Viorel LUCACI – 10 noiembrie 2020

INTRODUCERE

Chiar dacă mulți nu o acceptă ca fiind o stare de fapt, dezangajarea SUA din principalele dosare de conflicte regionale și zonale de pe glob, a produs o serie de dezechilibre de natură geopolitică și strategică, toate având un potențial ridicat de detonare. Dintre acestea, unele ar putea amenința direct securitatea multor state care nu au cunoscut conflictul armat de o perioadă lungă de timp. Dacă într-adevăr „Secolul american” (pacea americană) se va încheia așa cum estimau Henry KISSINGER*, Mathew BURROWS** sau Paul STAROBIN*** acum mulți ani, vremurile vor deveni deosebit de incerte iar pacea va fi serios periclitată. În primul rând, din cauza faptului că vidul strategic generat de dezangajare, nu poate fi înlocuit eficient de către puterile militare cu pretenții regionale sau mondiale, fără riscul generării de confruntări militare de anvergură. Recentul conflict din Caucazul de Sud, oferă substanță acestor presupuneri.

IZOLAREA ŞI NEUTRALITATEA POT FI DEZAVANTAJOASE

Un raționament care vine complementar la considerentele anterioare, este acela că neutralitatea sau izolarea strategică a statelor (mai ales cele mici şi nesemnificative din punct de vedere militar), nu poate fi oportună în raport cu timpurile pe care le trăim şi nu poate genera soluţii avantajoase în cazul izbucnirii unor conflicte violente de natură teritorială sau etnică. A „te avea bine cu toată lumea” poate fi un fiasco pentru cei mai mulţi lideri contemporani, împingând statele în faţa unor surprize strategice. Surprize care, neeficient gestionate se pot solda cu scindări teritoriale. Avem un exemplu recent, care ar putea fi un semnal de alarmă edificator transmis acelor state pentru care diferendele teritoriale şi etnice cu vecinii, nu au fost stinse complet (nici cu forţa şi nici prin trecerea timpului) După episodul Crimeea, a venit rândul Caucazului de Sud. Ce urmează oare şi de ce este atât de important acest lucru pentru NATO

Armenia a pierdut practic conflictul din Nagorno-Karabah cu Azerbaidjanul. Cel puțin, deocamdată. Am putea să credem că deznodământul confruntării a fost rezultatul unei înțelegeri, al unui plan de nivel înalt, Federația Rusă fiind primul câștigător, urmând a trimite militari „pentru menținerea păcii”, conform acordului semnat în vederea încetării ostilităților dintre cele două state, ostilități care au durat aproape două luni. Cu alte cuvinte, Armenia a fost prinsă fără aliaţi, într-un conflict armat convențional purtat cu un stat vecin. Şi uite aşa, războiul de tip clasic reapare pe tapet, aducând în discuție importanța dotării armatelor cu armament modern.

AVANTAJUL FEDERAȚIEI RUSE

Prin medierea conflictului şi prin aducerea unor trupe de menținere a păcii, Federaţia Rusă a mai câștigat o partidă de şah, la şase ani după alipirea peninsulei Crimeea. Astfel, a fost creat – ca efect indirect – un cap de pod strategic în proiectarea de influență şi de putere militară rusească într-o regiune deosebit de importantă. Una flancată de Marea Neagră şi Marea Caspică. O regiune din care, Moscova va avea posibilitatea de a întârzia, de a controla sau chiar de a bloca materializarea unor proiecte de transport (feroviar sau prin conducte) a rezervelor naturale, ale căror trasee traversează Caucazul de Sud. Este binecunoscut faptul că rușii se opun vehement realizării oricăror coridoare Asia-Europa, care să nu treacă prin Federația Rusă, care să nu depindă de teritoriile Federației Ruse sau care să reducă dependența Europei de gazele naturale rusești. Probabil că aceasta a fost una din raţiunile reale ale declanșării acestui conflict: blocarea respectivelor proiecte sau cel puțin punerea lor sub control rusesc. Două exemple edificatoare în acest sens, sunt cel al „Rutei Internaționale de Transport Intermodal Trans-Caspice” (TITR) şi al „Noului Drum al Mătăsii”. Ne putem gândi chiar şi la NABUCCO, fiind posibil aici un șah subtil dat de ruși turcilor, deoarece o mare parte din traseul NABUCCO trece pe teritoriul Turciei.

NELĂMURIRI ŞI RĂSPUNSURI APLICABILE EUROPEI DE EST

Întrebarea care se cuvine a fi adresată aici şi care ar trebui să îi intereseze preponderent pe est europeni, este una simplă: De ce finalul conflictului din Nagorno-Karabah a fost unul dezavantajos pentru armeni? O întrebare într-adevăr simplă, dar care are cinci variante de răspuns şi anume:

1. Deoarece marele lor (fost) aliat nu este suficient de puternic la momentul actual;
2. Deoarece Armenia şi-a declarat neutralitatea, încercând ulterior să o şi pună în practică, în același timp cu lipsa investițiilor în apărare;
3. Deoarece legătura armenilor cu aliatul nu a fost una suficient de solidă sau nu a existat deloc în ultima perioadă;
4. Deoarece inamicul a fost prea puternic, posibil sprijinit de un aliat la rândul său puternic;
5. Deoarece aliatul şi aliatul inamicului, respectiv Federația Rusă şi Turcia, s-au înțeles peste capul Erevanului.

Sau avem o combinație a două sau mai multe din cele cinci variante. În contextul instalării la Erevan a noii conduceri armene, foarte greu se mai poate vorbi despre Federația Rusă, ca fiind aliatul Armeniei.

Pe fondul dezangajării SUA din regiune, neutralitatea ca opţiune strategică poate fi deosebit de periculoasă pentru majoritatea statelor. Trebuie să îți permiţi să fi neutru. Elveţia reprezintă poate, excepția care întărește regula.

Mulți se așteptau ca prin acest conflict, Federaţia Rusă să se ciocnească cu Turcia (prin proxi) şi astfel să fie serios afectat proiectul aşa-zisei „Axe Moscova-Ankara-Teheran”. Dar acest lucru nu s-a întâmplat, așa cum nu s-a întâmplat nici în teatrul din Siria. Este posibil ca mizele şi calculele comune ale Moscovei şi Ankarei cu privire la Marea Neagră şi Orientul Apropiat, să fi beneficiat de prioritate faţă de fostul aliat armean al rușilor.

Întrebarea redată anterior împreună cu cele cinci posibile răspunsuri, ar trebui să dea serios de gândit partenerilor NATO, în special celor din Europa de Est, în sensul de a fi conștientizată cât mai repede necesitatea urgentă de consolidare a Alianței. De ce? Din cauză că, sever contestata „moarte cerebrală” a NATO invocată acum un an de Macron, combinată nefast cu slăbirea severă a relației transatlantice şi triplată de o întoarcere către sine a SUA, au favorizat apariția şi înfăptuirea unor noi proiecte/demersuri geopolitice de sorginte eurasiatică, ale căror scopuri sunt contrare intereselor de securitate ale multora dintre statele europene, printre care şi România.

CÂTEVA REFLECȚII pe acest subiecte, preluate de pe Facebook şi prelucrate fără modificări de fond:

„Guvernul armean a trebuit sa ia o decizie dureroasă pentru a reduce dezastrul. Independența totală şi ruperea de Rusia, au un cost pe care armenii îl plătesc acum. Ar putea fi un nou subiect de dispută între Turcia și Rusia, soluționat amiabil de către cele două părți. Sau un nou mesaj de atenționare pentru NATO (SUA). Singurii care au pierdut în mod direct, au fost armenii. Azerii au câștigat o parte importantă dintr-un teritoriu pe care îl revendică de la dispariția URSS. Turcia și-a demonstrat influența, dar și o parte din tehnica militară modernă. Rusia a câștigat cel mai mult: rebelii armeni au fost nevoiți să revină (apeleze) la Moscova pentru a obține pacea. Toate părțile implicate au recunoscut Rusia ca fiind lider regional, singura putere care poate stabili cine și cât a câștigat într-un conflict. După Crimeea, mi se pare un nou semnal îngrijorător pentru România. Avem șansa de a fi membri în NATO și în UE. Interesul nostru este ca aceste construcții să reziste!” [gen. (r) Ștefan DĂNILĂ, vicepreşedinte al I2DS2, fost Şef al Statului Major General al Armatei Române între 2011 şi 2015]

„Un mesaj pentru orice lideri care ignoră domeniul securității naţionale. Este o dovadă că războaiele încă se câștigă sau se pierd, uneori în rezolvarea lor forțele armate putând constitui o soluție, poate singura. Armenia a neglijat ani de zile înzestrarea militară şi a ignorat potențialul în creștere al azerilor. Iar din punct de vedere politic, se observă faptul că alegerea unui lider competent contează mult, deoarece adversarii vor profita imediat ce vor avea ocazia de orice greșeală în criteriile de desemnare a unui lider. Toate aceste probleme s-au întins pe ani de zile. Războiul însă, durează clar mai puțin decât zecile de ani de management defectuos. Este ca o finalitate a unui eșec.” [Cristian TĂTARU]

CONCLUZII

În accepțiunea diplomației şi a activităţii de informații externe, orice eveniment, conflict sau evoluție în urma cărora cineva pierde şi altcineva câștigă, trebuie să reprezinte o lecție pentru toți ceilalți.

Deopotrivă instituțiile şi establishment-ul politic de la București, trebuie să culeagă cât mai multe date, învăţăminte şi concluzii după fiecare episod gen Kosovo (1999), Georgia (2008), Crimeea (2014) sau Armenia (2020), astfel încât, în cazul în care România va fi implicată într-un astfel de conflict armat sau într-o astfel de criză, să fie capabilă să identifice şi să aplice soluțiile cele mai eficiente, într-un timp cât mai scurt şi cu pierderi minime.

Atât alianţele, parteneriatele strategice cât şi orientările geopolitice ale statelor care se vor a fi sigure, trebuie tratate cu toată seriozitatea, indiferent de clasa politică aflată la guvernare. Este vorba în primul rând de rolul şi responsabilitatea instituțiilor cu competențe în domeniul siguranței naționale. Consecvenţa reprezintă principalul deziderat în acest caz.

ADNOTĂRI 

*KISSINGER Henry, ORDINEA MONDIALĂ – Reflecții asupra specificului națiunilor și a cursului istoriei, Editura RAO, București 2015, 350 de pagini.
**BURROWS Mathew, VIITORUL DECLASIFICAT – Megatendinţele care ne-ar putea distruge lumea, București 2016, editura Litera, 366 de pagini.
***STAROBIN Paul, SFÂRŞITUL SECOLULUI AMERICAN ŞI NOILE PUTERI MONDIALE, Bucureşti 2011, Editura LITERA, 424 de pagini.
[sursă foto: Albert Khachatryan/AP Archive]