabilitatea pe care o au pentru viaţă. Dacă noi creăm mijloace prin care ne distrugem noi pe noi, compromitem această specie şi trebuie regândit acest proces. Educaţia pentru asemenea activităţi care ar putea să pună în pericol existenţa noastră trebuie să fie una dintre preocupări. Cred că la nivel global trebuie regândită problematica eticii în domeniul ştiinţific, tehnologic. Nu putem crea bomba atomică; ea a fost creată cu scopul de a distruge. Nu trebuie să mergem pe această idee, umanitatea ar trebui să evolueze pozitiv. Apar semne de întrebare, ţinând cont de problemele cu care ne confruntăm: lipsa de energie, lipsa de alimente, schimbările climatice şi altele. Noi trebuie să găsim soluţii la toate aceste probleme şi nu să reducem populaţia că nu mai putem asigura hrană şi apă. Trebuie găsite soluţii pentru creşterea calităţii vieţii. E drept că se vehiculează ideea că virusul COVID-19 e scăpat dintr-un laborator, dar noi trebuie să ne gândim la soluţii pentru a evita aşa ceva, pentru că sunt situaţii care pot deveni dramatice la nivel global. Aceste elemente trebuie judecate, în acest context, al impactului pe care îl are tehnologia asupra noastră. De aceea spuneam că educaţia joacă un rol cheie. Tehnologiile ar trebui să ne ajute să progresăm în modul de a gândi, în modul de a fi creativi, pentru că socie-tatea are nevoie de mintea umană, care este până în momentul de faţă sistemul pe care încă nu-l înţelegem complet. Tehnologia trebuie folosită în a forma mintea umană în sensul pozitiv. Tehnologia e foarte binevenită, dar trebuie folosită cu precauţie pentru bunăstare şi confortul omului şi, nu în ultimul rând, pentru o simbioză cu mediul.

M.R.: Problema cu etica în ştiinţă când trebuie stabilită?

Ioan DUMITRACHE: Etica este foarte importantă şi ea trebuie gândită încă din şcoală. Oamenii trebuie să fie obişnuiţi cu ideea că orice lucru pe care îl fac trebuie să-l vadă şi în perspectiva utilităţii lui sau a efectului pe care îl are acel rezultat în domeniul tehnologiei. Da, aveţi dreptate, tehnologia poate să fie şi un blestem.

Vorbim de etică în cercetarea ştiinţifică în contextul asigurării integrităţii procesului de cercetare ştiinţifică prin onestitate, responsabilizare, replicabilitate şi validarea cunoaşterii pe tot lanţul cercetării. Pe lângă aceste valori de integritate, cercetătorul are responsabilitatea impactului rezultatelor cercetărilor asupra omului, asupra socie-tăţii şi asupra mediului. Dezvoltarea, conştient sau nu, a unor cercetări ale căror rezultate sunt îndreptate împotriva umanităţii intră deja în zona iresponsabilităţii, care depăşeşte principiile eticii în domeniul cercetării. Referitor la inteligenţa artificială şi robotică, problema eticii se pune în cu totul alţi termeni şi necesită o analiză specială în contextul în care omul tinde a fi înlocuit de maşini inteligente sau va trebui să colaboreze cu asemenea maşini, care vor fi tot mai autonome. Sunt deja publicate rapoarte, articole şi cărţi pe această temă.

M.R.: Există teama aceasta ca nu cumva inteligenţa aceasta să ne depăşească, astfel încât tot ce am creat să se întoarcă împotriva noastră. Cum vedeţi progresele făcute până în acest moment în domeniul inteligenţei artificiale?

Ioan DUMITRACHE: Nu trebuie să fim pesimişti din acest punct de vedere. Evoluţia inteligenţei artificiale se derulează pe un interval lung de timp. În 1956 s-a pus pentru prima data problema inteligenţei artificiale, la o întâlnire a unui grup de peste 15 specialişti din Statele Unite, la Colegiul Dartmouth, când se întrebau dacă nu cumva ar putea vorbi de inteligenţă artificială, pentru că exista inteligenţa umană. Dar evoluţia a fost foarte lentă şi practic până la nivelul anilor ’90-2000 aceasta nu a avut un salt spectaculos, aplicaţiile nu erau foarte mari. Sigur s-au dezvoltat sistemele bazate pe cunoştinţe, s-au dezvoltat noi metodologii, cărora le spunem noi inteligente, reţele neurale, algoritmi evoluţionişti şi altele. Sunt progrese care s-au făcut în timp, dar pe o durată de timp mare. Bineînţeles, progresele sunt legate şi de tehnologie. Tehnologia nu ne-a permis să implementăm aceste strategii atât de repede. În momentul de faţă tehnologia ne oferă un suport cu totul deosebit şi putem vorbi de metode de implementare a acestor metodologii inteligente. Sigur că aplicaţiile au apărut rapid în ultimii ani ca urmare a progreselor din punct de vedere al implementabilităţii, dar şi a unor noi concepte, pentru că s-a venit cu noi idei legate de utilizarea acestor mecanisme de procesare, similare mecanismelor pe care le avem noi la nivel cortical. Astfel, încet, încet, multe din aplicaţii şi mecanisme le găsim la telefoane mobile, la tablete, calculatoare. Ca să nu spun că asemenea mecanisme sunt aplicate frecvent în domeniul roboticii, în domeniul sistemelor autonome. Mă refer aici şi la maşinile autonome, al căror număr, după părerea mea, în următorii ani, va creşte substanţial. Totuşi, nu cred că suntem încă pregătiţi să spunem că maşinile la care se lucrează acum ar putea să înlocuiască mintea umană. Mintea umană încă nu e descifrată. De multe ori există o anumită dilemă de înţelegere, că nu înţelegem bine ce înseamnă minte, ce înseamnă creier. Cred, însă, că maşinile viitorului vor fi maşini cu nivel mare de autonomie, vor colabora cu oamenii. Am speranţa ca aceste maşini să nu domine oamenii, pentru că vom gândi aceste maşini în aşa fel astfel încât să intre într-un anumit sistem de constrângere, astfel încât să nu se întâmple ceva care să afecteze. Omul care lucrează cu aceste maşini trebuie să aibă un anumit nivel de pregătire, o anumită înţelegere, pentru că dacă nu e pregătit, maşina îl domină. Repet, societatea trebuie pregătită pentru aceste provocări datorate tehnologiei.

Realizările în domeniul roboticii cognitive, al roboţilor hibrizi comandaţi de la distanţă atât prin tehnologii bazate pe inteligenţa artificială, cât şi prin semnale generate la nivelul cortical, ne îndreptăţesc să apreciem capacitatea creativă a omului în acest domeniu, dar tehnologiile asociate inteligenţei artificiale se regăsesc practic în toate domeniile de activitate de la producţia de bunuri la diagnosticare şi tratament în domeniul sănătăţii, inclusiv în domeniul financiar-economic.

M.R.: Deşi vorbim de inteligenţa artificială că s-a dezvoltat foarte mult, însă nu cred că poate imita emoţiile umane.

Ioan DUMITRACHE: Categoric. Realitatea este că noi tot încercăm să modelăm funcţii ale creierului şi să înţelegem exact ce înseamnă perceperea, ce înseamnă recunoaşterea unor situaţii, dezvoltăm algoritmi, sisteme care recunosc imagini, forme, dar percepţia umană este cu totul altceva. Niciodată nu putem vorbi de sistemele de învăţare automată, profundă, ca fiind similare modului cum lucrează sistemul nostru nervos. Noi nu am reuşit să facem asta. E drept că înţelegerea acestui mecanism care se întâmplă la nivel cortical ne-ar putea duce la o altă categorie de maşini mult mai performante, dar, da, maşinile nu pot avea emoţii.

M.R.: Cred că domeniul roboticii se aseamănă cu cel al inteligenţei artificiale. Avem roboţi tot mai performanţi, multă lume o cunoaşte pe Sophia, robotul care vorbeşte. Avem maşinile care se conduc singure, cele ale lui Elon Musk, avem roboţi în domeniul con-strucţiei de maşini şi aşa mai departe. Unde se doreşte să se ajungă în acest domeniu?

Ioan DUMITRACHE: Mă bucur că aţi ridicat şi problema roboticii, pentru că robotica, în esenţă, în momentul de faţă, are la bază foarte multe elemente de inteligenţă artifi-cială. Nu se poate să nu se încorporeze metodologii, mecanisme, strategii, specifice inteligenţei artificiale, în aceste sisteme. Un robot inteligent este o structură mecanică, căruia i-am încorporat acele strategii care facilitează, prin programe implementate, adaptarea permanentă la context. Sunt şi roboţi, aşa cum spuneaţi şi dumneavoastră, care se autoprogramează şi se adaptează situaţiilor în care sunt puşi. Însă, revin, un sistem inteligent presupune să aibă deja capacitatea de percepţie a lumii, să modeleze această lume, să genereze comportamente, dar să şi raţioneze asupra diverselor situaţii şi acţiuni posibile de realizat. Sunt patru elemente cheie care pot defini un sistem inteligent: percepţie, modelarea lumii sau procesarea de semnale, generarea de comportamente şi judecata de valoare. Sunt atributele cheie, însă, vedeţi, nu am inclus deloc atribute specifice fiinţei umane: afectivitate, emoţii. Sunt lucruri pe care încă nu le-am descifrat. 

M.R.: Se vorbeşte în lumea roboticii despre un anumit concep – conceptul de etică în ceea ce priveşte roboţii. Dacă ei ar trebui să fie sclavii noştri sau le vom acorda drepturi. Vi se par utopice aceste concepte? Sau e bine să fie discutate?

Ioan DUMITRACHE: Nu, nu. Este bine ce spuneţi. Se discută despre treaba aceasta în contextul general de care vorbeam mai devreme: rolul şi locul pe care îl are omul în cadrul unor agenţi inteligenţi creaţi de el. Noi avem o astfel de preocupare de a crea agenţi inteligenţi cu nivel mare de autonomie, dar trebuie ca relaţia pe care o avem cu ei să fie cumva o relaţie în care să păstorim aceşti agenţi inteligenţi. Bineînţeles că dacă ajungem la faza acea foarte înaintată de cunoaştere, astfel încât să cream acele maşini care se autoorganizează, se autorepară, cu un nivel de inteligenţă foarte ridicat, apare această problemă a relaţiilor între cel care le-a creat şi maşinile în sine. Nu e lipsită de interes această problemă a eticii în com-portamentul relaţional robot – om. Trebuie să ne gândim bine până unde putem merge cu maşina şi până unde poate interveni omul şi până unde poate stopa activităţi ale robotului care ar putea fi în detrimentul său. Există această problemă şi este una foarte importantă. 

M.R.: Cum ar trebui să se raporteze tinerii la toate aceste probleme pe care noi le-am ridicat?

Ioan DUMITRACHE: Tinerii să aibă conştiinţa pregătirii pentru societatea viitorului. Să fie conştienţi că-i aşteaptă o perioadă de acumulare de cunoştinţe şi să aibă această dorinţă şi mai ales capacitate de a se adapta cerinţelor acestor tehnologii, care vrând nevrând vor ajunge să fie implementate şi vor fi urmate de altele. Categoric că tehnologia evoluează. De aceea, trebuie gândită de la bun început această capa-citate de a ţine pasul cu ce se întâmplă, de a înţelege unde eşti şi mai ales de a fi compatibil cu aceste cerinţe severe. Această compatibilitate este asigurată prin educaţie, prin cunoaştere şi mai ales prin seriozitate şi responsabilitate pentru viitorul lor. Trebuie să se înţeleagă că trebuie să fim pregătiţi pentru o societate ale cărei evoluţii nu le înţeleg momentan. 

M.R.: Putem concluziona ca tehnologia ne poate fi şi binecuvântare, dar şi blestem. 

Ioan DUMITRACHE: Da, tehnologia ne poate fi şi binecuvântare, dar ne poate fi şi blestem, pentru că trebuie să fim atenţi cum o cream, trebuie să fim atenţi la aspectul acesta ca să ne fie utilă. Tehnologia nu poate decât să ne ajute în evoluţia noastră şi în creşterea calităţii vieţii. 

Tehnologia trebuie concepută ca suport al existenţei şi dezvoltării umanităţii în condiţiile în care creatorii şi utilizatorii au aceleaşi gânduri nobile pentru conservarea planetei, pentru creşterea calităţii vieţii şi bunăstării cetăţenilor.

În contextul competiţiei pentru resurse, pot fi uitate aceste principii nobile de coexistenţă a omului cu natura, de conservare şi protejare a mediului şi nu în ultimul rând de asigurare a condiţiilor optime pentru evoluţia şi dezvoltarea speciei umane.

Mihaela RUSU, jurnalist