Ileana PERNEŞ DĂNĂLACHE^

Abstract. I titled my comment Quo Vadis, Culture? considering the novel of the Polish writer Henryk Sienkiewicz winner of the Nobel Prize “for his exceptional merits as an epic writer”, a novel written in the last years of the nineteenth century, in 1896 and the title refers to the rhetorical question that St. Peter asks Jesus Christ, met as he left for Rome: “Quo vadis, Domine? (Where, Lord?”). The action of the novel Quo Vadis? placed in Rome in 64 AD, during the reign of Emperor Nero, presenting real historical figures, the main character being the very emperor who is said to have set Rome on fire…

Ne-am dus la culcare în primăvara secolului al XXl-lea şi ne-am trezit în altă lume nedumeriţi, încercând să răspundem la întrebarea, Quo vadis? Pandemie, omenire, artă, artişti, contemporaneitate, Quo vadis? Greaua încercare la care suntem supuşi, obligaţi de un prezent necunoscut, încleştaţi în încercarea disperată de a înţelege prin ce trecem, privim în jur, cu masca ataşată pe obraz, cum arată marile metropole, oraşele-tentaculare de altădată, furnicar de oameni, care au ajuns la dispoziţia păsărilor, a mamiferelor şi chiar a peştilor. Cred că versul eminescian din Sonetul Veneţía:„S-a stins viaţa falnicei Veneţii, N-auzi cântări. Nu vezi lumini de baluri” se potriveşte perfect prezentului Anno Domini 2020.

În primăvara sfintelor Sărbători Pascale s-a aşternut o linişte nefirească pe Planeta Pământ. Papa Francisc a fost singur în Piaţa Sfântul Petru din Roma, când s-a rugat şi a rostit binecuvântarea Urbi et Orbi – către cetate şi către lume. O siluetă fragilă scăldată de ploaia care părea fără de sfârşit.

Am ajuns în secolul al XXl-lea, anul de graţie 2020, revine întrebarea: Quo vadis, artă, artişti? Cum îşi petrec zilele artiştii, ce amintiri luminoase îi ajută să treacă mai departe, spre viitorul pe care îl aşteptăm, cu răbdare şi încrâncenată speranţă, îndrăznind să credem că va fi mai bun, noi vom fi mai înţelepţi, ne-am însuşit, deşi „pe repede înainte”, lecţia aspră despre viaţă şi moarte pe care am primit-o cu toţii, fără deosebire de rasă, vârstă sau naţiona-litate aşa, pe neanunţate, ca o bubuitură de tun… biologic. Zgomotul ei asurzitor a rever-berat, fără alegere, de-a lungul şi de-a latul, trecând cu viteză uluitoare mări şi oceane, deşerturi şi câmpii, râuri şi lacuri, canioane şi fiorduri. E vremea reînnoirii…
Cum arată „faţa văzută, dar şi cea nevăzută” a acestei reînnoiri?
Ne mai găsim alinare şi refugiu în artă, în acele opere ale căror autori trăiesc, deşi au pierit trupeşte, sunt prezenţă vie în contemporaneitate şi după ce au trecut secole sau chiar milenii de la trecerea lor în nefiinţă?
Sunt şi vor rămâne repere în viaţa noastră, a privitorilor-spectatori, atâta timp cât întrebările şi răspunsurile noastre despre viaţă se intersectează, măcar în iluziile noastre, cu ale lor?

Întrebare retorică?

Fiecare breaslă are un limbaj propriu, doreşte să comunice semenilor rezultatul creaţiei într-o manieră cât mai atrăgătoare. Artiştii, deşi clamează cu mândrie poziţia lor în turnul lor de fildeş, sunt extrem de sensibili la toate adierile, nu de vânt, ci de opinie care se îndreaptă spre rezultatul muncii lor. Mulţi chemaţi, puţini aleşi, selecţia şi concurenţa pe tărâmul artei sunt dintre cele mai dure. Mărturie stau şi declaraţiile lor, ale artiştilor, un exemplu este actorul Mihai Mălaimare cel care a înfiinţat şi păstoreşte de mai bine de trei decenii Teatrul Masca. „Eram o generaţie hotărâtă să transforme România în noua Polonie a teatrului universal, erau cu toţii Grotowski, Tomashewski, Kantor, pentru că eram absolut convinşi că aveam să izbutim. Teoretizasem chiar această colosală revoluţie. Trebuia să o facem în doi timpi, asta era decizia finală, întâi să ajungem noi înşine nişte nume şi apoi să schimbăm din temelie teatrul românesc, să-l curăţăm de meşteşugari şi gospodine, de leneşi şi purtători de tavă, de fals şi minciună. Ne propusesem să introducem munca fără odihnă, disciplina de fier, cultura profundă, şi mai ales bunul simţ şi caracterul, căci teatru adevărat fără caracter nu se poate. Aveam şi modele fabuloase, unul dintre ele era Octavian Cotescu şi a rămas chiar şi după moarte. Era perioada în care vedeam la Institut dar şi în cinematografe filme mari precum Anonimul veneţian, Blow up, Portocala mecanică, Zabriskie point şi câte şi mai câte” mi-a mărturisit, într-un interviu pe care l-am intitulat „Dubla provocare teatru şi politică sau nebunie şi vrajă în limbajul non verbal”, colegul de breaslă, actorul Mihai Mălaimare. Făcea referire la anii deceniului şapte, 1970, ’80… Dincolo de mişcările avangardiste, de încercările de rupere a tiparelor impuse, rămânea exemplul unor reuşite impecabile, succese validate de prestigioase distincţii, „Pe aripile vântului”, lansat în 1939, câşti-gătorul a opt premii Oscar, cu cele mai mari încasări din istoria cinematografiei, de 3,44 miliarde de dolari, considerat un clasic apărea în toate topurile cu cele mai bune filme făcute vreodată, beneficiind de lungi cronici laudatio întinse de-a lungul deceniilor.

Iată că în 2020, marile platforme distribuitoare de filme şi seriale TV scot din programe producţii care au devenit „rasiste” prin conţinut în contextul noilor eveni-mente extrem de violente petrecute, nu doar în SUA unde a căzut victimă celebra peliculă „Pe aripile vântului”, scos de pe platforma HBO Max, alături de serialul Little Britain eliminat de pe reţelele Netflix şi BBC. Ce explicaţie oferă decidenţii? Să cităm opinia unuia dintre ei, ascuns sub anonimatul unui purtător de cuvânt al HBO Max: „Pe aripile vântului” este produsul timpului său şi conţine prejudecăţi rasiale care, din păcate, erau ceva comun în societatea americană. Aceste prejudecăţi erau greşite atunci şi sunt greşite şi astăzi, aşa că am decis că este iresponsabil din partea noastră să difuzăm în continuare filmul fără a explica şi denunţa aceste prejudecăţi. Filmul va fi disponibil din nou pe HBO Max „cu o discuţie despre contextul istoric şi denunţarea acelor scene” şi va fi prezentat „aşa cum a fost creat iniţial, pentru că altfel ar fi ca şi cum am susţine că aceste lucruri nu au existat”,” a mai spus purtătorul de cuvânt. Au trecut de atunci 81 de ani. E mult? E puţin pentru a ne scutura de prejudecăţi, pentru a schimba fie şi o câtime, mentalităţi păguboase? În mass-media s-a menţionat că „Statele Unite, de secole, au creat prin reacţie un curent numit corectitudine politică”. Acest curent, care contrazice rasismul, nu înseamnă că este şi bun, pentru că a dat naştere la numeroase exagerări, unele dintre ele ridicole, altele groteşti. În top 5 astfel de exa-gerări este această retragere a filmului „Pe aripile vântului”. Dacă privim lucrurile în contradictoriu şi complementar, să ne amintim că Donald Trump s-a supărat pentru că a primit o mulţime de premii Oscar chiar şi Oscarul pentru cel mai bun film, anul acesta, un film sud-coreean. Iar Donald Trump şi-a declarat, public indignarea: „ce faceţi, premiaţi filmele sud-coreene când noi avem problemele pe care le avem, acum, cu Coreea de Sud? Haideţi să vedem din nou „Pe aripile vântului!” ” Filmul este, evident, în topul preferinţelor Preşedintelui Trump…

Trecut în registrul naţional al Bibliotecii Congresului american între primele 100 de filme din toate timpurile care trebuie prezervate pe veci, intrat în cultura americană şi acum ne trezim că e revizionist filmul. Este o confuzie gravă. Arta nu se suprapune, nu trebuie tratată cu considerente politice, sociologice şi eliminate în felul acesta filme, cărţi. Cum să faci aşa ceva?! Asta făceau comuniştii, asta făceau naziştii” a notat jurnalistul Cristian Tudor Popescu.

Nu doar cea de-a şaptea artă, filmul sau teatrul sunt „atinse”, iată ce tribut plăteşte literatura noilor „orientări” politice, că democratice nu-mi vine să scriu. Agatha Christie a scris „10 Little Niggers” care a devenit un best-seller mondial şi s-a vândut în peste 100 de milioane de exemplare. „Analiştii” moderni ai anului 2020, căutători de urme ale rasismului au găsit şi numărat în roman, cuvântul „negru”, desemnând o persoană de culoare, folosit de 74 de ori. Cartea scrisă în 1939 a inspirat de-a lungul vremii zeci de adaptări cinematografice şi de televiziune. De-acum, însă, romanul se va numi „Erau zece” pentru că strănepotul Agathei Christie, James Prichard, cel care are drepturile patrimoniale pentru lucrările scriitoarei, a luat decizia de a redenumi cartea pentru „a fi în pas un timpurile”, dată fiind şi polemica pe care a stârnit-o „Pe aripile vântului”, filmul care, odată cu protestele antirasiste „Black Lives Matter” din Statele Unite, a fost retras aşa cum notam mai sus, de pe platforma HBO Max, pentru a fi „contextualizat”.

James Prichard, strănepotul Agathei Christie, a simţit nevoia să explice mai pe larg de ce a procedat la modificarea titlului cărţii scrise de celebra lui străbunică. „Când a fost scrisă cartea „Zece negri mititei” limbajul era diferit, se foloseau cuvinte azi uitate. (…) Sunt convins că Aghatei Christie nu i-ar fi plăcut ca cineva să se simtă jignit de vreun cuvânt folosit de ea, menirea ei era de a crea divertisment. Din fericire, astăzi putem să remediem situaţia, fără să o trădăm (pe autoare), astfel încât să fie acceptabil pentru toată lumea. Nu trebuie să mai folosim termeni care riscă să rănească pe cineva, acesta este comportamentul pe care trebuie să-l avem în 2020”. …” Zece negri mititei a avut mai multe adaptări decât orice altă operă a scriitoarei Agatha Christie. Mare parte dintre adaptări au folosit finalul alternativ al piesei de teatru din 1943, scrisă tot de Christie. În total, pe lângă piesa de teatru montată în 1943, au fost realizate 7 filme, 9 seriale, 2 emisiuni de radio şi 1 joc video, care s-au bazat pe roman sau doar pe ideea acestuia. A fost mult? A fost puţin pentru un titlu de referinţă în lumea artei condeiului? Întrebare retorică?

Evenimentele Black Lives Matter s-au extins şi în Europa şi poartă un nume, furia iconoclastă. În Bristol, Anglia, protestatarii au distrus statui fără ca poliţia să intervină. Tot în Marea Britanie, statuia lui Winston Churchill a fost mâzgălită cu inscripţia „rasist”. Apare întrebarea, de bun simţ elementar, oare vandalii ştiau că Sir Winston a fost cel care a luptat şi i-a învins pe Hitler şi pe nazişti, restabilind astfel libertatea în Europa… Libertate de care beneficiază şi ei azi! Belgia a fost afectată şi ea de mânia iconoclastă: de data aceasta, ţinta fiind statuia lui Leopold al II-lea de la Bruxelles. Istoriceşte, analizând statutul Belgiei vom vedea că se numără printre naţiunile europene dezvoltate şi datorită trecutului ei colonial. Nu mai vorbim de faptul că în Statele Unite a devenit chiar o modă distrugerea statuilor lui Christopher Columb sau a generalului Lee, comandantul şef al armatei sudiştilor în timpul războiului civil american. Statuia lui Abraham Lincoln, cel care a abolit sclavia în 1863, a fost vandalizată de cetăţeni ai Americii de azi care nu au habar de istoria Americii de ieri…

Scotocind prin ştirile difuzate atât de generos de mass-media din întreaga lume, aflăm că fundamentalişti jihadişti ai Statului Islamic au distrus templul roman Palmyra din Siria, toate descoperirile arheologice de la Raqqa sau Mosul şi nenu-mărate biserici din dorinţa de a şterge istoria acestor meleaguri. Nu a fost o vedetă cunoscută, nu a fost un influencer, niciun celebru marcator de goluri, dar merită să ne amintim o clipă de Khaled al-Assad, arheologul din Palmyra, care, ameninţat cu moartea şi în final decapitat fără milă de „steagurile negre ISIS”, nu a dezvăluit locul unde se aflau obiecte nepreţuite, din punct de vedere istoric şi cultural pentru întreaga lume. Nu saci cu aur şi diamante…

Statui distruse, 2020

Revenind pe meleagurile noastre, de foarte curând, oficiali ai Ministerului Învăţământului au făcut un anunţ mai mult decât încurajator. „Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” a propus în acest an şcolar Mini-sterului Educaţiei introducerea în curriculum la decizia şcolii a unei discipline din domeniul artei teatrale. MEC a aprobat prin ordin de ministru ca elevii sa studieze la clasele a III-a şi a IV-a disciplina „Eu şi scena”, la clasele a VI-a şi a VII-a disciplina „Teatrul şi noi”, la clasele a X-a şi a XI-a „Laboratorul de teatru”. Ca profesor de Limba şi literatura română şi ministru, consider că acesta este un moment important pentru educaţie”, a declarat Monica Anisie, la deschiderea noului an universitar.

La Agenţia de Ştiri Magnanews am deschis o rubrică intitulată: „Artiştii, pandemia şi izoleta culturală” şi mi-au răspuns cu promptitudine, dar cu entuziasm moderat sau chiar amărăciune artiştii, actori, regizori, pictori, graficieni. Mihail Gavril este unul dintre cei intervievaţi, un moldovean hâtru, venit la Bucureşti din ţinutul lui Creangă, a scris un mesaj pe care nu fac decât să-l reproduc, în loc de concluzie la cele notate în materialul de mai sus, pentru că eu nu sunt politolog, analist politic cu atât mai puţin!

„De săptămâni întregi pare că s-a aşternut seara. Neguri dense s-au îngrămădit deasupra pieţelor noastre, deasupra străzilor şi oraşelor noastre; au pus stăpânire pe vieţile noastre întrerupând totul cu o tăcere asurzitoare şi cu un gol dezolator, care paralizează totul la trecerea sa: acest lucru se simte în aer, se observă în gesturi, se citeşte în priviri. Ne-am trezit înfricoşaţi şi rătăciţi. Asemenea discipolilor din Evanghelie am fost luaţi prin surprindere de o furtună neaşteptată şi furioasă. Ne-am dat seama că suntem în aceeaşi barcă, toţi fragili şi dezorientaţi, dar în acelaşi timp importanţi şi necesari, chemaţi cu toţii să rămânem împreună, având toţi nevoie să ne aducem mângâiere unii altora. Pe această barcă… suntem cu toţii. Asemenea acelor discipoli care vorbesc într-un glas şi spun înfricoşaţi: «Pierim» (v. 38), şi noi ne-am dat seama că nu putem merge înainte fiecare pe cont propriu, ci numai împreună”.