Alex BERCA^*

Abstract. The purpose of this article is a short geoistoric analyze of Russia’s history expansionist policy. The Bolshevik revolution. Stalinist era. The succession of Russian’s presidents. Second World War. Dividing the world between allies. Communist regimes in Eastern Europe. Liquidation of the Soviet Union and Communist Party. Russian Federation. Political evolution and socio-economic development of the Russian Federation. The new world order. The new financial system and the new ruler of the world.

Cuvinte cheie: Istoria Rusiei, expansiune teritorială, stalinism, gulaguri, Revoluţia Roşie, al Doilea Război Mondial, Europa de Est, regimurile comuniste, lichidarea URSS, Partidul Comunist al niunii Sovietice, hegemonia politică a lumii

După cronicile vremurilor, istoria Rusiei se pierde în negura a peste 1.500 de ani, fiind făurită de istoria slavilor de răsărit şi de către diferite grupuri etnice din care mai târziu s-au născut ruşii, ucrainenii şi bieloruşii.

Documente istorice confirmă faptul că primul stat al slavilor de răsărit numit Rusia Kieveană s-a format sub o puternică influenţă a Imperiului Bizantin.

Aşa cum afirmă mulţi istorici ruşi, istoria acestei ţări poate fi considerată ca fiind istoria luptei permanente a poporului împotriva a trei elemente esenţiale:

În primul rând împotriva naturii, poporul rus trăind în condiţiile unei clime deosebit de aspre care le-a solicitat întotdeauna eforturi fizice deosebite pentru supravieţuire;

În al doilea rând împotriva altor naţiuni, împinsă de ambiţiile conducătorilor pentru a întinde cât mai departe hotarele ţării;

În al treilea rând a fost lupta împotriva unor semeni care se transformaseră în slujitori ai puterii politice în diferite timpuri şi împotriva legilor dragonice care li se impuneau şi care au dus la pieirea a milioane de vieţi.

Urmărind istoria Rusiei din ultimele decenii, se poate observa tranziţia ei prin trei stagii:

• de la conducerea de tip dictatorial, la dorinţa de viaţă în condiţiile specifice ale unei reale democraţii,
• de la o economie planificată în mod central, la o economie bazată pe conceptul de economie de piaţă liberă, concurenţială, şi
• de la existenţa unui real imperiu la un stat cu caracter naţional, şi în ultimile decade, printr-o puternică propagandă care se referea la o politică externă bazată pe o colaborare egalitară cu diverse ţări din lume şi fără intenţia alipirii prin forţă a altor naţiuni.

Între teoria şi practica rusească a fost şi continuă să fie o mare diferenţă; ideile propagandistice sunt unele, iar manifestarea reală a politicii externe ruseşti este alta.

Fără a parcurge, în prezentul articol, toate etapele istoriei Rusiei, întrucât despre acest subiect s-au scris mii de pagini şi nici nu ne propunem acest lucru, vrem numai să amintim că asemenea idei şi ambiţii cu caracter expansionist au existat timp de multe secole şi, după cum se poate remarca, ideea ca atare continuă şi în prezent.

De exemplu, de la sfârşitul secolului 17 şi începutul secolului 18 Rusia l-a avut la conducere pe Petru I (1682-1725), supranumit şi Petru cel Mare (din punct de vedere istoric şi fizic: având peste 2,07 m înălţime). El s-a declarat singur Ţar al ruşilor şi a continuat politica expansionistă a înaintaşilor lui, spre Vestul Europei şi spre Asia.

Ulterior Rusia a anexat ţinuturi care astăzi formează Belarus, Ucraina şi apoi a anexat Moldova.

La începutul secolului al 19-lea, Rusia şi-a extins imperiul ocupând Alaska pe care ulterior (în 1867) a vândut-o Statelor Unite, pentru suma de 7.200.000 dolari (o sumă extrem de mare la timpul respectiv, dar total insignifiantă în condiţiile actuale).

După cucerirea Poloniei, ţarul Petru I s-a gândit la o nouă aventură războinică pentru cucerirea Letoniei. În felul acesta el urmărea să aibă acces la porturile Mării Baltice şi îşi apropia ţinta pe care şi-o propusese de a cuceri Estul Ucrainei.

Planurile ambiţioase de expansiune teritorială au continuat printr-un război ce a durat peste doi ani şi prin victoria lor ruşii au obţinut cea mai mare parte a coastei de Vest a Mării Caspice, care includea printre altele şi Baku cu marile lui rezerve de petrol.

Petru I a fost cel care a inaugurat Era Imperiului Rus şi apoi şi-a construit reşedinţa şi a declarat capitala Rusiei la Petersburg. Construit cu circa 300 de ani în urmă, oraşul Petersburg a fost încă una din ambiţiile lui Petru I pentru a copia tot ceea ce era mai frumos în Europa la timpul acela.

O mulţime de scriitori şi poeţi au exprimat cu adevărate cuvinte de laudă fru-museţea şi bogăţia acestui oraş şi a Palatului de Iarnă al ţarului.

Poetul polonez Adam Mickiewicz (1798-1855)^[1] a dedicat o mulţime de versuri acestei capitale a Imperiului Rus, spunând:

„Roma a fost făurită de mâna omului, Veneţia – de zei, dar oricine fi-va de acord că Petersburgul l-a zidit Satana”.

Afirmaţia lui Mickiewicz se baza pe faptul că în anii în care se ridicase această cetate vestită, populaţia Rusiei se înjumătăţise.

Cele mai multe victime au fost din rândul celor care lucraseră la ridicarea Petersburgului.

La mijlocul lunii decembrie 1837 în Palatul de Iarnă a izbucnit un incendiu, care a distrus din temelii superbul palat şi comorile inestimabile din interiorul său. Refacerea palatului a costat enorme sume de bani şi viaţa a mii de oameni.

Suferinţele şi în special pierderile de vieţi omeneşti au însoţit Petersburgul de nenumărate ori în istoria lui.

Întreaga politică expansionistă a Rusiei a însemnat înglobarea în Imperiul Rus a peste 100 de popoare diferite, dintre care unele, cum era Polonia, cu milioane de locuitori. Victoriile şi cucerirea de noi teritorii i-au adus ţarului Petru I satisfacţia împlinirii ambiţiilor sale, creşterea prestigiului pe plan naţional şi internaţional şi totodată i-au dovedit cât de înapoiaţi erau ruşii faţă de restul Europei.

Atracţia unor teritorii întinse din Asia şi nenumăratele mărfuri care constituiau baza schimburilor pentru blănurile ruseşti, în special a celor din Alaska, i-au deschis pofta şi au trezit din nou ambiţia ţarului pentru a invada şi acea parte a lumii.

La mijlocul secolului al 19-lea Rusia s-a infiltrat în regiunea Amurului şi a creat acolo un oraş rusesc numit Nikolaevsk.

Nu mult după aceasta a ocupat insula Sahalin şi a intrat pe teritoriul Coreei. După încetarea războiului din Crimeea (1858), guvernul chinez a fost mai mult forţat decât de bună voie să semneze acordul prin care se legifera anexarea regiunii Amurului la vastul teritoriu al Rusiei.

Pentru a nu exista niciun risc de revenire la actele de consfinţire a „cedării” Amurului, ruşii au creat aici un oraş cu numele Vladivostok, care de fapt era pe fostul teritoriu al Chinei.

Ulterior, ţarul a impus revizuirea graniţei ruso-chineze în centrul Asiei, în Turkme-nistan. Această ţară era cunoscută prin întinsele terenuri în care se cultivau frunzele de tutun, gogoşii de viermi de mătase, precum şi imensele bogăţii ale subsolului, cu mari rezerve de aur.

Ţinând seama de modul rapid în care se dezvoltă China, s-ar putea întâmpla ca la un anumit moment dat să-şi revendice dreptul de proprietate asupra acestui ţinut.

După consolidarea poziţiei politice şi economice în Turkmenistan, ambiţia ex-pansionistă a Rusiei s-a îndreptat spre Persia.

Liniile Trans-caspică şi Transcaucaziană s-au extins până la graniţa Persiei şi treptat ruşii au obţinut o mulţime de concesiuni.

Rusia a primit oferta de instalare a liniilor serviciului de telegraf, organizarea companiilor de transport maritime, construcţia de căi ferate, precum şi deschiderea unor sucursale de bănci care aveau de fapt scopul finanţării importurilor de mărfuri din Rusia.

Dintre toate avantajele cel mai mare a fost acela prin care Rusia „primise dreptul” de a controla veniturile naţionale ale acestei ţări obţinute din tranzacţiile ei comerciale.

În timp, comerţul Rusiei cu Persia luase mari proporţii. Rusia exporta către Persia, zahăr, petrol şi textile pe care le obţinea din teritoriile ocupate şi primea în schimb bumbac, fructe, orez, peşte şi tot felul de mirodenii pe care apoi le exporta spre Vest.

Tranzacţiile comerciale ruso-persane ajunseseră în 1914 la peste 60 milioane dolari.

Acţiunile politice care au dus la Revoluţia din 1905, situaţia economică deosebit de grea după Primul Război Mondial şi Revoluţia din Octombrie (1917) au determinat modificări deosebite în viaţa poporului rus, oferind noilor conducători ai Rusiei prilejul manifestării unor noi idei cu caracter expansionist sub pretextul „eliberării popoarelor” de sub „exploatarea capitalistă” care exista la acea dată.

Vladimir Ilici Lenin (1870-1924) şi Leon Troţki (1879-1940), întorcându-se în Rusia, în 1917, din exilul din Europa, au pornit o masivă campanie politică împotriva guvernului ţarist. Ei îi instigau pe ţărani la revoltă, cu tot felul de sloganuri referitoare la exploatarea la care erau supuşi şi la faptul că pământurile pe care aceştia le munceau trebuiau să le aparţină celor ce le munceau şi nicidecum boierilor.

Aceleaşi sloganuri le adresau şi muncitorilor din micile ateliere meşteşugăreşti care existau la acea dată, cerându-le să se unească în lupta împotriva exploatării proprietarilor capitalişti.

Ţăranilor, lipsiţi de educaţie şi sperând la o viaţă mai bună, li s-au părut foarte ademenitoare asemenea sloganuri şi promisiuni făcute de iniţiatorii Revoluţiei şi care îi îndemnau la unire în comunităţile bolşevice (ale „majorităţii” – cum erau denumite).

După Revoluţie situaţia economică a poporului nu se îmbunătăţise cu nimic. Dându-şi seama că nu se pot îndeplini prea uşor planurile iniţiale şi promisiunile pentru o viaţă mai bună, iar Rusia continuând să se confrunte cu marile dificultăţi economice, Lenin a lansat ideea aşa numitei Noua Politică Economică (NEP)^[2].

La începutul lunii mai 1921, la numai câţiva ani de la Revoluţie, au apărut o mulţime de conflicte deschise între Lenin, care căuta să-şi impună cu maximum de duritate ambiţiile sale politice determinate de dorinţa de acumulare a puterii şi Grigory Zinoviev (1883-1936), care fusese unul dintre conducătorii proeminenţi ai Revoluţiei şi care o pregătise stând în Rusia şi riscând să fie arestat de către poliţia ţaristă. Zinoviev îi sugera lui Lenin diferite metode de demarare a activităţii economice la sate şi în oraşele mai dezvoltate.

Conflictul de idei dintre Lenin şi Zinoviev a dus până la urmă la eliminarea lui Zinoviev din conducerea partidului bolşevic şi la organizarea unui proces fantomă prin care acesta era socotit ca trădător al ideilor revoluţionare.

Presiunea exercitată de Lenin şi de unii dintre suporterii lui mai apropiaţi asupra lui Zinoviev a fost atât de mare încât acesta şi-a făcut autocritica şi a „cerut” să fie scos din rândurile partidului, al cărui fondator fusese, alături de Lev Kamenev şi Nikolai Buharin.

Consolidarea puterii poliţiei secrete CEKA i-a permis lui Lenin să folosească acest instrument coercitiv pentru a-şi impune planurile ambiţioase de a crea în mod forţat şi fără o bază materială solidă statul sovietic.

După moartea lui Lenin (ianuarie 1924), au ajuns la conducerea partidului şi a Rusiei, doi dintre foştii lui colaboratori apropiaţi: Troţki şi I.V. Stalin (1878-1953).

La mai puţin de un an de zile de la începerea acestei colaborări dintre cei doi protagonişti ai partidului bolşevic, au apărut şi primele conflicte de opinie între Troţki şi tânărul revoluţionar Iosif Vissarionovici Stalin, cu privire la modul de organizare al economiei ruseşti şi la relaţiile Rusiei cu lumea occidentală.

Din testamentul lui Lenin, document ţinut secret în arhivele NKVD-ului, până după moartea lui Stalin şi în care unele fraze fuseseră cenzurate, reieşea că Lenin îi avertizase pe toţi conducătorii partidului despre faptul că Stalin era prea tânăr, fără experienţă şi prea dur pentru a conduce un partid şi o ţară.

 

EPOCA STALINISTĂ

Pentru a-şi asigura împlinirea ambiţiei sale de a ajunge unicul conducător al Rusiei, Stalin s-a dovedit încă din primele momente că era dispus la orice act şi orice compromisuri. El şi-a impus punctul de vedere şi şi-a asigurat un grup de suporteri care l-au ajutat în alegerea sa în funcţia de Secretar General al Partidului Bolşevic, cea mai înaltă poziţie din cadrul partidului.

Dorinţa asigurării unei puteri depline şi teama eventualei înlocuiri din funcţie, după metodele vechi practicate tot timpul în cadrul partidului, l-au determinat pe Stalin să ia decizia de a-l înlătura pe Troţki din conducerea partidului şi ulterior de a-l exila în Siberia.

În acelaşi mod şi din aceleaşi motive, Stalin i-a eliminat ulterior din partid pe Kamenev şi pe Buharin, considerându-i deviatori de dreapta de la linia partidului.

Procesele fantomă împotriva celor care se opuneau ideilor staliniste au început să se ţină lanţ; urmau expulzări din partid, arestări şi exilări şi apoi cei vinovaţi dispăreau, sau erau trimişi în lagăre de muncă. La aniversarea a 10 ani de la Revoluţia Roşie, Stalin a anunţat noile lui planuri ambiţioase:

–  crearea unei industrii grele cu pivotul ei industria constructoare de maşini,

–  lichidarea totală a proprietăţii private şi

–  începutul colectivizării agriculturii.

Prin aceste planuri, Stalin şi guvernul pe care îl conducea puteau controla în-treaga viaţă economică a Rusiei.

Miile de mici gospodării ţărăneşti care existau pe întregul teritoriu al Rusiei nu puteau fi controlate şi nu li se puteau impune ce şi cum să lucreze.

Acesta a fost scopul economic şi strategia politică a creării colhozurilor şi sov-hozurilor, iar justificarea ideologică era aceea după care: „mica proprietate particulară genera capitalismul” care se baza pe exploatare şi era în totală contradicţie cu prin-cipiile „umanitare” ale socialismului şi comunismului.

Pentru a se continua înglobarea gospodăriilor mici în colhozuri s-au făcut tot felul de presiuni asupra ţăranilor, li s-au luat cu forţa pământurile, au fost arestaţi, iar mulţi dintre ei au fost omorâţi sau trimişi să muncească în lagăre de muncă.

Poporul era constrâns să ducă o viaţă din ce în ce mai grea, cu mari eforturi pentru a supravieţui. Lipsurile de mâncare, îmbrăcăminte şi celelalte necesităţi zilnice continuau să existe şi deveneau din ce în ce mai mari.

În cele mai multe cazuri în familii trebuiau să muncească 3 sau 4 membrii pentru a asigura un minim deosebit de modest al existenţei.

Intelectualii şi cei care lucraseră în timpul ţarismului, înainte de Revoluţie, au fost marginalizaţi, iar unii eliminaţi complet din funcţiile pe care le deţinuseră, chair dacă acestea erau de mai mică importanţă pentru societate.

Delaţiunea şi sistemul de informare (numit în secret „turnătorie”) de către vecini, prieteni, colegii de serviciu sau de şcoală şi chiar de către membrii familiilor, luau proporţii din ce în ce mai mari. Acestea deveniseră mijloace de constrângere şi opresiune pe care le aplicau fără nici o restricţie organele de partid şi de stat, ducând la arestarea, condamnarea, şi trimiterea pentru mulţi ani în puşcării a celor ce se opuneau ideologiei staliniste.

Muncitorii, ţăranii, intelectualii, tineri sau bătrâni, bărbaţi sau femei, care îşi expuneau unele nemulţumiri, erau arestaţi peste noapte şi condamnaţi pentru ceea ce vorbiseră. În 1930, Stalin pornise o vastă campanie de „curăţire” a ţării de cei care, în mod deschis sau clandestin, prin articole sau cărţi ce se scriau de mână şi se transmiteau din om în om, sub numele de samizdat, lansau idei care se împotriveau ideologiei şi planurilor staliniste. Milioane de oameni au fost arestaţi fără niciun motiv, numai pentru că erau bănuiţi de legături cu unii dizidenţi.

Politica lui Stalin, susţinută cu ajutorul organelor de securitate, avea drept scop a crea o stare de spaimă şi nesiguranţă în fiecare familie şi în fiecare om.

După arestări, cei mai mulţi erau împuşcaţi fără a mai fi judecaţi sau erau trimişi în lagăre de muncă forţată, unde în urma unor tratamente brutale şi a lipsei de mâncare erau sortiţi morţii.

O întreagă reţea de asemenea lagăre de muncă obligatorii, numite „gulag-uri”, au fost amplasate pe întregul teritoriu al Uniunii Sovietice.

Scriitorul Alexander Soljeniţîn (1918-2008) a descris, cu lux de amănunte şi cu un profund realism, cruda realitate a vieţii celor trimişi în gulaguri.

Pe această cale şi prin această politică, Stalin şi-a eliminate treptat toţi adversarii politici. În 1934 Serghei Kirov (1886-1934)^[3] a fost socotit ca fiind un duşman al bolşe-vismului şi a fost asasinat.

Puţin timp după aceasta, Sergo Ordjonikidze (1886-1937)^[4] şi Tomski s-au sinucis, întrucât nu am mai vrut să fie martori ai calamităţilor comise de Stalin.

În 1936, Zinoviev şi Kamenev au fost executaţi, iar în 1938, Buharin şi Alexei Rykov (1881-1938), au avut acelaşi sfârşit.

În 1937, i-a venit rândul la execuţie mareşalului Armatei Roşii Mikhail Tukacevski (1893-1937). Cu experienţa sa militară, ca ofiţer de carieră, a considerat că era impor-tant să-i sugereze lui Stalin ce era de făcut şi cum ar trebui pregătită Uniunea Sovietică împotriva unui atac din partea unei puteri străine. Stalin a socotit opiniile mareşalului ca fiind o jignire personală şi a acţionat în consecinţă. La izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial^[5], nu mai existau prea mulţi dintre foştii conducători ai Revoluţiei Roşii, ceea ce i-a permis lui Stalin să-şi consolideze poziţia şi deschisese drumul spre aplicarea nestăvilită a tuturor ambiţiilor sale politice şi militare.

După opinia unor analişti politici sovietici, spre sfârşitul vieţii, Stalin ajunsese realmente paranoic prin susceptibilităţile sale şi pe oricine i se părea cât de cât suspect sau că ar fi intenţionat să spună ceva împotriva lui îl considera ca duşman al poporului şi vândut unor puteri imperialiste. Asemenea motive i s-au atribuit lui Veaceslav Molotov (1890-1986)^[6], Kliment Voroşilov (1881-1969)^[7] şi altora, care pe baza unor asemenea blamări au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte.

Anastas Mikoian (1895-1978)^[8] a fost singurul membru al PCUS care a supra-vieţuit politicii „de curăţire” introdusă de Stalin şi apoi continuată de ceilalţi conducători.

Pentru a nu fi consideraţi ca duşmani ai poporului, cei mai mulţi nu aveau curajul să-şi expună vreun punct de vedere sau să ceară libertate pentru cei ce erau condamnaţi.

În cele mai multe cazuri nici membrii de familie nu mai puteau să le ia apărarea. Din contră, pentru a-şi asigura existenţa ajungeau să-şi condamne părinţii şi fraţii considerându-i că avuseseră atitudini antipartinice.

„Cine nu este cu noi, este împotriva noastră”,

spunea Stalin şi acest slogan devenise parte din limbajul curent al tuturor activiştilor de partid.

Dificultăţile economice în care se zbătea Uniunea Sovietică au continuat şi s-au accentuat odată cu izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial.

Ideile lui Hitler de a stăpâni lumea se confruntau cu ideile lui Stalin de a întinde graniţele URSS-ului spre Estul Europei şi de răspândire a ideilor comunismului în întreaga lume.

O întreagă armată de spioni împânziseră lumea şi îi transmiteau zilnic lui Stalin informaţii despre tot ceea ce se întâmpla în diverse colţuri ale lumii, despre planurile lui Hitler şi despre pregătirea militară a Germaniei.

Odată cu consolidarea puterii lui Hitler, întreaga politică externă a Uniunii So-vietice a cunoscut o schimbare radicală.

Stalin a cerut nemţilor garanţia că, într-un eventual război, Ţările Baltice să nu fie atacate. În felul acesta el intenţiona să-şi asigure libertatea de folosire a porturilor maritime ale Mării Baltice din aceste ţări şi să-şi asigure puncte strategice pentru securitatea ţării.

Pactul de neagresiune semnat de Molotov şi Ribbentrop, în 1939, care se referea în mod special la Ţările Baltice, a fost desconsiderat de Hitler.

Fiind convins de pericolul intervenţiei militare hitleriste, Stalin a decis pregătirea militară a Uniunii Sovietice prin:

–  creşterea bugetului militar,

–  mobilizarea unui număr extrem de mare de soldaţi,

–  mecanizarea armatei.

După modelul german care mobilizase tineretul, Stalin a aprobat înrolarea în armată a copiilor de 13 şi 14 ani. Aceştia au fost instruiţi în folosirea armelor şi a gre-nadelor şi apoi erau trimişi pe front.

Stalin vroia să arate întregii lumi că Uniunea Sovietică era cu adevărat o forţă competitoare şi din punct de vedere militar.

După ocuparea şi includerea Cehoslovaciei în statul german (1939), a urmat invazia Poloniei. Ca răspuns la această acţiune militară a Germaniei, sovieticii au invadat şi ei Polonia ocupând o jumătate din această ţară. Astfel s-a creat o graniţă formală între URSS şi Germania pe teritoriul Poloniei.

Consolidarea securităţii Uniunii Sovietice l-a determinat pe Stalin să ia decizia ca Lituania, Letonia şi Estonia să devină teritorii alipite Uniunii Sovietice, fapt pentru care în iulie şi august 1940 ele fuseseră înglobate în marea „familie” a popoarelor sovietice.

Planurile şi strategia lui Stalin era să anihileze sau să amâne cât se putea mai mult izbucnirea unui război; aceasta îi dădea în primul rând timpul necesar de pregătire a armatei şi în al doilea rând aştepta să vină iarna care constituia o mare dificultate în manevrele armatei germane.

În acelaşi timp, nemţii erau informaţi că ruşii erau lipsiţi de resursele materiale şi umane de care aveau nevoie pentru a face faţă unei confruntări cu maşina de război germană şi ca atare URSS-ul era uşor de cucerit.

Războiul a luat cu totul altă întorsătură decât a crezut Hitler împreună cu generalii săi şi cu aliaţii axei Berlin – Roma – Tokio.

La terminarea războiului, lumea a fost împărţită între cei trei mari aliaţi (SUA, Anglia şi Uniunea Sovietică).

În dialogurile purtate între Stalin şi aliaţi, niciunul din planurile şi ambiţiile sale politice nu au fost contracarate în niciun fel.

Întreaga lume îşi punea tot felul de întrebări despre puterea, strategia şi influ-enţa pe care ar fi putut s-o aibă Occidentul în faţa Uniunii Sovietice.

O mulţime de politologi, analişti militari şi ziarişti îşi exprimau tot felul de opinii referitoare la posibilitatea de a stăvilii planurile politice şi cele expansioniste ale Rusiei.

Opiniile erau contradictorii, dar a existat la un anumit moment dat o unanimitate de păreri în privinţa perioadei ce a urmat imediat după război.

Cei ce au urmărit şi analizat evoluţia evenimentelor premergătoare Conferinţei de la Potsdam (iulie şi august 1945) şi însăşi documentele acestei conferinţe, au ajuns la concluzia că dialogurile s-au soldat cu un succes deosebit al lui Stalin în faţa aliaţilor.

Stalin venise la această conferinţă cu o listă lungă de revendicări ce reflectau poziţia unui om deosebit de ambiţios de a obţine tot ceea ce îşi dorea.

Ceilalţi doi aliaţi, Harry S. Truman (1884-1974)^[9], care îl înlocuise pe F.D. Roosevelt, şi Clement Attlee (1883-1967)^[10], care îl înlocuise pe Churchill, n-au ştiut nici cu cine aveau de-a face, nici cum trebuiau purtate discuţiile şi nici cum să reac-ţioneze în faţa multiplelor solicitări ale lui Stalin.

După afirmaţiile translatorilor care participaseră la toate consfătuirile oficiale şi secrete, Stalin îşi exprima într-un mod deosebit de brutal punctele de vedere, în timp ce Attlee şi Truman se manifestau cu deosebit de multe menajamente. La unele obiecţii ce le ridicau cei doi aliaţi occidentali, Stalin revenea cu noi şi multiple solicitări pe care le exprima într-un mod şi mai dur şi care se apropia – după opinia transla-torilor şi a diplomaţilor participanţi la aceste conferinţe, de o reală grosolănie.

Impunându-şi punctul de vedere Stalin a repurtat victorii neaşteptate pe linie diplomatică, psihologică, dar în special pe linie economică.

Mulţi ani mai târziu, după moartea lui Stalin, unii dintre cei ce fuseseră în ime-diata lui apropiere povesteau că Stalin se întorsese la Moscova cu profunda convin-gere că la simulacrul de dialoguri care au avut loc la Potsdam avusese de-a face cu nişte ipocriţi şi nevolnici, care nu crâcniseră în faţa personalităţii lui Stalin.

Acela, după opinia politologilor şi analiştilor, a fost momentul pe care Occidentul l-a pierdut şi care ar fi putut stăvili ambiţiile ruseşti.

Mai târziu, odată cu lichidarea Uniunii Sovietice şi căderea comunismului, Occidentul ar fi putut opri sau cel puţin influenţa planurile ruseşti, favorizând asigu-rarea eliberării de sub controlul Moscovei a nenumărate popoare şi implementarea unei adevărate democraţii în această ţară.

După opinia politologilor şi a economiştilor, soluţia ar fi fost aplicarea unui plan de ajutorare economică, de tipul Planului Marshall. Rusia se găsea într-un moment deosebit de dificil şi ar fi acceptat acordarea unui asemenea plan şi ajutorul economic în schimbul unor concesii socio-politice şi economice.

Din păcate acest lucru nu l-au înţeles sau nu au vrut să-l înţeleagă Admini-straţia de la Washington şi nici din alte ţări occidentale.

Sub presiunea forţei militare, au fost create şi instaurate guverne procomuniste în Polonia, Ungaria, România, Bulgaria şi Cehoslovacia.

Vechile idei expansioniste ale lui Stalin de a stăpâni parte din Estul Europei şi de a obţine drept despăgubiri de război toate bogăţiile solului şi subsolului acestor ţări deveniseră realităţi.

Numai Iugoslavia sub conducerea lui Josip Broz Tito (1892-1980)^[11] a rămas independentă de Moscova, ceea ce constituia un punct nevralgic permanent în struc-tura aşa numitei „unităţi” socialiste.

În acelaşi timp Stalin îşi propusese să rusifice toate republicile ce făceau parte din Uniunea Sovietică şi ţările pe care le introdusese sub sfera de influenţă rusească în urma războiului.

Prima măsură a rusificării a fost aceea a învăţării obligatorii a limbii ruse în toate şcolile şi universităţile din aceste ţări.

În manualele de învăţământ din întregul sistem de educaţie se exprimau idei din care reieşea că majoritatea invenţiilor ştiinţifice şi tehnice fuseseră realizate de savanţi ruşi cu mult înaintea celor din Occident.

Literatura beletristică era în întregime bazată pe traduceri din limba rusă, iar presa cotidiană din toate ţările satelite se preocupa cu preponderenţă de prezentarea marilor succese ale poporului rus şi ale sistemului sovietic, în comparaţie cu viciile sistemului imperialist, căruia pe baza învăţăturii marxist-leniniste i se prevedea sfârşitul şi descompunerea.

Puterile dictatoriale şi crearea unui cult al personalităţii se manifestau din ce în ce mai puternic şi luau proporţii, ajungând la un adevărat apogeu.

Întreaga propagandă se învârtea numai în jurul numelui lui Stalin şi a planurilor sale de a mări imperiul şi puterea Uniunii Sovietice.

Lui i se dedicau tot felul de ode şi era considerat „un far nemuritor”.

POLITICA POST STALINISTĂ A RUSIEI

Moartea lui Stalin (1953) nu a însemnat şi lichidarea ambiţiilor politice ruseşti.

Georghy Malenkov (1902-1988), care i-a urmat la conducere, îşi propusese să continue linia stalinistă şi ca atare făcea uz de aceleaşi metode. Considerându-l pe Lavrentiev Beria (1899-1953), care era şeful NKVD-ului, ca pe un real pericol personal şi pentru intenţiile sale dictatoriale ce vroia să le impună, a dispus arestarea şi exe-cutarea acestuia.

Vechea gardă stalinistă din care făcea parte şi Beria a considerat o asemenea acţiune ca pe un pericol şi pentru alţii şi sub conducerea Mareşalului Bulganin s-a creat un complot care l-a eliminat pe Malenkov din poziţie.

Rolul conducător în oricare stat comunist îl deţinea Partidul, care era mai presus de orice instituţie administrativă sau militară. Dacă în timpul dictaturii staliniste nimeni nu avea curajul exprimării unor opinii personale, după moartea acestuia au apărut tot felul de neînţelegeri între diferitele fracţiuni din Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

Prin poziţia pe care o deţinea în conducerea partidului, una dintre fracţiuni la susţinut pe Nikita Sergheevici Hruşciov (1894-1971)^[12] şi astfel el a fost ales Secretar General al partidului. Ulterior Hruşciov a decis să cumuleze cele două poziţii cheie în conducere pe linie de partid ca Secretar General şi pe linie guvernamentală ca Preşedinte al Uniunii Sovietice.

Asigurarea unei poziţii ferme în partid şi în stat nu putea fi înfăptuită fără a se compara permanent cu amintirea celui care fusese „Marele Stalin”.

Planurile şi ambiţia lui Hruşciov a fost aceea de a înlătura definitiv cultul perso-nalităţii lui Stalin şi de a-i elimina din partid pe vechii comunişti, printre care erau: Malenkov, Molotov şi Bulganin.

Din unele informaţii neoficiale, dar demne de crezut, a reieşit că decizia lui Hruşciov a fost luată şi dintr-un motiv personal, de a se răzbuna pe memoria lui Stalin. Se povestea că Stalin îşi bătea joc de Hruşciov, şi la diversele petreceri pe care le făcea îl aducea şi pe Hruşciov şi îl punea să danseze pe masă, pentru a-i distra pe comeseni.

În discursul la cel de al XX-lea Congres al PCUS, Hruşciov a evidenţiat persoana lui Stalin drept un dictator criminal care a omorât membrii nevinovaţi ai partidului.

Discursul lui Hruşciov a fost un adevărat şoc pentru ruşi şi pentru unii membrii ai partidelor comuniste din diferite ţări.

În 1958 Hruşciov îşi asigurase întreaga putere politică şi guvernamentală a URSS-ului. Cu toate că ideile pacifiste ale lui Hruşciov dovedeau intenţia unei apropieri de lumea occidentală şi dădeau impresia unei dorinţe de cooperare cu Occidentul, planurile de menţinere a unei zone din Germania şi a restului ţărilor satelite ale Moscovei sub control reprezentau ambiţii istorice la care nu vroia să renunţe. El ştia că bogăţiile acestor ţări reprezentau surse importante pentru economia şi viaţa de zi cu zi a URSS-ului care avea nevoie în mod deosebit de acestea.

Pentru a nu exista nici cel mai mic risc de imixtiune din partea Occidentului asupra teritoriului pe care ruşii îl controlau şi în special asupra zonei de răsărit a Germaniei, Hruşciov a decis întărirea Cortinei de fier şi a impus guvernului Republicii Democrate Germane, în 1961, să construiască zidul despărţitor dintre Berlinul de Est şi cel de Vest.

Pe linie propagandistică el accepta şi chiar încuraja ideea de menţinere şi chiar extindere a unei campanii anti-occidentale şi în special anti-americane.

Hruşciov iniţiase unele programe naţionale care erau menite să ducă la îmbunătăţirea nivelului vieţii poporului, prin creşterea volumului bunurilor de consum, în detrimentul dezvoltării industriei grele.

Dorinţa lui de a fi înaintea ţărilor occidentale, şi în special înaintea Americii, a determinat cheltuirea unor enorme sume destinate programelor spaţiale ale URSS, în cadrul cărora s-a lansat primul satelit artificial Sputnik I şi primul om în cosmos – Iuri Gagarin (1934-1968), fost pilot.

Adversarii lui politici şi mulţi dintre membrii conducerii partidului au dezaprobat modul de comportare al Preşedintelui Hruşciov, care la una dintre şedinţele ONU la care participa, nefiind de acord cu un punct de vedere, şi-a scos un pantof şi a început să bată cu el în pupitru. De asemenea şi-au exprimat dezacordul cu privire la politica rusească faţă de China şi care a condus la un conflict de idei cu Mao Tze Dun şi la începutul unui război rece chino-sovietic.

La Plenara PCUS din octombrie 1964, s-a decis scoaterea lui Hruşciov din funcţia de Secretar General şi din poziţia de Preşedinte al URSS şi înlocuirea lui cu Leonid Brejnev, care de fapt fusese arhitectul acestei lovituri politice.

Preluarea conducerii ţării de către Brejnev a însemnat un mare pas înapoi. Multe din reformele preconizate de Hruşciov au fost considerate ca neadecvate şi chiar anti-partinice.

După moartea lui Brejnev (1982), el a fost urmat de alţi doi conducători, bătrâni şi bolnavi: Iuri Andropov şi Constantin Cernenko.

Succesiunea acestor doi conducători a urmat la scurt timp şi ei nu au avut nici un rol activ în conducerea Rusiei, acoperind numai temporar un vid politic care se crease în Uniunea Sovietică.

 

UN SUFLU DE LIBERTATE ASUPRA RUSIEI

În 1985, un nou conducător a apărut la cârma Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov (1931- )^[13]. Acesta a fost singurul care a avut curajul să recunoască în faţa întregii lumi cât demult rămăsese în urmă URSS faţă de restul lumii dezvoltate din punct de vedere economic.

Valurilor de nemulţumiri care se manifestau la toate nivelurile economice, politice şi sociale le-a răspuns cu onestitate arătând dezastrul în care se găsea URSS la data respectivă şi faptul că zeci de ani propaganda sovietică se baza pe un sistem ca cel al „satelor lui Potemkin”.

Singura soluţie pe care Gorbaciov o considera viabilă era introducerea unei politici de „Perestroikă” (reconstruire) şi de „Glasnost” (deschidere) faţă de întreaga lume occidentală.

El a propus o serie de reforme cu caracter democratic şi care urmau să satisfacă multe dintre cerinţele poporului rus.

În politica externă, Gorbaciov intenţiona o apropiere de lumea occidentală prin lansarea unei idei: „noua gândire în activitatea relaţiilor externe”.

Din păcate asemenea idei care ar fi fost începutul unei noi ere a democratizării nu au fost înţelese de marea majoritate a poporului. Aceştia nu cunoscuseră niciodată ce însemna şi cum se putea trăi într-o ţară unde ar fi existat o adevărată democraţie.

Unele documente de partid, ţinute ani de zile în arhivele secrete al KGB-ului, confirmau intenţia lui Gorbaciov de a continua procesul de de-stalinizare, care se baza nu numai pe combaterea cultului personalităţii, dar avea şi o bază personală. În timpul teroarei staliniste din 1930 unul din bunicii lui Gorbaciov fusese arestat şi trimis într-un lagăr de muncă forţată. Celălalt bunic a fost şi el arestat şi ţinut în puşcărie peste un an de zile şi apoi considerat pentru tot restul vieţii sale ca fiind „duşman al poporului”.

După cum povestea Gorbaciov, asemenea situaţii i-au afectat toată viaţa şi cariera sa profesională şi de activist politic.

Concepţia lui politică a ajutat la încetarea Războiului Rece cu lumea occiden-tală, iar la sugestia Preşedintelui Reagan a dispus dărâmarea zidului dintre Berlinul de Est şi cel de Vest şi reunificarea Germaniei.

Programele propuse de Gorbaciov pentru refacerea economică nu au putut contracara rapida degringoladă economică care se desfăşura în Uniunea Sovietică.

Analiştii politici ai perioadei Gorbaciov confirmau că el nu a avut un plan realist bine determinat în timp pentru soluţionarea problemelor economice cu care se con-frunta Uniunea Sovietică. Încercările lui de a crea „un socialism cu faţă umană” nu se refereau în primul rând la schimbările pe plan economic pe care le aştepta întregul popor, ci la unele modificări legislative.

Totodată multe dintre naţiunile ce trăiseră zeci de ani sub dictatura sovietică au început să-şi ceară independenţa şi să-şi formeze guverne proprii care să nu mai depindă de Moscova. În vara anului 1991 haosul ajunsese la mari proporţii şi tot felul de conflicte între comunişti şi ne-comunişti ajunseseră la apogeu.

Chiar presa sovietică informa despre faptul că industria sovietică era într-un imens declin, cu o lipsă cronică de materii prime şi cu o tehnică şi tehnologie de mult depăşite şi uzate. Într-o situaţie similară se găsea şi agricultura.

Organizată în sistemul fermelor cooperatiste (colhoznic) şi al fermelor de stat (sovhoznic), încă din epoca stalinismului şi apoi din perioada lui Hruşciov, se făcuseră investiţii masive şi se ajunsese ca agricultura să fie puternic mecanizată la scară naţională şi se afirma că ajunsese să aibă una dintre cele mai mari producţii de cereale de pe plan mondial.

Cu toate aceste avantaje au apărut şi ani cu recolte proaste, aşa cum au fost în anii 1972 şi 1975, ceea ce a impus nevoia unor mari importuri de alimente. Aceste lipsuri în domeniul agricol au avut ca efect încetinea ratei de creştere economică a ţării.

În cincinalul 1976–1980 Duma a aprobat alocarea unor sume suplimentare pentru dezvoltarea agriculturii, iar în anul 1978 oficial se anunţase că s-au obţinut din nou recolte record.

Cu toate acestea şi în ciuda marilor întinderi de teren agricol, a mecanizării şi chimizării la scară mare şi a unei forţe de muncă foarte numeroase, agricultura sovietică producea insuficient faţă de nevoi, în parte datorită condiţiilor climaterice, dar şi a productivităţii foarte scăzute a forţei de muncă.

Inflaţia lua proporţii de la o zi la alta. De-a lungul anului 1992, preţurile diverselor bunuri de consum la piaţa neagră crescuseră cu 2.000%.

Şomajul lua amploare ca urmare a închiderii multor întreprinderi industriale.

Pentru nimeni nu a fost nicio surpriză când în 1993 o treime din populaţia Uniunii Sovietice ajunsese să trăiască la limitele sau chiar sub limitele cele mai de jos ale sărăciei. Cei care au avut prilejul să viziteze Moscova în acea perioadă au putut vedea moscoviţii cum îşi vindeau pe stradă lucrurile personale pentru a-şi putea asigura ceva bani cu care să-şi procure alimentele necesare de la o „piaţă neagră”, ce ajunsese la dispoziţia speculanţilor.

Poporul era din ce în ce mai nemulţumit şi haosul lua proporţii de la o zi la alta.

Uniunea Sovietică, care era capabilă să-şi asigure în cea mai mare parte nevoile interne, avea un volum al comerţului exterior scăzut în comparaţie cu forţa economiei sale. Până în cele din urmă, comerţul exterior cu ţările necomuniste a crescut încon-tinuu în încercarea guvernului de a acoperi din importuri lipsurile în sectorul producţiei de bunuri de larg consum.

Se exportau în general combustibili, metale şi cherestea şi în schimb se importau maşini unelte, bunuri de larg consum şi cereale.

În 1980, comerţul cu statele membre CAER reprezenta aproximativ jumătate din comerţul exterior al ţării.

În general, tranzacţiile comerciale desfăşurate cu ţările membre ale CAER se realizau prin stabilirea de către ruşi a preţurilor care se aplicau şi nu pe baza cererii partenerilor care exportau produsele cerute.

Moneda sovietică – rubla – nu a mai fost convertibilă (încă din 1932, când plăţile în monedă-aur introduse de Lenin în timpul NEP-ului au fost suspendate). Era imposibil pentru cetăţenii ţării, dar şi pentru întreprinderile sovietice, să cumpere sau să vândă în mod liber valută străină chiar şi la „ratele de schimb” publicate cu regularitate în presa sovietică.

Cumpărarea sau vânzarea de monede străine la piaţa neagră era considerată ca o gravă infracţiune şi era sancţionată cu ani numeroşi de puşcărie.

Persoanele care primeau plăţi în valută din străinătate (autori ale căror cărţi fuseseră publicate peste graniţă, de exemplu) trebuiau să-şi cheltuiască banii doar în shopurile (unde se vindeau produse pe bază de valută străină)^[14] deţinute de stat.

În momentul în care s-a autorizat cumpărarea liberă de valută, cursurile oficiale au explodat. Sistemul bancar era centralizat şi controlat total de o bancă proprietate integrală de stat, Gosbank, responsabilă pentru îndeplinirea planurilor economice în domeniul financiar şi de investiţii. Băncile sovietice ofereau credite pe termen scurt întreprinderilor proprietate de stat.

Membrii parlamentului şi ai partidului considerau că reformele preconizate de Gorbaciov se derulau mult prea lent şi ca atare au cerut înlăturarea lui din funcţiile pe care le deţinea.

Fostul comunist Boris Elţîn, care fusese un permanent critic şi opozant a lui Gorbaciov, a organizat înlăturarea lui de la conducerea ţării.

Gorbaciov fiind în vacanţă, Elţîn a ordonat punerea lui Gorbaciov sub stare de arest la domiciliu^[15] şi a preluat conducerea Uniunii Sovietice.

Imediat a anunţat organizarea de noi alegeri.

Într-un discurs televizat, Elţîn a anunţat că alegerile care se vor desfăşura vor avea un caracter total democratic şi noul preşedinte va trebui să fie ales şi nu numit, aşa cum se obişnuise până atunci în sistemul comunist.

Asemenea idei au avut un caracter deosebit de convingător şi i-au adus lui Elţîn victoria în alegeri ca Preşedinte al Rusiei.

A fost pentru prima oară în istoria Rusiei şi a Uniunii Sovietice când un Preşe-dinte a fost ales în mod democratic prin vot liber de către întregul popor.

După ce a fost eliberat din deţinerea la domiciliu (în Crimeea), la reîntoarcerea la Moscova, Gorbaciov şi-a dat seama că nu mai controla Uniunea sau Rusia şi că era singur în faţa a tot mai puternicului Elţin, tocmai cel care, prin hotărârea sa, ajutase la înfrângerea puciului.

Gorbaciov a fost nevoit să elibereze din funcţie pe cei mai mulţi membri ai Politburo-ului, unii dintre demişi fiind arestaţi. Printre cei arestaţi s-au numărat cei din „Banda celor opt” care conduseseră lovitura de stat.

[Pentru cei interesaţi de unele detalii despre lovitura de stat şi activitatea lui Gorbaciov, sugerez consultarea acestui subiect în: Wikipedia, sub titlul Mihail Gorbaciov.]

La 25 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov a demisionat din funcţia de Preşedinte şi, la o săptămână după aceasta, la 31 decembrie 1991, Uniunea Sovietică a fost oficial desfiinţată.

Unul din cele mai mari succese care au avut loc odată cu lichidarea Uniunii Sovietice şi a comunismului în Rusia a fost lichidarea Partidului Comunist, din acel moment el fiind considerat un partid ilegal.

Pentru foarte mulţi aceste anunţuri au fost momente de mare confuzie, de panică şi de totală derută. Mulţi care au crezut în utopia marxist-leninistă şi concepţia stalinistă că URSS-ul era un „far conducător” pentru întreaga omenire, nu ştiau ce se va întâmpla şi unde vor ajunge.

Tineretul a apreciat aceste fapte ca pe adevărate revelaţii.

Acesta a fost momentul în care Elţîn cucerise masele largi ale populaţiei ruse şi căpătase o aprobare unanimă de a demara un program larg de acţiune.

În următoarele săptămâni, el şi-a numit prim-ministrul în persoana economistului Igor Gaidar (1956-2009), căruia i-a cerut:

„să construiască capitalismul în Rusia, într-o zi”!

Pentru a stăvili dezastrul economic ce se manifesta în toate ramurile economice, a semnat actul de trecere la economia liberă de piaţă şi la privatizarea economică.

Peste 200.000 de întreprinderi mari şi mici urmau să devină proprietăţi particulare.

La 2 ianuarie 1992, Elţîn a semnat decretul de încetare a controlului preţurilor pentru majoritatea bunurilor de consum cu excepţia laptelui, pâinii, medicamentelor, biletelor de transport şi bineînţeles a votcii.

La sfârşitul lunii ianuarie 1992, au fost ridicate toate restricţiile pentru activităţile comerciale particulare.

Ca rezultat, pentru prima dată după 70 de ani, ruşii erau liberi să facă comerţ şi orice activităţi care să le asigure existenţa.

Zeci de mii de ruşi au început tot felul de mici afaceri, cu chioşcuri pe stradă unde vindeau produse obţinute din străinătate, haine, băuturi alcoolice, ceasuri, produse cosmetice, ţigări, benzi de magnetofon, CD-uri cu muzică occidentală, precum şi tot felul de produse alimentare făcute acasă: gogoşi, covrigi, prăjituri ş.a.

Foştii securişti şi cei din aparatul politic, care zeci de ani fuseseră bine plătiţi, aveau bani şi tot felul de relaţii, au putut împrumuta bani de la bănci, au cumpărat la preţuri derizorii întreprinderi industriale şi au început să facă afaceri pe scară largă.

Numai în câţiva ani o pătură de multimilionari (în dolari) şi-a făcut apariţia şi prin relaţii şi mituiri îşi obţineau permise „oficiale” necesare pentru afacerile proprii pe care le derulau.

În 1993, odată cu introducerea procesului privatizării, peste 75% din activitatea comercială a fost transferată şi ea din mâna statului în proprietăţi particulare.

În domeniul agriculturii a avut loc un proces similar. În numai 4 ani, din 1991 şi până în 1995, peste 270.000 de gospodării agricole au devenit proprietate particulară, care deţineau însă numai 6% din întreaga suprafaţa agricolă a ţării.

Lipsa de forţă de muncă ca urmare a procesului industrializării forţate şi a plecării forţei de muncă tânără la şcoli şi universităţi, precum şi lipsa echipamentelor agricole sau a existenţei unora, dar cu un grad ridicat de uzură, au determinat menţi-nerea unui randament scăzut al producţiei diferitelor produse agricole, iar ţăranii de-abia puteau să-şi asigure cele necesare vieţii lor.

Procesul privatizării nu s-a desfăşurat atât de uşor cum îşi imaginase noua administraţie de la Moscova.

Mulţi ruşi căutau căile cele mai uşoare de câştig de bani. Furturi, multiple dela-pidări ale depozitelor de materiale şi alimente, apariţia de bani falşi şi alte asemenea delicvenţe au determinat o scădere de peste 6% a nivelului economic.

Inflaţia era într-o creştere galopantă, iar şomajul lua amploare cuprinzând milioane de oameni. Modestele rezerve financiare ale populaţiei erau lichidate.

Întreaga imagine a Rusiei era dezastroasă şi poporul începuse să-şi exprime nemulţumirile cu voce tare şi prin manifestări de stradă.

Ambiţia politicii reformelor de şoc s-a dovedit total ineficientă şi „Crearea capi-talismului într-o singura zi” s-a dovedit a fi o adevărată utopie, care a atras o mulţime de oponenţi în Duma (Parlament).

Elţîn şi principalii lui consilieri au decis conceperea unei noi constituţii care de fapt nu făcea decât să asigure satisfacerea unor ambiţii prezidenţiale. Ea dădea puteri sporite Preşedintelui şi Prim-ministrului, dădea dreptul la respingerea prin veto a legilor votate de Parlament şi îi asigurau preşedintelui puterea de numire a membrilor unui Consiliu de securitate, căruia i se acordaseră puteri sporite.

Elţîn, care în urmă cu numai câţiva ani era cel care dovedea o apropiere de interesele şi dorinţele poporului, devenise dintr-o dată un nou dictator care vroia să-şi impună punctul de vedere, fără să ţină seama de opinia maselor care îl aleseseră ca Preşedinte.

Se dovedea că era absolut imposibil pentru un fost membru al PCUS, care zeci de ani fusese educat şi format în concepţia comunistă şi avusese funcţii înalte în aparatul politic, să-şi schimbe rapid filozofia politică şi să devină un susţinător al unei reale democraţii.

Pentru a fi sigur că nu avea niciun fel de opozanţi şi ca răspuns la multiplele vociferări care se manifestau în Parlament, Elţîn a dispus dizolvarea Parlamentului şi a cerut noi alegeri. Membrii parlamentului au refuzat să părăsească clădirea parla-mentului, s-au baricadat în ea şi au cerut revocarea lui Elţîn şi înlocuirea lui cu un alt conducător ce se declarase împotriva lui Elţîn: Alexander Rutskoi (1947- ).

La 3 octombrie, Elţîn a declarat stare de urgenţă şi a ordonat ca armata să intre în acţiune anihilând prin forţă orice opoziţie. Conflictul cu armata s-a soldat după informaţii oficiale cu sute de morţi şi peste 500 de răniţi.

Peste noapte Elţîn a anunţat noi alegeri parlamentare, a schimbat numele parlamentului în Ansamblul Federal şi a semnat ordinul de arestare a lui Rutskoi şi a principalului lui suporter, Ruslan Kasbulatov (1942- ).

Tot în aceeaşi perioadă republica Cecenia din regiunea Caucazului a intrat într-o mare criză politică. Poporul îşi cerea totala independenţă faţă de Moscova.

Sub conducerea unui fost ofiţer al armatei sovietice, Dzhokhar Musayevich Dudayev, Cecenia, cu o populaţie de 1,5 milioane locuitori, majoritatea musulmani, şi-a declarat singură independenţă faţă de Moscova.

Tensiunea a ţinut până în decembrie 1994 când Elţîn a trimis armata rusă în această republică pentru a le opri planurile de independenţă.

După luni de zile de război, armata rusă a intrat în Groznîi, capitala Cecenei şi în alte oraşe şi le-a ocupat.

Lupta cecenilor a continuat şi după ocuparea acestei republici de către armata rusă. Grupuri de comando treceau graniţa Rusiei, luau ostateci ruşi, aruncau în aer obiective economice şi omorau populaţia rusă.

În decembrie 1995 în Rusia s-au organizat din nou alegeri parlamentare.

Oponenţii reformelor economice au devenit şi mai puternici.

Alegerile din 1955 l-au împins pe Elţîn într-o direcţie neaşteptată, creându-i o atmosferă politică total nefavorabilă.

Vrând să-şi salveze poziţia politică şi planurile ambiţioase pe care le propu-sese şi să arate că este capabil să asigure refacerea economică în mod rapid, Elţîn a început restructurări masive în administraţia sa politică şi economică.

În 1996, l-a eliminat pe Andrei Kozîrev, fost ministru de externe şi l-a înlocuit cu Evghenie Primakov, un fost veteran al perioadei sovietice şi presupus specialist pe problemele Orientului Mijlociu.

Câteva săptămâni mai târziu Vladimir Kadannikov (1941- ), un fost om de afaceri, a fost numit în funcţia de Prim-ministru, primind ca primă responsabilitate problemele economice. Noul Prim-ministru şi-a început activitatea prin restrângerea unora dintre programele de liberalizare ale iniţiativei particulare.

La scurt timp, Elţîn l-a înlocuit pe Kadannikov cu un alt personaj politic, relativ necunoscut, Serghei Stepaşin. Acesta nici nu a avut timp să-şi lămurească agenda de lucru că a fost înlocuit de un alt personaj politic – Vladimir Putin.

Prin funcţia sa anterioară de Şef al Securităţii (KGB), Putin era mai puţin cunoscut publicului larg şi lumii occidentale.

Unele informaţii mai puţin controlabile şi care nu au fost date publicităţii încă, confirmă că Putin ar fi descoperit unele afaceri oneroase ale fiicei lui Elţîn, Tatiana Diacenco, şi l-ar fi constrâns pe acesta să demisioneze sau era hotărât să facă publice informaţiile despre fata lui Elţîn şi ca atare să-l compromită politic.

În acelaşi timp, oficial, se comunica că starea sănătăţii lui Elţîn devenea din ce în ce mai precară şi ca atare el hotărâse să demisioneze din funcţia de Preşedinte al Federaţiei Ruse.

Astfel a ajuns Vladimir Putin (1952- ) Preşedintele Rusiei.

Prin lichidarea Uniunii Sovietice şi ieşirea de sub controlul Moscovei a republicilor care au devenit independente, Rusia a pierdut peste 5 milioane de kmp din teritoriul pe care îl deţinuse.

Cu toată această pierdere ea tot mai deţine în prezent o suprafaţă de peste 17 milioane kmp întinzându-se de la ţărmul Mării Baltice până la malul Pacificului în Asia.

Marea pierdere pe care a suferit-o fost cea a reducerii populaţiei.

Rusia are în prezent (2019) o populaţie de circa 144 milioane locuitori, aproxi-mativ jumătate din cât avusese Uniunea Sovietică.

Paradoxul oficial al „supraputerii” şi realitatea unui sistem total falimentar s-a datorat ambiţiei politice a lui Stalin şi a celor care l-au urmat la conducere, de a ţine sub control în mod forţat, cu sprijinul KGB-ului şi al armatei, într-un spaţiu imens, peste 100 de popoare cu multiple etnii, confesiuni şi tradiţii. Aceste 100 de popoare formau un conglomerat lipit fictiv şi fără niciun fel de simţ al unităţii sau al unor interese similare, în afara de simbolurile:

–  „frăţiei” între popoarele Rusiei,

–  politica comunistă,

–  steagul roşu, şi

–  imnul de stat al URSS.

Pentru toate aceste popoare, timp de 70 de ani, Rusia a reprezentat, după cum au recunoscut şi o mulţime de gazetari ruşi, o adevărată „închisoare a naţiunilor”.

Cu toate că nici pe departe nu se poate compara cu aşa numita supraputere pe care o reprezentase într-un mod total fals URSS-ul, Rusia actuală face mari eforturi pentru a se impune în faţa întregii lumi ca o mare putere economică, politică şi militară. Ea se declară ca fiind urmaşa de fapt a fostei Uniuni Sovietice.

RUSIA DE ASTĂZI ŞI ERA PUTIN

În primul său discurs ca Preşedinte, Vladimir Putin a promis că:

„…va avea grijă de Rusia.

Noi avem aceleaşi obiective comune, vrem ca Rusia să fie o ţară liberă, bogată, puternică şi civilizată. O ţară de care fiecare cetăţean să fie mândru şi care să fie respectată în lume”.

Putin a cunoscut foarte bine condiţiile în care se desfăşura viaţa ruşilor în mo-mentul în care a devenit Preşedinte.

Pe plan naţional, Rusia se confrunta şi continuă să se confrunte cu milioanele de oameni dependenţi de alcool şi droguri.

Astăzi, după atâţia ani de la căderea comunismului, drogurile şi alcoolul continuă să facă ravagii în special în rândurile tineretului.

Agenţia de ştiri Reuters a prezentat în urmă cu câţiva ani informaţii preluate chiar de la oficialii ruşi şi din care rezulta că peste 80.000 de oameni mor anual din cauza drogurilor.

Programe şi centre speciale de dezintoxicare sunt larg răspândite pe întregul teritoriu al Rusiei, dar rezultatele sunt încă neglijabile.

Milioane de oameni sunt bolnavi, sunt infectaţi cu HIV/AIDS, nu au asigurări medicale, iar sistemul îngrijirii medicale este total ineficient.

La toate nivelele politice, economice şi administrative încă se manifestă un grad ridicat al corupţiei.

Pe plan internaţional se manifestă o stare de tensiune cu lumea occidentală, în special când se discută despre problemele Orientului Mijlociu şi al ajutoarelor acordate unor naţiuni ce susţin programele unei militarizări cu multiple riscuri pentru întreaga omenire.

Moştenirea preluată de Putin nu a fost nici uşoară şi nici de invidiat.

Ceea ce şi-a propus Putin în calitatea de preşedinte a fost să restaureze auto-ritatea guvernamentală care fusese total compromisă.

Într-un discurs pe care l-a ţinut în faţa studenţilor de la facultatea de drept, Putin a spus:

„în funcţia mea – voi fi un dictator al legii în Rusia”.

Într-adevăr el a propus şi susţinut revizuirea codului penal şi civil, care prevede protecţia drepturilor fiecărui cetăţean şi pedepsirea aspră a infractorilor.

Între caracterul teoretic al noii legislaţii ruse şi aplicarea ei în practică există încă o mare diferenţă.

La scurt timp, el a „scurtcircuitat” Constituţia, care prevedea asigurarea şi res-pectarea drepturilor omului.

Fiind atacat de către mass-media rusă şi de către unii dintre bogătaşii ruşi care considerau că se pot baza pe asigurarea libertăţii cuvântului şi a scrisului, Putin pornise o campanie împotriva a două personalităţi: Vladimir Guzinski şi Boris Berezovski, care îşi permiseseră să critice guvernul şi să prezinte tarele care încă existau în conducere.

În felul acesta Putin instaurase un control deosebit de sever asupra mass-mediei, în general, şi asupra unor gazetari care îl criticaseră în mod special.

După rezultatele unui sondaj de opinie privind drepturile şi libertăţile civile care existau în Rusia, a reieşit ideia după care:

„…libertăţile în Rusia au scăzut: de la nivelul «libertăţi parţiale» la «ne-libertăţi»”.

Alegerile care au avut loc în anul 2003 şi i-au asigurat lui Putin cel de al doilea mandat ca preşedinte, nu au readus imaginea Rusiei la nivelul unei societăţi cu adevărat democratice.

La scurt timp după realegere, un personagiu cunoscut în viaţa economică a Rusiei, Mihail Khodorkovski (1963- )^[16], unul dintre cei mai bogaţi oameni din Rusia, preşedintele executiv al companiei petroliere Yukos, şi care a avut curajul să-l critice pe Putin, a fost arestat.

Răspunzând unor gazetari cu privire la arestarea lui Hodorkovski, Putin a spus că arestarea s-a datorat descoperirii unor planuri ale acestuia de a comite evaziuni fiscale, prin modificarea unor cifre de afaceri şi mituirea unor reprezentanţi guvernamentali.

Autorităţile ruse au impus firmei Yukos să plătească peste 30 milioane dolari drept taxe, ceea ce a dus această companie la starea de faliment.

În spatele acestei decizii, de fapt au stat alte interese. Dându-şi seama de marile profituri pe care le poate aduce această firmă, Kremlinul a pus sub control guverna-mental această companie şi în prezent guvernul urmăreşte toate tranzacţiile şi în special toate încasările ei.

Asemenea acţiuni ale administraţiei de la Moscova i-au determinat pe unii ziarişti occidentali, la peste 15 ani de la desfiinţarea comunismului în Rusia, să spună:

„sistemul politic rusesc este un hibrid politic; o democraţie neliberală cu un simulacru între lumea occidentală şi tradiţia rusească”.

Ani de zile situaţia politică, economică şi socială a Rusiei a fost marcată de o mare instabilitate, ceea ce îi făcea pe mulţi investitori să fie circumspecţi şi reţinuţi în investiţiile lor, preferând să investească în alte ţări cum erau Polonia şi Cehia.

Mai târziu uzinele de automobile americane s-au hotărât să-şi asume riscul de a intra pe piaţa rusă şi au deschis fabrici.

Firma Ford a deschis o fabrică la Petersburg, General Motors în cooperare cu firma rusească AutoVAZ a deschis o mare fabrică de automobile şi camioane în oraşul industrial Togliatti. Ulterior şi alţi investitori occidentali au apărut pe piaţa rusă şi şi-au deschis diferite sucursale industriale, în domeniul comerţului cu amănuntul şi în domeniul financiar.

Toate aceste investiţii, alături de spiritul de antreprenori al multor ruşi cu bani, au format o adevărată oligarhie financiară şi au permis creşterea substanţială a eco-nomiei ruseşti.

În primele nouă luni ale anului 2007, după unele analize făcute de firma ame-ricană de analiză economică Bloomberg, economia rusească a cunoscut o creştere de 7,4%, ceea ce era o creştere cu peste 0,6% mai mult în comparaţie cu un an în urmă.

În 2019, după date oficiale, prezentate de The Moscow Times, ritmul de creştere al economiei ruseşti aproape s-a înjumătăţit faţă de 2018.

PIB-ul Rusiei a avansat numai cu 1,3% în 2019 comparativ cu o rată oficială de creştere de 2,5% înregistrată în 2018, reprezentând cea mai slabă creştere de când Rusia depăşise criza economică din 2016.

Chiar şi în condiţiile încetinirii creşterii, economia rusă la sfârşitul anului 2019 a ajuns peste prognozele estimate de FMI.

Prosperitatea economiei ruseşti se reflectă şi printr-o creştere a unora dintre indicatorii economici cum ar fi:

–  consumul menajer,

–  rambursarea datoriei publice externe, şi

–  creşterea considerabilă a bugetului destinat învăţământului şi ocrotirii sănătăţii.

Aceste succese i-au adus lui Putin creşterea popularităţii şi i-au extins amploare ambiţiei sale de a nu lăsa Rusia pe mâna unuia care nu va şti sau nu va putea să ducă mai departe planul său de a

„reda Rusiei statutul de mare putere şi să refacă să renască mândria naţională”.

Potrivit unor informaţii oferite de către consilierul prezidenţial Igor Shuvalov (1967- ), economia Rusiei se bazează pe un procent ridicat al investiţiilor străine directe; în Duma s-a adoptat, încă din septembrie 2007, legea privind regimul investiţiilor străine în diferite domenii, printre care în sectorul energetic, aeronautic şi militar.

Conform acestor legi, companiile străine pot deţine participaţii majoritare.

După opinia multor economişti din domeniul financiar şi industrial, aceste legi se bazează pe principiul reciprocităţii.

Legile stipulează că diferitele companii străine care investesc în Rusia vor primii aceleaşi drepturi şi se vor confrunta cu aceleaşi restricţii ca şi companiile ruseşti ce funcţionează în ţările străine investitoare.

Aşa cum am mai afirmat, majoritatea informaţiilor cu caracter economic pre-zentate de mass-media rusească şi din diferite ţări, referitoare la stadiul actual şi perspectivele economiei ruseşti, trebuie luate sub anumite beneficii de inventar, întrucât datele statistice oficiale nu reflectă situaţia economică de pe întregul teritoriu al Rusiei şi nici nu se fac referiri la întreaga structură a mediului social.

Chiar dacă se poate vorbi despre o creştere substanţială a bunăstării, este discutabil dacă ea se manifestă în toate oraşele şi regiunile Rusiei sau numai în marile oraşe şi numai în anumite zone.

Este destul de dificil a analiza şi discuta despre o evoluţie a bunăstării, atâta timp cât nu există o imagine globală asupra condiţiilor de viaţă a pensionarilor, ţăranilor şi a populaţiei din diferitele republici din cadrul Federaţiei Ruseşti.

În asemenea condiţii apar o serie de întrebări fireşti:

–  ce stă la baza acestei imagini prospere a economiei ruse?

–  este acesta un fenomen ce se va manifesta pe un termen mai lung sau este rezultatul unui aşa numit „şoc economic” impus de administraţia de la Moscova?

Răspunsul la asemenea întrebări este confirmat de faptul că la baza prospe-rităţii a stat în principal exportul de petrol şi gaze naturale, precum şi condiţiile impuse de Preşedintele Putin ţărilor direct dependente de aceste resurse energetice.

Atâta timp cât preţul petrolului este sau va fi în creştere (după cum se prevede pentru următoarele decade – n.n.), profiturile Rusiei sunt şi vor continua să fie în creştere. Se poate întâmpla, însă, să asistăm şi la un alt scenariu; într-un timp relativ mai scurt sau mai lung prin descoperirea şi extinderea aplicării unor resurse energetice alter-native şi a reducerii dependenţei de resursele energetice convenţionale; s-ar putea să se remarce o reducere a cererii de consum pe plan internaţional şi ca atare să se constate o scădere a ritmului dezvoltării economice ruseşti sau o extindere a expor-turilor de alte produse, printre care cele militare, care să menţină o ştachetă cât de cât ridicată din punct de vedere economic.

Asemenea ipoteze pot fi considerate ca simple speculaţii, dar care ar putea fi luate în calcul atunci când se discută despre perspectivele pe termen mai îndelungat, cu atât mai mult cu cât, după opinia unor observatori economici, lumea s-a obişnuit cu observaţia după care:

„tot ceea ce este – sigur – în Rusia astăzi, poate deveni ceva cu totul incert într-un timp relativ deosebit de scurt”.

Pentru a-şi asigura pieţe de desfacere cât mai sigure şi avantajoase pentru re-sursele energetice de care dispune, politica administraţiei de la Moscova este îndreptată spre China şi India, care au dovedit ritmuri ridicate de creştere economică şi nevoi ridicate ale consumului de petrol şi gaze naturale. În acelaşi scop atenţia Rusiei este îndreptată şi spre ţările din Orient.

În ultimii ani, Rusia şi-a extins exportul de produse şi servicii din domeniul militar: armament, tehnologie şi pregătire militară pe care le oferă tuturor ţărilor interesate, chiar dacă politica acestor ţări este în contradicţie cu politica internaţională actuală. Pe această cale administraţia de la Kremlin caută să-şi extindă relaţiile şi sfera de influenţă în ţările din Asia şi Orientul Mijlociu.

Nu întâmplător s-au desfăşurat dialogurile cu Iranul, căruia i s-a asigurat un suport economic şi militar bazat pe ultima tehnologie de care dispune Rusia.

Pentru mulţi care îşi amintesc de formulele „clasice” pe care le foloseau con-ducătorii ţărilor comuniste privind politica de „ne-amestec în treburile interne ale altor ţări”, nu este nimic nou în spiritul politicii actuale a Moscovei. La fel cum nu este de mirare nici ideea pe care a lansat-o Putin în urmă cu câţiva ani când se referea la necesitatea analizei perioadei post sovietice.

Într-un discurs pe care l-a ţinut în urmă cu ani de zile, în faţa Adunării Federale, Preşedintele Putin a făcut o serie de afirmaţii considerate de media internaţională ca fiind de-a dreptul scandaloase.

El a spus:

„…trebuie să recunoaştem că destrămarea URSS-ului a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului”.

Regretele faţă de fostul sistem comunist sunt după opinia unor analişti politici numai nişte sloganuri politice care vor să liniştească pe cei care erau nemulţumiţi de situaţia respectivă în care trăiau. O mare parte a populaţiei şi în special cei în vârstă regretă şi acuma comunismul în care nu se muncea, dar se putea cât de cât trăi, întrucât statul asigura tuturor salarii ultra modeste, dar sigure, pensii, şcolarizarea şi asistenţa medicală gratuită.

„Este adevărat, spuneau unii dintre aceştia, la piaţă nu se prea găsea ce să cumperi, dar toţi aveam prieteni şi ne puteam asigura cele necesare”.

Pe un asemenea sistem de relaţii se baza şi se desfăşura întreaga viaţă econo-mică şi socială, regretată de mulţi dintre cei care considerau Rusia ca un model de urmat de întreaga lume, dar care de fapt nu aveau informaţii mai detaliate despre condiţiile vieţii din alte ţări cu sisteme economice diferite.

În aceeaşi ordine de idei şi a aşa zisului spirit patriotic este şi preocuparea actuală pentru revizuirea istoriei Rusiei, plecându-se de la conceptul după care:

„unele ţări fac istoria, iar altele trebuie s-o suporte”.

După opinia unor istorici ruşi contemporani, încurajaţi de politica Moscovei,

„Istoria Rusiei a fost victima unei ofensive propagandistice externe care căuta să dezinformeze întreaga lume, arătând că Rusia nu face parte din rândul naţiunilor civilizate”.

Ceea ce se caută în prezent sunt tot felul de fapte care să ridice în slăvi din nou politica rusă, marile ei realizări, prezentarea lui Stalin drept „cel mai glorios con-ducător” şi prezentarea diverselor evenimente ce au avut loc în perioada post comunistă, şi în special cele din ultima decadă ca fiind cele mai importante.

În asemenea condiţii, nu este de mirare nici planul preşedintelui Putin, de a continua să conducă destinele Rusiei, urmărind totodată cu ochii unui expert pe pro-bleme internaţionale ce se întâmplă în restul ţărilor europene şi în special în cele din fosta lume comunistă..

Pentru România, ca şi pentru celelalte ţări din Europa de Est, trebuie să fie un mare semn de întrebare şi o grijă deosebită când se discută despre ambiţiile politice ale prietenilor de la răsărit. O asemenea grijă trebuie s-o manifeste şi actuala Admi-nistraţie de la Washington, cu atât mai mult cu cât se confruntă în prezent cu marile dificultăţi economice în paralel cu războiul împotriva pandemiei Covid-19.

Ceea ce este deosebit de important este semnalul de alarmă pe care l-a pre-zentat, la 17 februarie 2021, Associated Press – Wire Service Content, referindu-se la un Raport al Estoniei^[17], în care se prezintă poziţia actuală a Rusiei în privinţa infectării cu virusul Covid-19 şi a relaţiei cu lumea occidentală.

Agenţia de informaţii externe din Estonia afirmă că Rusia se bazează pe pan-demia Covid-19 pentru a slăbi unitatea din Occident şi pentru a ajuta Moscova să re-câştige un rol mai important în afacerile internaţionale.

Politica actuală a Administraţiei de la Moscova este de a „scădea influenţa occidentală pe scena globală”.

Kremlinul crede că pandemia va forţa naţiunile occidentale să se concentreze asupra politicii interne şi asupra problemelor economice şi să faciliteze apariţia miş cărilor populiste şi extremiste.

În acest sens, Rusia este pregătită să „pună gaz pe foc” pentru a încuraja ase-menea tendinţe.

„Prin urmare, anul 2021 va vedea din nou operaţiuni de influenţă rusă menite să creeze şi să adâncească diviziunile în şi între societăţile occidentale, inclusiv în UE.”

Autorii Raportului Estonian (de 79 pagini) au declarat că strategia Rusiei ar include probabil încercări de discreditare a vaccinurilor Covid-19 dezvoltate în ţările occidentale, în special cel făcut de compania britanico-suedeză AstraZeneca. Propa-ganda rusă a etichetat vaccinul dezvoltat de AstraZeneca împreună cu Universitatea Oxford din Anglia drept „vaccin pentru maimuţe”.

Chiar dacă s-ar socoti că afirmaţia Rusiei are o notă pur politică, cred că nu este prea departe de adevăr şi acest fapt se remarcă prin gradul de eficienţă al vaccinului creat de AstraZeneca, deosebit de scăzut (60), comparativ cu cel al Pfizer, Moderna, CureWac-Bayer sau alte vaccinuri (care sunt 94-95).

„Cu asemenea campanii de defăimare, afirmă autorii Raportului amintit, Rusia speră, pe de o parte, să creeze o poziţie mai favorabilă propriilor vaccinuri (Sputnik V), pe piaţa mondială şi, pe de altă parte, să-şi promoveze ambiţia strategică de a se arăta ca fiind prima dintre marile puteri pentru a oferi o soluţie la criza COVID-19”.

Guvernul rus nu a oferit o reacţie imediată la raportul de informaţii din Estonia – care este o fostă, pentru mulţi ani, din republicile sovietice.

Moscova a negat în mod repetat pretenţiile occidentale similare şi a acuzat Occidentul că a încercat să discrediteze vaccinul Covid-19 produs de Rusia cunoscut sub numele de Sputnik V.

Rusia promovează activ Sputnik V în mai multe naţiuni europene, inclusiv în Serbia. De asemenea Ungaria a fost prima şi până acum singura naţiune a Uniunii Europene care a achiziţionat cantităţi mari din vaccinul Sputnik V.

„Epidemia de coronavirus nu a diminuat acţiunile şi ambiţiile regimului Putin.

Dimpotrivă, putem vedea cum există o încercare de a utiliza pandemia pentru a obţine câştiguri pentru politica internă şi externă (a Rusiei – n.n.) ”,

a declarat reporterilor directorul general al agenţiei estone, Mikk Marran (1978- ), în timpul unei conferinţe de presă la Tallinn, capitala naţiunii.

Adresându-se noii conduceri americane şi preşedintelui Joe Biden, autorii Raportului amintit au afirmat:

„…agenda Rusiei faţă de Washington nu se va schimba semnificativ şi va rămâne în mare parte cu un aspect de confruntare”.

Relaţiile Estoniei cu Rusia vecină au rămas reci încă din 1991, când naţiunea baltică cu 1,3 milioane locuitori şi vecinii săi Letonia şi Lituania şi-au recăpătat inde-pendenţa pe fondul căderii Uniunii Sovietice.

Cele trei ţări au aderat de atunci la NATO şi la Uniunea Europeană.

Deşi se concentrează în mare parte pe evenimente din Rusia sau din ţările vecine, cum ar fi Belarus şi Ucraina, Raportul amintit a prezentat informaţii şi despre evoluţiile din China.

În acest sens se evidenţiază planul ambiţios al Beijingului de a deveni un lider global în tehnologie, ceea ce „reprezintă ameninţări majore la adresa securităţii” pentru restul lumii.

În Raport se evidenţiază:

–  reţelele mobile 5G de nouă generaţie,

–  tehnologia avansată de navigaţie prin satelit,

–  serviciile cloud, şi

– inteligenţa artificială,

care au fost enumerate în raport ca exemple de unde China are sau speră să-şi asigure un rol cheie la nivel global.

În acest Raport se arată de asemenea cum „Conducerea Chinei are un obiectiv clar de a face lumea dependentă de tehnologia chineză”.

De asemenea autorii Raportului au avertizat conducerea Estoniei că integrarea ţării „în ecosistemul tehnologic autonom al Chinei va face Estonia vulnerabilă şi dependentă de China”. De o asemenea atenţionare ar trebui să ţină seama şi alte ţări din Europa şi din alte colţuri ale lumii.

Trebuie amintit că Estonia a interzis anterior companiei chineze Huawei, cel mai important furnizor de tehnologie 5G din lume, să furnizeze tehnologie şi echipamente către guvernul Estoniei; pentru interzicerea aceasta au fost invocate probleme de securitate.

La una din întâlnirile la nivel înalt cu Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, Preşedintele Rusiei a afirmat:

„…dominaţia economică a Statelor Unite a luat sfârşit, iar lumea are nevoie de un nou sistem financiar mai corect.

Chiar dacă nu a spus-o în mod deschis, el a lăsat să se înţeleagă că un nou sistem financiar şi un nou lider mondial se întrevăd la orizont.

Tot ce se poate vedea în momentul de faţă este tensiunea în creştere a ne-mulţumirilor populaţiei Rusiei faţă de actuala conducere şi faţă de asigurarea drepturilor civile ale oamenilor.

Activiştii pentru drepturile civile afirmă că peste 2.000 de persoane ar fi fost arestate în timpul manifestaţiilor în favoarea eliberării din închisoare a opozantului rus Alexei Navalnîi (1976- )^[18].

Un sondaj de opinie, efectuat recent, a evidenţiat de asemenea scăderea în-crederii populaţiei ruse în preşedintele Putin; această scădere (după opinia şi a celor de la Agerpres) a ajuns la circa 29% la sfârşitul lunii ianuarie 2021 şi începutul lunii februarie (2021), faţă de 59% cât a fost în noiembrie 2017.

Sondajul a evidenţiat de asemenea că dintre cei chestionaţi 51% (în care erau incluşi cei cu vârsta între 18 şi 24 de ani) au aprobat activitatea lui Putin ca preşedinte , iar 46% au dezaprobat-o.

Schimbarea raportului dintre cei ce au aprobat activitatea lui Putin şi cei care au dezaprobat-o numai în urmă cu trei ani (2018) este de reţinut ca un fapt real.

Încă din 2016 candidatul la preşedinţia Statelor Unite, Donald J. Trump afirmase:

„…Înţelegerea Statelor Unite cu Rusia, ar fi un lucru bun.

Dar, Bill Clinton, George W. Bush şi Barack Obama au încercat şi au eşuat”.

Observatorii politici au remarcat că relaţiile SUA – Rusia nu au fost mai bune sub Administraţia Trump şi nici Rusia nu este în relaţii deosebit de bune cu ţările europene.

A face faţă Rusiei „aşa cum este”, după cum recomandă unii experţi în problemele Rusiei într-o „scrisoarea deschisă”, îndemnând Statele Unite să-şi regândească politica faţă de Rusia, are în mod incontestabil o notă de mare realism.

Dar, după modul în care se manifestă în prezent politica Moscovei, care este condusă de un preşedinte ce se vrea să fie „pe viaţă” (după un model vechi sau al unuia actual din alte ţări – n.n.), care a început războaie împotriva vecinilor săi, a asasinat adversarii din interiorul şi din afara Rusiei, care (cel puţin în mod ne-oficial), s-a amestecat în alegerile din SUA şi din Europa şi, în general, care pare să acţio-neze în mod direct sau indirect împotriva SUA, cu orice ocazie şi care încearcă să-i lipsească pe foştii săi vecini – şi pe proprii cetăţeni – de dreptul de a-şi stabili propriul viitor, este şi trebuie să fie în continuare un permanent semnal de alarmă în atenţia întregii lumi.

Practic vorbind, după opinia celor mai mulţi analişti, relaţiile actuale ale Statelor Unite cu Federaţia Rusă se asemănă cu cele din ultimii ani ai Uniunii Sovietice, care erau sub conducerea administraţiei lui Leonid Brejnev (despre care am vorbit mai înainte), şi în primul mandat al administraţiei Ronald Reagan. Aceasta a fost o perioadă în care mulţi analişti din Statele Unite şi din Europa erau convinşi de pericolul dete-riorării relaţiilor SUA – Rusia sau chiar de şi declanşarea unui nou război – chiar şi de tipul războiului rece care era inevitabil.

Realitatea era că nici Brejnev şi nici cei care i-au urmat nu se gândeau la un nou război când întreaga situaţie economică a Rusiei era dezastruoasă.

Acela a fost momentul în care (după cum am amintit) a ajuns la cârma Uniunii Sovietice Mihail Gorbaciov şi a introdus „Noua sa gândire” asupra politicii externe şi răspunsul constructiv al lui Reagan la aceasta.

Acela a fost momentul schimbării în relaţiile SUA – Uniunea Sovietică şi au contribuit la crearea unor condiţii care au pus capăt Războiului Rece, în mod paşnic.

La o asemenea situaţie s-a referit Profesoara universitară Angela Stent (1947- )^[19], în lucrarea Putin’s World: Russia Against the West and with the Rest,^[20] în care prezintă cei şapte stâlpi ai politicii externe a Rusiei sub conducerea lui Putin:

1. „Rusia are dreptul la un loc la masă pentru toate deciziile internaţionale majore”.
2. „Interesele Rusiei sunt la fel de legitime ca şi cele din Occident” (şi Rusia nu se va alinia la un consens euro-atlantic pe care nu îl poate conduce)
3. „Rusia are dreptul la o sferă de interese privilegiate în spaţiul post-sovietic.”
4. „Marile puteri precum Rusia, China, India şi Statele Unite se bucură de suvera-nitate absolută… Ţările mai mici, precum Ucraina şi Georgia, nu sunt pe deplin suverane …”
5. „Rusia va continua să se prezinte ca un susţinător al status quo-ului ca o putere internaţională care respectă liderii consacraţi”. (Nicio schimbare de regim pro-movată de Occident, dar Rusia poate promova schimbarea regimului în propria sa sferă)
6. „Rusia consideră că interesele sale sunt cel mai bine deservite de o alianţă occidentală fracturată”.
7. „Rusia va împinge să renunţe la ordinea internaţională post-război rece, liberală, bazată pe reguli … în favoarea unei ordini post-vestice … ”

În momentul de faţă se poate considera ca realitate: China, Rusia şi Statele Unite împart lumea în sfere de influenţă.”

Aceasta poate fi considerată ca fiind în prezent o descriere destul de cuprin-zătoare a cadrului de politică externă al Rusiei, dar pot apare şi unele modificări neaşteptate.

Analiştii politici consideră că cei doi mari factori care stau la baza gândirii strategice ruseşti actuale sunt:

–  Trauma în legătură cu destrămarea Uniunii Sovietice, şi

–  Consecinţele destrămării pentru Rusia, combinate cu exprimarea nemulţumirii privind modul în care au reacţionat Statele Unite şi celelalte ţări occidentale la acest proces.

Asemenea aspecte au constituit şi punctul de vedere al ambasadorului George Kennan (1904-2005)^[21], subliniat cu mult timp în urmă în articolul „Long Telegram”^[22]. Slă-biciunea politică şi economică persistentă a Rusiei o fac nesigură în faţa vecinilor mai avansaţi, în special în Occident (şi în prezent în faţa Chinei – n.n.).

După opinia lui Kennan, promovarea acestuia către agresiune externă ar avea drept scop ţinerea la distanţă a unui potenţial inamic şi pentru a proteja sistemul rusesc, limitând penetrarea ideilor şi valorilor occidentale care pot provoca mari perturbări pentru regimul comunist rusesc.

Ca un corolar pentru această dilemă, Rusia – lipsită de capacitatea de a atrage aliaţi, în virtutea conducerii sale, ai unui sistem deschis şi prosper, aşa cum au făcut Statele Unite – caută să-şi domine vecinii, cu forţa, dacă este necesar şi să le submineze eforturile de a stabili legături mai strânse cu ţările şi organizaţiile occidentale.

Într-adevăr, administraţia Putin încearcă să discrediteze însăşi democraţia occidentală, pentru a preveni înrădăcinarea ei de-a lungul frontierelor Rusiei şi pentru a reduce atracţia unei asemenea democraţii faţă de poporul rus.

Aceşti factori pot ajuta la explicarea unora dintre ceea ce nu a funcţionat înainte şi pot ajuta la informarea despre ceea ce este posibil să se petreacă într-un viitor mai curând sau mai îndepărtat.

După cum se ştie şi se evidenţiază în diverse lucrări ale unor analişti politici, Statele Unite şi Federaţia Rusă au valori fundamentale şi puncte de vedere diferite în special în ceea ce priveşte Noua Ordine Mondială.

În aceste condiţii, cred că eforturile specialiştilor şi a consultanţilor fiecăruia dintre actuali sau viitori conducători vor dovedii, încă o dată, că nici întâlnirile la cel mai înalt nivel sau cele ale miniştrilor de resort nu vor putea aduce vreo schimbare în problemele fundamentale privind poziţiile şi relaţiile dintre aceste două ţări şi nici dintre Rusia şi alte ţări occidentale.

Singurele aspecte ce s-ar putea anvizaja sunt cele de găsire a unor domenii cu puncte de vedere cu aspecte de similaritate cum ar fi:

–  controlul armamentului şi în special cel referitor la armele nucleare nestrategice,

–  tehnologiile armelor ultra moderne, în vederea atenuării unui potenţial impact cu implicaţii asupra stabilităţii strategice în diverse zone ale lumii sau chiar la nivel global,

–  stabilirea unor obiective similare cum ar fi cele referitoare la:

–  denuclearizarea Coreei de Nord,

–  antiterorismul,

–  manifestarea şi combaterea viitoarelor epidemii şi pandemii,

–  rolul şi impactul competiţional ca urmare a evoluţiei rapide şi multilaterale a Chinei.

O similaritate a relaţiilor internaţionale ale Federaţiei Ruse şi în special ale politicii administraţiei Putin faţă de ţările membre ale UE confirmă ideea după care există o duplicitate în modul de manifestare faţă de UE în ansamblu şi cel faţă de unele dintre ţările europene individuale.

Parteneriatul politic şi strategic între UE şi Federaţia Rusă, semnat în 2011, a fost reanalizat şi contestat de către Parlamentul European în 2015, ca urmare a ac-ţiunilor ruseşti de anexare a Crimeei şi a conflictului armat din regiunea Donbas (parte a Ucrainei – n.n.).

Ţinând cont că Rusia se învecinează cu cinci ţări europene membre ale UE (Estonia, Finlanda, Letonia, Lituania şi Polonia), în orice moment există potenţialitatea riscului vechii dorinţe de expansiune a Rusiei în aceste ţări.

Ideea administraţiei Putin este legată de un puternic aspect economic; dacă Ucraina se va menţine mai aproape de lumea occidentală, multe dintre produsele ce luau drumul Moscovei se vor reduce drastic, ceea ce înseamnă un mare inconvenient pentru Rusia.

Această problemă aduce în discuţie multiple aspecte şi totodată a creat şi continuă să escaladeze diverse aspect chiar în rândul populaţiei care încă mai crede în sprijinul rusesc „dezinteresat”, de dezvoltare a Ucrainei^[23], de ajutorare a dezvoltării economice şi a creşterii nivelului de trai al populaţiei.

Întrebarea este: este oare această concepţie bazată pe lipsa de informaţii şi naivitatea celor ce cred în acest ajutor, sau este bazată pe propaganda rusească de ajutorare a ţărilor de sub umbrela rusească?

Mai mult ca sigur se uită, în special de noile generaţii, faptul că zeci de ani această zonă era socotită de Moscova ca una din zonele bogate în cărbune (care se întind pe secţiuni întregi dintre Estul Ucrainei moderne şi Vestul Rusiei).

Sub conducerea sovietică, Donbas era socotită ca o regiune puternic indus-trializată, producând cote ridicate de cărbuni şi oţel.

S-a uitat probabil că populaţia sa era formată în mare parte din migranţii din prima şi a doua generaţie trimişi din alte republici sovietice spre minele şi fabricile acestei republici sovietice.

Regiunea îşi câştigase reputaţia ca fiind una dintre cele mai „sovietizate” părţi ale Uniunii; ea devenise un loc în care identităţile, limbile şi tiparele de viaţă preexistente fuseseră înlocuite de o societate considerată ca fiind multiculturală unită de „mândria comună” în industrie, şi cu limba rusă ca limbă de bază.

În 2006, prim-ministrul de atunci Viktor Ianukovici, fost guvernator al oraşului Donetsk, a impulsionat creşterea producţiei de cărbune din zonă după ce furnizorul rus de gaze Gazprom a ridicat preţurile Ucrainei la ratele pieţei, obligându-l să revi-zuiască structura reţelei sale energetice.

Din păcate, gloria industrială a lui Donbas nu şi-a revenit. Minele de antracit din regiune, unde producţia a atinsese apogeul în anii 1970, au devenit mai mult decât epuizate. Cărbunele rămas se întindea în cusături adânci şi subţiri, făcând extracţia neobişnuit de periculoasă şi intensivă în resurse. În timp ce producţia de cărbune a crescut semnificativ – cu 19% între 2009 şi 2012 – a crescut şi suma cu care costurile de producţie au depăşit valoarea reală şi chiar într-o măsură mult mai mare. Dacă costul şi valoarea producţiei de cărbune erau aproximativ uniforme în 2005, până la jumătatea anului 2009 primul îl depăşea pe cel din urmă cu aproximativ 55%. Pentru a menţine industria pe linia de plutire, Kievul a crescut subvenţiile care şi aşa erau deja mari. Până în 2012, acestea se ridicau la aproximativ 1,7 miliarde de dolari, sau 3,8 la sută din bugetul de stat.

Dacă aceste aspecte pot oferi imaginea unor relaţii discutabile existente între Federaţia Rusă şi UE, nu acelaşi lucru se poate vorbi despre raporturile chino-ruseşti. Pentru preşedintele Putin, există un oarecare risc determinat de ideea de a se îndepărta de unul dintre cei mai apropiaţi aliaţi ai săi actuali de pe scena mondială.

Cu mai puţin de un an în urmă, preşedintele chinez Xi Jinping l-a descris pe liderul Moscovei drept „cel mai bun prieten” al său şi după cum se pare nici un nou set de provocări din partea Rusiei nu a făcut nimic pentru a minimaliza acest aspect al relaţiilor create.

La un apel bilateral între Beijing şi Moscova din 29 decembrie, Xi a insistat că vor lucra „neclintit” pentru a dezvolta un parteneriat din ce în ce mai strâns şi, în acelaşi timp, afirma Xi:

„…cooperarea strategică dintre China şi Rusia poate rezista în mod eficient oricărei încercări de suprimare şi divizare a celor două ţări.”

Un asemenea mesaj adresat întregii lumi şi, în special, noului preşedinte al Statelor Unite – Joe Biden, a fost clar:

„…aveţi în faţa voastră un front unit !”.

Pentru diversele acte cu caracter provocator, anti-social, China şi Rusia se confruntă cu sancţiuni din partea Washingtonului şi a partenerilor săi într-o formă sau alta, iar noul preşedinte nu îşi ascunde deloc nemulţumirea faţă de acest „front unit” de care amintise Xi.

Prin obiectivul Războiului Rece pe care l-a cultivat de-a lungul deceniilor în Senat, viziunea asupra politicii externe a lui Biden este una din care rezultă că atât Moscova, cât şi Beijingul nu pot fi socotiţi ca parteneri oneşti nici în activităţile economice şi cu atât mai puţin în cele social-politice.

Atât Xi, cât şi Putin au multe lucruri pe linie atunci când este vorba de tranziţia puterii în Statele Unite.

China este dornică să părăsească cruciada lui Donald Trump împotriva afacerilor şi exporturilor sale, dar nu există garanţii că noua administraţie democratică ameri-cană va fi mai puţin opoziţională.

În mod similar, Rusia îşi dovedeşte adevărate îngrijorări în privinţa prăbuşirea bilateralismului cu SUA, după ce Washingtonul a renunţat la o serie de tratate de control al armelor.

Din toată actuala situaţie politică şi economică rezultă că nimic nu este de câş-tigat dintr-o nouă cursă a înarmărilor, şi în acelaşi timp există speranţa pentru o extindere a tratatului Noul START, ultima frână rămasă a numărului de rachete nucleare pe care cele două ţări le pot menţine în arsenalele lor.

Singurul aspect care trebuie reţinut de către administraţia Biden este acela referitor la reluarea unor discuţii care dacă nu vor avea loc şi Washingtonul nu va reveni la masa tratativelor, acest tratat se va considera ca expirat.

***

Ce se va întâmpla la un anumit moment dat, şi care va fi Noua Ordine Mondială cu efectele sale mai curând sau mai îndepărtate, rămâne ca un mare semn de întrebare, depinzând de modul în care se va manifesta noua conducere a Statelor Unite pe plan internaţional şi unele dintre schimbările care s-ar putea să apără şi pe platforma rusească şi cea a Chinei.

Timpul, ca cel mai bun judecător, va fi cel care va confirma dacă predicţia Pre-şedintelui actual al Rusiei, cu privire la sistemul financiar mondial şi la poziţia de viitor lider al lumii, se va adeveri sau nu, şi cu ce grad şi extindere de efecte se va manifesta.

Bibliografie

1. Apostoiu, Cătălina – Creşterea economică a Rusiei s-a înjumătăţit în 2019, Ziarul Financiar, 05.02.2020, Bucureşti, România
2. Bazhanov, G. Boris – Stalin – Der Rote Dictator, Paul Aretz Edit, GmbH, Berlin, 1931
3. Berca, Alex – Adevăr şi Minciună, Pagini de istorie falsificată, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, România, 2014
4. Berca, Alex – Ucraina: Un punct de vedere geopolitic, Editura Top Form, Colecţia GeoPolitica, Bucureşti, România, 2014
5. Broue, P. – Histoire du Parti Bolchevik, Edition de Minuit, Paris, 1963
6. Clifford G. Gaddy – The Russian Economy: What Is It and Where Is It Headed?, Report presented at The Aspen Institute, Congressional Program on, ”US – Russia Relations, Berlin, August 15-21, Brookings,1999
7. Frei, Martin – Utopie şi Realitate, De la Utopia socialist la Naţional-socialism, Editura Imagio, Sibiu, 2005
8. Gingrich, N. – Real change, Rehnery publishing, Inc., A Division of Eagle Publishing, Washington, 2008
9. Huhes, B.B. – Choices in the face of Uncertainty, International, Futures, West-view Press, 1999
10. Kennan, George – Russia and the West under Lenin and Stalin, Little Brown&, Boston, 1961
11. Laffer, B.A. and Others – The End of Prosperity, Threshold Edition – Division of Simon & Schuster, Inc., New York, 2008
12. Khanna, P. – The Second World, Empires and Influence in the new Global Order, Randon House, New York, 2008
13. Obert, J.Sh. – Futurecast, Martin Press, New York, 2008
14. Ovseeyenko, A. Antonov – The Time of Stalin: Portrait of a Tyranny, Harper & Row Limited, New York, 1983
15. Owen, Thomas – Novgorod and Moscow as Models of Russian Economic Development, Harvard Ukrainian Research Institute, In: https://www.jstor.org/stable/41037016
16. Răileanu, Petre – Tzetan Todorov: Democraţia ameninţată din interior, Revista Dilemateca, Martie, 2012
17. Richter, Kaspar – Russia: a Study in Numbers, https://blogs.worldbank.org/voices/russia-a-study-in-numbers, October 8, 2012
18. Seaton, Albert – Stalin, as a Military Commander, Combined Publishing, Pensylvania, USA, 1998
19. Stent, Angela – Putin’s World: Russia Against the West and with the Rest, Hachette Book Group, New York, 2019
20. Suskind, R. – The Way of the World, In Imprint of Harper Collins Pyblishers, New York, 2008
21. *** The World Economic Outlook (WTO), Database, IMF, 2003
22. *** Main Economic Indicators, OECD, February, 2010
23. Associated Press (Helsinki) – Estonia Report: Russia bets on Covid-19 weakening The West. By: Jary Tanner, Feb.17, 2021
24. Atlantic Council – How the West should deal with Russia Report by: Alexander Vershbow, Daniel Fried, November 23, 2020

* SUA

[1] Adam Bernard Mickiewicz – poet, scriitor şi luptător pentru independenţa şi reîntregirea patriei natale. Considerat unul dintre cei mai buni poeţi romantici din secolul al 19-lea.

[2] NEP – sistem de reforme economice care introduceau un compromis cu economia de piaţă, instituit de Lenin în 1921.

[3] Serghei Kirov – revoluţionar bolşevic şi lider comunist sovietic.

[4] Sergo Ordjonikidze – membru al partidului bolşevic şi politician sovietic.

[5] Septembrie 1, 1939.

[6] Veaceslav Molotov – politician şi diplomat; unul dintre cei mai importanţi conducători ai guvernului sovietic, începând din deceniul al treilea al secolului trecut, când a fost propulsat la putere de către Stalin, până în deceniul al şaselea, când a fost destituit din toate funcţiile de Nikita Hruşciov. A fost principalul semnatar, din partea sovietică, al pactului de neagresiune sovieto-german din 1939.

[7] Kliment Voroşilov – comandant militar şi politician sovietic.

⁸ Anastas Mikoian – revoluţionar comunist armean, vechi bolşevic şi om de stat sovietic în timpul mandatelor lui Lenin, Stalin, Hruşciov şi Brejnev. A fost singurul politician sovietic care a reuşit să rămână la cele mai înalte niveluri de putere în cadrul PCUS, între Comitetul Central şi Biroul Politic, din ultimele zile ale conducerii lui Lenin, de-a lungul epocilor lui Stalin şi Hruşciov, până la retragerea sa paşnică după primele luni de conducere a lui Brejnev.

[9] Al 33-lea Preşedinte al SUA.

[10] Prim-ministru al Marii Britanii (1945-1951).

[11] Josip Broz Tito – revoluţionar comunist iugoslav şi om de stat. A fost secretarul general (ulterior preşedinte) al Ligii Comuniştilor din Iugoslavia (1939-1980) şi a condus partizanii iugoslavi în mişcarea de gherilă iugoslavă în Al Doilea Război Mondial (1941-1945).^] După sfârşitul războiului, a devenit prim-ministru (1943-1963) şi preşedinte al Republicii Socialiste Federative Iugoslavia. Din 1943 până la moartea sa în 1980, a deţinut gradul de Mareşal al Iugoslaviei, având funcţia de comandant suprem al Armatei Populare Iugoslave.

[12] Nikita Sergheevici Hruşciov – om politic rus care a condus Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece. A ocupat funcţia de secretar general al PCUS între 1953 şi 1964, şi pe cea de preşedinte al Consiliului de Miniştri între 1958 şi 1964. Hruşciov a rămas în istorie pentru destalinizarea Uniunii Sovietice, pentru susţinerea primelor progrese ale programului spaţial sovietic şi pentru mai multe reforme de un relativ liberalism în unele arii ale politicii interne. A lucrat ca muncitor siderurgic în tinereţe, şi în timpul Războiului Civil Rus a fost comisar politic. A susţinut epurările lui Iosif Stalin şi a aprobat mii de arestări. În 1939, Stalin l-a trimis să guverneze Ucraina sovietică, unde a continuat epurările. În al Doilea Război Mondial, Hruşciov a fost din nou comisar, servind ca intermediar între Stalin şi generalii săi. Hruşciov a fost prezent la sângeroasa bătălie de la Stalingrad, fapt cu care s-a mândrit apoi toată viaţa sa. După război, a revenit în Ucraina înainte de a fi rechemat la Moscova pentru a fi unul din cei mai apropiaţi consilieri ai lui Stalin.

[13] Mihail Gorbaciov – conducătorul Uniunii Sovietice din 1985 până în 1991. Încercările sale de reformă au dus la încheierea Războiului Rece, la încetarea monopolului politic al PCUS şi la prăbuşirea Uniunii Sovietice. A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990.

[14] denumite: „Берёзка” („Mesteacănul”).

[15] Arestul la domiciliu (în vila sa din Crimeea) a fost între 19 -21 august.

[16] Mihail Hodorkovski – fost preşedinte al grupului petrolier Yukos. A fost arestat în 25 octombrie 2003, pe aeroportul Novosibirsk. Atunci, el şi principalul său asociat, Platon Lebedev, au fost condamnaţi la 8 ani de închisoare pentru escrocherie şi evaziune fiscală şi încarceraţi. În decembrie 2010, ambii au fost condamnaţi la câte 14 ani de închisoare (la care sunt luaţi în calcul şi cei 8 ani pe care îi ispăşeau deja) pentru furtul a milioane de tone de ţiţei şi de spălare de bani în valoare de 23,5 miliarde de dolari. Decizia instanţei de judecată a primit o apreciere controversată din partea comunităţii ruse şi internaţionale: unii considerau condamnarea corectă, alţii considerau că ei sunt „prizonieri ai conştiinţei” persecutaţi pe motive politice.

[17] Vezi informaţia din bibliografie despre acest Raport al Estoniei.

[18] Alexei Anatolievich Navalny – este un lider de opoziţie rus, avocat şi activist anticorupţie. A ajuns la proe-minenţa internaţională organizând demonstraţii anti-guvernamentale şi candidând la funcţii guvernamentale pentru a susţine reformele împotriva corupţiei din Rusia şi împotriva preşedintelui Vladimir Putin şi a guver-nului său.

[19] Angela Stent – expertă în politică externă, specializată în relaţiile SUA şi europene cu Rusia şi politica externă rusă. Profesor de guvern şi servicii externe la Universitatea Georgetown (Washington DC) şi directoare a Centrului pentru Eurasiatic, Rusia şi Europa de Est.

[20] Stent, Angela – Putin’s World, pp. 293, 311, 344, lucrare indicată în bibliografie.

[21] George Kennan – fost diplomat şi istoric american. Unul dintre cei mai bine cunoscuţi analişti ai unei politici de izolare a expansiunii sovietice în timpul Războiului Rece. A ţinut prelegeri ample şi a scris istorii ştiinţifice despre relaţiile dintre URSS şi SUA.

[22] „Articolul X”, intitulat oficial „Sursele de conduită sovietică”, şi cunoscut şi sub numele de „Telegrama lungă”, articol scris de George F. Kennan sub pseudonimul „Domnul X” şi publicat în revista Foreign Affairs în Iulie 1947.

[23] Vezi şi lucrarea: Alex Berca – Ucraina – Un punct de vedere geopolitic pp. 39 şi urm. Lucrare citată în bibliografie.