Corneliu VLAD

Lumea dă semne clare – şi neliniştitoare – că se va schimba. E un fapt legic, firesc, explicabil, chiar dacă de atâtea ori şi senzaţional. Omenirea n-ar putea trăi într-o lume neschimbată, ar fi de la un moment dat o realitate înfiorătoare şi de neimaginat. Poetul Shelley spunea: „E veşnică pe lume doar schimbarea”. În ce fel, în ce mă-sură se va schimba acum lumea pune întrebări justificate şi toţi încearcă să dea răspunsuri. Politicieni, politologi, economişti, filozofi, sociologi, oameni de ştiinţă şi oameni de rând se întrec în predicţii. Realitatea zilei e atât de dramatică şi de fascinantă încât îi inspiră pe gânditorii de toate calibrele să emită aforisme demne de Schopenhauer, Nietzsche, Cioran.

Întrăm într-o eră a dezordinii, a paradoxurilor, a cău-tărilor febrile, a revelaţiilor, a schimbărilor radicale. Va fi lume mai bună sau mai rea ori aceeaşi, dar cu accente mai pronunţate într-un fel sau altul? Oricum, după o lume „ieşită din tătâni”, cum ar fi spus Shakespeare, multe nu vor mai putea să rămână ca până acum.

Deocamdată, nimeni nu ştie când şi cum (sau dacă) se va termina flagelul COVID-19, fie că-l numim sau nu pandemie. Nimeni nu ştie care va fi impactul politic, economic, sociologic, civilizaţional al sfidării de tip deosebit care ne solicită specia. Sigur este că s-a declanşat o criză mondială. Mai întâi una sanitară, apoi economică, apoi şi politică, apoi… Timp de şapte săptămâni, lumea a trăit cvasiparalizată: capi-talismul, mondializarea, ordinea liberală, au fost suspendate. Statele, comunităţile umane familia, individul, au trăit, pe cât posibil, în izolare. Dar nu în izolare totală, căci nu este cu putinţă. Am realizat că formăm o lume comună, că avem aspiraţii, interese, preocupări, primejdii comune care impun un răspuns solidar. Răspuns care se lasă însă aşteptat, căci e blocat de riscuri şi de incertitudini. Riscul e măsurabil, dar incer-titudinea nu poate fi evaluată, cum observa, în urmă cu un secol, economistul Frank Knight în cartea sa „Risks, Uncertainty and Profit” (1921). Filozoful german Jurgen Habermans constată azi, mai tranşant şi necruţător, că „niciodată în trecut n-am cunoscut într-o asemenea măsură propria noastră ignoranţă”.

Meritul, în sens amar-ironic, al acestei crize este rolul ei de revelator. Au fost puse în lumină necruţătoare vulnerabilităţile rânduielilor mondiale: marile – şi precarele – echilibre de putere (SUA – China etc.), globalizarea, inegalităţile sociale, unitatea europeană, capacitatea statelor şi instituţiilor internaţionale de a face faţă crizei şi, în modul cel mai acut, anacronismul şi ineficienţa sistemelor de sănătate – mergând uneori până la limita suportabilă a umanului. Politologul bulgar Ivan Krastev observă cu subtilitate şi ironie muşcătoare că „în timp ce criza COVID-19 a produs o explozie a imaginaţiei politice a publicului, ea pare – în mod paradoxal – să paralizeze imaginaţia elitelor”. Debusolaţi în faţa pericolului, factorii de decizie au acţionat prudent, ezitant, mimetic, luându-se, în acţiunea lor, unii după alţii, oferind imaginea deprimantă a şirului

de orbi din tabloul lui Breughel. Iar masele şi-au exprimat, paşnic sau energic până la revoltă, dorinţa de revenire la normalitate.

În acelaşi timp, criza a transformat profund şi viziunea noastră în ce priveşte ceea ce nu-i este posibil minţii umane în al treilea deceniu al secolului XXI. Dar fără a se putea da un răspuns dilemei dacă, în faţa unui pericol comun, statele, omenirea, trebuie să conlucreze şi să acţioneze unitar ori să se retranşeze în interiorul propriilor frontiere şi să reacţioneze la nivel naţional.

Dacă în ce priveşte acţiunea imediată şi de perspectivă factorii de decizie na-ţională şi internaţională nu depăşesc starea de inhibiţie şi reticenţă, asupra perspectivelor lumii de mâine ei se arată mult mai inspiraţi şi mai dezinvolţi. Avem prilejul de a edifica „un viitor mai drept, mai ecologic, mai rezilient şi mai inclusiv” – proclamă încrezător secretarul general al ONU, Antonio Guterrez. „Trebuie să inventăm modalităţile unei noi mondializări, cu un nou echilibru între avantajele incontestabile ale deschiderii pieţelor şi interdependenţei, de o parte, şi imperativele suveranităţii şi securităţii statelor” – afirmă Joseph Borrell, înaltul reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politică de securitate. Globalizarea, apreciază el, nu se va opri, dar va pune sub semnul întrebării paradigma ei actuală şi îndeosebi tripticul neoliberal: deschiderea pieţelor, reculul statului şi privatizarile. Între lumea „de dinainte” şi cea „de după” COVID-19 nu va fi însă o cezură; forma se schimbă, dar conţinutul rămâne acelaşi, fie şi pentru că vechile probleme rămân – observă politologul rus Feodor Lukianov.

Nesiguranţa va rămâne în continuare o trăsătură distinctivă. Prima victimă a COVID-19, mobilitatea universală, îşi va pune în continuare o puternică amprentă asupra evoluţiilor mondiale. Naţionalismul nu va mai fi etnic sau civic, ci teritorial. Multilateralismul nu va mai fi conceput doar în plan global, ci şi punctual şi pe grupuri de state. Răspunsurile la marile probleme vor trebui concepute la nivel „glocal” – susţine universitarul spaniol Marta Rebolledo. Rolul statelor va spori, iar sistemul inter-state va fi mai complex şi variabil. Echilibrele centrelor de putere se vor modifica. Şi SUA, şi China vor ieşi slăbite din criză, iar între ele se va înteţi războiul rece. Inegalităţile sociale se vor exacerba – în asigurarea sănătăţii, educaţiei, standardului de viaţă etc. Autoritarismele vor avea un teren nestingherit de dezvoltare. „De fiecare dată când apare o problemă majoră în istorie, ne refugiem în autarhie şi autorita-risme” – observă ziaristul spaniel Alberto Pelaez. Şi democraţiile tradiţionale vor fi afectate. „Schimbările legate de slăbirea instituţiilor, ca sistemul juridic sau sistemul mediatic, ca şi eroziunea normelor politice tradiţionale pot fi atât de lente încât nu remarcăm deteriorarea democraţiilor”, subliniază autorii Lewitsky şi Ziblatt în cartea lor „Cum mor democraţiile”. Proiecţia lumii post COVID-19 nu este însă întrutotul sumbră. James Manyika, preşedintele Institutului Mondial McKinsey, vorbeşte de accelerarea unor tendinţe déjà existente în economia mondială, îndeosebi în economia numerică: munca şi învăţământul la distanţă, telemedicina, serviciile de livrare.

Dacă unii specialişti accentuează tendinţele pozitive (între care inclusiv consolidarea multilateralismului şi globalizarea benefică tuturor), alţii insistă pe cele negative (stricteţea frontierelor şi a liberului schimb etc.). Unii optează pentru viziunea unei lumi prea puţin schimbate, dar cu potenţarea tendinţelor existente, mai ales în rău – rivalitate până la conflict între puteri, ca francezul Nicolas Tenzer sau precum compatriotul său Cyrille Bret, care întrevede o lume mai dură şi mai inegalitară în care cei puternici vot fi mai slăbiţi, dar vor rezista mai bine, iar cei slabi vor deveni şi mai vulnerabili şi chiar se vor prăbuşi. „Lumea de după va cunoaşte nu o răsturnare ci o înăsprire”, este diagnosticul său. Context în care se va produce„marea revenire a statelor naţiuni pe scena politică naţională, regională şi internaţională”, proces numit „reetatizare”, prin „statul jandarm“ şi „statul medical” care vor avea ca prioritate „salvgardarea vieţii biologice în detrimentul explicit al sănătăţii economice”. Ceea ce va face ca lumea să fie dominată de o „gigantomahie chino-americană”, cu un conflict între cele două superputeri. De aici, „o lume mai aspră, mai brutală şi mai inegalitară”. O lume care, prezice politologul francez Jean-Sylvestre Montgrenier, nu va fi una a solidarităţii, aşa cum sfidările cu care se confruntă ar trebui să o impună.

În schimb, adepţii entuziaşti ai globalizării prevăd o lume mai bună, căci, spun ei, se va trece de la „economia supravieţuirii” la „economia vieţii”, după cum se exprimă Jacques Attali, fost director al Băncii Mondiale. Statele vor învăţa „să creeze împreună, dar să producă singure”. Întreprinderile care formează „economia vieţii” – cea a asigurării sănătăţii, locuinţei, infrastructurilor urbane, alimentaţiei, reciclării, distribuirii apei, educaţiei şi altele, vor beneficia de o atenţie şi o dezvoltare prioritare, cred Attali. Într-o declaraţie comună, 162 universitari din Olanda avansează cinci propuneri politice cheie pentru un mod de dezvoltare post COVID-19: încurajarea sectoarelor publice – educaţie, sănătate etc. şi mai puţin a celor care asigură în prin-cipal creşterea PIB-ului (petrolul, gazele şi minele, publicitatea din domeniul privat); reducerea inegalităţilor prin stabilirea unui venit de bază universal, impozitarea pro-gresivă a veniturilor, beneficiilor şi bogăţiei; dezvoltarea serviciilor publice esenţiale; transformarea agriculturii într-una bazată pe biodiversitate, o producţie alimentară durabilă în principal local şi vegetarian; reducerea consumului şi a călătoriilor, a luxului şi profitului, anularea datoriilor, îndeosebi ale lucrătorilor, micilor întreprinderi şi statelor din Sud.

Şi în ţările în curs de dezvoltare se exprimă speranţe în ce priveşte unele evoluţii pozitive în lumea de după pandemie. „COVID-19, scrie prof. Chems Eddine Chitour, ministrul învăţământului superior şi al cercetării ştiinţifice din Algeria, este salutar. El ne constrânge să revenim la temelii, la înţelegerea a ceea ce trebuie schimbat şi a faptului că nu putem continua cu actualul mod de viaţă. Progresul nu mai trebuie absolutizat, iar vremea acumulării a luat sfârşit”.

Viitorologii întrevăd şi o nouă abordare a esenţei şi rolului puterii. Jacques Attali susţine că, în viitor, „puterea politică va aparţine acelora care vor şti să dovedească mai multă empatie pentru cetăţeni. Sectoarele economice dominate vor fi de altfel cele ale empatiei: sănătatea, ospitalitatea, alimentaţia, educaţia, ecologia. Sprijinindu-se, bineînţeles, pe marile reţele de producţie şi circulaţie a energiei şi informaţiei, necesare în orice ipoteză. Vom înceta să cumpărăm frenetic lucruri inutile şi vom reveni la esenţial, ceea ce înseamnă mai buna folosire a timpului pe această planetă, care va învaţă să recunoască timpul ca fiind rar şi preţios”. Şi prof. Chotour insistă pe redes-coperirea şi revalorizarea timpului. „Să întoarcem spatele efemerului şi să încetăm să cheltuim în loc să gândim” – îndeamnă el. Astfel vom profita de timp, vom redescoperi în familie ritmul anotimpurilor, solidarităţile, sobrietatea şi poate astfel vom putea profita mai bine de timp”. În context, sociologul algerian aminteşte cuvintele ultime atribuite lui Alexandru cel Mare: „Medicii înţeleg că în faţă morţii ei nu au puterea de a vindeca şi toţi putem vedea că bunurile materiale câştigate aici rămân aici şi că oamenii pot vedea că venim în lume cu mâinile goale şi plecăm cu mâinile goale atunci când se termină pentru noi comoara noastră cea mai de preţ: timpul”.

Omenirea are aşadar în faţă o opţiune vitală: să acţioneze în spiritul unor asemenea concluzii filozofice pe care trebuie să le transpună în acţiuni concrete la nivel naţional şi internaţional, dar şi de către fiecare locuitor al Terrei în viaţă de zi cu zi. Sfidarea pandemiilor impune un examen de conştiinţa fiecăruia şi tuturor, la nivel individual şi colectiv.