FÂNTÂNA ALBĂ – DRUM FĂRĂ ÎNTOARCERE^[1]

1 APRILIE – ZIUA NAŢIONALĂ A MEMORIEI ROMÂNILOR –
VICTIME ALE MASACRELOR DE LA FÂNTÂNA ALBĂ ŞI ALTE ZONE, ALE DEPORTĂRILOR,
ALE FOAMETEI ŞI ALE ALTOR FORME DE REPRESIUNE ORGANIZATE DE REGIMUL TOTALITAR SOVIETIC ÎN ŢINUTUL HERŢA, NORDUL BUCOVINEI ŞI ÎNTREAGA BASARABIE

 „Probabil pentru a şterge cu totul amintirea despre acest eveniment, la 1 aprilie 1962 pe toloacă au fost sădiţi copaci. Molizii tineri au crescut foarte repede. Între ei au apărut ciuperci. Într-o zi eu şi bunicul meu am venit aici şi am intrat în desiş în apropiere de „cruci”. Acolo am dat peste o sumedenie de ciuperci. Erau albe, curate, iar pălăriile lor aveau o nuanţă roşiu-închisă. Am început să le culeg de zor, dar bunicul mi-a spus: „Să mergem de aici! Ciupercile acestea cresc pe sânge de om: câte ciuperci sunt aici, atâţia oameni sunt ucişi. Acestea nu sunt ciuperci, ci sufletele lor ieşite să se încălzească la soare.” Bunicul nu mi-a spus ce s-a întâmplat aici, dar eu am auzit cum oamenii vorbeau în şoaptă între ei despre această întâmplare groaznică.”

                                      Din mărturiile înregistrate de către Petro Chirstiuc^[2]
în cartea „Ghiocei însângeraţi”

Anii 1940-1941, primii ani ai ocupaţiei sovietice, sau cum se scrie în manualele falsificate de istorie – de „eliberare” de sub „ocupaţia” românească, au însemnat pentru românii din nordul Bucovinei începutul suferinţelor: masacre, deportări, foametea artificială din perioada colectivizării şi strămutarea populaţiei în locuri cât mai înde-părtate de baştină. Începând cu anul 1942, ziariştii au început să înregistreze poveştile cutremurătoare ale oamenilor care, nemaiputând răbda fărădelegile noilor stăpâni, au cerut să li se dea voie să se retragă în România, precum li s-a dat voie nemţilor şi polonezilor să se întoarcă în ţările lor. Nu vom găsi în manualele de istorie nimic despre aceste evenimente, însă ele fac parte din istoria românilor bucovineni şi basarabeni.

În proiectul Destin bucovinean, al Sfintei Mănăstiri Putna, care va fi alcătuit din câteva volume, vor fi incluse materiale de arhivă, articole, mărturii, fragmente culese şi publicate în presa vremii, ziare şi reviste. Ceea ce nu a fost posibil de cercetat în arhivele secretizate despre victimele represaliilor din primii ani ai perioadei sovietice, s-a aflat din mărturiile supravieţuitorilor. Astfel, vom încerca să restituim adevărul istoric şi în baza materialelor vrednicilor ziarişti. Cartea Destine Bucovinene. vol. I, Drum fără întoarcere. Fântâna Albă, include fragmente despre cele întâmplate la Fântâna Albă, publicate după 1991, anul când, pentru prima dată, au fost comemorate victimele masacrelor de la Fântâna Albă, Lunca şi alte localităţi din regiunea Cernăuţi. După masacrul de la Fântâna Albă şi Lunca au urmat închisorile, deportările şi condamnările la moarte ale celor care erau bănuiţi că au participat la marşul către Fântâna Albă sau ale rudelor lor.

Nimeni nu cunoaşte numărul celor masacraţi. Fiecare sursă indică altă cifră. Oficial, cifra este infimă. Astfel, în raportul comandantului pichetului de grăniceri de la 1 aprilie 1941 se spune laconic: „Au fost aplicate măsuri de forţă”, iar în raportul adresat de către Nichita Hruşciov lui Stalin despre incidentul de la graniţa cu România se menţiona: „O parte din locuitorii celor mai apropiate sate ale raionului Hliboca a regiunii Cernăuţi s-au îndreptat în centrul raional Hliboca, cerând să fie lăsaţi să treacă în România. Mulţimea era de vreo mie de oameni, preponderent bărbaţi. Pe la amiaza zilei de 1 aprilie mulţimea a intrat în Hliboca, s-a apropiat de clădirea secţiei raionale a NKVD-ului, unii purtau cruci, era un steag alb (acesta, potrivit spuselor participanţilor la marş, simboliza caracterul lui paşnic). Pe una din cruci era lipită o inscripţie: Uitaţi-vă, fraţilor, acestea sunt crucile de care şi-au bătut joc ostaşii Armatei Roşii. Nu s-a constatat ca în mulţime să fie arme. După ce, lângă clădirea secţiei raionale a NKVD-ului, li s-a lămurit despre nelegitimitatea unei asemenea adunări în zona de frontieră şi s-a cerut ca mulţimea să se disperseze, aceasta a dispărut. Şeful direcţiei Securităţii Statului a ordonat să fie arestaţi agitatorii, ceea ce s-a şi făcut azi. Cu două zile în urmă câteva grupuri de săteni au venit cu revendicări analogice la Comitetul Executiv raional al raionului de frontieră Storojineţ. S-a clarificat că ei erau îndemnaţi de chiaburi şi gardişti (membri ai organizaţiei fasciste „Garda de fier”). Agitatorii din raionul Storojineţ descoperiţi au fost arestaţi. În jurul orei 19 a zilei de 1 aprilie o mulţime de 500-600 de oameni a încercat în raionul Hliboca să treacă în România. Grănicerii au deschis focul asupra lor. În rezultat au fost ucişi şi răniţi circa 50 de oameni, ceilalţi au luat-o la fugă. Peste graniţă n-a trecut nimeni”.

Din aceeaşi carte, Ghiocei însângeraţi, cităm nota din partea autorului: „Ziua de 1 aprilie 1941 a fost marcată de tragism pentru sute de familii de bucovineni. Era primăvară, înfrunzeau copacii, iar în pădurea de la Varniţa ghioceii au făcut un adevărat covor, răspândind o mireasmă îmbătătoare. Era o frumuseţe de rai… O coloană de patru mii de oameni se îndrepta spre graniţă. Erau zâmbitori, voioşi. Încă puţin, şi se vor întâlni cu rudele lor, vor vedea cum o duc acolo. Dar nimeni nu-şi închipuia că peste vreo 15-20 de minute vor fugi în disperare, cu ţipete prin pădure, strivind florile plăpânde şi lăsând pe ele stropi de sânge. Peste o jumătate de oră din covorul de ghiocei n-a rămas nimic. Doar pe lângă trunchiurile arborilor, sub grămezile de vreascuri, unde n-a călcat picior de om, s-au mai păstrat câteva fire.

Au trecut mulţi ani de atunci, dar ghioceii înfloresc în continuare, încântând privirea celor care vin aici să omagieze amintirea victimelor masacrului. Fiecare floare de pe potecă este un suflet coborât pe pământ şi care se încălzeşte la soare”.

Peste 50 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă s-a fondat Societatea „Golgota”. Aceasta a primit din partea Comitetului Regional de Partid o adeverinţă din arhiva grănicerilor despre faptul că, la 1 aprilie 1941, „în timpul încercării de a trece nelegal graniţa au fost ucise 24 de persoane”. Petru Grior, primul preşedinte al Societăţii „Golgota”, directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi, îşi propune să reconstituie adevărul despre masacrul de la Fântâna Albă şi din alte zone în baza datelor găsite în arhivele din Cernăuţi, Rădăuţi, Suceava, Câmpulung şi Botoşani. Rezultatele acestor cercetări de arhivă au fost publicate în cele şase volume intitulate Cartea durerii. Martirii României, la Cernăuţi (2011-2016). Prima constatare a autorului este că în primăvara anului 1941, după masacrele de la Lunca din ianuarie-februarie, au fost lansate zvonuri care au fost primite cu încredere de către români, dornici să plece în România. Petru Grior a constatat că acestea au fost provocări organizate minuţios şi cu scopuri bine definite: „Zvonul a fost lansat de către reprezentanţii Comi-sariatului Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD) al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) cu scopul de a scoate la iveală atitudinea băştinaşilor faţă de regimul stalinist, instaurat pe meleagurile carpatine. Locuitorii din ţinut, care nu cunoşteau rusa şi ucraineana, s-au adresat preşedinţilor şi secretarilor consiliilor săteşti cu rugă-mintea de a-i ajuta la scrierea cererilor pentru plecare în România. Conducătorii localităţilor româneşti – înscăunaţi de puterea sovietică dintre foştii participanţi la mişcarea subversivă din ţinut în perioada interbelică – îndeplineau, contra sumei de cinci ruble, rugămintea băştinaşilor care se săturaseră de „marea fericire” adusă din Kremlin”.

Mai întâi, românii din localităţile storojinţene „s-au adunat în oraşul Storojineţ, 10 înaintând organelor raionale de resort cererile de plecare în Patria-Mamă. Autorităţile staliniste au refuzat să primească cererile, clasificând adunarea drept o manifestare antisovietică, oamenii împrăştiindu-se pe la casele lor”. În dimineaţa zilei de 1 aprilie 1941, „peste 1.500 de locuitori din satele Pătrăuţii de Sus, Cupca, Pătrăuţii de Jos şi Suceveni, în rândul cărora se aflau bărbaţi, femei şi copii, s-au adunat în curtea bisericii din Suceveni, cu scopul să pornească spre centrul raional Hliboca pentru a înainta organelor locale ale puterii bolşevice cererile lor. Din lăcaşul sfânt al satului sunt scoase trei cruci, la care vor fi atârnate ştergare albe, demonstrând prin aceasta că viitoarea procesiune poartă un caracter paşnic. Apoi, cu toţii au îngenuncheat în curtea bisericii şi, susţinuţi de sunetele pline de jale ale clopotelor de aramă, au adresat o fierbinte rugăciune către Domnul, pentru ca El să-i aibă sub ocrotirea sa”.

Către Hliboca s-au îndreptat şi alţi locuitori din satele de pe Valea Siretului. Până au ajuns la Hliboca numărul lor a crescut până la cinci mii. „Cu sufletele pline de credinţă şi cu chipul Mântuitorului pe crucile sfinte, scrie Petru Grior, mulţimea a pornit la drum”.

Acest episod îl vom regăsi şi în mărturiile participanţilor la marş. La Hliboca, oamenilor nu li s-a făcut dreptate. Cererile le-au fost refuzate. Mulţimea, indignată, „purtând prapurile şi crucile cu chipul Mântuitorului pe ele, scoase din lăcaşurile sfinte, intona Imnul României, scandând Trăiască regele Mihai, Trăiască mareşalul dezrobitor!” Oamenii nu mai doreau „să trăiască în raiul bolşevic, unde birurile, pe care trebuie să le plătească ţăranii, sunt imposibil de suportat şi unde teroarea era ridicată la rang de principiu”.

Spre poiana Varniţei, lângă satul Fântâna Albă, unde-i aştepta canonada mitralierelor, au fost însoţiţi de grăniceri. La o depărtare de numai 2 km de România, ţara mult râvnită, coloana a fost încolţită din trei părţi de mitralierele bolşevicilor. Până astăzi, nu cunoaştem numărul victimelor de la Fântâna Albă. Cercetătorul Petru Grior este de părere „că trebuie întreprinse acţiuni de deshumare a martirilor”. Dar cine îi va număra pe oamenii care, îngroziţi, fugeau prin pădure fiind împuşcaţi de soldaţii călări, pe cei întemniţaţi şi împuşcaţi după „interogatorii bestiale”, căutaţi prin sate şi deportaţi împreună cu familiile lor, fiind calificaţi ca „trădători ai patriei socialiste”. Mărturiile supravieţuitorilor acestei tragedii numesc mai multe amănunte, mult mai dureroase, decât cele din rapoartele oficiale, păstrate în arhive.

Un alt autor, martor al acelor evenimente, este Vasile Ilica. Originar din satul Broscăuţii Vechi, raionul Storojineţ, veteran de război, membru al Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina” şi al Societăţii „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, în acei ani sângeroşi fusese elev la Liceul „Regele Ferdinand” din Storojineţ.

În primăvara anului 1944 Vasile Ilica se refugiază în România. După anul 1989 el se întoarce la locurile de baştină, unde începe investigaţii istorice importante despre acei ani de restrişte, analizează evenimentele istorice care au precedat tragediilor, cercetează materiale de arhivă, culege mărturii ale supravieţuitorilor masacrelor de la Lunca şi Fântâna Albă. Lui îi aparţin două lucrări importante pentru istoria românilor bucovineni: Bucovina abandonată (Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2010) şi Martiri şi mărturii din nordul Bucovinei (Fântâna Albă – Suceveni – Lunca – Crasna – Igeşi), Oradea, 2003.

Un merit deosebit la refacerea drumului spre Fântâna Albă le aparţine scriitorilor şi ziariştilor care, începând cu anul 1991, au participat la comemorările de la Fântâna Albă, la conferinţele dedicate acestor evenimente, înregistrând date importante de la cei ce au mai rămas în viaţă. Dintre ziarişti, amintim pe: Maria Toacă Andrieş şi Felicia Toma, care au publicat în ziarul „Zorile Bucovinei”, Dumitru Covalciuc, neobositul redactor al Almanahului „Ţara Fagilor”.

În ultimul deceniu au apărut la Cernăuţi mai multe monografii ale satelor, în care au fost înserate tragicele evenimente şi numiţi martirii lor. S-au ridicat monumente în memoria lor.

Volumul I din proiectul Destin Bucovinean, numit Fântâna Albă – Golgota nea-mului, reproduce multe din mărturiile participanţilor la acest marş al curajului şi demnităţii.

***

Mult timp, tragicul eveniment de la 1 aprilie 1941 a fost trecut sub o profundă tăcere. Şi-l aminteau, cu neprefăcută groază, doar cei care au supravieţuit masacrului şi deportărilor, rudele lor şi consătenii – martori înfricoşaţi de cele văzute şi auzite, cutremuraţi şi astăzi de zgomotul mitralierelor, de strigătele sfâşietoare ale răniţilor, care încă le mai vuiau în urechi când se apropiau de pădurea crescută din seva în-sângerată a celor ucişi. Când bate vântul, în foşnetul copacilor desluşeşti parcă şoaptele celor ce ne amintesc de trista lor poveste. Nimeni nu îndrăznea să mărturisească cele trăite şi nici să-i întrebe pe cei apropiaţi, ca să nu le tulbure amintirile. Căutau în tăcere mormintele celor dragi, risipite prin poiană sau prin cine ştie ce poteci din pădure sau margine de sat. Teama era mare, mai ales pentru copiii lor, cărora le doreau o soartă mai bună. Nimic însă nu s-a uitat.

De abia în anul 1990, după dezgheţul gorbaciovist, când a început să activeze cu mai mult curaj Societatea pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Regiunea Cernăuţi, un grup de intelectuali, majoritatea originari din localităţile în care s-au petrecut masacrele şi deportările, strămutările în cele patru zări ale necuprinsu-lui imperiu sovietic, evenimentele despre care nici părinţii, nici bunicii nu îndrăzneau să vorbească, despre care numai se şoptea, au început să-şi pună întrebări legate de soarta de după război a românilor. Atunci am înţeles că istoria românilor bucovineni trebuie rescrisă.

În manualele de istorie, în ziare, la emisiunile radio şi televiziune se prezenta perioada de „ocupaţie românească” şi de eliberare de către „glorioasa armată sovietică”. În centrul Cernăuţiului a apărut chiar monumentul „soldatului eliberator”. Eram deci „ocupanţi” în propriile noastre locuri natale. Românii nu mai aveau dreptul la istorie. Eram prima generaţie, născuţi în preajma războiului sau în primii ani de după război, şi am început să cutezăm de a cunoaşte şi a înţelege ce înseamnă şi cum se scrie adevărata istorie. De abia în anii ’90 ai secolului al XX-lea am început să ne bucurăm de libertatea de a vorbi, de a scrie şi de a cerceta arhivele, acestea fiind şi ele puţine. Atunci am început să adunăm cu multă grijă mărturiile supravieţuitorilor.

În ianuarie 1991, când se împlineau 50 de ani de la tragicul eveniment de la Fântâna Albă, la şedinţa comitetului director al Societăţii s-a hotărât să ne adresăm Arhivelor de Stat Cernăuţi cu rugămintea de a ne permite să cercetăm documentele referitoare la masacrul de la Fântâna Albă. Responsabil fusese ales Petru Grior, care era adjunct al şefului Arhivei Regionale de Stat Cernăuţi, şi ar fi putut înlesni accesul la materialele de arhivă. Comitetul Regional de Partid a intrat în alertă, mai ales atunci când s-a hotărât ca la 1 aprilie – ziua în care au fost ucişi oameni paşnici, care nu-şi doreau nimic altceva decât să plece în ţara lor liberă, în România – să se comemoreze victimele masacrului de la Fântâna Albă chiar în locul masacrului. Iniţial, nu ni s-a admis să cercetăm arhivele, decât mult mai târziu, la insistenţa noastră, şi doar unora dintre cei desemnaţi. Întrebări erau multe: cine a organizat marşul spre frontieră, câte persoane au participat, câţi au fost ucişi, unde şi de cine au fost îngropaţi, care a fost soarta celor care au reuşit să supravieţuiască masacrului etc. În arhive, dar şi în publicaţiile vremii, nu s-a găsit mare lucru. Cercetările însă au continuat. Majoritatea autorilor sunt bucovineni.

După lungi tratative, Comitetul Regional de Partid a acceptat ca în data de 1 aprilie 1991 să comemorăm victimele de la Fântâna Albă. Am fost însă preveniţi că va fi o acţiune periculoasă care îi va revolta pe ucrainenii şi lipovenii din satele învecinate, care ne-ar putea ataca şi că noi vom fi responsabili de posibilele urmări. Ni se spunea chiar cu multă grijă că drumul de primăvară prin pădure era încă reavăn şi nu vom putea trece până la locul cu pricina. Au început pregătirile. Cu o zi înainte a fost fondată Societatea „Golgota”, preşedinte fiind Petru Grior, şef-adjunct la Arhivele Regionale din Cernăuţi.

***

Petro Chirstiuc mărturiseşte în cartea sa, Ghiocei însângeraţi: „În martie 1941, prin satele de frontieră din raioanele Hliboca şi Storojineţ umblau nişte necunoscuţi care agitau populaţia să plece în România. Chipurile la 1 aprilie graniţa va fi deschisă şi toţi doritorii vor putea să o treacă fără piedici. Dar totul a avut un sfârşit dramatic, sângeros. Am vrut să aflu care a fost reacţia autorităţilor la acel eveniment. A fost oglindit el cumva în ziarul de atunci, „Bucovina Sovietică”? La Arhiva Regională de Stat ziarele de la 1 până la 20 aprilie lipseau din colecţie. Am fost sfătuit să mă adresez la Biblioteca Regională, dar şi acolo s-au păstrat ziare numai din anul 1945. M-am dus la Biblioteca universităţii, în secţia de publicaţii rare, şi am găsit acolo ediţiile „Bucovinei Sovietice” pe care le căutam. Însă, spre uimirea mea, n-am găsit în ele nici o informaţie cu privire la acest eveniment. Peste un timp oarecare mi s-a permis să iau cunoştinţă cu un dosar penal de la Direcţia SSU în regiunea Cernăuţi. Documentele de arhivă oglindeau doar sumar acest eveniment. Ultima mea speranţă era de a-i găsi pe participanţii încă în viaţă la tragicul eveniment de la 1 aprilie 1941. Căutările au fost îndelungi şi grele”.

Mărturiile cuprinse în volumul bilingv româno-ucrainean sunt cutremurătoare. Ele reconstituie o pagină sângeroasă din istoria românilor bucovineni.

[1] Articol apărut în GLASUL BUCOVINEI Revistă trimestrială de istorie şi cultură Cernăuţi – Bucureşti nr. 2, 2018, Redactor-şef: Alexandrina Cernov, Sursa: https://www.bucpress.eu/politica/fantana-alba-drum-fara-intoarcere-14570?fbclid=IwAR1uIsKNeeQGsVJINPGphAFlUVunHqgE5DzcbSK8CHqtAtojz7F2nrLP3dY

[2] Petro Chirstiuc este originar din Camenca, raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi, născut într-o familie de ţărani. După absolvirea Şcolii Tehnice Silvice din Storojineţ a fost trimis la lucru la Institutul de Proiectare Kazghirproiect din Aktiubinsc (Kazahstan). Era o practică frecventă de a-i trimite pe tinerii specialişti cât mai departe de baştină. Mulţi s-au înstrăinat, realizându-se astfel strămutarea treptată a populaţiei. Petro Chirstiuc revine la baştină, unde a ocupat mai multe posturi. Din 2008 este şeful secţiei de politică social-economică a ziarului raional „Novîi deni” (varianta în limba română – „Monitorul de Hliboca”), colaborează activ, încă din anul 2003, cu mai multe ziare regionale de limbă ucraineană: „Bukovina”, „Bukovinske vice”, „Vecerni Cernivţi”, „Molodâi bucovâneţ”. Nu cunoaşte limba română, este ucrainean, dar zguduit de tragicele evenimente din 1941, de la Fântâna Albă, Lunca şi alte sate bucovinene, scrie volumul Freamătă brazii deasupra crucilor (în limba ucraineană), iar în 2011 apare ediţia a doua, bilingvă, ucraineano-română, sub titlul Ghiocei însângeraţi, în care sunt evocate evenimentele tragice de la frontiera româno-ucraineană din anul 1940 şi de la 1 aprilie 1941 de la Varniţa, în apropiere de Fântâna Albă din raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi.