Octavian SERGENTU^*

Abstract. În prezentul studiu ne propunem să evaluăm situaţia actuală, în perioada Biden, a provocărilor Federaţiei Ruse şi a ameninţărilor extinse pentru lume. Cum reacţionează statele din proximitate şi din lume, care sunt instrumentele şi procesele decizionale, oamenii cheie şi scenariile în perspectivă. Această lucrare se doreşte a fi un compendiu analitic şi relevantă pentru cercetătorii din sfera ştiinţelor politice.

Keywords: Federaţia Rusia, Vladimir Putin, geopolitică, lumea rusă, provocări, ameninţări, vulnerabilităţi, ecuaţie globală

CUVÂNT INTRODUCTIV

Pericolele şi riscurile din domeniul securităţii la nivel global, regional şi naţional devin instrumentate şi cercetare, astfel încât se solicită o abordare care reclamă că statului trebuie să-i fie asigurată o stabilitate pe arena internaţională şi se cere să-i fie gestionate marea parte a problemelor sale, de orice nivel, mai ales cele care reclamă o dezvoltare globală.

Politica mondială se orientează asupra reglementării problemelor globalizării. Un caracter global astăzi prezintă problema gestionării riscurilor din sfera securităţii, identificate de abordările conceptuale şi înţelegerea politicii globale din cadrul ştiinţei politice.

Nu am avansat o abordare integrativă excepţională, bazată pe principiile neo-instituţionalismlui, aidoma lui Martin Show, care a enunţat ideea statului global (Global State) ca un garant al securităţii în epoca globalităţii. Ori, concepţia lui M. Show presu-pune o variantă desprinsă din modelul şi strategia de guvernare globală. Modelul lui Show se bazează pe conexiunea elementelor din abordarea instituţională şi culturologică.

Abordarea instituţională din relaţiile internaţionale a teoriei statului global a lui Martin Show – Theory of the Global State: ordinea globală, conform lui Show reprezintă o triadă a concepţiilor interdependente ce formează globalitatea (Globality: G), revoluţia globală (Global Revolution: GR) şi statul global (Global State: GS).

Abordarea geoeconomică (Brink Lindsey): globalizarea este una istorică, se manifestă în spaţiile geoeconomice extinse şi rezultă din interdependenţa factorilor geoeconomici şi ştiinţifici (economic, resurse naturale, financiar şi tehnologii informa-ţionale).

Rolul de „poartă în lumea globală” asigură accesul statului în economia globală care dispune de teritorii imense şi se integrează în sfera atracţiei economice şi politice („horă”). Nu orice ţară are asemenea „porţi”, iar în „horă” pot intra nu unul, ci câteva state, care la rândul lor pot avea acces la „porţile regionale” („porţi” de nivel secundar).

Federaţia Rusă şi-a propus să edifice o lume multipolară. Ca Rusia să demon-streze că lumea este multipolară, îi este vital un acord la nivel global prin care să-i fie recunoscute sferele de influenţă. Un fel de Yalta-2, în care ar fi specifice sferele de influenţă. A existat un mesaj al puterii de la Kremlin, a fost încălcat dreptul internaţional prin anexarea Crimeei şi în proximitatea statului rus care îşi propune să acţioneze distructiv în spaţiul post-sovietic şi la frontierele statelor NATO, să determine comuni-tatea internaţională să-i accepte intenţiile sale ca aparţinând cu drept integru în ecuaţia decidenţilor globali.

Indiscutabil, provocările vor continua în spaţiul post-sovietic şi în cadrul con-fruntării Rusia – NATO.

Ce vrea Rusia să obţină prin provocările pe care le-a lansat la începutul mileniului insistând pe conceptul de „multipolaritate”? Vrea o cotă parte care să i se rezerve în cadrul sistemului geopolitic global. Va accepta elita globală, implicit SUA ca factor dominant, să i se submineze importanţa decizională? Va accepta UE să-i fie subminată identitatea geopolitică şi să devină o piesă anexă a noilor revendicări ale Federaţiei Ruse?

Războiul „hibrid” a devenit un concept cheie în accepţiunea de politică externă şi a strategiei militare a Federaţiei Ruse. Rusia reprezintă o ameninţare serioasă la adresa securităţii globale. Un exemplu îl reprezintă: anexarea de către Rusia a Crimeei în anul 2014^[1]. Asistăm la reîntoarcerea în perioada „Războiului Rece”.

Prăbuşirea Uniunii Sovietice în decembrie 1991 a pus capătul „Războiului Rece”, care a determinat ca simbol sfârşitul ordinii mondiale după cel de-al Doilea Război Mondial. Se considera că la începutul anilor 2000 Războiul Rece a devenit istorie. Treptat, acesta, fără a lua în considerare destrămarea Tratatului de la Varşovia, s-a acutizat ca urmare a acţiunilor Rusiei, prin care Moscova trata NATO ca fiind o organizaţie inamică şi cu care se poate negocia exclusiv „fierbinte”.

Rusia alături de China şi Iran ameninţă ordinea mondială. În anul 2014 SUA şi UE au aplicat sancţiuni la adresa Rusiei, la care au aderat majoritatea statelor din lume.

În cazul în care izolarea internaţională a Rusiei din cauza sancţiunilor se va adânci în continuare, Moscovei nu îi va rămâne decât să devină obedientă Chinei. Numai că relaţiile ruso-chineze nu sunt simple şi pot determina un mariaj fără dreptul la divorţ. Chiar dacă aceste două mari puteri regionale sunt în asentiment pentru descurajarea SUA ca actor important în plan global, între ele există o competiţie în plan regional şi o competitivitate în plan regional. Între cele două state există o relaţie de neîncredere.

ABORDAREA SUA FAŢĂ DE RUSIA

La 16 martie 2021, în cadrul interviului postului TV ABC, preşedintele Joe Biden a declarat că preşedintele Federaţiei Ruse Vladimir Putin va „plăti” pentru indicaţiile sale de influenţare a alegerilor prezidenţiale din anul 2020 în scopul asigurării unui scor favorabil pentru preşedintele de atunci Donald Trump. El a promis că acest lucru se va întâmpla în curând. Evident că preşedintele american l-a catalogat pe Putin ca fiind un „criminal” şi a solicitat să fie eliberat din puşcărie opozantul său Alexei Navalny, care a fost otrăvit şi băgat în temniţă.

Declaraţia este făcută la puţin timp după ce Putin declara că circa 500 de agenţi a serviciilor speciale au fost identificaţi în ultimul an, în contextul arestării şi întemniţării lui Alexei Navalny^[2].

În data de 17 martie Ministerul comerţului al SUA a publicat o declaraţie prin care anunţă extinderea limitărilor în cazul exporturilor din Federaţia Rusă, ca urmare a aplicării armelor chimice şi biologice împotriva propriilor cetăţeni. În fapt, Rusiei îi este refuzat exportul de mărfuri în contextul securităţii naţionale^[3]. Rusia este inclusă în registrul statelor cu care este interzis exportul şi importul armamentului. În context, sunt sistate licenţele legate de asistenţă, mentenanţă, încurajarea livrărilor destinate Rusiei. SUA declară că „Rusia dispune de un rol „distructiv” în lume şi reprezintă o ameninţare pentru democraţiile actuale^[4].

„Rusia în continuare joacă un „rol de subminare” pe arena mondială împreună cu China şi îngrădeşte protejarea intereselor SUA”, se afirmă în documentele strategiei americane de Securitate naţională, publicate pe web-siteul Casei Albe^[5].

În data de 11 ianuarie 2021 în mass-media a existat o scurgere de informaţii legată de operaţiunea specială de subminare a Uniunii Europene de către Kremlin. Astfel, aflăm că asasinarea unuia din liderii ruşi, Boris Nemţov, a fost legată de faptul că acesta dispunea de informaţii legate de producţia de 40 miliarde de euro falşi în Cecenia şi ale întregii scheme de transportare, distribuţie şi de depozitare a valutei în Europa. Acest proiect urma să destabilizeze Uniunea Europeană. Potrivit datelor canalului telegram „General SVR” («Генерал СВР») Nemţov şi-a propus să se deplaseze în exteriorul Rusiei şi să dezvăluie strategia de distrugere a UE. Autorul publicaţiei afirmă că dispune de dovezi în acest caz. Nemţov solicitase unui om din serviciile speciale să verifice informaţiile şi respectivul a informat Kremlinul. Decizia de lichidare a lui Boris Nemţov a fost adoptată personal de Vladimir Putin. Au fost implicaţi Viktor Zolotov şi apoi Ramzan Kadârov^[6].

OAMENII CHEIE DIN ADMINISTRAŢIA AMERICANĂ
ŞI POZIŢIA FAŢĂ DE RUSIA

Componenţa administraţiei Joe Biden este formată şi putem să ne pronunţăm deja cum gândesc şi văd relaţia cu Rusia, pentru că ei vor determina subiectele de politică externă şi de Securitate a SUA. Administraţia americană este una extrem de profesionistă, care este critică şi dură faţă de regimul lui Putin. În următorii patru ani Moscova trebuie să ia în calcul că Washingtonul va fi dur, categoric şi foarte consecvent, cu un discurs aspru şi ferm.

Joe Biden, preşedintele

La conferinţa de Securitate de la München din anul 2009 Joe Biden, în calitate de vicepreşedinte în administraţia lui Obama, a enunţat^[7] propunerea ca SUA să aplice butonul restartării. După 12 ani, în discursul din cadrul Departamentului de Stat, ca preşedinte, el s-a pronunţat că „au trecut zilele când SUA cedau în faţa acţiunilor agresive ale Rusiei care se implicau în alegerile americane, comiteau atacuri cyber, otrăvirea propriilor cetăţeni”^[8].

În luna ianuarie Biden a declarat: „Consider că putem să acţionăm reieşind din interesele naţionale în cadrul noului acord Start-3, şi SUA poate să-i livreze înţele-gere Rusiei că suntem deranjaţi de comportamentul său, fie că este vorba despre Navalny sau despre SolarWinds^[9] sau despre recompensele acordate mercenarilor ruşi în Afganistan, care achitau bani pentru moartea americanilor. Indiscutabil, voi ridica aceste probleme cu ruşii”^[10]. În cadrul primei conversaţii telefonice Biden a ridicat problema implicării Rusiei în alegerile din SUA în anii 2016 şi 2020, a condamnat campania de cyber-spionaj în masă şi războiul din Ucraina, s-a arătat îngrijorat de arestarea lui Alexei Navalny. În data de 2 martie 2021 administraţia Biden a introdus sancţiuni individuale şi sectoriale^[11] în raport cu Rusia ca urmare a intoxicării lui Navalny şi a atacurilor cyber ale celor de la Solar Winds.

Kamala Harris, vicepreşedintele SUA

Kamala Harris a activat în cadrul comisiei de spionaj a Senatului SUA, doar că experienţa sa a fost una limitată^[12]. Totuşi, în anul 2016, actualul vicepreşedinte a criticat continuu ingerinţa Rusiei în alegerile din SUA^[13].

În anul 2020, în cadrul unui interviu acordat Consiliului pentru Relaţii Internaţionale (The Council on Foreign Relations – CFR), Harris a declarat că va „sprijini în continuare Ucraina şi va milita ca SUA să confirme fără echivoc poziţia sa legată de suveranitatea şi unitatea teritorială a Ucrainei” şi, totodată, va contracara politica lui Putin în scopul protejării valorilor democratice, a drepturilor omului şi al prevalării dreptului internaţional.

Antony Blinken, secretar de stat

Antony Blinken este un diplomat profesionist, care a deţinut numeroase poziţii în administraţia Obama, inclusiv în calitate de consilier pentru securitate naţională al preşedintelui şi vicepreşedintelui. Blinken a anticipat în cadrul proiectului de realizare a resetării cu Rusia^[14], ulterior a jucat un rol cheie atunci când a fost solicitată o reacţie din partea SUA la politica de anexare a Crimeei de către Rusia^[15]. În luna iunie 2014 Blinken a declarat că subminarea poziţiilor politice ale Rusiei în comunitatea internaţio-nală şi izolarea ei politică îi oferă o diminuare a influenţei acesteia în plan geopolitic^[16].

În ultimii ani Blinken şi-a format o poziţie dură faţă de Rusia, de „vultur”. În luna noiembrie 2020 el a declarat că SUA va descuraja şi va fi reactivă pentru ingerinţa şi agresiunea lui Putin^[17].

În prima sa conversaţie^[18] cu ministrul afacerilor externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, în calitate de secretar de stat, Antony Blinken a dezbătut problema eliberării infanteriştilor marini Paul Whelan şi Trevor Reed, care au fost condamnaţi la un termen mare la închisoare în Rusia, a ridicat problema implicării Rusiei în alegerile din SUA, a atacurilor cyber, a agresiunii ruseşti în Ucraina şi otrăvirii lui Alexei Navalny.

La sfârşitului lunii februarie 2021 Blinken a confirmat poziţia SUA potrivit căreia Crimeea aparţine Ucrainei, iar inserţia Rusiei în Ucraina reprezintă o „încălcare obraznică a ordinii mondiale”^[19].

Wendy Sherman, adjunctul secretarului de stat

Wendi Sherman este un diplomat, care a activat în administraţia lui Obama şi a fost un negociator special în problematica nucleară a Iranului^[20].

Într-un interviu din anul 2017, discutând rolul Rusiei în negocierile pe care le are, ea a declarat că Moscova şi Washingtonul sunt de acord cu faptul că Iranul nu trebuie să dispună de arma nucleară, doar că sunt opinii distincte atunci când este vorba despre livrarea de rachete şi armament, asupra cărora ONU a pus interdicţie, iar Rusia este interesată să furnizeze statului iranian aşa ceva.

În luna decembrie 2020, Sherman a solicitat să fie realizată o strategie guver-namentală pe toate palierele care să condamne şi să descurajeze cyber-atacurile ruseşti la adresa agenţiilor federale SUA şi aici să fie inclus un pachet amplu de sancţiuni^[21].

Victoria Nuland, adjunctul secretarului de stat pentru probleme politice

Victoria Nuland este un alt diplomat de succes şi un fost colaborator al admini-straţiei Obama. Nuland a fost adjunctul secretarului de stat pe problemele europene şi eurasiatice şi a fost un personaj cheie în cazul reacţiei SUA în criza din Ucraina. Nuland este percepută ca fiind dură, din ginta „vulturilor”, în raport cu Rusia. Blinken afirma că „politica dură a ei a provocat convulsii la Moscova”^[22].

În mărturisirile sale de la audierile din anul 2016 din cadrul comisiei de relaţii internaţionale a Senatului SUA care dezbătea problemele încălcării de către Rusia a frontierelor, acordurilor şi drepturilor omului, Nuland a enunţat patru direcţii pe care trebuie să le aibă politica americană în raport cu Rusia^[23]:

• descurajarea agresiunii continue prin intermediul proiectării forţei şi al unităţii aliaţilor SUA;
• sporirea capabilităţilor şi diminuarea vulnerabilităţilor prietenilor şi aliaţilor, care se confruntă cu un impact şi constrângere din partea Rusiei;
• cooperarea în baza priorităţilor securităţii naţionale atunci când interesele SUA şi ale Rusiei coincid;
• sprijinirea relaţiilor cu poporul rus şi cu comunitatea de afaceri în scopul protejării unor relaţii constructive în viitor.

În articolul din revista Foreign Affairs din anul 2020^[24], Nuland a subliniat că „imaginea Rusiei putiniste ca un inamic egal şi incapabil de învins oferă o reprezentare falsă despre capabilităţile SUA de descurajare şi de contracarare a politicii Kremlinu-lui”. Nuland a enumerat subiectele cheie asupra cărora trebuie să-şi focalizeze atenţia în relaţie cu Rusia:

1. militarizarea Rusiei;
2. extinderea acordului Start-3;
3. utilizarea de către Kremlin a internetului ca pe o armă;
4. Ucraina şi Orientul Mijlociu.

În scopul reglementării acestor probleme ea a propus administraţiei SUA să adopte o strategie identică cu cea pe care ea a expus-o în anul 2016.

Jake Sullivan, consilier pentru securitatea naţională

Ex-consilierul pentru securitate naţională al vicepreşedintelui Biden, Sullivan a jucat un rol cheie în negocierile legate de problematica nucleară a Iranului. Într-un interviu acordat publicaţiei PBS din anul 2017, el descria relaţiile ruso-americane în următorul fel:

„După sfârşitul „Războiului Rece” relaţiile ruso-americane erau caracterizate în corespondenţă cu trei factori: cooperarea în cadrul intereselor comune; tensiunea, dar şi apropierea – distanţarea legate de subiecte în care interesele erau contrare; sprijinirea SUA a poporului rus în eforturile acestuia spre instituirea unei societăţi civile puternice şi o democraţie consolidată”^[25].

În anul 2019 Sullivan şi-a împărtăşit opiniile sale faţă de administraţia lui Putin:

„Cred că atâta timp cât Putin este preşedinte, îmi va fi greu să înţeleg cum acesta adoptă decizii legate de tematica „eu îmi doresc să remediez pozitiv relaţiile cu aceşti băieţi (americanii)”, pentru că, se pare, el şi-a format o opinie certă că scopul Rusiei constă în faptul că trebuie să distrugă orice rămăşiţe ale leadership-ului american sau polarizarea, sau dominarea în lume. Când un lider este fixat pe aceasta, este foarte greu să vezi altceva decât tensiune, relaţii de adversitate”^[26].

În luna februarie 2021 Sullivan a promis că va impune Rusiei să răspundă pentru o serie de acţiuni nefavorabile.

„Va înceta oare Vladimir Putin să realizeze ceea ce nouă nu ne-ar place? Indiscutabil, nu, – a menţionat el – Dar noi credem că putem adopta o linie dură şi efi-cientă, când este vorba despre agresiunea rusă şi despre un comportament abject? Da, credem”^[27].

 

Avril Haines, director al comunităţii de Intelligence

Avril Haines, anterior a deţinut funcţia de adjunct al directorului CIA, ulterior a fost în preajma preşedintelui Obama şi consilierul adjunct principal în sfera de secu-ritate naţională.

La audierile de confirmare a candidaturii sale din Congres, Haines a fost de acord cu evaluarea spionajului american că ameninţările din sfera cibernetică reprezintă o pro-blemă în cazul alegerilor americane^[28], indicând „ameninţările asimetrice în cyberspaţiu”^[29].

Totodată, ea şi-a asumat responsabilitatea să elaboreze un raport despre modul în care Rusia sau alte guverne străine au distribuit teoria conspiraţiei QAnon, informaţii despre supremaţia rasei albe, încurajarea voluntarilor militari – forţele extremei de dreapta şi ale extremei de stânga – care au participat la organizarea atacului din 6 ianuarie 2021 de la Capitolium.

Linda Thomas-Greenfield, ambasador ONU

Unul din veteranii serviciului diplomatic, Thomas Greenfield a activat ca adjunct al secretarului de stat pentru Africa în administraţia Obama.

Într-un articol din Foreign Affairs aceasta a supus criticii strategia anterioară a Departamentului de stat şi focusarea subţire în cazul terorismului şi ignorarea „arealului internaţional într-o rapidă schimbare, prin care sporeşte competiţia geopolitică cu China şi cu o renaştere a Rusiei”^[30]. Ea apelează la o revigorare şi reorganizare a diplomaţiei americane şi o reconştientizare a rolului SUA în lume.

La audierile candidaturii sale Thomas Greenfield declară că „reluarea cooperării cu Coreea de Sud, Japonia, dar şi cu China şi Rusia, în particular, pentru respectarea regimului de sancţiuni împotriva Coreei de Nord, poate produce o semnificaţie mare”^[31].

La conferinţa de presă din 1 martie 2021, când a fost chestionată despre aştep-tările legate de cooperarea SUA cu Rusia în ONU, Thomas Greenfield a răspuns:

„Noi avem divergenţe de opinie şi majoritatea dintre Dumneavoastră ştiu ce fel de divergenţe avem. Numai că noi avem domenii în care sperăm să avem oportunităţi de cooperare cu ruşii, în special în cadrul activităţilor comune din Consiliul de Securitate, ca să livrăm lumii bunăstare şi securitate în toată lumea”^[32].

John Sullivan, ambasadorul SUA în Rusia

Sullivan a fost desemnat ambasador de către administraţia Trump, iar Biden l-a rugat să rămână în funcţie. Anterior Sullivan a deţinut funcţia de adjunct al secretarului de stat.

În timpul audierilor din cadrul parlamentului american pentru confirmarea candidaturii sale din anul 2019, Sullivan a subliniat:

„Relaţiile noastre cu Rusia au ajuns la un apogeu după sfârşitul „Războiului Rece”. Scopul acţiunilor negativ concertate de Rusia au produs relaţii puternic ten-sionate, deja ştiute ca fiind bolnave … Doar că necesitatea unei interacţionări de principiu cu Rusia ca niciodată este importantă pentru interesele noastre naţionale … Se impune o permanentă activitate diplomatică cu guvernul rus în sfera intereselor comune, spre exemplu, în subiectele legate de controlul armamentului, al neproliferării armelor de distrugere în masă, lupta cu terorismul, dar şi (este necesar) să fie contracarată Rusia, dacă vorbim de subminarea intereselor şi valorilor SUA şi a aliaţilor noştri şi partene-rilor, spre exemplu, în cazul ameninţării stabilităţii Europei şi a securităţii electorale în SUA”^[33].

În interviul acordat postului de radio Europa Liberă din luna decembrie 2020 Sullivan a condamnat atacurile cibernetice ale Moscovei la adresa agenţiilor federale ale SUA şi a enunţat ipoteza că SUA pot încerca să remedieze„încălcarea încrederii” între cele două state^[34].

În luna ianuarie 2021 în interviul acordat publicaţiei CurrentTime Sullivan a declarat că otrăvirea lui Alexei Navalny nu reprezintă un caz intern al Rusiei, cum afirmă Kremlinul, pentru că a fost aplicată o armă chimică interzisă prin acordurile internaţio-nale, al căror participant este Rusia. El a subliniat că situaţia din Ucraina va fi un subiect cheie în cadrul administraţiei actuale a SUA. ^[35]

Lloyd Austin, ministrul apărării

Lloyd Austin este un general important al armatei SUA, anterior a condus Comandamentul central al Forţelor Armate.

La audierile de întărire a candidaturii sale din Congresul reprezentanţilor Austin a vorbit despre ameninţarea Chinei, dar nu a menţionat Rusia, Iranul sau Coreea de Nord, chiar dacă acest regiuni intră în atenţia specială a Pentagonului^[36]. În schimb, el a menţionat că SUA şi Rusia dispun de o lungă istorie de cooperare în Arctica şi a exprimat speranţa că aceasta va continua^[37].

În luna februarie 2021, la prima şedinţă NATO pentru apărare, Austin a denumit comportamentul Rusiei ca fiind de „destabilizare, China ca fiind în ascensiune, tero-rismul şi provocările globale, aidoma Covid-19 şi schimbarea climei” ca ameninţări cheie în actualitate, în cadrul discuţiilor cu colegul său ucrainean^[38]. Austin a confirmat sprijinul Statelor Unite legat de suveranitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei, dar şi intenţiile de a acorda sprijin forţelor militare ucrainene în scopul protejării eficiente faţă de agresiunea rusă^[39].

William Burns, directorul CIA

William Burns este un diplomat de carieră, a activat ca ambasador al SUA în Rusia în administraţia Georges Bush Jr. şi a fost adjunctul secretarului de stat în administraţia Obama. Atunci când şi-a dat demisia din serviciul diplomatic, el a condus Fundaţia Carnegie pentru o pace internaţională.

În interviul din anului 2017 acordat PBS Burns a comentat astfel ingerinţa Rusiei în alegerile din SUA:

„[Putin] a demonstrat că, dacă chiar voi, obiectiv vorbind, sunteţi o putere care se stinge, puteţi să fiţi destul de distructivi şi puteţi să răspândiţi haosul. Sunt convins că anume el este care a încercat să realizeze la alegerile din SUA din anul 2016 şi a reuşit să răspândească haosul, care i-a depăşit toate aşteptările sale nebune…”^[40].

În anul 2019 într-un amplu articol în revista Atlantic Burns şi-a împărtăşit viziunea sa despre relaţiile ruso-americane:

„În viitor relaţiile cu Rusia de la început se vor înrăutăţi, înainte ca acestea să se echilibreze. Noi trebuie să depăşim această cale a iluziilor, amintindu-ne de inte-resele şi sentimentele Rusiei, să nu ne scuzăm pentru valorile noastre şi să (demon-străm) încredere şi consolidare în propriile forţe. Noi nu trebuie să cedăm în faţa lui Putin – sau să dăm de mână faţă de Rusia după ce acesta îşi va înceta rolul de conducător” ^[41].

În cadrul audierilor de confirmare^[42] a candidaturii sale Burns a desemnat Rusia ca fiind una din cele mai importante ameninţări cu care se confruntă actualmente SUA, doar că a plasat China pe primul loc.

„Această lume, în care se menţin deja ameninţări arhicunoscute – de la terorism şi răspândirea armei nucleare până la Rusia agresivă, Coreea de Nord provocatoare şi duşmănosul Iran. Numai că aceasta este o lume a noilor provocări, în care schim-barea climei şi lipsa unei securităţi globale în sfera protecţiei sănătăţii aplică lovituri grave poporului american; în care ameninţările cibernetice reprezintă un pericol mare pentru societatea noastră; şi în care conducerea duşmănoasă şi perfidă chineză devine pentru noi un test geopolitic de mare anvergură”^[43].

CHINA, FAŢĂ ÎN FAŢĂ, CU RUSIA

SUA a desemnat Rusia şi China ca reprezentând cele mai importante ameninţări în strategia securităţii naţionale. Potrivit documentului, Moscova intenţionează şi mai departe să-şi extindă influenţa şi să joace un rol destabilizator pe arena internaţională. Totodată, China devine inamicul potenţial şi singurul competitor care poate să provoace stabilitatea sistemului internaţional. În document se specifică că Rusia şi China au investit eforturi masive în scopul descurajării avantajului pe care îl are SUA şi în ideea că Washingtonul să fie incapabil în cazul în care îşi va proteja interesele şi pe aliaţii săi în plan internaţional.

Indiscutabil, avem un joc global copios. Dacă rememorăm anumite aspecte din proximitatea Chinei, putem afirma: China a enunţat încă din anul 2011 data declanşării „Războiului pentru Reunificare”.

În anii 2010-2011 au apărut o serie de materiale cu referire la publicaţia pro guvernamentală „Wen Wei Po” (evident că astăzi nu veţi găsi planificarea), în care sunt expuse procesele de dezvoltare economică şi politică care vor provoca indubitabil războaie cu vecinii din proximitate. Printre actorii potenţiali care vor fi atacaţi se află şi Rusia.

După cum afirmă publicaţia evidenţiată, în proximitatea celor 50 de ani, China va obţine 6 victorii categorice în războaiele pe care le preconizează să le iniţieze. Primul război va avea loc pentru „unificarea naţiunii” în anii 2020-2025, adică un război cu Taiwanul, pentru care sunt alocate 6 luni. Ulterior, va urma Vietnamul pe care China îl va ataca în anii 2028-2030, pentru a recupera fostele insule chineze Spratly^[44].

În anii 2035-40 China va iniţia un război cu India având ca scop cucerirea Tibetului de Sud. În acest război China mizează pe sprijinul Pakistanului, care conco-mitent va trebui să ocupe Caşmirul de Sud.

În anii 2040-45 va fi un moment favorabil pentru războiul cu Japonia, iar chinezii vor să recupereze insulele chineze Uotsuri (arhipelagul Diaoyu Dao) şi Ryukyu, considerate ca fiind ocupate de Japonia. Practic. Totodată, va fi atacată Mongolia în cazul în care nu va accepta agenda chineză de unificare cu China.

În cele din urmă seria de războaie se va materializa cu Rusia, conflict care este planificat pentru anii 2055-2060. Anume, atunci Rusiei i se va impune costul pentru ce a luat, în timp, Imperiului Chinez şi anume circa 1,6 milioane km². China inten-ţionează, în această perioadă, să devină o superputere globală, prima ca eficienţă în războaiele contemporane şi pe deplin capabilă să îi înfrângă pe ruşi.

În anul 2014 Rusia propunea să-şi proiecteze un centru al intereselor sale strategice în Africa. Proiectul a eşuat. Miza Rusiei în Africa consta în realizarea unei bune coabitări cu China ce dorea să încheie un acord sino-rus în valoare de 400 miliarde de dolari în domeniul gazelor. În data de 06.11.2015 publicaţia China Daily a scris că Rusia a transmis Chinei un teritoriu de 4,7 kilometri pătraţi. Noul teritoriu chinez cuprinde râul Hubutu, care se află la 60 km de Ussuriysk şi a fost inclus în cadrul provinciei Ghirin. Acest teritoriu i-a revenit Rusiei după cel de-al Doilea Război al Opiului, în perioada 1858 până în anul 1915, atunci când dinastia Tzin a transmis Imperiului Rus un teritoriu de aproximativ 1,5 km² şi a semnat un „acord inechitabil” la vremea aceea, după cum susţine China.

Rusia şi China au revizuit frontierele în anul 1993 şi atunci s-au decis că acest teritoriu să intre în posesia Chinei. În mod oficial acesta a fost integrat la 4 noiembrie 2015.

O altă problemă ţine de darea în arendă a unor teritorii din Cisbaikalia către China pe o perioadă de 49 de ani. Această afacere a intrat sub cupola companiei Huse Din an, afiliată structurii comerciale Zone, în jur de 300 mii hectare. Prima etapă a fost realizată în perioada anilor 2015-2018. Proiectul pilot a fost realizat în 2019, iar Chinei i se ofereau încă 200 mii de hectare. Informaţiile ulterioare au fost secretizate. Evident, afacerea a provocat ecouri antichineze în regiune.

În ultimii ani, Rusia a cedat acţiuni importante din sfera coloşilor preocupaţi de gazoducte cum ar fi Rosnef^[45].

JAPONIA: ULTIMELE CONTRADICŢII

O situaţie tensionantă se produce în ultima perioadă în relaţiile ruso-japoneze. După 2-3 ani de negocieri de revizuire a acordurilor ruso-japoneze cu privire la insulele Kurile, Rusia s-a angajat să desfăşoare trupe şi armament performant în proximitatea Japoniei. Mass-media japoneză anunţă la 22.02.2021 că statul rus a adus în Kurile noile sisteme de Luptă Radio-electronică, pe care le consideră că sunt cele mai performante din arsenalul său. Potrivit datelor ministerului apărării aL Japoniei, Rusia şi-a dislocat în „insulele nordice” cele mai noi sisteme de confruntare radio-electronică. Moscova îşi dezvoltă potenţialul său în sfera războiului electronic şi electromagnetic. Este un sistem care este receptat ca fiind unul dintre cele mai performante din lume. În anul 2014 când s-a produs intervenţia rusă în Crimeea trupele ruse au subordonat electronic toate resursele trupelor militare ucrainene.

Astfel în insulele Iturup şi Kunashir a fost dislocată cea de-a 18 divizie de artilerie, care a fost dotată cu noi sisteme de confruntare radio-electronică – „Leer-3” şi „Orlan-10”. Pe de altă parte, publicaţia japoneză Yomiuri Shimbun a declarat că Ministerul apărării al Federaţiei Ruse a anunţat că vor disloca noi tancuri de tipul Т72В3. Acestea vor intra în cadrul diviziei a 18 de artilerie.

La 12 martie 2021 bombardierele strategice ruseşti în decurs de 9 ore au zburat în jurul frontierelor japoneze. Moscova a surprins când pe „surse” au enunţat faptul că în cadrul acestor zboruri s-a testat scenariul de aplicare a unor lovituri strategice nucleare asupra Japoniei.

În context, propaganda rusă a explicat provocarea Moscovei prin şantajul său nuclear prin faptul că Japonia „în ultima perioadă face apel la un conflict militar cu Rusia”.

RAŢIUNEA KARABAHULUI DE MUNTE^[46]

Prăbuşirea Imperiului Rus a produs formarea de noi state în Caucaz. Fiecare din ele şi-a proclamat propriile frontiere. În cazul celor două state asupra cărora ne vom apleca, putem spune că Azerbaidjanul consideră că frontierele trebuie repartizate potrivit principiului teritorial, invocând aspectul istoric, pe când Armenia milita ca frontierele să fie recunoscute pe bază etnică şi anume acolo unde locuiesc majoritar armenii. Erevanul îşi are o proprie abordare care se leagă de aspiraţiile armenilor pentru realizarea unei „Armenii Mari” – de la Marea Neagră la cea Mediteraneeană. Să ne aducem aminte că, Armata Roşie când a intrat în Baku şi Erevan, disputa teritorială a fost remediată în favoarea Azerbaidjanului.

Conflictul etno-politic dintre Armenia şi Azerbaidjan este unul vechi şi escaladarea sa din luna septembrie 2020 nu este prima, dar este cea mai avansată după acordul de încetare a focului. Acesta a depăşit ca anvergură „războiul de patru zile” din anul 2016 şi acutizarea relaţiilor transfrontaliere din luna iulie. Pe fundalul acţiunilor militare ale conflictului devenit de durată, acesta a încetat să fie unul caucazian şi a implicat şi alte state. Unele state şi-au propus să aibă un rol de mediere în cadrul conflictului, pe când alte state în mod direct s-au aliniat la una dintre cele două părţi.

Rădăcinile conflictului armeano-azer nu pot fi privite ca fiind unele multiseculare, ci este un conflict care se produce la sfârşitul secolului al XIX-lea bazat pe contradicţia a două state naţionale. Anume în acea perioadă apar disputele legate de „repartizarea teritoriilor istorice”, iar Baku şi Shusha devin arene ale unor conflicte sângeroase. S-a consolidat discursul naţional în perioada edificării statelor naţiuni din regiunea caucaziană din anii 1918-1920 şi în perioada bolşevizării. În perioada sovietică, Karabahul de Munte şi Nahicevan ajung în componenţa Azerbaidjanului, pe când Zangezur intră în cadrul Armeniei, care devin frontiere inter republicane în cadrul URSS şi ulterior interstatale. Apar componente ale statalităţii, sunt formate şi proiectate elitele naţionale.

Conflictul armeano-azer cumulează o altă dimensiune ascendentă în perioada restructurării sovietice – 1987-1988 – pe fundalul emancipării mişcărilor naţionale din Armenia şi Azerbaidjan. La finele anilor 1988 conflictul cuprinde majoritatea locuitorilor din cele două republici şi, în fapt, produce probleme locale Karabahului de Munte, se transformă într-o confruntare internaţională deschisă. La 10 decembrie 1991 în auto-proclamata Republică a Karabahului de Munte are loc un plebiscit cu privire la inde-pendenţa regiunii, care este boicotat de minoritatea azeră locală. Plebiscitul nu a fost recunoscut de organizaţiile internaţionale. În aceeaşi perioadă au loc alegeri în Sovietul Suprem (parlamentul) aşa-zisei Republici a Karabahului de Munte. Confruntarea interstatală produce acţiuni militare complexe pentru controlul asupra Karabahului de Munte şi al teritoriilor din proximitate.

Chestiunea Karabahului de Munte se relevă în februarie 1988 când consiliul regional al regiunii autonome a Karabahului de Munte pleda pe lângă autorităţile sovietice şi autorităţile celor două republici din URSS să fie lăsat să-şi modifice statutul politic încât să iasă din componenţa Azerbaidjanului sovietic şi să adere la Armenia sovietică. Mai târziu armenii din regiunea autonomă a Karabahului de Munte şi din raionul Shaumyanovsk au proclamat republica Karabahului de Munte, iar autorităţile azere au desfiinţat autonomia din componenţa sa. Odată cu prăbuşirea URSS-ului conflictul etno-politic s-a transformat în unul internaţional.

Conflictul militar armeano-azer din anii 1991-1994 a relevat incapacitatea părţilor de-a ajunge la un compromis şi o soluţie politică. Reglementarea conflictului este percepută ca o victorie asupra inamicului, în cazul Azerbaidjanului acest fapt presupune restabilirea integrităţii teritoriale, iar în cazul Armeniei vorbim despre autodeterminarea armenilor din Karabah.

Să ne referim la specificul conflictului armeano-azer şi trebuie să remarcăm că fosta autonomie, care s-a separat de fosta republică sovietică, a preluat controlul teri-toriului său din perioada sovietică, dar şi al unor teritorii mixte din proximitate (în total şapte raioane, cinci în întregime şi două parţiale). Perimetrul fostei Regiuni autonome a Karabahului de Munte sub controlul forţelor armene la momentul escaladării din sep-tembrie constituia estimativ 5% din teritoriul Azerbaidjanului, recunoscut de comunitatea internaţională, iar raioanele din jurul său fiind de 8,4%. Ceea ce a determinat apariţia negocierilor: identificarea statutului Karabahului de Munte, reglementarea subiectului de eliberare a raioanelor mixte ale Azerbaidjanului şi instituirea unui coridor de securitate cu Armenia. După intrarea în vigoare a Acordului de încetare a focului din 12 mai 1994 din Karabah nu au existat operaţiuni de pacificare, ceea ce a determinat existenţa „licuriciului din Karabah”. În cazul conflictului dat a existat o poziţie similară a Rusiei şi Occidentului şi aici trebuie amintită declaraţia preşedinţilor SUA, Franţei şi Rusiei care s-a produs la a cincia zi de la escaladarea militară din Karabah.

În perioada de instituire a armistiţiului din anul 1994 şi până în septembrie 2020, când s-au încălcat acesta, au existat proiecte de reglementare a conflictului armeano-azer. Au fost propuse câteva proiecte de reglementare a conflictului: proiectul din anul 1997 nu a fost acceptat de Azerbaidjan; proiectul etapizat din anul 1997 care a fost refuzat de Armenia; proiectul statului comun din anul 1988; proiectul schimburilor teritoriale din anul 1992 şi principiile de la Madrid prin care ţările coordo-natoare ale grupului OSCE de la Minsk le-au recomandat părţilor conflictului ca să „ajungă la un acord”. Cele două state nu au avansat în vreun fel.

Grupul OSCE de la Minsk (engl. The OSCE Minsk Group^[47]) – un grup de state membre ale OSCE, care sunt în identificarea unor soluţii pentru reglementarea con-flictului din Karabah. Copreşedinţi ai grupului sunt SUA, Franţa, Rusia. În componenţa Grupului OSCE de la Minsk intră Bielorusia, Germania, Italia, Suedia, Finlanda, Turcia, Armenia şi Azerbaidjan.

Cine sunt jucătorii importanţi, care pot fi analizaţi,
cu un efect de influenţă în conflict?

Rusia

Rusia joacă rolul de mediator şi nu manifestă oficial doleanţa să iasă din această ecuaţie. Chit că a furnizat armament pentru ambele părţi. Moscova revendică aplicarea principiilor de la Madrid pe care le consideră ca reprezentând baza reglementării conflictului, ne-aplicării forţei şi a compromisului. Pentru fostele teritorii din regiunea autonomă a Karabahului de Munte şi raioanelor din proximitate presupune un regim de reglementare: referendum pentru regiunea autonomă, eliberarea raioanelor dintre fosta regiune autonomă a Karabahului de Munte şi Marea Armenie. Moscova este adepta echilibrului între Armenia şi Azerbaidjan în contextul frontierelor de sud.

Franţa

Franţa şi-a activizat orientarea şi participarea în reglementarea conflictului. Scopul Parisului constă în avansarea ca unul din liderii UE în Europa de Est şi Caucaz. Franţa dispune de o marjă de acţiune extinsă pentru că nici unul din state nu dispune de frontiere cu Franţa sau UE. În cazul în care calitatea de mediator al Rusiei va fi diminuată şi va spori rolul Turciei, atunci şi Franţa, ca parte a UE, va insista în zona conflictului.

Georgia

Georgia şi-a exprimat neutralitatea în cadrul conflictului. Totuşi unul din liderii opoziţiei georgiene Mihail Saakashvili a declarat că sprijină Azerbaidjanul. Preşedintele în exerciţiu Salome Zurabashvili, care este de formaţie diplomat, a invocat că Georgia poate avea un rol de mediator invitând reprezentanţii Armeniei şi Azerbaidjanului. În contextul componenţei etnice a populaţiei Georgiei o atare variantă pare a fi cea mai optimă. În ţară locuiesc foarte mulţi armeni. În Tbilisi locuiesc 8% din populaţie, în unele raioane, spre exemplu în oraşul Ahalkalaki sunt în jur de 90%. În schimb în Marneuli, Dmanisi, Gardabani locuiesc între 70% până la 45% de azeri. Sprijinirea unei părţi poate provoca ample dezbateri interne. Georgia are relaţii economice avansate cu Turcia şi Azerbaidjanul. Georgia, ca şi Azerbaidjanul, a fost parte a proiectului NABUCCO, sunt în AGRI, GUAM, etc. În ultima lună Erevanul a exercitat presiuni asupra Georgiei, inclusiv din perspectiva pan-creştină, ca să-i susţină demersurile cu privire la Karabahul de Munte.

Turcia

În ultima perioadă s-a consolidat rolul Turciei în zona de conflict. Incontestabil, Ankara este un aliat tradiţional a Azerbaidjanului. Karabahul a devenit un caz special prin care preşedintele R. Erdogan se poziţionează ca lider al „neootomanismului” şi de jucător important în regiunea Orientul Mijlociu – Marea Neagră – Marea Caspică. Poate fi, oare, considerată implicarea tot mai pronunţată a Turciei în regiune ca o com-pensare pentru istoria siriană, când intervenţia rusă în Siria a descurajat înlăturarea lui Bashar Assad, care de la bun început intra în planurile Turciei. Poziţia Turciei în mod cardinal se deosebeşte de poziţia copreşedinţilor grupului OSCE de la Minsk. Turcia pledează pentru „eliberarea teritoriilor ocupate” ca precondiţii pentru o soluţie paşnică.

Iran

Iranul se pronunţă la nivel oficial pentru medierea conflictului şi încetarea con-fruntărilor militare. Totodată, de ceva timp şi în mod consecvent, Iranul nu acceptă „principiile de bază”. Cauzele principale constau în: refuzul ca în cadrul reglementării conflictului să participe „puterile non-regionale” precum sunt SUA şi Franţa şi ideea de amplasare a pacificatorilor internaţionali în proximitatea frontierei sale. Pe de altă parte, reprezentanţii liderului suprem ai Iranului Ali Hameney din provinciile Ardebil, Azerbaidjanul de Est, Azerbaidjanul de Vest şi Zendjan au avut o declaraţie comună prin care au revendicat sprijin Azerbaidjanului în conflictul pe care îl poartă cu Armenia.

Israel

Trebuie să menţionăm Israelul, care dispune de un acord de cooperare cu Azer-baidjanul. Ierusalimul are dreptul de facto să furnizeze armament Azerbaidjanului, luându-se în calcul că nu există un embargo al ONU referitor la înarmarea statelor străine statului azer. După ce în spaţiul public a început să se discute intens despre faptul că Israelul furnizează armament statului azer, Ministerul afacerilor externe al Armeniei a decis să-şi recheme ambasadorul din Israel şi a declarat că astfel de lucruri sunt inadmisibile.

Ultimele zile prevedeau că poate exista o relativă normalizare a relaţiilor azero-armene, ca urmare a negocierilor trilaterale de la Moscova din 9-10 octombrie 2020, care s-au concretizat printr-o declaraţie comună a miniştrilor afacerilor externe din Federaţia Rusă, Republica Armenia şi Republica Azerbaidjan. Numai că la 11 octombrie, la iniţiativa statului turc a avut loc o convorbire telefonică dintre ministrul afacerilor externe al Federaţiei Ruse S. Lavrov şi ministrul afacerilor externe a Turciei M. Cavuşoglu, care s-a focusat pe situaţia conflictului din Karabahul de Munte şi de nerespectarea unor prevederi din Declaraţia de la Moscova.

OSCE

După semnarea Declaraţiei de la Moscova, Azerbaidjanul a apelat la comunitatea internaţională şi la Grupul OSCE de la Minsk – care realizează procesul de reglemen-tare a conflictului din Karabah, să condamne atacul cu rachete efectuat de Armenia asupra celui de-al doilea oraş mare al Azerbaidjanului – Gyandje.

În alt context, preşedintele azer, Aliyev a declarat, într-un interviu acordat pentru agenţiile străine, că Armenia trebuie să se resemneze cu pierderea unor teritorii din Karabahul de Munte şi că statul armean nu va „vedea niciodată” aceste teritorii pe care Azerbaidjanul le-a recucerit în Karabahul de Munte.

Confruntările militare armeano-azere au modificat percepţiile tipului de război contemporan, au constatat experţii militari, relevând că tancurile şi blindatele nu mai impun forţa în geo-spaţiu, pentru că multe vehicule militare au fost distruse de drone performante, pe care analiştii militari le consideră ca fiind de origine turcă.

Doi vectori geopolitici s-au ciocnit în Caucaz. Pe de-o parte, Azerbaidjanul care s-a orientat spre polul occidental şi pan-turcic, devenind cap de pod euroatlantic în Caucaz şi în Asia Centrală şi, pe de altă parte, Armenia care nu a abandonat statutul de satelit al Moscovei. Erevanul nu a ieşit din CSI, din OTSC, din Uniunea Eurasiatică. Kremlinul rămâne încorsetat în raţiunea imperialistă. Mai ales că Armenia dispune de o bază militară rusă de o importanţă strategică, Ghiumri.

Fireşte, Belarus şi Armenia rămân două piese importante în angrenajul Krem-linului şi două state care nu au insistat pe un parcurs european în cadrul Partene-riatului Estic. Azerbaidjanul nu a semnat acordurile de asociere pentru că nu a aderat încă la Organizaţia Mondială a Comerţului.

Încercăm să ne amintim că în anul 2016, în perioada acutizării relaţiilor azero-armene, Erevanul a solicitat Federaţiei Ruse să fie sprijinit cu trupe militare, iar şeful diplomaţiei ruse Serghei Lavrov a declarat că toate resursele militare sunt în Ucraina şi Siria, după cum aveam să ne documentăm din stenograma publicată de mass-media azeră.

Evident că planificarea strategică a Kremlinului este destructurată de Turcia, care posedă un plan propriu de reglementare armeano-azeră, distinct de planul OSCE, prin care pacificatorii francezi şi germani sunt înlocuiţi cu pacificatori ruşi şi turci. Moscova consideră că Turcia îşi propune să-i diminueze rolul şi s-o oblige să renunţe la politicile sale în această regiune a Caucazului.

Ultima carte al celui de-al doilea preşedinte a Armeniei Robert Kacearean – „Viaţa şi libertatea. Autobiografia ex-preşedintelui Armeniei şi Karabahului” (editura „Literatura intelectuală / Intelektualinaya literatura”, 2019) relevă dedesubturile apariţiei conflictului din Karabahul de Munte, eforturile depuse de establishmentul armean în perioada anilor restructurării sovietice de a-şi revendica controlul şi integra Karabahul de Munte în componenţa statului armean. Sunt descrise negocierile cu fostul strateg rus, Evghenii Primakov (mai târziu premier şi şef al serviciului de informaţii externe al Rusiei) şi instrumentele cu care a operat partea armeană atunci când a reclamat Karabahul.

În lumina celor expuse, remarcăm faptul că ecuaţia din Karabahul de Munte este una deschisă, cu mari probleme geopolitice, fronturi de presiune şi nervozitate interstatală. Acest conflict considerat latent îşi redeschide adeseori rănile şi provoacă nelinişte într-o perioadă a tulburărilor geopolitice.

ÎNTRE RĂZBOI ŞI PACE

În ultimele dezbateri legate de probabilitatea unui război nuclear, o parte din experţi şi analişti, dar şi militari de carieră, ne spun că aceasta poate fi raţională. Un factor important care contribuie la sporirea şi apariţia unui conflict nuclear a devenit, cât nu ar părea paradoxal, reducerea arsenalului nuclear al Federaţiei Ruse şi al SUA. Prin urmare riscul sfârşitului civilizaţiilor din partea armei nucleare a fost eliminat. În acelaşi timp acest fapt a determinat ca războiul nuclear să reprezinte un instrument raţional în sfera geopolitică. Pe de altă parte, a sporit riscul apariţiei unui atare război. Şi chiar dacă probabilitatea instaurării iernii nucleare a dispărut în mod practic, pericolul dispariţiei enorme a populaţiei de pe Pământ ca urmare a războiului nuclear a crescut substanţial. Un război mondial fierbinte – perspectivă pe termen mediu – este puţin probabil. Aplicarea armei nucleare într-un astfel de război, probabil, va avea un caracter limitat. Probabilitatea utilizării armei nucleare nu este una cu sumă zero, dar este aproape imposibilă din cauza consecinţelor catastrofale la care pot fi supuse părţile.

Evenimentele din primele două decenii ale secolului XXI-lea evidenţiază faptul că tendinţa de trecere la perioada riscului de tranziţie în cazul aplicării armei nucleare se intensifică. Acestea pot avea loc în războaiele locale, în conflictele militare – prin armament nuclear de un calibru redus – deşi care nu este neapărat să se producă în războaie de anvergură, atunci când pot fi utilizate armele nucleare strategice.

Scenariile şi simulările cu privire la un război nuclear au devenit actuale.

Mai întâi ne vorm referi la abordarea generalului Charles Q. Brown, Jr., şeful statului major al Forţelor Militare Aeriene a SUA care susţine că SUA vor purta un război cu un stat care dispune de o forţă militară similară. Şi acest război, afirmă Brown, va produce pagube mari.^[48] Brown atrage atenţie asupra deciziilor politice luate de precedenta conducere care nu a produs rezultatele necesare în cursa mereu schimbătoare cu China şi Rusia^[49].

De aceeaşi opinie este şi consilierul preşedintelui pentru apărare, vicepreşedintele Academiei militare ruse pentru politică informaţională, doctorul în ştiinţe militare Constantin Sivkov, care afirmă că utilizarea armei nucleare se poate produce în con-flictele locale şi care pot să nu afecteze teritoriul unui stat aflat într-o atare confruntare. El consideră că acest fapt reiese din analiza caracterului ameninţărilor Rusiei şi a aliaţilor săi^[50].

În data de 29 octombrie 2020 presa militară rusă anunţa ameninţător că SUA îşi propune să desfăşoare rachete hipersonice în Europa pentru a descuraja agresiunea Rusiei. Pe de altă parte, Congresul reprezentanţilor a lansat o serie de proiecte de condamnare a Rusiei, aplicarea etichetei de stat exportator al terorismului sau chiar iniţiativa de la sfârşitul lunii decembrie de sistare a Rusiei de la SWIFT. Totodată, Statele Unite ale Americii au interzis exportul şi importul armamentului şi serviciile din sfera militară ce aparţin Rusiei. Sancţiunile au intrat în vigoare la 18 martie 2021^[51].

În proximitate va urma un nou val de sancţiuni la adresa Rusiei din partea SUA, enunţate la 22 martie 2021^[52].

MAREA NEAGRĂ

Este arhicunoscut faptul că Federaţia Rusă posedă influenţă în statele din vecinătatea apropiată şi în regiunea Mării Negre. Influenţa Rusiei în această regiune este semnificativă, pentru această regiune determină nivelul potrivit căruia acţionează structura diplomaţiei Rusiei, îi stabileşte scopurile şi obiectivele, influenţează gândirea diplomatică şi reprezintă un punct nevralgic unde interferează Rusia versus SUA / UE. Pe de altă parte, regiunea Mării Negre reprezintă o zonă gri şi care are un rol de descurajare a Federaţiei Ruse.

Partea rusă consideră că relaţiile ruso-euroatlantice la Marea Neagră s-au acutizat din luna februarie 2021 atunci când a avut loc declaraţia secretarului general NATO Jens Stoltenberg:

„NATO îşi consolidează prezenţa sa la Marea Neagră, doar în ultimele trei săptămâni a Forţelor Militare Maritime ale SUA s-au aflat în Marea Neagră. De ase-menea, au avut loc aplicaţii cu FMM ale Ucrainei. În acest mod, NATO şi-a întărit prezenţa la Marea Neagră, îi acordă regiunii o însemnătate strategică”^[53].

Declaraţia a fost făcută la Kiev în cadrul discuţiilor cu premierul Denys Shmyhal. Şeful Alianţei Nord Atlantice a precizat că o prezenţă consistentă a Alianţei survine ca urmare a „anexării Crimeei” şi a prezenţei tot mai accentuate a flotei ruse.

La începutul lunii martie, în Marea Neagră s-au desfăşurat aplicaţiile „Poseidon 21”, primul exerciţiu multinaţional întrunit din anul 2021, organizat de Forţele Navale Române. Acest lucru se pare că i-a nemulţumit pe ruşi care, potrivit narativului Kremli-nului, consideră că manevrele militare sunt o operaţiune anti-rusă. La exerciţii vor fi prezente şi avioanele de luptă Rafale ale Franţei, cât şi Eurofighter „Typhoon” spaniole. La exerciţiu participă, pe lângă România, şi alte state aliate precum: Franţa, Grecia, Spania, Statele Unite şi Turcia, dar şi reprezentanţi ai Grupării Navale Per-manente NATO de Luptă Împotriva Minelor .Expertul militar rus Oleg Svendkov, preşedintele Uniunii Militare Ruse, citat de publicaţia turcă Milliyet, precizează că „Poseidon 21 este o acţiune militară anti-rusă”. Potrivit lui Svendkov, activitatea NATO în România „poate fi privită ca un sprijin pentru guvernul de la Chişinău în dorinţa sa de a rezolva conflictul din Transnistria”^[54].

În această perioadă avioanele NATO au destructurat aplicaţiile militare ale Rusiei deasupra Mării Negre. Avioanele de vânătoare NATO au zădărnicit desfăşurarea aplicaţiilor Forţelor Militare de Aviaţie ale Rusiei, s-au apropiat de avioanele militare ruse la o distanţă apropiată şi au început să le fileze şi să le provoace. Incidentul s-a petrecut la 4 martie, artizanii manevrelor fiind spaniolii care ghidau avioanele de vânătoare Eurofighter Typhoon, care îşi au baza în România, anunţă canalul-telegram „Военный обозреватель” (Observatorul militar – n.n.).

La 16 martie 2021 media rusă anunţa că NATO se pregăteşte de un război cu Rusia şi că încep aplicaţii militare de anvergură. Kremlinul a lansat o campanie în mass-media afirmând că aceste aplicaţii sunt cele mai ample şi mai mari din ultimii 25 de ani şi că Alianţa Nord Atlantică reprezintă o ameninţare pentru securitatea naţională a Federaţiei Ruse.

„Defender Europe 2021, cel mai mare exerciţiu militar organizat de SUA în Europa în ultimii 25 de ani, a început desfăşurările de forţe”, a anunţat marţi Armata SUA în Europa într-un comunicat^[55], manevrele ce au debutat în luna martie urmând să continue până în luna iunie, inclusiv în România.

Defender Europe este un exerciţiu anual pe scară largă al Armatei SUA în Europa şi Africa, multinaţional, menit să construiască pregătirea strategică şi opera-ţională şi interoperabilitatea dintre SUA, aliaţii şi partenerii NATO”^[56].

Aplicaţiile „Apărătorul Europei” au intrat într-o etapă activă^[57]. Kremlinul este serios deranjat. În aplicaţiile militare care se vor finaliza în luna iunie 2021 sunt implicaţi 28.000 de militari din 27 de state. Aplicaţiile „Defender Europe 2021” («Apărătorul Europei 2021») se vor desfăşura concomitent în circa 30 de zone de antrenament din 10 state ale Europei.

Ulterior vor avea loc aplicaţiile Steadfast Defender – din luna mai până în iunie 2021. Acestea sunt alte antrenamente NATO care urmează să asigure consolidarea transatlantică şi să demonstreze capabilităţi de reacţie rapidă la ameninţările care planează asupra Alianţei Nord Atlantice.

CONCLUZII FINALE

În ultimul deceniu am remarcat că Rusia tinde să destabilizeze SUA şi statele europene, să sprijine forţele de extremă dreaptă sau de extremă stânga, să opereze în spaţiul cibernetic şi să lanseze atacuri cibernetice.

În perspectivă este aşteptată o poziţie fermă şi aspră faţă de Rusia din partea administraţia Biden şi aplicarea de sancţiuni draconice. Fapt este că preşedintele american Joe Biden l-a caracterizat pe omologul său rus ca fiind un „criminal”, ceea ce a trezit nemulţumire la Moscova, aspect ce poate fi reperat şi ca un mesaj subliminal şi care relevă că vom avea o politică predictibilă faţă de Rusia.

În prezent, Moscova încearcă să-şi ascundă culpabilitatea de ingerinţă din politica americană din anii 2016 şi 2020. În alegerile din 2020 Rusia îşi dorea o victorie a lui Trump. Preşedintele Vladimir Putin l-a felicitat pe Biden abia în decembrie 2020 după ce a fost declarat oficial ca fiind şeful statului american.

Mai apoi, la 6 ianuarie 2021 când în SUA au avut loc proteste în jurul Con-gresului, iar mass-media rusă şi chineză au criticat Washingtonul că nu mai deţine dreptul de-a impune democraţia în alte state, reprezentantul MAE al Federaţiei Ruse Maria Zaharova a declarat că vinovaţi sunt democraţii, nicidecum Trump, care tinde să demonstreze că alegerile au fost fraudate. Din acest moment relaţiile Rusiei cu extrema dreaptă a lui Trump au intrat într-o etapă susceptibilă.

Facebook şi Twitter au blocat profilul fostului preşedinte Trump pentru instigarea la violenţă în ţară şi ce este caracteristic că din acel moment adepţii lui Trump au iniţiat o campanie activă pe reţelele sociale ruseşti. Majoritatea adepţilor lui Trump au aderat la cea mai mare reţea socială rusă „VKontakte”, pe YouTube. În acest caz, voci specializate au invocat faptul că forţele de extremă dreapta din SUA sunt controlate de guvernul rus, pentru că prezenţa lor în cyberspaţiul rusesc oferă posibilitatea ser-viciilor speciale ruseşti să-i monitorizeze şi să fie un instrument rusesc de provocare a haosului în societatea americană. În fapt, Trump s-a conectat la reţeaua „VKontakte” din anul 2016 şi este prezent şi astăzi chiar dacă nu are multe postări.

Administraţia Biden a desemnat regiunea Marea Neagră ca fiind strategică şi se va focaliza în mod special pe aceasta. României, considerată un partener strategic special, îi revine rolul să fie mai implicată în ecuaţia din regiune.

 

* doctor în ştiinţe politice, lector Universitatea Hyperion, redactor RomâniaBreakingNews.ro.

^[1] Yoko Hirose, Shukan Gendai (Japonia), Războiul nu înseamnă doar a împuşca, Există şi războiul hybrid, iar acolo este Rusia, https://gendai.ismedia.jp/articles/-/80282, vizualizat la data de 23/02/2021, 17.

[2] https://www.svoboda.org/a/31120231.html, 4 martie 2021.

[3] https://www.commerce.gov/news/press-releases/2021/03/us-department-commerce-expand-restrictions-exports-russia-response.

[4] https://www.newsru.com/world/04Mar2021/russia_destruct.html, 04 марта 2021.

[5] https://www.whitehouse.gov/wp-content/uploads/2021/03/NSC-1v2.pdf.

[6] https://t.me/generalsvr.

[7] Biden Signals U.S. Is Open to Russia Missile Deal – The New York Times (nytimes.com).

[8] Remarks by President Biden on America’s Place in the World | The White House.

[9] https://www.news.ro/externe/atacul-cibernetic-aflat-desfasurare-sua-reprezinta-risc-grav-avertizeaza-cisa-platforma-solarwinds-singurul-vector-folosit-atac-agentia-sigurantei-nucleare-vizata-hackeri-robert-brien-centrul-unui-1922403918002020121419737744.

[10] https://www.reuters.com/article/us-russia-usa-biden/biden-says-u-s-concerned-about-russia-treatment-of-navalny-idUSKBN29U2F2.

[11] U.S. Sanctions and Other Measures Imposed on Russia in Response to Russia’s Use of Chemical Weapons – United States Department of State.

[12] Joe Biden and Kamala Harris on Russia | Russia Matters.

[13] Idem.

[14] The Frontline Interview: Antony Blinken | FRONTLINE | PBS | Official Site.

[15] What Antony Blinken Has Said About Key Foreign Policy Issues (newsweek.com).

[16] Antony Blinken: For Russia, Bloom Will Come Off Crimean Rose (brookings.edu).

[17] The End of ‘America First’: How Biden Says He Will Re-engage with the World – The New York Times (nytimes.com).

[18] Secretary Blinken’s Call with Russian Foreign Minister Lavrov – United States Department of State.

[19] On Eve of Russia Invasion Anniversary, US, EU Reaffirm Crimea Belongs to Ukraine | Voice of America – English (voanews.com).

[20] Obama’s Iran Nuclear Deal Looms Large in Senate Hearings for Biden Nominees Sherman, Kahl (foreign policy.com).

[21] Amb. Wendy Sherman: We need a government response to Russian cyberattack (yahoo.com).

[22] Opinion | Time for the Trump Administration to Arm Ukraine – The New York Times (nytimes.com).

[23] https://www.foreign.senate.gov/imo/media/doc/060716_Nuland_Testimony.pdf.

[24] How America Should Deal With Russia (foreignaffairs.com).

[25] The Frontline Interview: Jake Sullivan | FRONTLINE | PBS | Official Site.

[26] Foreign Policy and National Security | C-SPAN.org (c-span.org).

[27] Sullivan vows to hold Russia accountable for ‘malign activities’ (washingtonpost.com).

[28] aphq-ahaines-011921.pdf (senate.gov).

[29] A New Tone for Avril Haines’ Intelligence Community (thecipherbrief.com).

[30] The Transformation of Diplomacy | Foreign Affairs.

[31] U.N. Ambassador Confirmation Hearing | C-SPAN.org (c-span.org).

[32] https://usun.usmission.gov/remarks-by-ambassador-linda-thomas-greenfield-at-a-press-conference-on-the-march-program-of-work-and-the-u-s-presidency-of-the-un-security-council/.

[33] https://www.foreign.senate.gov/imo/media/doc/103019_Sullivan_Testimony.pdf.

[34] U.S. Ambassador Says Navalny Poisoning, Jailing Is Not Just An Internal Russian Matter (rferl.org).

[35] Навальный, санкции и международное сотрудничество. Большое интервью посла США в России Джона Салливана (currenttime.tv).

[36] At his confirmation hearing, Biden’s pick for defense secretary addresses the waiver he needs, which some do not want to grant. – The New York Times (nytimes.com).

[37] U.S. Defense Secretary Nominee Hopes Co-Operation with Russia in the Arctic will Continue (highnorth news.com).

[38] Readout of Defense Secretary Lloyd J. Austin III Remarks at Day One of the NATO Defense Ministerial > U.S. DEPARTMENT OF DEFENSE > Release.

[39] Readout of Secretary of Defense Lloyd J. Austin III’s Call With Ukrainian Minister of Defence Andrii Taran > U.S. DEPARTMENT OF DEFENSE > Release.

[40] The Frontline Interview: William Burns | FRONTLINE | PBS | Official Site.

[41] William J. Burns on Putin and Russia – The Atlantic.

[42] CIA Director Nominee William Burns Testifies at Confirmation Hearing | C-SPAN.org (c-span.org).

[43] Confirmation hearing for William Burns to become next CIA director opens Wednesday morning – The Washington Post.

[44] Despre problematica insulelor Spratly în raportul CIA din 1988: https://www.cia.gov/ readingroom/docs/ DOC_0000789471.pdf.

[45] Octavian Sergentu, „Proiectul Strategic” al Chinei pentru viitorii 100 ani, 4 ianuarie 2021, https://romania breakingnews.ro/exploziv-dezvaluiri-despre-proiectul-strategic-al-chinei-pentru-viitorii-100-ani/.

[46] Octavian Sergentu, Nagorno-Karabakh / Esenţa escaladării militare dintre Armenia şi Azerbaidjan. Cine sunt jucătorii importanţi?, 14 Octombrie 2020, https://romaniabreakingnews.ro/nagorno-karabakh-esenta-escaladarii-militare-dintre-armenia-si-Azerbaidjan-cine-sunt-jucatorii-importanti/.

[47] https: //www.osce.org/mg

[48] https://www.airforcemag.com/brown-air-force-must-speed-up-change-or-face-harsh-consequences/

[49] https://breakingdefense.com/2021/03/marines-downgrade-russia-threat-to-focus-on-china/ and https:// armedservices.house.gov/_CACHE/FILES/2/6/26129500-D208-47BA-A9F7-25A8F82828B0/6D5 C75605DE8DDF0013712923B4388D7.FUTURE-OF-DEFENSE-TASK-FORCE-REPORT.PDF.

[50] Константин Сивков, Эпицентры смерти:Где может грянуть ядерная война?, 22 сентября 2020, Опубликовано в выпуске № 36 (849) за 22 сентября 2020 года, https://www.vpk-news.ru/articles/58744.

[51] U.S. Department of Commerce to Expand Restrictions on Exports to Russia in Response to Chemical Weapons Poisoning | U.S. Department of Commerce.

[52] https://www.golosameriki.com/a/reuters-us-sanctions-on-russia-a-signal/5824034.html.

[53] Евгений Федоров, https://topwar.ru/180329-bufernaja-zona-sderzhivanija-rossii-nato-aktiviziruetsja-na-chernom-more.html.

[54] https://m.defenseromania.ro/experti-rusi-manevrele-organizate-de-romania-in-marea-neagra-o-actiune-anti-rusa-avioanele-rafale-sunt-o-amenintare_608726.html.

[55] Press Release – DEFENDER-Europe 21 activities begin this month, include two dozen nations > U.S. Army Europe and Africa > Article View Press Release.

[56] https://www.caleaeuropeana.ro/video-a-inceput-defender-europe-2021-cel-mai-mare-exercitiu-militar-sua-in-europa-care-va-avea-loc-si-in-romania-30-000-de-soldati-din-27-de-tari-se-vor-antrena-in-12-tari-nato-si-partenere/.

[57] https://www.armytimes.com/news/your-army/2021/03/15/massive-army-led-nato-exercise-defender-europe-kicks-off/.