jurnalist Corneliu VLAD

  A vorbi despre securitatea lumii nu mai este astăzi un subiect rezervat doar mai marilor vieţii internaţionale şi pletorii lor de ierarhii, nici subiect predilect rezervat analiştilor politici şi de presă. Din simplul şi profundul considerent uman că securitatea lumii a ajuns să fie, în modul cel mai direct şi mai lesne de resimţit, problemă a fiecăruia dintre noi. Securitatea lumii este astăzi mai mult decât oricând securitatea fiecărui pământean. A încetat să mai însemne o temă mai degrabă teoretică, politică sau propagandistică pentru omul obişnuit şi preocupare pentru politicieni, diplomaţi, strategi militari, cercetători şi ziarişti. A devenit preocupare existenţială, de zi cu zi, a fiecăruia dintre noi. Şi distrugerea mutual asigurată de un război nuclear din timpul Războiului Rece ducea până la urmă la tulburătoarea întrebare A fi sau a nu fi, pentru fiecare semen de-al nostru de pe Terra, dar viitorul sumbru era resimţit mai degrabă ca o proiecţie, ca supoziţie, ca eventualitate. În schimb, pandemia este o realitate în care trăim, un fapt cotidian, cu victime pe care le cunoaştem (începând cu noi înşine), cu restricţii şi constrângeri de care ne lovim tot timpul şi la tot pasul. Nu mai e vorba de Ce-ar fi dacă…, ci de întrebarea Şi acum, ce facem?

Iată de ce securitatea şi insecuritatea lumii au devenit deopotrivă problemă globală şi personală, a lumii întregi şi a fiecărui pământean.

Pandemia Covid-19 solicită în resorturile sale esenţiale întregul angrenaj al vieţii internaţionale, ea pune în discuţie şi chiar obligă la reevaluarea conceptului de securitate a lumii. Mult timp, studiile de securitate s-au concentrat pe ameninţările militare, considerate drept principalele riscuri care pot să afecteze statele în însăşi existenţa lor. Conceptul de securitate era astfel legat de conceptele de putere. În perioada postbelică, însă, dezbaterile internaţionale, şi în primul rând cele de la ONU (din Consiliul de Securitate), au condus la o extindere a conceptului de securitate, pentru a îngloba în noţiune şi sfera economică, cea a mediului înconjurător, a securităţii umane etc. Securitatea umană, care s-a impus ca prioritate în anii 1990, plasează individul în centrul preocupărilor, ca subiect ultim al securităţii şi are în vedere asigurarea mijloacelor de subzistenţă a persoanelor şi comunităţilor cele mai vulnerabile, pentru a li se asigura mijloacele de subzistenţă şi pentru a le garanta demnitatea.

În zilele noastre, pe măsură ce lumea devine tot mai interdependentă şi mai complexă, dar şi mai dinamică, mai receptivă şi mai dornică de înnoire, şi ameninţările au devenit multidimensionale şi mai numeroase. În plan politico-militar, deconstrucţia şi reaşezarea echilibrelor mondiale, după marile deplasări şi răsturnări tectonice din

ultimul deceniu al secolului XX, au sporit considerabil procesul de insecuritate a lumii. Echilibrul terorii generat şi întreţinut de ameninţarea nucleară atotdistrugătoare s-a rupt, acordurile de gestionare a cursei înarmărilor au devenit ineficiente şi insuficiente sau tot mai puţin respectate, neîncrederea între state şi coaliţii antagoniste a atins niveluri tot mai înalte şi perspectivele unei lumi fără arme şi fără războaie au dispărut din discursul politic pentru a rămâne un vis frumos şi prea puţin accesibil.

Problemele păcii şi războiului se pun astăzi în alţi termeni decât în timpul Războiului Rece sau în alte perioade istorice. Lumea nu mai este tranşant bipolară, ci una monopolară cu un hegemon mai puţin decis, care pierde atuuri şi autoritate şi devine tot mai ezitant în rolul asumat de hegemon. Iar în acelaşi timp, natura conflictuală a securităţii se schimbă şi apar noi ameninţări care înlocuiesc sau coexistă cu vechile cauze de fricţiune şi ostilitate. Războaiele dintre state sunt mai puţine, dar violenţele devin tot mai numeroase în interiorul unor state (îndeosebi în „statele eşuate”, dar nu numai), prin violenţă şi războaie civile. O altă importantă cauză a instabilităţii este terorismul, care, deşi apare în plan naţional sau regional, se propagă cu repeziciune în lume prin reţele internaţionale virulente. O a treia sursă de instabilitate, care nu e de natură militară şi securitară, o reprezintă pandemiile.

LUCRURI DESPRE CARE NU ŞTIM CĂ NU LE ŞTIM

În febra pregătirilor – şi justificărilor – pentru războiul din Irak din 2003, şeful Pentagonului Donald Rumsfeld teoretiza la o conferinţă de presă că există lucruri despre care ştim că le ştim, dar şi lucruri despre care nu ştim că nu le ştim. Aplicată la geopolitică, afirmaţia are implicaţii dintre cele mai serioase, căci induce ideea unei incertitudini totale, ceea ce potenţează în mod grav nesiguranţa şi insecuritatea. De altfel, politologii remarcă faptul că omenirea a intrat, în acest prim pătrar al secolului XXI, într-o perioadă a incertitudinii, într-o nouă geopolitică a riscului, în care pericolul imaginat are un impact mai puternic în conştiinţe decât primejdia reală. Fapt cât se poate de evident în discursul politic, care devine tot mai virulent şi mai încărcat de insecuritate şi ameninţări. „Discursurile mai noi care invocă ameninţările care apasă asupra noastră ne afectează profund, ne transformă, – observă Peter Burgess, filozof şi politolog. Aceste discursuri schimbă modul în care ne ducem viaţă zi de zi, raporturile noastre cu cei apropiaţi şi experienţa pe care o acumulăm despre celălalt, despre străin, despre necunoscut. Ameninţările la securitatea noastră nu mai sunt aşadar realităţi exterioare, percepute cu o indiferenţă ştiinţifică”.

Specificitatea riscurilor constă astăzi în faptul că suntem direct implicaţi în ele. Problemele de securitate şi insecuritate sunt omniprezente. Nu mai e posibil, ca până nu demult, să împărţim lumea în două – între ai noştri şi ceilalţi, între prieteni şi duşmani, între bine şi rău, între sigur şi periculos. Şi problema nu mai este doar cum să contracarăm ori să evităm aceste ameninţări, ci, mult mai important, cum să ne organizăm în viaţa personală, ca societate, ca stat, pentru a rămâne noi înşine în faţa acestor ameninţări. Căci sunt puse în joc valorile noastre esenţiale: autonomia individului, respectul faţă de ceilalţi, libertatea, egalitatea, toleranţa etc. Astfel privind lucrurile, securitatea apare ca o problemă de cultură, de identitate, de limbă, de instituţii democratice etc. Altfel spus, securitatea a devenit o problemă de societate, ea ne pune în faţa întrebării ce tip de societate dorim să avem. Iar momentul pandemiei prin care trecem este profund edificator şi semnificativ din acest punct de vedere.

TRAGEDIE, MOMENT AL ADEVĂRULUI, SOLICITARE DRAMATICĂ, OPORTUNITATE

Criza coronavirusului (de ce l-or scrie unii cu literă mare?) este deopotrivă tragedie umană şi societală, moment al adevărului, solicitare dramatică a securităţii şi echilibrelor de forţe din lume şi oportunitate pentru angajarea într-o nouă paradigmă a globalizării.

Tragedie, pentru că, în primul rând, are preţ – inevaluabil – în vieţi omeneşti. Dar nu numai prin numărul de pierderi de vieţi şi efecte dezastruoase pentru sănătatea supravieţuitorilor, ci şi prin teroarea colectivă pe care o induce la scară planetară bulversează conştiinţa umanităţii, prin prudenţa si ezitările actului decizional al liderilor, prin paralizia activităţii colectivităţilor, prin incertitudinea evoluţiei imprevizibile către lumea de mâine. Alte flageluri sunt mai devastatoare – foametea afectează anual peste 800 milioane de oameni şi ucide 450.000 de vieţi, paludismul înregistrează anual 220 milioane de bolnavi şi 450.000 de morţi, riscurile climatice provoacă şi ele hecatombe de victime, dar prin pericolele pe care le implică pentru omenire pandemiile reprezintă o sfidare planetară aparent inexpugnabilă, una, însă, căreia autorităţile statelor şi instituţiile internaţionale nu-i dau atenţia necesară şi nu sunt pregătite să-i facă faţă.

Moment al adevărului şi de solicitare a echilibrelor de securitate ale lumii, pentru că destabilizează viaţa internaţională, relaţiile dintre marile puteri, securitatea internaţională. Ironia soartei face ca tocmai statele cele mai puternice ale lumii (în primul rând sub raport militar) să fie mai grav afectate de pandemie.

Şi oportunitate pentru identificarea unei noi formule de dezvoltare a lumii pentru că a pus în mod spectaculos în evidenţă complexitatea şi dimensiunea multilaterală a conceptului de securitate. Omenirea devine conştientă că insecuritatea nu mai este doar una militară, ci una în principal umană, în domeniile alimentar, al mediului, sanitar, economic, individual (prin ameninţarea libertăţilor esenţiale şi a drepturilor omului), cultural, politic. „Începem să înţelegem că astăzi – şi în viitor – adevărată ameninţare nu mai vizează în mod specific un teritoriu naţional, că nu mai este vorba de un inamic–strateg care trebuie înfruntat, nici de mobilizarea unei armate care trebuie să respingă o agresiune a alteia – subliniază politologul francez Bertrand Badie – ci de o vulnerabilitate nouă, datorată nu ambiţiei unui rival, ci mecanicii lumii”.

PERICOL GLOBAL, ABORDARE MULTILATERALĂ

Omenirea este pusă în faţa unei realităţi mult timp ignorată şi anume că în faţa unui pericol global, abordările şi politicile naţionale în domeniul sănătăţii nu mai pot avea un răspuns doar naţional, ci unul la nivel planetar. De aici, necesitatea unei noi viziuni în ce priveşte globalizarea, proces implacabil, dar care trebuie gândit şi aplicat într-o nouă viziune şi noi parametri. Lumea trebuie reconsiderată şi gestionată în noi formule, prin securitate globală, multilateralism, constructuri regionale mai eficiente, dar nu neapărat prin guvernare globală. Sunt deziderate obligatorii şi deloc utopice, întrucât spaţiul public internaţional este pregătit pentru un asemenea experiment, căci acest spaţiu nu a fost niciodată până acum atât de prezent şi de reactiv. Criza sanitară este resimţită de către fiecare locuitor al Terrei ca o ameninţare pentru propria fiinţă şi este pregătit pentru un efort colectiv şi conlucrare. Iar la nivelul statelor, impe-rativul momentului este, din acest punct de vedere, multilateralismul, care trebuie să depăşească două handicapuri:

1. ineficienţa instituţiilor cu vocaţie internaţională, anchilozate în birocraţie şi interese înguste şi de grup;

2. unilateralismul marilor puteri, în rândul cărora se manifestă tendinţe de respingere sau rezerve în ce priveşte adoptarea şi implementarea unor acorduri interna-ţionale angajante (SUA în timpul Administraţiei Trump).

Reabilitarea şi eficientizarea multilateralismului implică însă o nouă percepţie asupra lumii de azi, care trebuie să abandoneze vestigii întârziate ale Războiului Rece cum ar fi conceptul unei lumi fără arme şi fără războaie, al sfârşitului ideologiilor (ambele, utopice sau propagandistice), sau al declinul statului-naţiune. Este incontestabil că sfârşitul Războiului Rece (sau al primului dintre ele?) şi al lumii bipolare au devenit realitate, dar aceasta nu echivalează automat şi cu apariţia subită, peste noapte, a unei lumi noi. Golgota securităţii globale presupune un drum lung, cu mari sfidări şi pândit de mari primejdii. „Dacă o lume în mod evident diferită se naşte pe temelia vechiului cadru geopolitic şi ideologic, depăşind pericolele reale de confruntare globală, contururile acestei lumi nu sunt încă suficient de conturate şi de consistente pentru a acredita ideea că am intrat într-o nouă eră mondială, mai sigură – scrie universitarul francez Joseph Malia. Suntem azi condamnaţi să trăim într-o lume a tranziţiei, în care puterea e diseminată şi va fi din ce în ce mai mult repartizată între multe state, ceea ce înseamnă apariţia unui nou câmp conflictual”. Şi natura conflictualităţii s-a schimbat, prin apariţia unor noi ameninţări. Joseph Malia numeşte trei dintre ele: 1. Statele eşuate (failed states) care au devenit principalele focare ale violenţei; 2. Apariţia de structuri suprastatale regionale care coexistă cu statele, ceea ce creează o nouă stare de fapt şi semnalează o fractură în ordinea lumii; 3. Multiplicarea şi diversificarea ameninţărilor la adresa statelor, care a depăşit cu mult cadrul strict militar (dar şi acesta potenţat prin apariţia terorismului internaţional). „Marea sfidare a securităţii în secolul XXI ţine de capacitatea de a inventa cadrele unui multilateralism eficient şi inclusiv în care problemele comune să fie discutate şi soluţionate împreună” – afirmă Joseph Malia.

PROIECŢII PENTRU LUMEA DE MÂINE

Cum va arăta lumea de mâine, adică lumea în care vor trăi generaţiile mai tinere de astăzi? Răspunsul la întrebare implică un răspuns la multe alte întrebări, iar unul obligatoriu este cât de sigură va fi lumea de mâine. Un răspuns care – ar trebui să credem – exclude politicianismul, propaganda, interesul de grup etc. Unul din răs-punsurile posibile îl dă CIA în tradiţionalul său raport pe care îl întocmeşte pentru fiecare dintre preşedinţii SUA la instalarea în funcţie. Omul cu cea mai mare putere de decizie de pe Planetă trebuie să ştie pe ce lume ne aflăm pentru a putea lua cele mai potrivite decizii, în deplină cunoştinţă de cauză. Un asemenea raport, de 300 de pagini, a primit şi preşedintele Trump la instalarea sa la Casă Albă din partea Naţional Intelligence Council (NIC). „Global Trends 2035” a fost făcut public în ianuarie 2017, adică mai devreme cu numai câţiva ani înainte de izbucnirea crizei Covidului. Raportul pune accent pe „paradoxul progresului”, iar perspectivele pe care le descrie nu sunt deloc optimiste. Ideea dominantă a documentului este că „progresele tehnologice şi ştiinţifice riscă să fie însoţite de violenţe şi haos.”

Populaţia lumii va fi mai numeroasă, dar şi inegalităţile mai mari. Bogaţii vor îmbătrâni, iar săracii nu vor apuca să îmbătrânească – se scrie, necruţător, în raport. În 2035, Terra va numără 8,8 miliarde de oameni (faţă de aproape 7,5 miliarde la data întocmirii raportului), creştere datorată mai ales exploziei demografice din Africa şi îmbătrânirii populaţiei în Europa şi în China. Problema este că această sporire a populaţiei nu va fi însoţită de o creştere economică pe măsură, iar prin dezvoltarea automatizării şi a inteligenţei artificiale tot mai multă lume riscă să rămână în afara procesului muncii căci nu va putea dispune de calificarea necesară. Se va adânci şi prăpastia dintre elite şi partea cea mai săracă a populaţiei planetei. „Progresele tehnologice rapide vor crea noi oportunităţi, dar în acelaşi timp vor agrava diviziunile dintre câştigători şi perdanţi” – avertizează raportul. Şi aceasta, chiar dacă „accesul la educaţie se va ameliora până în 2035, iar locul femeii va fi mai important în viaţa economică şi politică mondială”.

Riscurile conflictelor vor creşte din cauza divergenţelor de interese între marile puteri, a ameninţării teroriste în creştere, a instabilităţii cronice din statele slabe şi a propagării tehnologiilor destructive. Conflictele vor cunoaşte o accelerare rapidă începând cu anii imediat următori. Cu dronele, rachetele de croazieră, armele robotice şi pirateria informatică, războiul se va purta tot mai mult „la distanţă”.

Şi guvernarea va deveni mai dificilă. „Cetăţenii vor cere guvernelor să le ga-ranteze securitatea şi prosperitatea, dar neîncrederea, polarizarea şi o listă tot mai mare de probleme emergente vor îngreuna actul guvernării”.

Elitele politice sunt oricum afectate de un proces de degradare şi pierd încrederea electoratului, care „le sfidează”, de exemplu prin preşedinţia Trump, Brexitul, creşterea extremei drepte în Europa etc. „Graţie reţelelor sociale, care câştigă teren în detrimentul media tradiţionale, se afirmă noi actori politici: multinaţionalele, ONG-urile, personalităţi puternice, religii, ceea ce complică dialogul dintre state. Apare riscul unei lumi frag-mentate, în defensivă, în care statele neliniştite vor ridica ziduri pentru a se proteja de problemele din afara lor. Condiţiile climatice extreme, stresul hidric şi al solurilor, insecuritatea alimentară vor fi tot atâţia factori de perturbare a societăţilor. Creşterea nivelului mărilor, acidificarea oceanelor, topirea gheţurilor şi poluarea vor schimba condiţiile de viaţă. Şi toate acestea vor crea tensiuni în rândul populaţiei.”

Proiecţiile CIA aproximează trei scenarii posibile ale lumii de mâine:

1. „o lume a insulelor”, repliate în ele, unde va domni protecţionismul şi va fi respinsă mondializarea;

2. intensificarea naţionalismelor într-un context exploziv, ceea ce va duce la destabilizarea unor regiuni ale globului;

3. apariţia unei lumi a reţelelor, în care cetăţenii vor dobândi mai multă putere, iar statele şi guvernările „clasice” îşi vor reduce influenţa în favoarea întreprinderilor private, a libertăţilor individuale, a comerţului liber şi informaţiei transparente (este poate singurul element luminos în acest tablou planetar sumbru).

CEA MAI INTENSĂ PERIOADĂ DE TRANZIŢIE

După aprecierea cvasiunanimă a politologilor, lumea de astăzi trăieşte în cea mai intensă perioadă de tranziţie de după Al Doilea Război Mondial, cu toate angoasele pe care le generează acest fenomen, după cum apreciază autorul francez Eddy Fougier. El spune că omenirea este cuprinsă de „o îndoială profundă în ce priveşte certitudinile sale din ultimii 40 de ani”. Filozoful australian Glenn Albrecht vorbeşte despre „eco-anxietate”, termen prin care înţelege angoasa şi suferinţa datorate unui sentiment de pierdere ca urmare a schimbărilor mediului, îndeosebi a schimbărilor climei. Perspec-tivistul Philippe Cahen adaugă „angoasa culturală”, ca urmare a prăbuşirii referinţelor culturale şi îndoiala profundă în ce priveşte certitudinile din ultimii 30-40 de ani.

Criza Covidului a accentuat aceste tendinţe, pe care Eddy Fougier le structurează într-un număr de opt factori:

1. Internetul şi reţelele sociale, care au contribuit la dereglementarea pieţei informaţiilor şi ideilor. Astăzi, oricine poate să se exprime pe orice subiect şi în orice moment, ceea ce face ca opiniile să primeze asupra faptelor, iar noţiunea adevărului să se relativizeze;

2. Se produce o mare reînnoire generaţională, prin sfârşitul dominaţiei generaţiilor baby boom (cei născuţi intre1945 şi 1965) şi dominaţia generaţiilor Y (n. 1980-1995) şi Z (n. 1996-2010), care vor fi majoritare în economie (populaţie activă, consum) şi politică (electorat). Iar valorile lor sunt departe de a fi identice cu cele ale generaţiilor precedente;

3. Tematica schimbărilor climatice devine tot mai centrală şi noile generaţii vor contesta modul de dezvoltare economică bazat pe energiile fosile şi vor proceda la o tranziţie ecologică mai mult sau mai puţin radicală;

4. Vor fi tot mai contestate inegalităţile crescânde şi elitele politice, economice, administrative şi chiar intelectuale care au fost marii privilegiaţi ai evoluţiilor economice şi tehnologice din ultimii ani;

5. Fragmentarea şi polarizarea societăţilor dezvoltate ca urmare, în parte, a erodării claselor mijlocii;

6. Intensificarea mişcărilor sociale sub steagul asigurării drepturilor femeii şi mi-norităţilor: etnice, religioase, sexuale şi chiar ale animalelor, prin victimizarea acestora şi culpabilizarea majorităţilor, ceea ce accentuează diviziunile şi polarizarea societăţii;

7. Amplificarea violenţelor şi a acţiunilor brutale de reprimare a acestora;

8 Reformularea regulilor de convieţuire bărbaţi – femei, minorităţi – majorităţi, religie – laicitate, om – natură, oameni – animale, scriere, adevăr, democraţie, ştiinţă, tehnică, creştere etc., precum şi contestarea modelului de dezvoltare şi a politicilor economice.

Marea tranziţie preconizată generează o puternică anxietate în mari sectoare ale populaţiei, care se teme de pierderea reperelor şi a lumii pe care au cunoscut-o şi au apreciat-o.

CRIZA DEMOCRAŢIEI

Toate acestea conduc la o criză latentă a democraţiei. „Cred că asupra demo-craţiei americane planează o adevărată ameninţare” – avertiza Joe Biden în campania electorală din 2020. „Democraţiile stabile devin mai polarizate, mai intolerante şi mai disfuncţionale”, apreciază sociologul Larry Diamond. În timp ce liderii sau aspiranţii la putere se radicalizează, baza contestă instituţiile care susţin că o reprezintă, prin mişcări protestatare precum Occupy Wall Street, Indignaţii sau Vestele galbene, în paralel cu erodarea vechilor partide. Autorul american Yascha Mounk, în cartea sa „Poporul împotriva democraţiei” (2018), numeşte trei constante care însoţesc dezvoltarea democraţiei: o creştere puternică a nivelului de trai, o populaţie cu origini relativ omogene şi mijloace de comunicare, care necesită bugete importante. Dar primele două constante sunt puse tot mai mult sub semnul întrebării, iar a treia, pe măsură ecartului tehnologic dintre Centru şi Periferie se estompează, devine factor de insta-bilitate, căci contestatarii dobândesc avantaje asupra forţelor de ordine. Autorităţile sunt tot mai ineficiente şi mai depăşite, iar una din soluţiile de stopare a fenomenului este apariţia unor regimuri autoritariste, iliberale. Democraţiile, susţin politologii, chiar dacă nu sunt în cădere liberă, sunt pe cale de eroziune. Freedom House constată un al 13-lea an consecutiv de declin al democraţiei în lume. Dacă în 2005 organizaţia înregistra 46 la sută din statele lumii ca aparţinând „lumii libere”, în 2018 procentajul scădea la 44 la sută. Pentru săptămânalul britanic „The Economist”, Statele Unite au intrat în rândul „democraţiilor incomplete”, alături de Franţa şi Italia, iar cinci dintre statele aflate în această categorie (SUA, Brazilia, Turcia, Ucraina şi India) reprezintă mai mult de un sfert din populaţia planetei.

Într-o carte de răsunet apărută în 2014, Martin Gurri, fost analist al CIA, prevedea preşedinţia Trump şi Brexit-ul ca expresii ale curentului anti-sistem, care ia amploare. Pentru politologul neoconservator Robert Kagan, „imperiul american” al democraţiei în străinătate este însă o necesitate pentru salvarea democraţiei. „Dacă s-ar retrage din hegemonia mondială, spune el, America n-ar mai avea coeziunea necesară pentru a-şi păstra însăşi propria democraţie liberală.” Iar dacă „Centrul nu mai poate ţine”, nici Periferia „nu are nicio idee de ceea ce trebuie făcut”. Revoltele publice vor reuşi probabil ca, şi fără planuri coerente, să împingă societatea în inter-minabile cicluri de înfruntare cu sumă nulă între autorităţile mioape şi o populaţie tot mai furioasă.

Mediile sociale au dat maselor posibilitatea de a se exprima ca niciodată până acum, scrie Gurri. În faţa fluxului năvalnic de informaţie, pentru internauţi a devenit mai simplu să critice totul, ceea ce stimulează dezvoltarea unei culturi a respingerii elitelor. Altfel spus, bogaţii au devenit o ţintă facilă, comentează un exeget al cărţii.

UN NOIAN DE EZITĂRI ŞI INCERTITUDINI

În istoria modernă n-a existat un pericol mai bizar, mai puţin explicabil şi mai imprevizibil decât Covidul. Niciun comentator cu veleităţi prospective şi nicio instituţie care ţine la credibilitatea ei nu se hazardează în previziuni. Covidul este un inamic redutabil, care – spunea cineva – se comportă după regulile darwinene, adică are ca-pacitatea de a se adapta la împrejurări şi a-şi schimbă traiectoria, ceea ce-i permite să acţioneze strategic.

Nu ştim dacă este sezonier ori sensibil la temperatura ambiantă şi la higrometrie. Nu ştim mare lucru despre durata, spectrul şi fiabilitatea răspunsului imunitar pe care îl declanşează prezenţa sa la cei infectaţi. Şi astfel este greu de identificat un răspuns strategic la atac, mai ales din punct de vedere vaccinal şi farmacologic. De un an şi ceva, nu auzim decât câteva sfaturi care, prin repetare obsedantă, s-au convertit într-o adevărată mantra: spălaţi-vă pe mâini, staţi acasă şi distanţaţi-vă social (de ce nu fizic?). Primim aşadar aceleaşi sfaturi ca strămoşii din Evul Mediu, nimic mai mult. Vaccinurile fabricate în pripă sunt contestate şi subiect de controverse acerbe, după ce se introduc şi se retrag. Şi protocoalele de tratament, şi medicaţia sunt supuse unor critici în canonadă şi ferească Sfântul să procedeze cineva altfel decât au fost miruite ca fiind sacrosancte.

Nu ştim cât va mai dura pandemia, care vor fi consecinţele ei în timp, când se va ajunge (şi dacă se va ajunge) la o imunitate de grup. Nu ştim care va fi impactul individual, societal, economic, politic etc. al pandemiei în plină desfăşurare. Şi nu ştim cum vor reacţiona colectivităţile supuse unor restricţii mereu prelungite, dar mereu lipsite de crezare, căci sunt ezitante, contradictorii, iar uneori de-a dreptul absurde. Nu ştim care va fi soarta economiei când legea cererii şi a ofertei a fost dată peste cap.

Statul luptă din răsputeri să-şi menţină şi să-şi sporească autoritatea, chiar cu preţul nesocotirii libertăţii şi drepturilor omului, iar cetăţeanul este obligat la claustrare, trăieşte cu teama pierderii locului de muncă, este mai supravegheat ca oricând. Anxietatea, nemulţumirea, lipsa de colaborare, împotrivirea şi revolta oamenilor iau amploare. Încep protestele, acţiunile tot mai violente, căci cuprind masele. Iar incom-petenţa, lipsa de reacţie, restricţiile inutile, măsurile contradictorii, alimentează această stare de spirit neliniştitoare şi precară. Răfuielile politice au teren larg de desfăşurare şi ocazia este din plin valorificată. Viaţa politică şi socială sunt blocate pe tot mai multe sectoare. Iar dacă şocul economic ameninţă să fie comparabil cu cel al marii depresiuni din interbelic, haosul general care a cuprins societatea în ansamblu şi fiecare membru al ei va avea efecte durabile în timp.

PREVIZIUNILE: ŞTIINŢĂ SAU ARTĂ?

Întrebat cum va arăta lumea de mâine, de după Covid, unul dintre scriitorii cei mai citiţi astăzi în lume, Michel Houellebecq, spunea că va fi o lume în care relele deja existente se vor accentua. O proiecţie care trebuie totuşi nuanţată. Ar putea fi vorba de o oportunitate, cum le place să se exprime cei care se străduiesc să nu fie întrutotul sumbri. Globalizarea va trebui să-şi găsească o nouă paradigmă, iar delo-calizarea, supraconsumul, urbanizarea, mobilitatea, raporturile om – natură, politică sanitară etc. vor fi obligate să fie la rândul lor reevaluate şi reformulate.

Şi conceptul de securitate impune reformatare, inclusiv în ce priveşte domeniul specific al conlucrării între state. Comunitatea internaţională (dacă acceptăm ideea că ea există, totuşi) a primit un blam istoric în momentul Covid, căci nici statele, nici organizaţiile cu vocaţie universală n-au funcţionat nici la nivel internaţional, nici regio-nal, nici interstatal în măsură care s-ar fi impus.

Atunci când e vorba despre prevederea riscurilor de instabilitate, analizele ţin mai degrabă de artă decât de ştiinţă, spunea cu un umor amar, de fapt de-a dreptul cinic, un analist american din serviciile secrete. Iar computerele nu pot judeca mai bine ca omul şi rachetele hipersonice sunt neputincioase în faţă unei vietăţi pe cât de minusculă, pe atât de greu de ucis.