DR. VASILE SIMILEANU

Parcurgând știrile din ultima perioadă, am rămas surprins de habarnismul unor așa-ziși analiști care au intoxicat spațiul media, în favoarea Rusiei. Încă din anul 1996 am fost interesat de relațiile care se stabilesc în anumite spații geopolitice, rapotate la cultură, strategie și securitate. În contextul complex al situație din imediata apropiere a României, mă văd dator de a aduce în actualitate aceste sisteme geopolitice și trilateralele pe care le-am promovat în perioada 1996-2010, unele dintre ele fiind asimilate MAE.
Aceste parteneriate geopolitice și geostrategice sunt o necesitate pentru statele situate geografic pe eșalonul I al spațiului euratlanic, respectiv pe frontul de est al acestuia, pentru contracararea acțiunilor imperiale ruse!

Pentru cei interesați, vă rog să consultați cărțile ”România – tensiuni geopolitice” – 2003, ”Geopolitica României” – 2005 și ”România în ochiul uraganului” – 2016. (Acestea pot fi comandate la Librăria Mihai Eminescu, Librarie.net și www.edituratopform.com)

Înainte de a citi, vă rog să urmăriți conferința de prersă a analistului american George Friedman: George Friedman, “Europe: Destined for Conflict?”

Trilaterala – este o formă de colaborare internaţională compusă din trei actori statali (non-statali), care generează sisteme geopolitice, discrete sau secrete, constituite în scopul promovării intereselor statelor participante în domeniile geostrategice, geopolitice, economice şi/sau militare, culturale şi religioase asigurând comunicarea factorilor de decizie în generarea unor strategii comune. Acestea au la bază modelul Comisiei Trilaterale constituite în anul 1973, din care fac parte 150 de membri, proveniţi din următoarele state: Austria, Belgia, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Norvegia, Polonia, Portugalia, Cipru, România, Slovenia, Spania, Suedia, Olanda şi Marea Britanie (Membrii Comisiei Trilaterale au ajuns la Bucureşti http://www.adevarul.ro/ actualitate/eveniment/Membrii_Comisiei_Trilaterale_au_ajuns_la_Bucuresti_0_35456499 9.html), 17 oct 2010, adevarul.ro). Construcţiile trilateralelor, la care România este parte, trebuie să aibă la bază, de regulă, principalele mecanisme şi procese euratlantice. Numai aşa pot deveni strategii de succes pentru România! Trilateralele reprezintă iniţiative de politică externă direcţionate către statele situate în „vecinătatea apropiată” a României, cu mare impact în plan geopolitic. Acestea au un rol foarte important în cooperarea transfrontalieră şi în generarea de strategii de securitate zonală şi/sau regională, pentru deţinerea puterii în spaţiile de interes. Plecând de la lucrarea Diplomacy a analistului Allan Calhamer, am căutat să analizăm partea teoretică a sistemului trilateralelor, constituite sau în curs de constituire, între actori zonali sau regionali. Este foarte interesant de observat relaţiile care se pot dezvolta în plan geopolitic, plecând de la „diplomaţia puterii”, în condiţiile modificării situaţiei geostrategice eurasiatice, pe direcţiile strategice nord – sud (istmul ponto-baltic: Marea Baltică – Marea Neagră) şi est – vest (Marea Caspică – Marea Neagră – Marea Mediterană). Noile evoluţii geopolitice şi strategice manifestate pe aceste axe (cum sunt: conflictele îngheţate, situaţia din Ucraina, Crimeea, orientările Turciei, BREXIT-ul şi resetarea UE, provocările DAESH şi migraţiile către Europa) ne impun analize şi variante complexe pentru „arena” regională şi continentală. Noile alianţe zonale şi/sau regionale impun reacţii pe măsură din partea actorilor implicaţi. Calhamer lansează provocarea triunghiului în diplomaţie. Noi vom lansa provocările trilateralelor, prin scenarii existente sau prognozate şi nu simple „grafice de interacţiuni”, care pot avea un oarecare impact teoretic şi nu practic aplicativ. În acest sens, am considerat că principalii actori care modelează strategiile europene sunt: SUA, Germania, Marea Britanie, Italia, Turcia şi Rusia, evoluţia relaţiilor dintre aceştia având o semnificaţie importantă în generarea potenţialelor interacţiuni pentru Polonia, România, statele din regiunea Mării Negre şi arealul baltic. Actualele trilaterale – şi aici ne vom referi la „troika europeană” (care va suferi mutaţii determinate de complexul proces de ieşire a Regatului Unit al Marii Britanii din UE), trilaterala Weimar (Germania – Franţa – Polonia) şi noul „Core” al UE (Germania – Franţa – Italia) – sunt coordonate de state care deţin puterea europeană: Germania şi Franţa – ca state membre UE – pe de o parte şi Rusia şi SUA ca puteri cu tendinţe globale. Bineînţeles, nu putem neglija impactul statelor emergente şi al formatelor economice de tip BRICS sau Shanghai! Relaţiile dintre aceşti poli de putere sunt de agresivitate / negociere (în cazul ideal, ambii actori au şanse egale şi pot realiza echilibrul regional, ceea ce nu se întâmplă în acest moment). Relaţiile cu ceilalţi actori (să le spunem de rang inferior, aşa cum sunt prezentaţi de către unii lideri europeni) sunt de intimidare sau trădare, în scopul atingerii obiectivelor strategice ale statelor poli de putere. Relaţiile dintre actorii zonali sunt de promovare a intereselor comune şi de promovare sau contracarare a strategiilor polilor de putere, în scopul generării atracţiei şi acceptării în sfera de influenţă a acestora, pentru scăderea în intensitate a tensiunilor şi presiunilor laterale zonale şi/sau regionale. Acceptarea Poloniei, României sau Statelor Baltice în sfera de influenţă a SUA sau Germaniei se materializează prin asigurarea securităţii zonale / regionale împotriva unor actori ostili. Este o realitate că evoluăm într-o lume globală, în care centrele de putere şi interacţiunile Centru – Periferie sunt definitorii pentru actorii statali din întregul „sat global”. „World” – aşa cum o percepem – se supune unor legi de compoziţie de o mare complexitate, cu interacţiuni – de multe ori, perverse – care ne „aruncă” în diferite categorii sau clasificări nefavorabile! În concepţia lui Yves Lacoste, lumea este fragmentată în spaţii care interacţionează de la Centru către Periferie. , subliniem că puterea, pentru sistemele geopolitice, are la bază trei mecanisme (care se regăsesc în cercetările lui Calhamer, dar şi ale lui R.J. Rummel): de schimb, de autoritate şi de coerciţie. La fel ca în grupurile microsociale (la nivel actor statal), vom observa că la nivelul sistemelor geopolitice – trilateralele, în cazul nostru, care pot fi deschise sau închise, în sensul că permit controlul, autonomia şi extinderea sau extincţia acestora -, spaţiul geopolitic, în care interacţionează cei trei actori statali, are la bază tipuri de sisteme politice şi ideologice diferite, care pot fi libertariene, autoritare sau totalitare. Aceste interacţiuni au fost foarte bine redate în modelul teoretic elaborat de către R.J. Rummel (Understanding Conflict and War, vol. 2: The Conflict Helix, capitolul 23), sub forma unui triunghi, edificator pentru studiul trilateralelor. În concepţia specialistului în conflicte, „acest triunghi reprezintă sistemele politice ale statelor… ca un echilibru al puterilor generale…” La nivelul acestor trilaterale ar trebui să se manifeste interacţiuni – care să consolideze încrederea şi solidaritatea -, omogenitatea structurii geopolitice, materializate într-un sistem de norme de drept comune, de continuitatea strategiei, de intenţionalitatea (scopul alianţei), de sarcina geostrategică (orientarea), de promovarea puterii alianţei şi de consolidarea autorităţii şi credibilităţii în arena internaţională. În proiectarea trilateralelor, va trebui să adoptăm strategia „win-win”! Acestea au drept scopuri: a. rezolvarea unor probleme comune privind creşterea încrederii şi toleranţei, înţelegerii şi relaţiilor de bună vecinătate, în special în zonele de graniţă unde se realizează tranziţia minorităţilor etno-confesionale; b. impulsionarea politică şi identificarea de noi modalităţi de cooperare prin implementarea de strategii comune care să crească eficienţa şi capacitatea de furnizare de servicii pentru locuitori de o parte şi de alta a frontierelor; c. transferul de experienţă şi know-how, atât pe palier guvernamental şi parlamentar, cât şi la nivel local în scopul coordonării politicilor de interes reciproc, cum ar fi cele din domeniul planificării regionale, dezvoltarea urbană şi rurală, protecţia împotriva inundaţiilor; d. identificarea unor aspecte comune specifice statelor componente în managementul şi controlul frontierei şi generarea unor organisme de cooperare transfrontalieră pentru susţinerea şi îmbunătăţirea activităţilor în aceste zone de tranzit; e. colaborarea în domeniile combaterii crimei organizate, a traficului ilegal cu arme, droguri, persoane etc; f. intensificarea cooperării în domeniul infrastructurilor de transport şi energetice, al schimburilor economice şi comerciale şi dezvoltarea relaţiilor în domeniul turismului; g. asigurarea unei zone de securitate şi stabilitate într-o zonă importantă a Europei; h. transferarea experienţei româneşti în domeniul construcţiei democraţiei şi a statului de drept în statele care doresc să adere la spaţiul euratlantic; i. cooperarea în domeniul afacerilor interne; j. diminuarea efectelor conflictelor îngheţate sau ale conflictelor militare zonale; k. susţinerea culturală şi umanitară a comunităţilor etnico-confesionale din spaţiul trilateral; l. combaterea migraţiei ilegale; m. elaborarea de strategii pentru realizarea unor intervenţii rapide în cazuri de urgenţă la calamităţi şi dezastre naturale; n. dezvoltarea relaţiilor intercomunitare în cadrul regiunilor de cooperare transfrontalieră; o. sprijinirea iniţiativelor private; p. realizarea de conexiuni la nivelul mediului ştiinţific şi academic, în scopul elaborării unor strategii care să asigure interconectare şi dinamism cu mecanismele euratlantice; r. promovarea strategiilor de protecţia mediului, diminuarea vulnerabilităţii la dezastrele naturale sau antropice, etc; s. dezvoltarea de parteneriate strategice la nivel UE şi NATO, altele decât cele comunitare sau Nord-Atlantice.

Sinergia mărilor intracontinentale cu extindere geopolitică tricontinentală

Extinderea UE a determinat modificări majore în spaţiul european, impunând noi provocări geopolitice pentru actorii europeni, asiatici şi africani. Modificarea graduală a frontierelor UE a determinat reacţii din partea Rusiei şi a generat noi riscuri de securitate, dar şi noi oportunităţi, pentru statele din spaţiile adiacente Uniunii, care au trebuit să îşi adapteze strategiile şi să îşi ajusteze politica externă. Bineînţeles, aceste manifestări s-au produs şi la nivelul statelor care au aderat la UE. România, odată cu aderarea, a fost nevoită să îşi redefinească priorităţile în relaţiile cu vecinii şi să genereze strategii speciale de vecinătate consolidată, fiind la frontiera estică a organizaţiei. În acelaşi timp, ca stat maritim cu extensie eurasiatică s-a integrat în programele majore definitorii şi s-a aliniat la iniţiativele constructive privind Sinergia Mării Negre, Uniunea pentru Mediterana şi Parteneriatul Estic. Chiar dacă nu a făcut parte din Procesul Barcelona – o strategie a Parteneriatului EUROMED, România a fost interesată de evoluţiile acestui proiect cu impact asupra Zonei de Cooperare Lărgită a Mării Negre. În parteneriatul pontic au fost atrase şi unele state care nu aveau ieşire la Marea Neagră, cum ar fi Serbia, Grecia, Azerbaidjan, Armenia şi Republica Moldova. Odată cu aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, iniţiativele regionale promovate de statele din bazinul pontic s-au concentrat, în special, în domeniile economic şi al cooperării între statele central şi sud-est europene. Începând cu 11 aprilie 2007 s-a pus în aplicare Black Sea Synergy Paper, document ce reprezintă o iniţiativă europeană de cooperare regională, având ca membri principalele state riverane bazinului pontic: Bulgaria, România, Ucraina, Rusia, Georgia şi Turcia, iar Armenia, Azerbaidjan, Rep. Moldova şi Grecia ca state relevante pentru strategiile din regiune (ca localizare geografică şi relaţii de cooperare anterioare). Obiectivul principal al Sinergiei Mării Negre este dezvoltarea cooperării în bazinul pontic, cât şi între regiune şi UE, având ca obiecte de cooperare: promovarea democraţiei în statele non-UE, respectarea drepturilor omului şi a bunei guvernări, managementul circulaţiei persoanelor şi ameliorarea climatului de securitate prin măsuri concrete de combatere a migraţiei ilegale şi a crimei organizate, promovarea rolului activ al UE în soluţionarea conflictelor îngheţate, securitatea energetică şi promovarea surselor alternative de energie, cât şi îmbunătăţirea infrastructurii energetice, dezvoltarea transporturilor şi a rutelor energetice şi comerciale dintre statele partenere şi UE, protecţia mediului şi a sistemelor ecologice, promovarea ocupării forţei de muncă, dezvoltarea regională. În prezent, o parte din obiectivele Sinergiei Mării Negre au fost preluate de către Parteneriatul Estic, România având sarcina ingrată de a relansa acest proiect european. În cadrul proiectului, România a promovat şi a susţinut Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat, la care au fost parte Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Moldova, Turcia şi Ucraina. În acelaşi timp s-a avut în vedere atragerea, cu statut de parteneri egali, a Rusiei şi Turciei, ca actori importanţi în parteneriatul cu UE. Pe timpul contactelor diplomatice s-au definit ariile de cooperare prioritare privind securitatea, promovarea stabilităţii politice şi democraţiei, cooperarea în domeniile energetic (coridorul energetic transcaspic şi trans-pontic, realizarea proiectelor energetice vitale pentru UE, cum sunt NABUCCO sau Constanţa – Trieste etc), utilitatea proiectului de construire a unei autostrăzi în zona litoralului Mării Negre, dezvoltarea infrastructurilor portuare la Burgas, Constanţa, Mangalia şi Varna etc. Chiar dacă Sinergia Mării Mediterane avea ca scop diminuarea rolului Mării Negre, România a susţinut iniţiativa preşedintelui Sarkozy de relansare a „Procesului Barcelona: Uniunea pentru Mediterana”, considerând că oportunităţile oferite de proiectul francez oferă dezvoltarea la alte cote a afacerilor promovate de statele riverane la Marea Neagră. În orice caz, România şi-a demonstrat abilitatea de a fructifica orice scenariu, devenind un vector de stabilitate şi securitate în zonă, promovând iniţiativele regionale complementare, chiar dacă a avut de contracarat reticenţele Rusiei şi Ucrainei. Modelul EUROMED a căutat, ca şi parteneriatul dezvoltat în Marea Neagră, să vizeze realizarea graduală a unei zone de pace, prosperitate şi stabilitate în regiune, mai ales pentru statele care nu aveau o perspectivă de aderare la UE. EUROMED s-a dorit a fi un parteneriat multilateral menit a spori potenţialul pentru integrarea şi coeziunea regională, care să atragă în sfera de influenţă a Uniunii Europene statele africane, precum: Mauritania, Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, dar şi cele din Orientul Mijlociu, cum ar fi: Iordania, Autoritatea Palestiniană, Israel, Liban, Siria, Turcia şi Albania. În acelaşi timp, după modelul Zonei de Cooperare Extinse a Mării Negre au fost atrase şi o serie de state europene, cum sunt: Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru şi Monaco.

Sistemul geopolitic al Mării Negre

Caracterul geopolitic pontic se relevă prin poziţia Mării Negre faţă de România şi statele riverane: Suprafaţă = 413.490 km²; Lungimea ţărmului = 4.075 km; Lungimea ţărmului românesc = 244 km; Comunică cu: Marea Marmara, Marea Egee şi Marea Mediterană. Aceste dimensiuni dând favorabilitate geopolitică României, atât pentru zona de interes Marea Neagră, cât şi ţărilor riverane bazinului maritim, pentru România. Fiind o mare continentală închisă, controlată în special de strâmtorile Bosfor şi Dardanele, legăturile comerciale de-a lungul timpului au fost controlate de greci, romani, otomani, turci. Dezvoltarea porturilor antic Tomis, Callatis, Histria, templul lui Achile pe ţărmul Bosforului, hegemonia Bizanţului şi stăvilirea comerţului veneţian şi genovez, revărsarea turcă după cucerirea Constantinopolelui, sunt câteva dintre evenimentele istorice marcante ale spaţiului pontic. Denumită în antichitate de romani, Pontus Euxin, loc de exil al autorului Tristelor, Ovidiu, a fost marcată de următoarele momente semnificative:

În 1538 în urma luptelor cu turcii, Petru Rareş pierde Bugeacul şi influenţa asupra Insulei Şerpilor; În 1656 dinastia Romanovilor dă puteri depline şi legitime Moldovei asupra Bugeacului şi cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă; În 1711, tratatul încheiat între Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, consfinţeşte graniţele Moldovei din timpul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt; În 1812, în urma Tratatului de pace de la Bucureşti, Rusia anexează teritoriul istoric românesc din estul Moldovei, cuprins între Prut şi Nistru, cât şi Insula Şerpilor; În 1856 prin Tratatul de pace de la Paris (ca urmare a războiului Crimei 1853-1856), Rusia cedează Moldovei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail cu Delta Dunării, Insula Şerpilor revine Dobrogei (ocupată în continuare de turci); Tratatul de pace de la San Stefano, prin care Imperiul Otoman cedează Rusiei şi Sangeacul Tulcei (districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Medgidia), insulele Deltei Dunării şi Insula Şerpilor; La 1 decembrie 1918 se desăvârşeşte România Mare (unirea cu Bucovina la 28 septembrie şi cu Transilvania la 1 decembrie), Insula Şerpilor revenind României; Tratatul de pace de la Paris din 1947 avea să aducă pierderea Insulei Şerpilor şi stabilirea arbitrară a graniţelor, fără a ţine cont de etnie, tradiţie, limbă, religii. Spaţiul geostrategic este dat de poziţia şi relaţiile fundamentale ale ţărilor riverane bazinului pontic cu zona imediată a Mării Mediterane. România dispune în mod firesc de drepturile economice şi strategice ale zonei, iar prin poziţia prioritară faţă de axa dunăreană, i se conferă un ral geopolitic important în direcţia promovării, medierii şi cooperării inter-regionale. Individualitatea spaţiului românesc, prin caracterul de ţară carpatică, danubiană şi pontică, aspectele geopolitice carpatice, danubiene şi pontice, ne dau integralitatea în spaţiul european actual. Marea Neagră aavut şi are un statut contestat în lumea ştiinţifică, în funcţie de orientările geografice, geopolitice şi geostrategice ruse, turce, euratlantice sau germane. În orice caz, de la dominaţia greco-romană la cea euratlantică, a avut statutul de lac sau mare închisă, de mică sau mare importanţă geostrategică, în funcţie de evenimentele istorice care s-au manifestat în acest areal. Cert este că a reprezentat permanent o punte eurasiatică şi o falie strategică dintre civilizaţiile europene şi asiatice. Sistemul geopolitic al Mării Negre reprezintă, alături de cel Carpatic şi cel Danubian, cel mai vechi sistem geopolitic european, având o însemnătate strategică deosebită pentru România şi spaţiul euratlantic. Din punct de vedere istoric, spaţiul pontic a reprezentat teatrul de confruntare al marilor puteri, deoarece prin „cheile” sistemului – strâmtorile Bosfor şi Dardanele (controlate de Turcia şi obiect de dispută cu Rusia) şi peninsula Crimeea (cu bazele navale Sevastopol, Simferopol şi Balaklava – obiect de dispută între Rusia şi Ucraina), Marea Neagră a reprezentat şi reprezintă polul de atracţie a alianţelor militare şi a schimburilor economice, căpătând o nouă perspectivă după 1989. Elementele sistemului: a. actori statali: Rusia, Ucraina, Republica Moldova, România, Bulgaria, Grecia, Turcia şi Georgia; b. axe maritime: axa ponto-danubiană, axa mediterano-pontică, axa ponto-baltică şi axa ponto-caspică; c. axe strategice: Bucureşti – Sofia, Bucureşti – Ankara, Bucureşti – Moscova, Bucureşti – Kiev, Moscova – Ankara, Moscova – Sofia; d. zone de interzis: strâmtorile Bosfor, Dardanele şi Kerci; e. zone de conflict: Insula Şerpilor (disputată de România cu Ucraina); frontiera maritimă româno-bulgară; conflictele îngheţate din Transnistria, Abhazia, Adjaria, Osetia de Nord, Osetia de Sud; statutul Crimeei; statutul zonelor cu populaţie preponderent rusă din Ucraina şi Republica Moldova; statutul regiunii găgăuze din Republica Moldova; delimitarea zonelor de pescuit; statutul flotei ruse în Marea Neagră; extinderea NATO în defavoarea Rusiei; extinderea UE în defavoarea Rusiei; controlul rus al resurselor energetice destinate UE; inelul rutier litoral al Mării Negre; infrastructura portuară; trasee energetice. e. Cheile sistemului geopolitic: strâmtoarea Bosfor; strâmtoarea Dardanele; strâmtoarea Kerci; insula Şerpilor; zona portuară Constanţa – Agigea; gurile de vărsare a fluviului Dunărea; f. Parteneriate şi organizaţii regionale sau cu influenţă regională: Zona de Cooperare Economică a Mării Negre; GUUAM; Parteneriatul Estic; V4+; Tratatul de Securitate în Zona Mării Negre; Uniunea Vamală Eurasiatică; UE; NATO. A treia mare, ca suprafaţă, în topul european, după Marea Mediterană şi Marea Nordului, Marea Neagră are ieşire către Oceanul Planetar prin conexiunea cu Marea Marmara şi Marea Mediterană, oferind la rândul său conexiunea Mării Azov, prin strâmtoarea Kerci, cu acesta. Caracteristicile statelor pontice: a. caracteristicile bazinului pontic: lungime litoral – 4.000 km: Bulgaria – 7%, Georgia – 8%, România – 7%, Rusia – 15%, Turcia – 33%, Ucraina – 30%; suprafaţă bazin – 423.480 km²; lungime bazin – 1.148 km (între Curgas şi r. Inguri); lăţime bazin – 670 km (între Oceanov şi Capul Ereğli). Dacă vom analiza acest areal din punct de vedere geostrategic, vom constata următoarele: 1. din punct de vedere strategic, statele pontice au suficiente resurse de reafirmare a rolului avut pe Drumul Mătăsii – adevărată axă geopolitică şi geoistorică eurasiatică -, care demontează eurasianismul rus; 2. conflictualitatea din statele riverane bazinului pontic are rădăcini istorice, grefate pe ideologia sovietică rusă; 3. implementarea economiei de piaţă, a democraţiei şi drepturilor omului în statele ex-sovietice va crea dezechilibre majore de securitate, neacceptate de către Moscova; 4. reconfigurarea mediului regional de securitate va fi considerată ca o ingerinţă euratlantică în zona de influenţă rusă, determinând un proces complex şi contradictoriu ce va inflama arealul conflictelor îngheţate, cu descărcări către zonele fierbinţi din Balcani, Orientul Mijlociu şi statele islamice; 5. tendinţele Rusiei de a deţine supremaţia în Marea Neagră vor avea efecte conflictuale pe axa eurasiatică, inflamând Turcia, Iranul şi statele din Asia Centrală pe axa Marea Caspică – Oceanul Indian; 6. moştenirea sovietică a frontierelor arbitrar construite în perioada stalinistă va avea descărcări asupra echilibrului de securitate în statele ex-comuniste din spaţiul euratlantic. În acest context, eforturile internaţionale ale furnizorilor de securitate cu rol global (ONU, OSCE, NATO şi UE) sau regional sunt foarte mari pentru a reechilibra relaţiile dintre statele riverane şi a stinge conflictele generate de secole de imperiile eurasiatice; 7. dificultatea impusă de eliminarea vulnerabilităţilor regionale sistemice, procesuale şi temporale, în  contextul extinderii şi implementării strategiilor euratlantice; 8. creşterea în intensitate a „bătăliei” pentru resurse va avea noi forme de manifestare, mergând până la reconfigurarea frontierelor naţionale; 9. escaladarea criminalităţii transfrontaliere pe axa asiatico-europeană, ş.a. În noua arhitectură de securitate, va trebui să avem în vedere noile evoluţii şi abordări regionale, cu efecte ireversibile în balanţa puterii actorilor principali, pe axa euratlantică – eurasiatică, evoluţii care vor fi determinate de: 1. rolul de falie geopolitică şi geostrategică, cu manifestări complexe culturale, etnico-confesionale, ideologico-electorale şi lingvistice; 2. generarea unei geostrategii unice, constituită în liant geopolitic al statelor riverane; 3. intersecţia axelor ponto-caspice şi ponto-baltice pe falia eurasiatică; 4. ntersectarea coridoarelor strategice energetice eurasiatice, ce pot determina activarea porturilor pontice şi a axei danubiene; 5. intersectarea rutelor comerciale eurasiatice; 6. potenţialul de hidrocarburi, alimentar, turistic şi de mediu. 8. Miza actuală – Crimeea, care împarte Marea Neagră în două părţi simetrice de 250 km fiecare – şi relaţiile destul de reci dintre statele din arealul pontic determină o dificilă colaborare şi asigurare a unei securităţi zonale. România, ca stat pontic, are marea şansă – din nefericire neexploatată pe deplin de strategiile autohtone – economico-geopolitice, de a fi punte de legătură eurasiatică. Acest atu favorizează geopolitic şi energetic România, pe axele maritime: Marea Mediterană – Marea Neagră – Marea Caspică, fluvială: ponto-danubiană şi terestră: est-vest şi sud-est (aflate în prezent sub control rusesc!). Prin zona pontică naţională, România reprezintă avanpostul strategic al NATO şi UE, de însemnătate majoră alături de Turcia şi Bulgaria, în cazul încordării relaţiilor dintre spaţiile strategice euratlantic şi rus. În acelaşi timp, România şi Turcia pot monitoriza spaţiul adiacent Mării Negre, în care se manifestă conflictele „conservate” de către Rusia: Cecenia, Nagorno-Karabah, Osetia de Sud, Abhazia, Adjaria, Transnistria, Daghestan, Crimeea, Inguşetia. Ucraina – deşi a escaladat de mai multe ori, după 1989, conflictele diplomatice în relaţiile cu România şi a pendulat permanent între Estul rus şi Vestul euratlantic – este unul din actorii regionali importanţi, evoluţiile din acest stat având efecte directe sau indirecte asupra stabilităţii regiunii pontice şi securităţii proiectelor energetice europene. Deşi Ucraina doreşte, pe de o parte, să părăsească zona de influenţă rusă – ceea ce a determinat relaţii tensionate şi conflicte militare moderate, în condiţiile în care minoritatea rusă şi populaţia pro-rusă doreşte fragmentarea acestui stat şi alipirea la Rusia – şi să se îndrepte spre spaţiul euratlantic, iar pe de altă parte – ca urmare a ameninţărilor energetice şi în mare măsură politice, Kievul face un joc duplicitar care măreşte insecuritatea şi instabilitatea în bazinul Mării Negre. Pe litoralul de sud, Turcia – pivot al SUA şi stat membru NATO – a încheiat un parteneriat strategic cu Rusia şi Ucraina, în scopul securizării bazinului pontic, în contextul în care România poate fi un furnizor de securitate credibil, ca stat euratlantic. Cu toate acestea, parteneriatele dintre Turcia şi Rusia au avut ca scop protejarea investiţiilor energetice, pentru a nu afecta livrările de hidrocarburi – provenite din spaţiul ex-sovietic – spre ceilalţi parteneri comerciali eurasiatici.

Vis-à-vis de România, Rusia şi-a manifestat o atitudine refractară, folosind fără succes „arma politică”, dar reuşind să blocheze şi să boicoteze proiectele regionale iniţiate de partea română, cum sunt conducta petrolieră Constanţa – Trieste şi gazoductul NABUCCO. cu impact pe termen lung şi mediu asupra blocurilor politico-militare şi economice europene şi asiatice -, altele decât cele de până în anul 1989. Aceste elemente geostrategice, determinate de poziţia geografică, ne îndreptăţesc să afirmăm că România este o poartă comercială sud-estică europeană, asemănătoare Olandei, care reprezintă poarta nord-vestică a Europei, manifestată prin: a. zonele libere economice: Sulina la Marea Neagră; Ungheni şi Giurgiuleşti pe Dunăre; cele realizate cu Ungaria, Bulgaria şi Serbia pe fluviul Dunărea; b. conectarea la reţeaua internaţională de transport a resurselor energetice prin magistralele Iran – Europa Centrală şi Caucaz – Europa Centrală; c. rutele comerciale s-au dezvoltat pe relaţiile Burgas şi Varna în Bulgaria, Constanţa şi Agigea în România, Odessa şi Crimeea în Ucraina şi Novorosiisk (complex petrolier accesibil navelor de 200.000 t) în Rusia; d. traficul maritim prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele este de valoare apropiată cu cele din Panama şi Suez, iar dezvoltarea impusă de exporturile de resursele energetice provenind din Federaţia Rusă ar putea reactiva portul Constanţa ca cel mai mare port la Marea Neagră şi, posibil, refacerea flotei româneşti; e. limitarea proiectelor energetice de către Turcia, care invocă securitatea navigaţiei şi protecţia mediului marin, face ca exporturile petroliere din Federaţia Rusă să nu se realizeze prin strâmtori, ci prin porturile turceşti de la Marea Mediterană sau pe uscat prin tranzitarea Ucrainei, României şi Bulgariei. Marea majoritate a analiştilor privesc aceste noi provocări geopolitice prin prisma resurselor energetice, ignorând „tectonismul” arealului pontic, determinat de evenimentele istorice şi de structura statelor-elemente ale sistemului geopolitic. Arealul pontic trebuie abordat prin prisma axelor şi faliilor care se intersectează în zonă: culturale, religioase, lingvistice şi demografice, la care se adaugă cele politice, militare şi economice. Această construcţie reală are la bază conflicte latente, controlate de către puterile regionale, cu un mare risc de securitate. Să ne justificăm: a. arealul pontic reprezintă acumularea tensiunilor determinate de contradicţiile religioase – moştenite istoric – dintre islamism şi creştinism, cât şi arealul de „descărcare” a tectonismului caucazo-caspic, determinat de conflictele îngheţate din spaţiul ex-sovietic; b. aici se confruntă ideologiile occidentale, cu cele ruse şi asiatice; c. reprezintă o conexiune geostrategică şi geopolitică de maximă importanţă pentru stabilitatea eurasiatică; d. din spaţiul pontic se pot dezvolta coridoare şi rute optime de transport al resurselor energetice asiatice prelucrate în statele riverane Mării Negre, către Marele Ocean Planetar; e. statele riverane bazinului pontic – dispuse pe axele ponto-caspică şi ponto-baltică – sunt implicate în jocuri politice, diplomatice, economice, militare, geopolitice şi geostrategice de intensitate şi complexitate ridicată, având la bază strategiile anti-occidentale ruse şi penetrarea spaţiului clasic de influenţă rus de către strategiile euratlantice; f. preia o parte din tensiunile din Orientul Mijlociu, pe axa mediterano-pontică şi pe falia anatolică; g. Marea Neagră este esenţială pentru NATO şi UE, Statele Baltice – Polonia – România – Turcia fiind pe falia UE + NATO – Rusia, reprezentând conexiunea eurasiatică în ceea ce priveşte resursele energetice, controlate – într-o oarecare măsură – de Rusia; g. concurenţa dintre actorii statali şi non-statali din regiune şi actorii globali, cu interese strategice eurasiatice; h. tendinţa Rusiei de a deţine controlul asupra resurselor energetice (provenind din Rusia, Kazahstan, Azerbaidjan, Turkmenistan, Iran – statele caspice neputând desface gaz către Europa de Vest decât prin infrastructura rusă) necesare statelor din spaţiul ex-sovietic (în special Armenia, Georgia, Ucraina şi Belarus) şi statelor membre UE (în special Polonia, Germania, Cehia, Slovacia, Ungaria, Austria şi Croaţia) în scopul menţinerii puterii regionale şi a sferei de influenţă, prin „arma energetică”; i. tendinţa Rusiei de a atrage în sfera de influenţă Bulgaria şi Serbia, prin crearea unui culoar dobrogean, care ar interzice accesul României la Marea Neagră; j. Rusia doreşte deţinerea supremaţiei în Marea Neagră, pentru a impune strategii care să îi permită libera trecere prin Bosfor şi Dardanele a flotei militare dislocate în Marea Neagră; k. tendinţa Rusiei de a deţine controlul asupra gurilor Dunării, în scopul impunerii influenţei sale pe axa strategică europeană ponto-danubiană; l. contracararea strategiilor energetice ruse, prin dezvoltarea proiectelor Baku – Supsa, Constanţa – Trieste, NABUCCO şi AGRI, ultimele două blocate de către Rusia în scopul menţinerii monopolului traseelor energetice ruse către UE (conducta Novorosiisk – pe litoralul estic al Mării Negre -, gazoductul South Stream (strategia rusă de a constitui alianţe cu ENI, E.ON şi TOTAL ar putea incomoda realizarea proiectelor energetice a le UE) – pe litoralul vestic al Mării Negre, unde Bulgaria este zonă de tranzit -, conducta de petrol AMBOS, care tranzitează Bulgaria – Macedonia – Albania). Ca urmare, Rusia a condiţionat susţinerea proiectului NABUCCO de includerea sa în proiect, fapt respins de UE prin implicarea indirectă prin deţinerea de acţiuni la compania OMV, cât şi prin administrarea cantităţilor tranzitate prin terminalul de gaz de la Baumgarten, din Austria, statul rus poate deveni parte a acestui proiect; m. blocarea proiectelor de dezvoltare a euroregiunilor europene pe teritoriul statelor ex-sovietice Republica Moldova şi Ucraina; n. impunerea punctului de vedere rus în cadrul Zonei de Cooperare Economică a Mării Negre şi GUUAM; o. impunerea de restricţii statelor ex-sovietice pontice în scopul blocării parteneriatului estic şi începerii negocierilor de aderare la UE şi integrare în spaţiul NATO; p. divergenţe regionale privind delimitarea platoului continental al Mării Caspice şi a zonelor de extracţie a hidrocarburilor şi a frontierelor maritime; r. strategiile Rusiei, propagate în Europa prin Gazprom, au ca rol să stopeze iniţiativele de promovare a proiectelor privind energia regenerabilă şi accentuarea crizei energetice în interiorul UE, pentru a deveni furnizor indispensabil. În acest sens, Rusia blochează axa ponto-caspică şi caută să menţină în aria sa de atracţie statele din fostul bloc comunist. În acelaşi timp, caută să diminueze tendinţele Turciei de a se transforma în „nod energetic” şi nu doar un coridor de tranzit.
Evoluţiile din statele riverane bazinului pontic au generat schimbări esenţiale – structurale şi ideologice – în abordările geopolitice şi geostrategice, cu impact, nu tocmai favorabil, pentru ţara noastră, manifestate prin: escaladarea concurenţei, noi politici energetice, şantajul energetic, migrarea centrului de importanţă a interesului principalilor poli de putere pe axa ponto-caspică („poartă de intrare” economică şi politică a Uniunii Europene şi spaţiu de tranzit între producătorii central-asiatici şi marii consumatorii europeni de energie). În acest context complex, mutaţiile profunde din spaţiul pontic au avut drept rezultat creşterea însemnătăţii geopolitice şi geostrategice a României – care se află dispusă la confluenţa vectorilor de instabilitate regională generaţi de către schimbările geopolitice care au dominat ultimul deceniu al secolului trecut –, manifestată prin: 1. axa ponto-caspică se transformă în axă eurasiatică energetică, rolul portului Constanţa fiind determinant în distribuirea resurselor energetice către nordul Europei, prin activarea axei ponto-danubiene şi finalizarea reţelelor de căi de rulare rutiere şi de cale ferată; 2. teritoriul României ar putea fi tranzitat de infrastructura de transport a resurselor energetice caspice către Europa, în condiţiile în care reţeaua autohtonă de oleoducte este supradimensionată, operabilă şi securizată; 3. retehnologizarea, prin fonduri europene, a rafinăriilor româneşti – şi în mod cu totul special a celei de la Midia – Năvodari – ar furniza produse finite către UE; 4. modernizarea combinatelor petrochimice – care nu funcţionează la întreaga capacitate – ar relansa economia naţională şi ar asigura necesarul de produse petrochimice pentru piaţa europeană; 5. negocierile pro-active cu SUA – NATO, China şi UE ar avea ca finalitate valorificarea reală a infrastructurilor de transport şi de prelucrare şi ar favoriza economia românească, dacă s-ar genera strategii unanim acceptate de UE; 6. rolul geostrategic al României – ca stat euratlantic – ar creşte în importanţă, ca furnizor de securitate, pe axa ponto-caspică şi ar stopa tendinţele expansioniste ale Rusiei; 7. dezvoltarea proiectelor energetice pe teritoriul României ar reduce riscurile de securitate ale acestora; 8. deschiderea parteneriatului strategic energetic cu Republica Azerbaidjan şi Georgia ar fi de însemnătate pentru Europa şi ar promova interesele celor trei state implicate; 9. actualizarea strategiilor româneşti în bazinul pontic şi atragerea UE în realizarea acestora ar determina creşterea rolului strategic la României în regiune. Interesele geopolitice şi geostrategice ale României în bazinul pontic sunt multiple, iar strategiile dezvoltate pe baza acestei vecinătăţi pot aduce beneficii foarte mari statului nostru. Aceste interese sunt de factură: a. politică – prin Marea Neagră, România are acces la Marele Ocean Planetar (sursă de putere politică şi economică), conferind ţării noastre (după integrarea în NATO şi aderarea la UE) statutul de putere maritimă mijlocie. Acest statut este determinat de către atuul geostrategic de deţinere a unui segment foarte important din fluviul Dunărea şi din litoralul pontic, cât şi de dezvoltarea parteneriatelor strategice cu statele riverane bazinului danubiano-pontic, de importanţă pentru spaţiul euratlantic; b. economică – implicarea României în proiectele regionale de dezvoltare economică, socială, turistică, comercială, cât şi a Noului Drum al Mătăsii, în colaborare cu statele asiatice – proiect la care am fost boicotaţi de către Rusia; c. securitară – România este donor de securitate pentru statele aflate în procese de aderare la structurile euratlantice, dar şi pentru cele în care se manifestă efectele „conflictelor îngheţate”; d. militară – atragerea statelor riverane la proiectele de cooperare militară NATO: managementul spaţiului aerian, implementarea sistemului de avertizare timpurie, realizarea unor capabilităţi flexibile şi rapide, acordarea de sprijin logistic – sub forma eforturilor de realizare a unei „securităţi cooperative” -, s-au finalizat prin parteneriate economice, culturale, ecologice şi militare având ca efect potenţial stabilitatea ridicată; e. ştiinţifică şi tehnologică – participarea României la cercetarea ştiinţifică în domeniul maritim şi naval (Romeo Boşneagu, România – interese la Marea Neagră, Sesiunea de comunicări ştiinţifice, Sibiu, 2001, Academia Forţelor Terestre, 2001, pp. 55-58); f. non-guvernamentală – deschiderea de colaborări dintre ONG-urile din România şi cele din celelalte state pontice au determinat schimbări pozitive în abordările privind libertăţile şi drepturile omului, cât şi reformarea şi adaptarea legislaţiilor naţionale în scopul democratizării unor areale.

Sistemul geopolitic DANUBIAN

Considerată, pe bună dreptate, axa geopolitică a Uniunii Europene şi frontiera de nord a Peninsulei Balcanice, Dunărea se manifestă ca o realitate esenţială pentru Europa în efortul de a-şi redefini rolul geopolitic şi geoeconomic în epoca globalizării. Afirmarea Uniunii Europene ca forţă globală care este un proces în derulare este direct legată de integrarea ţărilor din regiunea dunăreană în instituţiile europene. Asumarea de responsabilităţi sporite de către liderii Uniunii Europene în soluţionarea crizelor îndeosebi în Balcani, va duce la creşterea interesului pentru apărarea în comun a sudului continentului. Rolul geopolitic al Dunării este recunoscut nu numai de poziţia acesteia ca arteră de legătură, ci şi prin funcţiile istorico-sociale determinate de implicaţiile în întreg spaţiul sud-estic şi balcanic, central şi central-occidental. Astfel, zona dunăreană a fost factorul dezvoltării legăturilor comerciale şi spaţiul de adăpost şi securitate pentru popoarele care îl locuiesc. Geopolitica românească este strâns legată de rolul pe care îl are România, care s-a manifestat pregnant în istorie (mai ales în unitatea naţională a poporului român). Momentele semnificative ale istoriei româneşti, cum ar fi: Pacea de la Passarowitz (în urma războiului austro-turc din 1716-1718) dă dreptul Imperiului Habsburgic să navigheze pe toată Dunărea fără a intra însă în Marea Neagră; Pacea de Kuciuk Kainargi (1774) dă dreptul Rusiei să pătrundă pe Dunăre şi în Marea Neagră; Pacea de la Bucureşti (mai 1812) stabileşte anexarea ţinutului românesc dintre Prut şi Nistru, Rusiei (Rusia devine suverana Dunării); Pacea de la Adrianopole stabileşte preluarea raialelor turceşti, de pe malul stând, de către Moldova şi Muntenia, Dunărea devenind graniţa naturală sudică a Principatelor Româneşti; În 1856 România recapătă cele trei judeţe din sudul Basarabiei, având control deplin asupra gurilor Dunării; Anul 1878 este an de referinţă în avantajele geopolitice oferite de Dunăre, atrăgând Anglia în zona Dobrogei. Canalele artificiale Rhin – Main şi Dunăre – Marea Neagră, au deschis noi perspective ţărilor dunărene. În peisajul european, realizându-se unificarea porturilor Rotherdam (port la Marea Nordului) şi Constanţa (port la Marea Neagră), în acest cadru fiind demn de reţinut că la “naştere” Dunărea este germană, iar la vărsare, Dunărea este “română”. Dunărea este în prezent o axă economică a integrării europene ce trebuie reactivată iar în viitorul apropiat, în condiţiile globalizării, o axă a integrării euroasiatice. Valoarea sa economică va creşte în condiţiile sporirii interesului SUA faţă de Balcani atât din punct de vedere geopolitic cât şi geoeconomic. După repetate ezitări de a se angaja într-o politică europeană, ultimele evenimente politico-militare din Orientul Apropiat demonstrează că SUA sunt interesate să se implice în zona gurilor Dunării. Extinderea NATO până la gurile Dunării asigură fluviului cel mai sigur sistem de securitate, în condiţiile în care Rusia devenită după 1991 putere regională, a fost îndepărtată de la gurile Dunării, odată cu independenţa Ucrainei. Regele Carol I a iniţiat un program de ample lucrări pentru valorificarea spaţiului geoeconomic al României. Una dintre aceste lucrări a fost podul de la Cernavodă, pod ce a deschis drumul către Marea Neagră. Într-o conferinţă ţinută în 1921, George Vâlsan arăta că „Dunărea e singurul fluviu însemnat al Europei care, spre deosebire de mai toate celelalte care se îndreaptă spre nord sau spre sud curge de la vest-est tocmai prin centrul Europei alcătuind o arteră care poate fi navigabilă pe o lungime de 2 600 km”. În acelaşi an, Grigore Antipa în studiul Dunărea şi problemele ei economice, ştiinţifice şi politice afirma că „înainte de toate, marea importanţă a Dunării stă mai cu seamă, în poziţia ei geografică şi în direcţia cursului ei; căci traversează întreaga Europă, de la apus la răsărit, ea reprezintă calea naturală cea mai dreaptă care leagă centrele mari de producţie naturală din Asia şi centrele mari de populaţie şi de industrii care consumă sau prelucrează acele produse în mijlocul Europei”. După 1964, începe să se manifeste concepţia geoeconomică şi geopolitică tradiţională a României, prin iniţiativa de a se realiza complexul fluvio-maritim Rhin-Dunăre-Marea Neagră, în condiţiile unei presiuni geopolitice ruseşti, a cărei ţintă era să blocheze iniţiativa românească. Cu toate sacrificiile, România a realizat Canalul Dunăre – Marea Neagră, canal care a deschis noi perspective traficului fuvialo-maritim, din nefericire stopat de conflictul şi embargoul din fosta Iugoslavie. Boom-ul ţiţeiului din zona Mării Caspice şi regruparea intereselor marilor puteri şi organismelor internaţionale, a deschis o nouă perspectivă colaborării statelor din spaţiul ponto-danubian. Acum, când situaţia din fosta Iugoslavie permite, axa Rhin – Main – Dunăre poate să lege Marea Neagră cu Europa Occidentală. Valoarea economică a Canalului care are meritul de a lega Dunărea direct de portul Constanţa, a crescut după 1990 în condiţiile noilor raporturi economice dintre Europa şi Asia Centrală. În 1992 s-a finalizat celălalt proiect major de navigaţie de pe Dunăre prin intrarea în exploatare a Canalului Dunăre-Main-Rhin a cărui construcţie începuse încă din 1923. Se realiza astfel o arteră de navigaţie continentală Dunăre-Main-Rhin care lega Marea Neagră de Marea Nordului, stabilind o legătură pe apă directă între Constanţa şi Rotterdam. Fluviul este factorul esenţial pentru integrarea europeană a două regiuni, în trecut sensibile, ale continentului care sunt Europa Centrală şi Balcanii. Două rute pleacă pe Dunăre de la Belgrad una în amonte, către nord-vest, duce până la Budapesta şi Viena şi, mai departe, până la Praga, Dresda şi Berlin; alta, în aval, către est, duce până la Bucureşti şi în cele din urmă, la Odessa. Alte două mari rute pornesc din marea răspântie constituită de Belgrad, pe uscat. Una de-a lungul Savei până la Zagreb şi, de aici, la Ljublijana (Laibach). A doua cale urmează valea Moravei până la Scopje, apoi pe valea Vardarului (în greacă Axios, până la Salonic). Lungimea totală a căii navigabile este de 2.600 km, desfăşurată între Ulm (Germania) Sulina (România), relevând semnificaţiile geopolitice pentru Europa, ar şi caracteristici particulare (regionale, naţionale, locale). Cursul Dunării are următoarea repartiţie: Germania = 6.317 km, Germania şi Austria = 22,5 km, Austria = 310 km, Austria şi Slovacia = 8,3 km, Slovacia = 22,5 km, Slovacia şi Ungaria = 140 km, Ungaria = 226 km, Croaţia şi Iugoslavia = 138 km, Iugoslavia = 138 km, Iugoslavia şi România = 470,5 km, România şi Republica Moldova = 0,8 km, România şi Ucraina = 169 km, România = 375 km. 

Sistemul geopolitic ponto-danubian

Secolul XXI este secolul politicilor globale, în care este indispensabilă o politică europeană comună de securitate şi apărare şi o colaborare în spaţiul extins european. Un spaţiu fără tensiuni politice, care va constitui principala preocupare a Uniunii Europene; un spaţiu în care nu trebuie să mai existe învingători şi învinşi! Un spaţiu al toleranţei etnico-religioase şi al cooperării pe principii de egalitate, guvernat de o legislaţie comună de sorginte democratică. Având capacitatea şi resursele de a acţiona în această privinţă, Europa îşi creează condiţiile necesare promovării intereselor proprii şi, totodată, se va implica în responsabilitatea ce-i revine în menţinerea păcii pe plan internaţional, promovând principiile unanim recunoscute de statele parte: capacitatea de instaurare a unui climat de încredere; capacitatea de promovare a controlului asupra armamentului; dezarmarea; cooperarea în interesul securităţii comune; capacitatea de prevenire a crizelor şi de reacţie eficientă în situaţiile de criză. Într-o lume în care nu vrem să ştim încotro „duce drumul, şi nici măcar unde ar trebui să ducă” (E. Hobsbawn), apartenenţa României la un sistem artificial politic, impus cu forţa, a denaturant adevărul geografic şi a inclus spaţiul carpato-danubiano-pontic în structuri geopolitice care ne-au adus mari deservicii. Pentru a rămâne actuale şi în acelaşi timp accesibile, obiectivele urmărite de Uniunea Europeană trebuie definite pe fondul situaţiei politice în continuă schimbare, în condiţiile în care priorităţile vor rămâne aceleaşi. În acest sens vom face apel la două obiective strategice ale politicii europene, obiective urmărite încă din perioada de dinainte de 1989 şi care sunt de strictă actualitate: Securitatea continentului. Această securitate nu poate fi deplină, atât timp cât spaţiul geostrategic ponto-danubian este exclus ! Economia. Potenţialul economic al României şi al Bulgariei, cei mai noi membri ai UE, este important în această zonă a continentului. Industria din cele două state este furnizoare de produse şi nu consumatoare, în această ultimă extindere fiind cuprins spaţiul geopolitic cel mai important al Dunării şi legătura acestuia cu spaţiul asiatic. Astăzi, trebuie să conştientizăm că „pericolul sovietic”, predominant în spaţiul european, a fost înlocuit cu ameninţarea difuză venită din planul economic, ecologic şi cel al securităţii comune europene. Structurile instituţionale create pentru rezolvarea acestor aspecte au fost ineficiente şi au trebuit reorganizate de nenumărate ori. „Finanţarea din surse externe”, „descentralizarea”, „euroregiunile” sau „centrele de profit” sunt sintagme importante, dar ineficiente în acest moment, şi capabile să genereze crize interne. Aceste crize ale Uniunii ard mocnit, pe fondul inexistenţei Constituţiei Europene şi a unei legislaţii care ar trebui să fie în favoarea tuturor şi nu în avantajul unor state cu potenţial economic ridicat, care au fondat organizaţia regională. Din nefericire, asimetriile geoeconomice şi cele generate de priorităţile unor state vor face dificil un dialog cu statut egal pentru toate statele europene, membre sau în curs de aderare. Dezbaterea critică a acestei probleme nu trebuie să se sfârşească doar cu declaraţii pompoase privind corectitudinea sau incorectitudinea urmăririi şi realizării unor obiective. Vital este să se recunoască că în condiţiile politice actuale, atât obiectivele vechi cât şi cele noi, promovate de Occident, nu pot fi îndeplinite cu aceleaşi mijloace ca atunci când s-au pus bazele Uniunii şi, în al doilea rând, „obiectivele moştenite de politica occidentală, impuse de un lung proces istoric, nu sunt compatibile unele cu altele, ba sfârşesc prin a fi chiar opuse”¹. În conformitate cu analizele întreprinse de Occident, creşterea nivelului economic al fostelor state socialiste din spaţiul ponto-danubian la nivelul economiilor occidentale este un criteriu greu de îndeplinit. Cu toate acestea, România şi Bulgaria au o şansă în îndeplinirea standardului de viaţă, chiar dacă acest lucru a impus restructurarea destul de dură a economiilor naţionale. Din nefericire, stadiul de economie funcţională de piaţă a impus şi impune scăderea consumului excesiv şi adoptarea unei „morale protestante” (M. Weber). În acest sens, România şi Bulgaria au impus o ofensivă în domeniul exporturilor, dar aceasta are nevoie de sprijin nemijlocit în interiorul Uniunii Europene. În acest context, dependenţa energetică şi economică, posibil de lungă durată faţă de Rusia a unor state (inclusiv a celor care au fost acceptate de curând în Uniunea Europeană) capătă conotaţii noi care impun o „colaborare” dintre Rusia şi Uniunea Europeană. Pe de o parte Rusia încearcă să menţină această dependenţă (în special în aprovizionarea cu materii prime – petrol şi gaze), iar organismul european caută să înglobeze pieţele de desfacere (chiar dacă unele sunt de mică anvergură) în circuitul economic al acesteia. În aceste condiţii, circuitul datoriilor acestor state se va desfăşura între Uniunea Europeană şi Rusia. Acest fenomen este cu atât mai pregnant cu cât Rusia, după o perioadă de regres, depune mari eforturi să recupereze importanţa strategică care îi oferea deschiderea către Vest. România – ca deţinătoare a cheii coridorului Dunării şi a gurilor acesteia – trebuie să genereze strategii viabile pentru valorificarea acestui atu în folosul ţării noastre. Situaţia geopolitică favorabilă determinată de activarea acestui sistem geopolitic odată cu integrarea în organizaţiile euroatlantice poate genera internaţionalizarea bazinului Mării Negre, prin crearea unui parteneriat stabil şi credibil din punct de vedere economic şi a exportului principiilor democratice. Din acest punct de vedere, mărfurile provenite din statele zonei ponto-danubiene reprezintă o concurenţă serioasă mai ales în ceea ce priveşte gama produselor din industria extractivă, siderurgică (în special oţel), industria textilă dar şi produse agricole (cu standarde mai bune decât cele din UE). Invadarea pieţei occidentale cu produse provenite din est ar revitaliza piaţa Uniunii Europene, dar ar dăuna, în acelaşi timp, pieţelor tradiţionale vestice. Acest lucru a fost determinant în alegerea noilor parteneri europeni, dar a dus inevitabil – până în anul 2007 – la o nouă împărţire a continentului care a defavorizat România şi Bulgaria, în condiţiile în care se vorbeşte tot mai mult de importanţa spaţiului geopolitic danubian şi importanţa sistemului geopolitic vechi al Mării Negre, ca viitoare punţi indestructibile între Occident şi Orient. Canalul Dunăre – Marea Neagră: Construit între 1976 şi 1984, leagă Dunărea (la sud de oraşul Cernavodă) cu Marea Neagră (la Agigea, la sud de Constanţa) şi scurtează drumul spre Constanţa cu aproape 400 km. Canalul, care poate fi utilizat în ambele sensuri, are o lungime de 64,2 km, o lăţime între 110 şi 140 de metri şi o adâncime între 7 şi 8,5 metri, şi poate primi nave cu un pescaj de până la 5,5 metri. Odată cu deschiderea pentru trafic în 1992 a canalului Main – Dunăre de pe teritoriul Germaniei a fost realizată legătura directă între Marea Neagră şi Marea Nordului (între porturile Constanţa şi Rotterdam². Canalul Dunăre – Marea Neagră este, dacă nu cea mai mare, printre cele mai mari şi mai importante lucrări de investiţii din istoria României, dovadă elocventă a geniului creator românesc, a capacităţii de gândire şi înfăptuire a poporului român, pagină memorabilă în cronica istoriei contemporane a ţării noastre³. Complexul Hidrotehnic şi de Transport Dunăre – Marea Neagră este o creaţie colectivă a peste 38 de Institute naţionale de cercetare, Institute de studii şi proiectare în diverse domenii, institute politehnice şi alte unităţi de învăţământ superior, toate coordonate de o secţie special creată în cadrul IPTANA Bucureşti, desemnat Proiectant General⁴. Concepţia Canalului Dunăre – Marea Neagră este integral românească şi o putem considera ca fiind opera semnată de peste 1.000 de specialişti din cercetare şi proiectare ce cuprinde mii de proiecte şi peste 33.500 devize şi detalii de execuţie. Toate acestea au fost transpuse în realitate prin munca şi efortul unor nuclee de constructori sosiţi de pe şantiere din întreaga ţară, dar nu trebuie omis faptul că practic nu a existat mare întreprindere din România al cărei personal să nu fi participat, într-un fel sau altul , la construirea canalului şi a celorlalte obiective conexe. Deschiderea navigaţiei pe Canalul Dunăre – Marea Neagră⁵ la 26 mai 1984 a însemnat finalizarea a opt ani de muncă ce a avut ca efect dislocarea a 300 mil. mc. de pământ, punerea în operă a 3.6 mil. mc. beton, realizarea unui canal navigabil în lungime totală de 64,4 km având la capete câte două ecluze duble de 310 m lungime utilă. Aceste caracteristici constructive ale Canalului Dunăre – Marea Neagră îl înscriu, după normele C.E.E. – O.N.U., în cea mai mare clasă de canale interioare, respectiv clasa VI. Anii de exploatare au făcut dovada lucrului bine făcut, a profesionalismului de care au dat dovadă proiectanţii, constructorii şi nu în ultimul rând cei care exploatează Canalul Dunăre – Marea Neagră nu au întârziat să apară. La nivel naţional s-au elaborat şi s-a trecut la construirea Canalului Poarta Albă – Midia – Năvodari şi a Canalului Bucureşti – Dunăre, iar la nivel european în Germania s-au reluat lucrările la Canalul Rin – Main – Dunăre finalizat şi inaugurat în septembrie 1992⁶. În aceste condiţii Canalul Dunăre – Marea Neagră se înscrie într-o axă de navigaţie transeuropeană de largă deschidere, cu implicaţii directe asupra traficului de mărfuri şi pasageri spre Orientul Apropiat şi Extremul Orient. Facilităţile oferite de Canalul Dunăre – Marea Neagră au făcut să apară noi fluxuri de mărfuri pe ruta Constanţa – Dunăre – Europa Centrală şi retur fapt ce a determinat Comunitatea Europeană să includă acest canal în coridorul VII paneuropean Dunărea. Intrat deja în cotidian, Canalul Dunăre – Marea Neagră îşi dezvoltă valenţele odată cu revigorarea economiei naţionale şi a relaţiilor economice internaţionale constituind împreună cu portul Constanţa o poartă deschisă spre lume, o fereastră spre viitor. Canalul Dunăre – Marea Neagră se înscrie într-o axă de navigaţie transeuropeană, lungă de peste 3.500 km, care străbate întregul continent, de la Marea Nordului la Marea Neagră şi conectează reţelele de căi navigabile din 13 ţări europene. Referindu-ne la traficul total pe canal în perioada anilor 2000-2004, acesta s-a menţinut „pe palier“ la nivelul de 22-24 milioane tone/an. Traficul internaţional provine din ţări riverane fluviului Dunărea: Bulgaria, Serbia, Ungaria, Austria, Slovacia ş.a. Având un rol deosebit în navigaţia fluvială, Canalul Dunăre – Marea Neagră scurtează cu aproximativ 400 km ruta navelor care vin din Marea Nordului spre porturile dunărene din Europa Centrală şi astfel, visul navigatorilor⁷ de pe marele fluviu, care a fost dintotdeauna acela de a găsi o cale mai scurtă către mare, a devenit realitate odată cu construirea Canalului Dunăre – Marea Neagră. Practic, prin construirea Canalului Dunăre – Marea Neagră, în România, şi a Canalului Rin – Main – Dunăre, în Germania, a fost realizată cea mai importantă axă de navigaţie transeuropeană, care străbate continentul de la Rotterdam la Constanţa, cu implicaţii directe asupra traficului de mărfuri şi de turişti spre Orientul Apropiat, Asia de Sud, Extremul Orient⁸. Facilităţile oferite de Canalul Dunăre – Marea Neagră au stimulat dezvoltarea de noi fluxuri de mărfuri pe ruta Constanţa – Dunăre – Europa Centrală şi retur şi au determinat Comunitatea Europeană să includă acest obiectiv în Coridorul de Transport Transeuropean VII – Dunărea. Împreună cu portul maritim Constanţa, Canalul Dunăre – Marea Neagră va constitui o poartă deschisă spre întreaga lume. În anul 2002, a fost reglementat în România, din punct de vedere juridic, regimul navigaţiei pe Canalul Dunăre – Marea Neagră şi Canalul Poarta Albă – Midia – Năvodari privind promulgarea Legii nr. 55 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 79/2000 privind regimul navigaţiei pe Canalul Dunăre – Marea Neagră şi Canalul Poarta Albă – Midia – Năvodari⁹. Din totalul de 39.791 milioane m3/an, care reprezintă volumul resurselor de apă în România asigurat, potrivit gradului de amenajare, contribuţia fluviului Dunărea este de circa 20.000 milioane m³. Calitatea globală a apei fluviului Dunărea, în anul 2002, a corespuns condiţiilor pentru categoria I în toate secţiunile de supraveghere. Calitatea apelor pe teritoriul Rezervaţiei „Biosfera Deltei Dunării” se încadrează la indicatorii chimici în limitele categoriei I-a de calitate, parametrii analizaţi, iar la indicatorii chimici specifici: produsele petroliere, se încadrează în limita valorilor admise, cu excepţia secţiunilor: amonte Reni şi Periprava. Valorile concentraţiilor medii sunt mai mici faţă de 2000. Concentraţiile de pesticide organo-clorurate, totale, însă, depăşesc limita maximă admisă de 0,1 ppb.

Sistemul geopolitic baltic

A apărut iniţial ca o structură simplă în jurul opoziţiei între litoralul germano – scandinav şi litoralul slav. După evadarea din URSS şi câştigarea independenţei statelor baltice, s-a restructurat, actualmente fiind configurat din Polonia – statele baltice – Rusia cu extindere către Germania, iar prin tendinţele politico-economice scandinave şi franceze existând posibilitatea penetrării acestuia de Finlanda, Norvegia şi Suedia cât şi Franţa. Rusia vede în statele baltice o poartă şi nu o barieră pentru legăturile ei cu vestul, în acest sens căutând prim mijloace politice şi de propagandă să le atragă în sfera de influenţă rusă. Una din problemele majore ale sistemului este dată de modul în care cele tri state baltice vor găsi rezolvarea problemelor minorităţii rusofone din zonă. Kaliningradul (Köningsberg) – pintenul rus în spaţiul euratlantic – determină principalele probleme geopolitice ale sistemului. Dislocarea forţelor NATO şi organizarea bazelor militare ale SUA în fostul spaţiu de influenţă a Rusiei sovietice sunt contestate de către Kremlin, mergând până la ameninţări militare. Un rol important în securitatea regională îl au statele nordice şi Polonia. Mutarea flotei ruse din Marea Neagră în Marea Baltică, determinată de expansiunea Rusiei în platforma continentală nordică, reprezintă o reală ameninţare la adresa Lituaniei, Letoniei şi Estoniei. În acelaşi timp, securitatea regională a celor trei state baltice, chiar dacă este asigurată în mare măsură de NATO, poate fi bulversată de evoluţiile minorităţii ruse din aceste state, existând riscuri majore de conflict intern.

Sistemul geopolitic de comunicare directă est-vest

Include axa Moscova – Minsk –V  arşovia, care a constituit şi calea marilor războaie, dar şi artera de bază între estul şi vestul Europei; interesul Rusiei este “de a preveni eroarea unei centuri perpendiculare pe axa est-vest” şi reapariţia unei legături geopolitice ponto-balticeSistemul de comunicare directă est-vest include axa Moscova – Minsk –Varşovia , care a constituit şi calea marilor războaie, dar şi artera de bază între estul şi vestul Europei; interesul Rusiei este “de a preveni eroarea unei centuri perpendiculare pe axa est-vest” şi reapariţia unei legături geopolitice ponto-baltice.

Sistemul germano – slav

Se bazează, în esenţă, pe tradiţia panslanistă foarte diferită a  stăzi, prin dorinţa “reîntoarcerii în Europa combinată cu tendinţa tot mai vizibilă de revigorare a resentimentelor faţă de germani, mai ales în statele slavo-occidentale; esenţa actuală a sistemului constă în perspectiva restaurării Europei Centrale (Mittel Europa) sub egida Germaniei.

Sistemul ponto-baltic

Este localizat în arealul cuprins între Marea Baltică – Marea Neagră – Rusia – Germania, cu centrul pe Belarus. Acest sistem, tangenţial României, conţine părţi din sistemul baltic pe axa est-vest, carpatic şi Marea Neagră, aflându-se la confluenţa culturii occidentale cu cea orientală, având puternice influenţe religioase de factură catolice, ortodoxe şi islamice. După încheierea “Războiului Rece”, Rusia a rămas fără ieşire la Marea Baltică şi Marea Neagră (excepţie fac enclavele St. Petersburg şi Köningsberg cât şi porturile Novosibirsk şi Tuapse), această realitate a determinat generarea unor centre principale de forţă constituite de Polonia, România şi Ucraina, state care reprezintă factorii externi de influenţă, iar Germania – prin politica pe care o duce – are posibilitatea de a absorbi sistemul aferent zonei sale de influenţă. În acelaşi timp, dezvoltarea exploatărilor petroliere din Marea Caspică face ca un rol important în evoluţia relaţiei M. Caspică – M. Neagră – M. Mediterană să revină României – ca liant între extremităţi dar şi ca punct strategic în dezvoltarea relaţiilor comerciale prin reactivarea sistemelor geopolitice al bazinului danubian şi al Mării Negre, ca posibilă relaţie către zonă industrială Occidentală. Integrarea în structurile euroatlantice a unor zone aflate în sfera de influenţă a Rusiei, a jucat un rol important, prin continuarea coagulării politico-militare şi economice. Relaţia Marea Neagră – Marea Baltică – ca segmente maritime ale fostei Cortine de Fier, după disoluţia URSS – prin reactivarea axei baltico-pontică a avut ca rezultat creşterea importanţei geostrategice, chiar dacă aceasta s-a modificat din punct de vedere politic. Spaţiul pentru manevrele navale ce era rezervat exclusiv pentru F.M.M. riverane ale celor două spaţii maritime, a redevenit, din punct de vedere al suveranităţii, liber pentru navigaţie (inclusiv comercială). Odată cu manifestarea noilor alianţe, cele două spaţii maritime constituie – cu toate că Marea Neagră este centrul unui ansamblu eterogen (lumea slavă orientală, Balcani, Peninsula Anatolia… în care se manifestă tensiuni mai vechi sau recente Rusia-Ucraina, Grecia-Turcia şi unde se găsesc două regiuni ale căror instabilităţi politice sunt bine cunoscute, Caucaz şi Balcani) – o legătură comercială (prin activarea sistemelor de navigaţie fluvială) între nordul şi sudul Europei, către Asia. În noul context politic internaţional, axa nord-sud delimitează statele membre NATO de Federaţia Rusă. Statele limitrofe celor două sisteme politico-militare pot promova şi menţine pacea în regiune şi, în acelaşi timp, pot dezvolta sisteme de colaborare comercială viabile şi de interes pentru ambele părţi.

Sistemul geopolitic slav-oriental

Gândit în laboratoarele Kremlinului, acest sistem avea în compunere Rusia – Relarus – Ucraina, cu rol primordial ca triunghi de bază în remodelarea întregului spaţiu ex-sovietic, ca o o fensivă la ingerinţele Occidentului către est. Odată cu reorientarea Ucrainei, dizidenţa Kievului devine îngrijorătoare pentru coeziunea CSI. Poziţia Ucrainei a fost decisivă pentru evoluţia acestui ansamblu geopolitic, culminând cu invadarea Crimeei şi a regiunii Domdas-Lugansk de cătrer Rusia, în anul 2014 (cu toate că Ucraina era semnatara unui tratat de securitate cu Rusia, împreună cu Turcia). În acest conflict, Rusia a folosit de mai multe ori terorismul energetic, împotriva Ucrainei şi Georgiei. Ucraina, că vrea saqu nu vrea, trebuie să conştientizeze că se impun strategii energetice cu Uniunea Europeană, pentru a depăşi inconfortul „cleştelui energetic rus” deezvoltat prin North Stream şi South Stream, asta însemnând o apropiere de Germania şi România. Pendularea permanentă între est şi vest a preşedintelui Ianukovici s-a datorat, în primul rând, marilor centre politice Lyov – Harkov – Kiev care au propus concepţii naţionale geostrategice nerealiste. Rusia doreşte să revină la doctrina imperialo-sovietică de deţinere a hegemoniei în spaţiul est-european, folosind orice forţe şi metode impuse de desfăşurarea unui război hibrid împotriva spaţiului euratlantic, în scopul de a-şi recâştiga sfera de infleuenţă în spaţiul ex-soviretic şi ex-comunist. Pasul făcut de Ucraina, privid desprinderea Bisericii Ortodoxe Ucrainene de Moscova, va atrage după sine alte manifestări hibride, desfăşurate cu sprijinul rezidenţilor ruşi din regiunile ucrainene. O altă problemă care trebuie reglementată, prin sprijin internaţional, este aceea a resurselor energetice, care provin – în mare majoritate din spaţiul ex-sovietic, asupra cărora Moscova deţine controlul. Considerăm că Ucraina va fi nevoită să accepte, în relaţiile cu Rusia, unele compromisuri determinate de statul Crimeei şi a regiunii Dombas – Lugansk. În acelaşi timp, Kievul trebuie să contracareaze intenţiile Rusiei de a controla arealul denumit de Moscova Novaia Rusia, pentru a nu permite închiderea accesului Ucrainei la Marea Neagră şi joncţiunea Moscovei cu regiune transnistreană. Din nefericire pentru Ucraina, conflictul îngheţat cu Transnistria şi noile conflicte îngheţate din arealele Donbas – Lugansk şi Crimeea, va întârzia foarte mult accederea la spaţiul euratlantic. În această situaţie, Ucraina va trebui să dezolte strategiile europene promovate prin Parteneriatul estic, în scopul armonizării aspectelor sociale, juridice şi economice dezvolate de Uniunea Europeană. Ucraina are în faţa sa provocările impuse de respectarea drepturilor minorităţilor naţionale şi reformarea educaţiei, în spiritul europena. În acest context, Kievul va fi pus în situaţia de a face concesii minoritarilor din Ucraina. În acest sens, Kievul va trebui să genereze o serie de strategii sociale, care să aibă la bază valorile euratlantice.

Trilaterala România – Polonia – Turcia

In consolidarea acestei strategii, vom analiza acest sistem geopolitic din punctul de vedere exprimat de savanţii români Nicolae Iorga şi Simion Mehedinţi, privind rolul istmului ponto-baltic. Axa promovată la începutul secolului al XX-lea revine în actualitate, ca urmare a conflictului deschis dintre Rusia şi Ucraina. Această axă are importanţă economică, geopolitică şi strategic-militară. Trilaterala ce se poate dezvolta ar avea în compunere trei state membre NATO (Polonia, România şi Turcia), două state membre UE (Polonia şi România) şi un stat candidat la UE (Turcia). Axa Varşovia – Bucureşti – Ankara ar oferi Poloniei dezvoltarea de strategii în zona Mării Negre, fiind în acelaşi timp liantul strategiilor turce şi române în arealul Mării Baltice. Axa Varşovia – Bucureşti – Ankara ar putea deveni şi o axă de export a strategiilor de securitate în Bazinul Mării Negre, Caucazului de Sud şi, dezvoltându-se către Bagdad, ar putea avea efecte strategice în stabilizarea Orientul Mijlociu. Pe axa menţionată mai sus, statele trilateralei formează un cordon sanitar euratlantic, dar şi o interfaţă de colaborare eurasiatică. Această trilaterală nu trebuie percepută ca o falie ce ar disturba conexiunile est-vest, fiind benefică exportului de securitate şi al valorilor europene în statele membre PEV. Din punct de vedere al strategiilor europene, Polonia şi România ar avea posibilitatea să transfere experienţa lor Turciei, Belarusului, Ucrainei şi Republicii Moldova. În acelaşi timp, statele trilateralei au posibilitatea să implementeze strategii economice, politice şi militare pentru securizarea bazinului Mării Negre, unele în colaborarea cu Federaţia Rusă. Din punct de vedere economic se pot deschide conexiuni pe axa ponto-baltică între statele din bazinul Mării Negre şi cele din bazinele maritime nordice (Marea Nordului şi Marea Baltică).

În actualul context geostrategic şi geopolitic, marcat de evoluţiile din Europa de Est (criza militară din Ucraina, criza politică din Republica Moldova, criza NATO – Rusia, criza internă din Rusia ş.a.), se impune activarea unui program geostrategic pentru flancul estic al NATO. Cele trei state pot constitui baza proiectului comun de securitate militară, cibernetică, economică şi socială, prin activarea unei axe de importanţă pentru sistemul geopolitic euratlantic: Tallinn – Riga – Vilnius – Varşovia – Bucureşti – Sofia – Atena – Ankara, în scopul de a bloca acţiunile Rusiei în acest spaţiu şi a bloca dezvoltarea proiectelor militare în regiunile Kaliningrad – Marea Baltică şi Marea Neagră – Marea Mediterană.

Trilaterala România – Ucraina – Republica Moldova

Trilaterala a fost iniţiată pe timpul întâlnirii la nivel înalt, care a avut loc la Izmail între 3-4 iulie 1997. La demararea proiectului s-au semnat documente de importanţă privind cooperarea în cadrul trilateralei, cum sunt: 1. Protocolul de colaborare trilaterală între Guvernele României, Republicii Moldova şi Ucrainei; 2. Declaraţia Preşedinţilor României, Republicii Moldova şi Ucrainei privind cooperarea trilaterală. Declaraţia Preşedinţilor României, Republicii Moldova şi Ucrainei privind colaborarea în domeniul combaterii crimei organizate. La nivelul consfătuirii s-au stabilit obiectivele şi domeniile de cooperare, care ar fi trebuit să vizeze: a. asigurarea zonei de securitate şi stabilitate în spaţiul est-european; b. fundamentarea relaţiilor pentru conlucrarea între statele partenere; consolidarea unităţii statale şi a suveranităţii Republicii Moldova, precum şi a aderării acesteia la UE şi NATO; c. acordarea sprijinului pentru implementarea obiectivelor statului de drept în Republica Moldova şi Ucraina; d. implicarea pentru susţinerea culturală şi umanitară a comunităţilor româneşti din Basarabia şi nordul Bucovinei, prin implementarea standardelor europene din domeniu şi utilizarea unor mijloace democratice, inclusiv prin cooperarea transfrontalieră şi economică; e. cooperarea în domeniile combaterii migraţiei ilegale, a traficului cu persoane, droguri, terorismului şi crimei organizate; f. acordarea de asistenţă privind conectarea Republicii Moldova şi Ucrainei la organismele de cooperare regională promovate de UE pentru Europa Centrală şi de Sud-Est. În contextul generat de acest proiect european, Republica Moldova şi Ucraina au avut unele reticenţe de implementare, date de orientările politice şi economice din cele două state, multe din aceste obiective devenind caduce. Dacă la nivelul Poloniei, strategiile promovate pentru Belarus şi Ucraina au fost de impact, România nu a găsit strategiile cele mai bune pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. Dacă vom analiza diagrama lui Goffman, vom observa că aceste neîmpliniri au fost facilitate de următorii factori: a. lipsa unei forme de comunicare acceptată de statele partenere; neînţelegerea valorilor occidentale de decidenţii politici de la Kiev şi Chişinău; b. atenuarea apartenenţei geografice şi istorice de către strategiile promovate de către Moscova; c. diminuarea rolului regional al României în discursul politic regional, promovat în special de Moscova, prin exagerarea corupţiei, denigrarea mediului politic şi lipsa strategiilor regionale; d. lipsa unor politici externe proactive de tip euroatlantic coerente, generate de Kiev şi Chişinău, care au pendulat între Est şi Vest; e. lipsa unei coerenţe privind implementarea strategiilor internaţionale de securizare a regiunii, care a transmis mesajul de transformare a celor două state într-o nouă zonă tampon dintre centrele de putere euratlantic şi Federaţia Rusă; f. tendinţa Moscovei de a implementa unele construcţii statale noi – ce contravin dreptului internaţional – care să îi fie favorabile: Ucraina de Est (Novaiia Russia, prin atragerea în sfera de influenţă a Crimeei, Dombasului şi Luganskului), Republica Basarabeană (a Bugeacului), federalizarea Republicii Moldova (Rep. Moldova, Transnistria, sudul Basarabiei, Republica Autonomă Găgăuză), Moldova mare (Republica Moldova, Transnistria şi estul României, cu graniţa pe Carpaţii Orientali); g. respingerea modelelor euratlantice de diferitele orientări politice perindate la conducerea celor două state; h. neînţelegerea modelelor structurale geopolitice promovate de statele UE şi NATO; i. impunerile şi presiunile politico-economice exercitate de Moscova, prin diferite metode, pentru atragerea în spaţiul eurasiatic a statelor din fosta URSS; j. respingerea modelului cultural european în favoarea modelului tradiţionalist rus, implementat pe realităţile sociale din Ucraina şi Republica Moldova; k. promovarea „moldovenismului” şi a frontierei pe Carpaţi de către liderii partidelor extremiste pro-ruse din Rep. Moldova şi Ucraina. În acest context, considerăm că se impun următoarele reacţii: a. generarea de strategii proactive culturale, religioase şi ştiinţifice pentru a construi încrederea reciprocă şi a dezvolta colaborarea trilaterală; b. contracararea strategiilor ruse în scopul generării securităţii regionale; implementarea de proiecte atractive în cadrul PEV, V4+ şi Parteneriatul estic, care să readucă încrederea în structurile euratlantice şi, implicit, în rolul şi locul României; c. sprijinirea iniţiativelor publice şi private în scopul „redescoperirii” încrederii reciproce; d. redimensionarea strategiilor economice în funcţie de necesităţile Republicii Moldova şi Ucrainei; e. redeschiderea canalelor de comunicare diplomatice, indiferent de orientarea politică a factorilor decizionali din cele două state; f. atragerea acestor state în sfera de influenţă euratlantică, prin generarea de strategii comune cu UE şi NATO, care să fie atractive şi benefice implementării structurilor democratice euratlantice; g. promovarea de iniţiative europene care să schimbe percepţia populaţiei privind imaginea României şi UE; h. generarea de proiecte economice şi infrastructuri energetice la nivel european, care să fie atractive pentru ambele state; i. generarea de proiecte regionale comune, în scopul reactivării OCEMN şi atragerii în sfera de influenţă occidentală a  statelor riverane bazinului Mării Negre. Din nefericire, evoluţiile politice din Republica Moldova – multe dintre ele sub presiunea Moscovei şi a partidelor subordonate Kremlinului – „extrag Republica Moldova” din sfera euratlantică şi o propulsează către un haos controlat de Putin, în scopul de a afecta România.

Trilaterala România – Ucraina – Polonia

Cu ocazia întâlnirii la nivel înalt la Bucureşti, din 26 noiembrie 1997, liderii celor trei state acceptă, la iniţiativa României, crearea Trilateralei, care avea drept scopuri: a. consolidarea şi intensificarea dialogului pe palierele politic şi economic; realizarea în comun a unor proiecte de infrastructură, în special în transporturi (rutiere) şi puncte de trecere a frontierei; b. combaterea crimei organizate, a traficului ilegal de substanţe interzise, a migraţiei ilegale, cât şi securizarea frontierelor de stat. Evoluţiile ulterioare, determinate de drumul euratlantic al Poloniei şi României şi reacţiile Kievului de a balansa între Rusia şi UE, au determinat limitarea atingerii obiectivelor propuse. Chiar dacă eforturile politice ale Varşoviei şi Bucureştiului s-au intensificat, la nivelul conducerii de la Kiev acestea au fost receptate negativ, iniţiativele fiind respinse sub presiunea Moscovei. Ba mai mult, Ucraina a revendicat spaţiul maritim românesc, atrăgând România într-un lung proces la Haga. În acelaşi timp au început lucrări unilaterale la canalele Dunărene, afectând zona protejată a Deltei Dunării (aşa cum reiese din rapoartele comisiilor internaţionale). În perioada 1997-2013 Ucraina a dus o politică de limitare a drepturilor minorităţilor naţionale. După Vilnius şi Euromaidan, Ucraina a realizat că este ţinta principalului partener strategic (Rusia – considerată ca „fratele mai mare”) şi a reorientat, cu prudenţă, strategiile de reactivare a acestui parteneriat, sub umbrela înţelegerilor internaţionale convenite cu statele UE şi NATO. În noul context creat, Ucraina respinge utilitatea axei geopolitice ponto-baltice, considerând că aceasta ar fragmenta statul ucrainean în Ucraina de Vest (prooccidentală, cu minorităţi polone, maghiare, austriece şi române) şi Ucraina de Est (prorusă, cu minorităţi ruse şi din fostele state unionale). Rolul acestei axe constă în esenţa sprijinului pe care Polonia, România şi Turcia – având în vedere apartenenţa la NATO – ar putea să îl acorde Kievului, pentru asigurarea securităţii tânărului stat ucrainean. De fapt, aceste strategii au fost elaborate la nivelul NATO, iar cele trei state ar trebui privite ca parteneri de încredere şi nu cu reticenţă! Este foarte important să ne raportăm la figurile de mai jos, în condiţiile în care a fost gândite la începutul secolului al XX-lea de către Mackinder (Spaţiul pivot şi Heartlandul) şi de Dughin (Componentele geopolitice ale Ucrainei, 2000):

 Vom vedea că miza mare pentru Rusia – atunci ca şi acum – este arealul terestru dintre Marea Neagră şi Marea Baltică (spaţiu care i-a fost cedat de către Occident după al Doilea Război Mondial, în defavoarea Germaniei de Est, Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei, Iugoslaviei, României şi Bulgariei) şi cunoscut drept Europa de Est sau „lagărul comunist”! În contextul geopolitic general, Rusia are nevoie de controlul Mării Negre şi Mării Baltice! În noul context creat de intervenţia militară a Rusiei – în Crimeea, Dombas şi Lugansk -, Ucraina nu trebuie să uite că strategiile Rusiei sunt cele de divizare şi de realizare a unor noi construcţii statale în regiune, acestea fiind promovate în lucrările propagandistice ale Kremlinului încă din anul 2000 şi că nu există tendinţe expansioniste din partea Poloniei şi României! Din punctul de vedere rus, Ucraina reprezintă un interes deosebit pentru sferele de influenţă ruse şi va fi foarte dificil de rezolvat actualul conflict.

Trilaterala România – Bulgaria – Turcia

Iniţiativa sud-est europeană a fost promovată la iniţiativa Bulgariei în anul 1997. În calitate de state componente ale sistemului geopolitic al Mării Negre, Turcia, România şi Bulgaria dezvoltă strategii politice, economice, culturale şi militare în bazinul pontic. Trilaterala promovează următoarele dimensiuni strategice: a. interesele convergente politice au impact în promovarea cooperării pontice, a bunei vecinătăţi şi a democraţiei în regiune, în special prin promovarea unor strategii în colaborare cu statele din fosta URSS; b. la nivelul organizaţiei s-au promovat iniţiative europene de securizare a spaţiului euratlantic în domeniile combaterii crimei organizate, traficului ilegal de armament şi muniţii, migraţiei ilegale şi traficului de persoane, stoparea traficului de stupefiante etc; c. economic, statele membre au intensificat cooperarea, au generat şi generează proiecte viabile în domeniul infrastructurilor de transport şi energetice, al schimburilor comerciale, cât şi pentru dezvoltarea infrastructurii turistice. În plan militar Turcia şi Grecia au jucat un rol foarte important pentru aderarea României şi Bulgariei la spaţiul NATO. În plan economic, Turcia a dezvoltat propriile structuri de colaborare cum sunt asociaţiile zonale şi regionale ale oamenilor de afaceri turci în zona balcanică şi în unele state europene, cu rol deosebit în promovarea intereselor economice. În plan cultural, Turcia s-a implicat major în susţinerea minorităţii turco-tătare în statele din regiunea Mării Negre, fiind recunoscute strategiile bilaterale desfăşurate împreună cu România în promovarea comunităţii turco-tătare din Dobrogea. În relaţiile cu Bulgaria, strategiile nu au avut acelaşi impact, Bulgaria fiind reticentă în susţinerea şi promovarea intereselor minorităţii turce. Din punct de vedere geostrategic, Turcia a încheiat un parteneriat strategic cu Rusia şi Ucraina care, din nefericire, nu a avut impact în stoparea ocupării Crimeei şi în declanşarea conflictului din Ucraina de către trupele ruse. În timp ce Turcia s-a implicat în relansarea proiectului NABUCCO şi a deschis colaborarea cu Bulgaria, în relaţiile cu România se observă o oarecare reţinere şi stângăcie a diplomaţiei turce. Având la bază bunele relaţii bazate pe pan-turcism şi pan-islamism promovate în relaţiile cu Azerbaidjanul (cu care dezvoltă proiectele TAP şi TANAP), Uzbekistanul şi Kazahstanul, Turcia poate contribui la generarea unor proiecte energetice de amploare pentru UE, poate fi un donor de securitate regională şi un model al democraţiei de tip islamic – puţin înţeleasă în unele cercuri din spaţiul european. Din punct de vedere geopolitic, Turcia promovează neo-otomanismul şi pan-turcismul, strategii care au un impact deosebit în relansarea Turciei în plan eurasiatic. Iniţiativele eurasiatice şi cele regionale promovate de Ankara au impact foarte mare în statele din regiune, Turcia fiind conexiunea europeană pentru resursele energetice din Caucazul de Sud, zona caspică şi Asia Centrală. În cazul în care Iranul îşi va rezolva problemele cu Occidentul, Turcia are posibilitatea să devină interfaţa energetică a Europei în relaţiile cu Teheranul. Din alt punct de vedere, Turcia va trebui să stopeze strategia panslavistă a Kremlinului, care are drept scop atragerea Constantinopolului în sfera de influenţă şi întronarea celei de a treia Romă. În acest joc periculos, care poate genera un conflict de amploare inter-confesional eurasiatic, pot fi atrase Bulgaria şi Serbia, pe liniile panslavă şi panortodoxă. Din această perspectivă, Bulgaria poate exercita presiuni laterale asupra României şi părţii europene a Turciei. La rândul său, Rusia poate folosi ca monedă de schimb, în relaţiile cu Turcia, Crimeea. O altă perspectivă este dată de către evoluţiile din Orientul Mijlociu, având în vedere că Turcia are conflicte deschise la frontiera estică cu Irakul şi la frontiera sudică cu Siria. Ca stat membru NATO, Turciei îi revine ingrata misiune de-a stopa terorismul promovat de ISIS şi interzicerea accesului elementelor şi structurilor teroriste către spaţiul euratlantic. În cazul unui conflict militar în bazinul pontic, declanşat de Rusia, Turcia are „cheia” strâmtorilor şi poate bloca flota nucleară rusă în bazinul Mării Negre. În acelaşi timp, Turcia este – incontestabil – principalul aliat militar al României, în cazul unei agresiuni militare ruse împotriva statului nostru. Să nu uităm colaborarea foarte importantă în dezvoltarea tehnologiilor militare comune NATO şi, în special, a infrastructurilor „scutului antirachetă”! În cazul extinderii conflictului declanşat de ISIS în Orientul Mijlociu, Turcia poate contracara „califatul” şi poate deveni vârful de lance al relansării dialogului Orient – Occident, deoarece strategiile Ankarei pot oferi rezolvarea conflictelor regionale, dar numai cu acordul şi sprijinul NATO şi al comunităţii internaţionale.

Trilaterala România – Germania – Polonia

În actualul context strategic, geopolitic şi economic se impune crearea unui parteneriat strategic pe relaţia Berlin – Varşovia – Bucureşti. Implică trei state cu statut egal în UE şi NATO, fiind un bastion european în contracararea teoriilor eurasiatice ruse privind euroasianismul şi neo-euroasianismul rus. În perioada actuală de dezvoltare, se impune ca România să acorde o atenţie deosebită ierarhiei europene prin prisma reactivării tendinţelor geopolitice ale acestui stat, în mod asemănător cu Polonia şi Franţa! Polonia a înţeles rolul şi locul său în comunitatea europeană şi a dezvoltat Trilaterala Weimar împreună cu Germania şi Franţa, fiind pregătită de preluarea ştafetei în Troika europeană, în cazul în care Marea Britanie decide retragerea din această structură. Axa Berlin – Varşovia – Bucureşti ar putea deveni de interes strategic, în actualul context est-european. Nu trebuie să neglijăm faptul că modelul polonez este unul de succes şi mult mai apropiat de spiritul nostru naţional, iar investiţiile şi infuziile de capital german în România ar oferi relansarea economiei naţionale. Din punct de vedere strategic, trilaterala Germania – Polonia – România ar muta zona tampon în spaţiul Belarus – Moldova – Ucraina, oferind securitatea spaţului euratlantic. Plecând de la modelul strategic polonez ne-am permis să elaborăm propria strategie geopolitică, care ar arăta astfel:

Din analiza acestei scheme, vom observa necesitatea încheierii unui parteneriat strategic cu Germania care să se materializeze în rezolvarea următoarelor presiuni laterale: limitarea presiunii ruse; eliminarea presiunilor strategiilor europene; armonizarea economică, politică şi militară cu Germania; limitarea presiunii Ungariei; scăderea în intensitate a presiunii conflictului din Ucraina. În acelaşi timp, pe relaţia cu Polonia se impune – aşa cum am afirmat şi în cazul altor prezentări din această lucrare sau la conferinţele susţinute – reactivarea istmului ponto-baltic, cu rol strategic, ce ar rezolva multe din presiunile laterale exercitate asupra României. În acelaşi timp, se impune ca România să fie vocală în cadrul V4+, Parteneriatului Estic şi Politicii Europene de Vecinătate. În acest context, nu trebuie neglijat rolul Poloniei şi României în elaborarea de strategii europene şi nord-atlantice privind accelerarea reformelor euratlantice privitoare la Ucraina şi Republica Moldova. Relaţia România – Germania ar avea ca efect reactivarea zonei strategice şi axei geopolitice europene reprezentată de Fluviul Dunărea, care s-ar putea finaliza prin realizarea conectivităţii portului Constanţa cu porturile situate la Marea Nordului. Din punct de vedere geostrategic, trilaterala reprezintă unul din punctele de forţă ale NATO pe relaţia Marea Neagră – Marea Nordului, constituind o presiune ridicată asupra Rusiei. În cazul unui conflict deschis cu Rusia, Polonia şi România vor fi în eşalonul întâi, iar Germania în eşalonul doi. Iată de ce, în complicatul context eurasiatic, rolul strategic al acestei trilaterale este evident!