prof. dr. Ioana RIEBER

Educaţia pentru securitate poate fi înţeleasă „în termenii unei nevoi de bază, care poate fi concentrată asupra omului şi a grupului său social, dincolo de nivelul biologic format din nevoile determinate a căror satisfacţie condiţionează supravieţuirea”.¹

Pe măsură ce societatea a evoluat problema securităţii a dobândit tot mai multe dimensiuni: dimensiunea economică, dimensiunea socio-profesională, dimen-siunea educaţiei, dimensiunea protecţiei sociale şi a sănătăţii.² Dimensiunea educaţiei ne interesează în mod deosebit, deoarece securitatea naţională şi nivelul educaţiei sunt într-o relaţie directă. Astăzi, puterea unui stat este dată de întreaga sa structură, nu doar de dimensiunea militară. Într-un proces profund de globalizare, societăţile cu un nivel ridicat de educaţie creează state puternice.³ Creşterea nivelului educaţional presupune investiţii în capitalul uman.

Analizând situaţia observăm că sistemul de învăţământ amprentează individul, deoarece acesta asimilează nu doar informaţii, ci şi norme, valori, comportamente, atitudini etc. Desigur că un rol important în procesul de formare îl mai au şi codul genetic, temperamentul, moştenirea culturală, cadrul socio-economic etc., dar formarea unor deprinderi ce ţin de cultura de securitate îngreunează manipularea, contribuie la menţinerea statului de drept şi ajută la prevenirea activităţilor infracţionale.

Potrivit unui studiu, în Statele Unite ale Americii, poate fi observată relaţia dintre nivelul de educaţie şi procentul persoanelor aflate în închisori: „un an în plus de şcoală scade cu 10% probabilitatea ca o persoană de rasă caucaziană, să ajungă la închisoare, indicând şi faptul că absolvirea studiilor liceale scade dramatic riscul de săvârşire a unei infracţiuni cu violenţă sau contra patrimoniului”.⁴