prof. univ. dr. Constantin HLIHOR^
Mihai HLIHOR

INTRODUCERE

Molimele şi epi(pan)demiile apar frecvent fără o ciclicitate anume în societatea umană. Acestea nu numai că au prezentat un risc sever pentru sănătatea şi bună-starea oamenilor, ci au afectat şi viaţa socială, dezvoltarea economică şi funcţionarea sistemului politic atât la nivelul societăţii, cât şi la cel internaţional. Pandemiile şi epidemiile au făcut ravagii asupra societăţilor umane de-a lungul istoriei, dar au avut şi efecte care au condus la remodelarea societăţii¹. Pe de o parte ciuma, holera, variola şi alte epi(pan)demii au ucis zeci de milioane de oameni şi au distrus unele civilizaţii, cum au fost cele de pe continentul sud american, iar pe de alta sub presiunea rezolvării crizelor provocate de aceste evenimente oamenii au găsit soluţii care au modelat viaţa economică, politică şi socială. Focarele epidemice au împins comunitatea ştiinţifică să dezvolte principii de epidemiologie, prevenire, imunizare şi tratamente anti-microbiene. Societatea umană în dinamica sa evoluează între o mişcare modelată de voinţa umană, într-o ordine planificată, dar este guvernată şi de dezordine generată de factori naturali sau accidente produse de om. Est un sistem care se adaptează constant cu costuri mai mari sau mai mici.

În ultimii 100 de ani societatea s-a confruntat cu un număr important de pandemii care au condus la crize profunde de ordin sanitar, cum a fost de exemplu „gripa spaniolă” din 1918-1919, considerată a fi „cel mai mare holocaust din istorie”² pentru Occident, şi epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 din Europa de Est. Epidemia de tifos a pornit din Serbia în 1914, pentru a mătura Europa de Est şi teritoriul fostului Imperiu ţarist, lăsând în urmă, numai în Rusia, între 2,5 şi 3 milioane de morţi³, iar în România vechiului regat această îngrozitoare boală a ucis, în iarna şi primăvara anului 1917, în jur de 300.000 de oameni sau, cum se exprima Constantin Kiriţescu, mai mult decât au murit în 10 mari bătălii.⁴