prof. univ. dr. Adriean PÂRLOG

„Ce se întâmplă în Marea Neagră, nu rămâne în Marea Neagră!”

Tihomir Stoytchev, ambasador al Bulgariei în SUA

SCURTĂ INTRODUCERE

Regiunea Mării Negre (RMN) este locul în care Rusia, Europa, Orientul Mijlociu, Balcanii şi Caucazul se reunesc şi experimentează amestecul democraţiei cu agresiunea militară, cu agresiunea financiară, dezvoltată prin proxi, de China cu instabilitatea venită dinspre Orientul Mijlociu. Dintre toţi actorii prezenţi, se detaşează Rusia prin forţarea Occidentului către o confruntare hibridă de tip „a la Russe”, prin care vrea să evite punctele forte ale adversarilor.

Tradiţional, Ankara percepe această mare ca pe o vulnerabilitate, iar Moscova se teme de creşterea presiunii şi influenţei Occidentului, în special, şi parţial, de potenţialul regional al Turciei. Datorită iniţiativelor şi jocurilor de putere ale acestora, percepţiile legate de Marea Neagră oscilează de la statutul informal de „lac rusesc”, la cel de potenţial „lac NATO”.

Cel mai îngrijorător aspect referitor la zonă rămâne cel legat de posibilitatea Kremlinului de a folosi în continuare forţa pentru a-şi menţine statutul de mare putere

militară (ex.: 1992 – Transnistria, 2008 – Georgia, 2014 – Crimeea şi Donbass, 2018 – Kerci, dar mai ales şicanele avioane de luptă – nave maritime militare, precum şi prin consolidarea a ceea ce lasă ca amprentă exerciţiile militare anuale ruse desfăşurate sub denumirea generică Kavkaz).

OSCE este îngrijorată de revendicările Rusiei referitoare la apele teritoriale adiacente Crimeei, de presiunea tacită asupra exploatărilor offshore ale României şi Ucrainei, de o eventuală „criză umanitară” declanşată din cauza penuriei de apă dulce în Crimeea etc. Aceste posibile dezvoltări pot reprezenta alternative concrete la o eventuală scădere a interesului strategic al SUA pentru Europa şi Orientul Mijlociu, urmare a reorientării către regiunea Indo-Pacifică.

Un prim pas pentru contracararea acestor alternative ar trebui să fie acela al construirii unui consens politic al statelor care au aceleaşi păreri cu privire la importanţa strategică a Mării Negre şi care resping pretenţiile de legitimare a anexării Crimeei de către Kremlin.

Alte iniţiative posibile:

• refuzul asigurărilor maritime şi boicotul la descărcare pentru orice navă care a pornit din porturile din Crimeea.

• dezvoltarea de presiuni asupra Federaţiei Ruse iniţiate de OMI (Organizaţia Maritimă Internaţională, cu sediul la Londra), care, din păcate, până acum a avut o eficacitatea minimă.

• intensificarea sancţiunilor deja existente pentru că, anual, sute de nave navi-ghează înspre şi dinspre Crimeea, scoţând din funcţiune dispozitivele obligatorii GPS de localizare, schimbând steagurile şi folosind diverse alte metode pentru a evita repercusiunile punitive.

• sancţionarea unor oligarhi şi a membrii lor de familie – cărora, de exemplu, ar trebui să li se interzică prezenţa în universităţi, achiziţia de bunuri imobile în străinătate etc.

• condamnarea publică a exerciţiilor militare ale Rusiei care conduc la restricţii de navigare urmare a tirurilor cu diverse categorii de armament.

• identificarea de căi noi de abordare a disputei dintre Serbia şi Kosovo privind recunoaşterea acestuia ca stat independent.

• colaborarea convingătoare SUA – UE pentru a asigura integrarea occidentală a Serbiei şi a restului Balcanilor de Vest.

• aducerea la masa negocierilor a problemelor Ungariei cu Ucraina referitoare la minorităţi.