Tudor CHERHAT^

Abstract. Any geopolitical study requires the illustration of two aspects: the constellation of forces existing in a certain period of time, respectively the geographical space in which they are expressed. By taking into account these features, Southeast Asia reveals a significant part of its chaotic political context, especially in the South China Sea. Starting from the theoretical framework of geopolitics, this paper proposes a comparative analysis of the tactical and operational elements used by the USA and the PRC in the Asia – Pacific area, by reference to the geographical peculiarities of the region.

Keywords: geography, South China Sea, tactics, operationally, influence

DE CE GEOGRAFIA?

Sfârşitul Războiului Rece a oferit mediului instituţional, prin perspectivele glo-balizării, posibilitatea de consolidare a păcii şi a valorilor universale. La trei decenii distanţă însă, statul a rămas principalul actor internaţional, fiind entitatea pe care oamenii o apreciază ca reprezentând, în cel mai optim mod, interesele lor. Iar exercitarea puterii unui stat depinde în mare măsură de căile prin care aceasta poate fi exprimată, astfel că obiectivele, respectiv strategiile interne şi externe sunt modelate de opţiunile geopolitice ivite.¹

Într-un mediu al oportunităţilor pasagere, geografia rămâne singurul aspect stabil în timp şi spaţiu, ce poate influenţa politicile externe naţionale, regionale sau globale, pe o perioadă de timp nelimitată. De altfel, baza geopoliticii derivă din identificarea conexiunilor existente, între geografie şi strategie, prin care se atrage atenţia asupra unor moduri de perpetuare a evenimentelor istorice. Această nuanţă conturează noi teorii privind relaţiile spaţiale şi cauzalitatea istorică, creând bazele unui puternic cadru analitic. Avantajul geografic poate fi decisiv atunci când resursa umană sau cea naturală nu înclină suficient balanţa puterii. Fie că este vorba de ofensive militare sau planuri defensive, de exercitarea constrângerilor ori stabilirea de noi alianţe, de orientarea către arealul terestru ori alegerea spectrului maritim, exprimarea actorilor este direct influenţată de particularităţile geografice.²

În acest sens, elementul geografic stabileşte deopotrivă constrângeri şi opor-tunităţi, care trebuie luate în considerare, indiferent de forma pe care politica externă o îmbracă.³ Analiza acesteia, ca parte componentă a largului spectru geopolitic şi geostrategic, a oferit posibilitatea unui amplu spaţiu de manevră, privind modul în care amplasamentul geografic este teoretizat de către gânditorii secolului XX. Din această cauză, premisa geografică a reprezentat, dincolo de convingerile politice sau de viziunile subiective, un exponent de prim rang în urmărirea evoluţiei mediului internaţional

ACHIZIŢII TEORETICE

Heartland-ul Eurasiei – prima ipoteză geopolitică

Poate cea mai răsunătoare ipoteză a geopoliticii este cea a lui Sir Halford J. Mackinder⁴, privind importanţa spaţiului terestru (heartland) în modelarea sistemului internaţional. Revizuită de-a lungul a patru decenii, ilustrează rolul pivotal al Eurasiei în dominaţia globală. Astfel, poziţia geografică a acestei întinderi de uscat, protejată de relief şi climă în partea nord-estică şi optimă lansării de atacuri spre cea sud-vestică, oferă punctul de pornire ideal în dominaţia sistemului internaţional.⁵

Versiunea iniţială din 1904 a surprins procesul de industrializare şi implicit de expansiune al Imperiului Rus, ca antemergător al unei noi ordini globale. Aspect care, coroborat cu amplasamentul geografic, îi oferea imperiului posibilitatea susţinerii unei politici externe de anduranţă, prin proiectarea continuă a puterii sale în regiunile Asiei Centrale şi în zonele de coastă ale Eurasiei.⁶ Au urmat apoi versiunile revizuite, în preajma celor două conflagraţii mondiale. Autorul s-a focusat pe mutarea centrului geostrategic al planetei din Centrul Asiei în estul Europei, respectiv, extinderea domi-naţiei terestre către spaţiul maritim datorită dezvoltării economice şi tehnologice.⁷

La un secol distanţă, esenţa teoriei Heartland-ului rămâne valabilă: posibili-tatea dominaţiei globale, avantajul pe care geografia îl poate oferi şi nu în ultimul rând modelul de analiză geopolitică limitat în timp şi spaţiu.⁸

Rimland-ul ca nouă viziune geostrategică

Concomitent cu ultimul articol al lui Mackinder a apărut o nouă ipoteză privind importanţa spaţiului eurasiatic, dezvoltată de Nicholas Spykman în lucrarea sa din 1944, „The Geography of the Peace”.

Aceasta era axată asupra zonei de coastă eurasiatice, denumite Rimland, care, conform autorului, reprezenta de fapt cheia dominaţiei globale: datorită ampla-samentului geografic, statele din această regiune beneficiau de posibilitatea extinderii influenţei şi asupra întinderilor maritime, nu doar asupra celor terestre.⁹ Concludent este exemplul SUA, care datorită mărginirii sale de către Oceanul Atlantic şi Pacific, beneficiază de stabilităţi interne, eliminarea oricăror ameninţări teritoriale vecine şi concentrarea ulterioară asupra dezvoltării capabilităţilor navale.¹⁰ Un alt aspect important al teoriei Rimland-ului a fost marcat de identificarea Chinei ca variabila principală a ecuaţiei Eurasiei: odată cu dezvoltarea economică şi militară, aceasta ar putea realiza o descentralizare a puterii în regiunii, după modelul Statelor Unite din zona Caraibelor a secolului XX.¹¹

Fig. 1. Harta lumii conform teoriei lui Mahan din 1942

Sursă: Global Policy Index, The 21st Century Strategic Pivot, The Rimland, 17.09.2016, https://gpindex.org/2016/09/17/the-21st-century-strategic-pivot-the-rimland/, accesat 29.04.2018

Dincolo de antiteza ideilor centrale, cele două teorii converg către o perspectivă de ansamblu a rolului geografiei în relaţiile internaţionale. În primul rând ambele ipoteze au scos în evidenţă faptul că specificităţile geografice ale unei regiuni dictează stra-tegiile alese. În al doilea rând au identificat Eurasia ca fiind zona care, odată dominată, va oferi pârghiile politico-economice necesare pentru a modifica balanţa globală a puterii. Acest aspect se datorează atât poziţiei continentului în raport cu celelalte entităţi geografice, cât şi propriilor caracteristici terestre şi maritime. Totodată scopul ambelor teorii l-a reprezentat conturarea unui suport teoretic articulat puterilor globale din acel moment: Heartland pentru Imperiul Britanic şi Rimland pentru Statele Unite.

DE LA IPOTEZE LA STRATEGII OPERAŢIONALE

Dihotomia Heartland – Rimland reliefează, dincolo de importanţa geografiei în conturarea marilor strategii, necesitatea înţelegerii forţelor motrice ce modelează mediul internaţional. Ele pot lua aspectul unor politici externe persuasive, prin care statele îşi consolidează paşnic poziţia în sistem, ori se pot materializa prin fructificarea avantajelor militare, conferite de amplasamentul combatantelor. Aprofundarea lor s-a realizat de-a lungul timpului de pionieri ai domeniului strategic, care au oferit puncte de vedere susţinute de fundalul istoric şi racordate realităţii prezentului lor. În acest fel s-a încercat transpunerea teoriilor anterioare în idei practice, consecvente şi mai ales aplicabile contextului geopolitic global.

Inspirat de lecturile lui Jomini sau Carl von Clausewitz¹², Alfred Taylor Mahan condiţiona puterea unui stat de o poziţie strategică avantajoasă (strâmtori, canale, puncte de alimentare ale vaselor) şi un arsenal maritim impresionant. Însă acesta arsenal nu era limitat doar la forţa navală, ci presupunea un mod de gândire orientat spre dominaţia mărilor, materializat prin capacităţi militare, comerţ dezvoltat şi politici maritime inteligente.¹³ Esenţa teoriei este axată pe dubla utilitate a mărilor: folosirea lor ca rute comerciale pe timp de pace, respectiv ca zone strategice, pentru amplificarea atuurilor militare în timpul războiului¹⁴. Astfel forţa terestră a statului este ranforsată de cea navală, creându-se posibilitatea încercuirii inamicului din mai multe poziţii.

Scrierile sale au avut ca sursă de inspiraţie conflictele maritime din secolele XVII-XIX. Ca urmare, întreruperea mijloacelor de aprovizionare ori comunicare, alături de utilizarea atacurilor decisive reprezintă atuurile pe care Mahan le-a considerat primordiale în bătăliile maritime. De asemenea a recomandat SUA utilizarea modelului britanic de proiectare a puterii navale în toate colţurile lumii.¹⁵

Alături de Alfred Mahan, Jeremy Corbett a fost un alt pionier al domeniului maritim, care a militat pentru importanţa spectrului naval în modelarea sistemului internaţional. S-a diferenţiat însă prin profunzimea gândirii la nivel de detalii tactice şi strategice, respectiv prin capacitatea de abstractizare a cadrului maritim. În acest sens a delimitat conceptual strategia maritimă în două direcţii de acţiune: una generală, articulată intereselor politice şi economice ale statului în cauză şi realităţii scenei internaţionale; una specifică spectrului strategic, axată pe planificarea operaţiunilor militare în funcţie de elementele de detaliu tactic.

Accentul a fost pus pe utilizarea strategiilor defensive (contra-atac, diversiuni, alianţe maritime pentru descurajarea agresivităţii inamice), pentru a se evita pierderile inutile de resurse umane şi financiare.¹⁶ Totodată a militat pentru dispersarea flotei navale în detrimentul comprimării acesteia într-o singură poziţie rigidă, urmărind o mobilitate crescută, posibilitatea creării a diverse formaţii de luptă şi avantaje tactice.¹⁷ Cu toate acestea, cea mai importantă moştenire a lui Corbett rămâne contribuţia sa în introducerea ştiinţele maritime ca domeniu educaţional.¹⁸

Toate aceste unghiuri de abordare a spectrului maritim ilustrează atenţia de care acesta a beneficiat de-a lungul ultimului secol, concretizată într-o acceptare generală a atuurilor comerciale şi militare. Fundalul teoretic a fost transpus la nivel strategic în diferite forme: ca spaţiu de expunere a tacticilor militare, ca exponent logistic al palierului operaţional sau ca nivel decizional de maximă responsabilitate.¹⁹ Extrapolând la nivelul Mării Chinei de Sud, interdependenţa accelerată a statelor, ipotezele privind noua dominaţie globală şi aspecte strategice punctuale reprezintă puncte de pornire în studiul geopolitic al regiunii. Acesta va evalua poziţionarea geografică a mării, caracterul amfibiu (terestru-maritim) al Republicii Populare Chineze, respectiv puterea navală şi interesele Statelor Unite în această zonă, pentru a înţelege impactul geografiei asupra jocului politic din regiune.

RPC, SUA ŞI MIZA AREALULUI ASIA – PACIFIC

Republica Populară Chineză – dilema continentală

Ca întindere, Republica Populară Chineză este a patra ţară din lume, cu o suprafaţă de 9,6 milioane km², fiind mărginită de 14 state suverane şi două mări. Cu climă diversificată şi relief predominant montan, deţine doar 11% suprafeţe arabile din totalul celor 55% terenuri agricole. Motiv pentru care populaţia este concentrată în zonele sud-estice fertile, precum bazinul Sichuan, zonele industriale Shenyang şi Beijing, râurile Yangtze, Galben sau Xi Jiang.²⁰

Civilizaţia chineză a luat naştere în ţinutul denumit actualmente Câmpia Centrală, situat între Mongolia Interioară, Manciuria şi râurile Yangtze şi Galben. Terenul accesibil a reprezentat o vulnerabilitate în faţa cotropitorilor, astfel că regiunea a devenit Heartland-ul interior al Chinei antice. Importanţa socio-economică a acestor întinderi a pus bazele primelor viziuni geopolitice ale vremii, prin care s-a încercat crearea unei structurii interne stabile şi securizate. Urmând această direcţie, statul chinez a cunoscut o extindere de-a lungul următoarelor milenii, finalizată în 1951 cu anexarea de către regimul Mao a ultimei provincii autonome, Tibet. Expansiunea s-a realizat atât spre zonele nord-vestice, greu accesibile, în vederea restabilirii drumului mătăsii, cât mai ales spre litoralul din sud-estul ţării. Dezvoltarea comerţului terestru şi maritim s-a realizat, în mare măsură, prin a doua variantă, din pricina dificultăţilor logistice, rezultând regiuni dezechilibrate ce au condus la segregări politice şi etnice.²¹

Configuraţia geopolitică actuală a sud-estului Asiei evidenţiază o Chină încrezătoare în capabilităţile sale, care uzează de avantajul geografic în proiectarea puterii dincolo de graniţele terestre, prin două modalităţi: apărare şi comerţ. În nord China şi Mongolia sunt despărţite de deşertul Gobi, prin urmare acţiunile militare sunt greu de susţinut şi pot fi anticipate cu săptămâni înainte. Din această cauză China urmăreşte o apropiere economică, prin care să obţină acces la resursele naturale mongole şi care să îi permită o infuzie de cetăţeni etnici Han. În est regiunea autonomă Manciuria împreună cu estul Siberiei descurajează orice elan conflictual între Beijing şi Moscova. După zona de coastă cu acces la Marea Chinei de Sud şi Est, partea de sud a Chinei se învecinează cu Vietnam, Cambodgia şi Laos.²² În cazul primei, deşi conflictul de la frontiera terestră a fost aplanat, normalizarea discuţiilor la nivel înalt reprezintă un proces de durată. Iar drumul început la sfârşitul secolului trecut a devenit tot mai presărat cu obstacole diplomatice şi agresiuni militare, datorită revendicărilor teritoriale din Marea Chinei de Sud.²³

Odată cu frontierele cu Laos şi Myanmar, relieful devine muntos, greu accesibil, ajungându-se până la bariera naturală formată din masivul Himalaya, ce taie practic orice contact între China şi India. Pentru chinezi problema cea mai stridentă o reprezintă regiunea autonomă Tibet, care deşi este parte a statului, doreşte independenţă politică. Temerile Beijingului privesc posibilitatea ca această regiune să constituie o breşă exploatabilă de către statul indian în extinderea influenţei spre teritoriile Chinei. Prin urmare se recurge la metode similare celor din Mongolia Interioară, precum coeziunea socială şi economică (dezvoltarea infrastructurii, înăbuşirea mişcărilor secesioniste, trimiterea unor populaţii însemnate de etnici Han).²⁴

Ultima parte a frontierei terestre se învecinează cu partea muntoasă a Asiei Centrale, după care relieful devine din nou uşor accesibil la graniţa cu Kazahstan. Aici este situată cea mai mare provincie autonomă, Xinjiang, ruta principală prin care China încearcă să îşi extindă influenţa în Asia Centrală. În acelaşi timp este zona care a reprezentat de-a lungul existenţei Chinei comuniste o sursă de tensiune, fiind principala ţintă a propagandei ruseşti după ruptura sino-sovietică.²⁵

Mileniul III: noua paradigmă maritimă

Lipsa conceptului westfalian în sistemul politic asiatic se observă cel mai uşor în China modernă. Structura ideologică transnaţională oprimă comunităţile etnice, atent supravegheate de aparatul central, sub pretextul dezvoltării economice şi a securităţii comune. Evoluţia internă a Chinei a avut un traseu concentric: şi-a conturat centrul operaţional al statului, după care s-a orientat către rezolvarea situaţiei frontierelor şi menţinerea influenţei politice în zonele autonome. Dacă intersectarea cu Rusia şi India restrânge semnificativ perspectivele Chinei de expansiune, centrul Asiei devine singura zonă terestră accesibilă, atât din punct de vedere al reliefului, cât mai ales datorită materialului politic al acelor state şi al resurselor de care acestea dispun.²⁶

Destrămarea Uniunii Sovietice, alături de dezvoltarea accelerată a economiei chineze, i-a permis o abordare mai aplecată spre crearea unor puncte de convergenţă cu statele adiacente. În acest fel exercitarea influenţei în regiunile autonome s-a putut realiza fără perturbări externe, concomitent cu ivirea de noi posibilităţi de cooperare transfrontalieră. Schimbarea de paradigmă din politica externă continentală a însemnat totodată revizuirea strategiei Beijing-ului din perspectiva maritimă, optând pentru o retorică mai agresivă şi mai consecventă în privinţa noului său rol regional. Pentru o putere continentală precum China, ale cărei frontiere terestre s-au aflat de-a lungul timpului sub tirul instabilităţii²⁷, reorientarea politicii externe către spectrul maritim poate fi considerat un lux. Precedenta tentativă de acest gen s-a petrecut în secolul XV, când dinastia Ming şi-a îndreptat atenţia către sudul Eurasiei, şi a fost abandonată datorită ameninţărilor terestre venite din Mongolia.²⁸ În prezent însă, stabilitatea graniţelor chineze permite focusarea atenţiei asupra regiunii maritime.

Litoralul Chinei este alcătuit din Marea Chinei de Sud şi Marea Chinei de Est cu Marea Galbenă inclusă în ea. Acestea sunt înconjurate de diferite forme de relief (arhipelaguri, insule, lanţuri muntoase), iar tranzitarea lor se poate realiza doar prin câteva porţiuni, ce reprezintă totodată punţi de legătură cu Oceanul Pacific şi Indian. Aşadar orice strategie politică sau economică, a statelor din regiunea acestor mări, este condiţionată de existenţa unor rute maritime libere şi navigabile. Un alt aspect luat în calcul de fiecare actor regional constă în dilema aparenţei acestor întinderi de apă. Pornind de la un cadru legislativ, Legea Mărilor şi Oceanelor a Naţiunilor Unite din 1982, care trasează principii generaliste de aplicare a acesteia, fiecare stat înţelege să o aplice în funcţie de propriile interese. Dacă se mai pune la socoteală că aceste teritorii, ambigue din punct de vedere al suveranităţii, conţin şi importante resurse naturale, se formează contextul optim apariţiei tensiunilor interstatale.

Marea Chinei de Est totalizează interesele maritime ale Chinei, Japoniei şi Coreei de Sud, trei din economiile clasate regulat în primele zece mondiale²⁹. Disputele din această zonă au apărut ca din cauza interpretărilor diferite ale legislaţiei mărilor, privind modalitatea de calcul a zonei economice exclusive aferente fiecărui stat.

De cealaltă parte, Marea Chinei de Sud este cea mai extinsă mare periferică din nordul-vestul Oceanului Pacific, fiind înconjurată de patru strâmtori, Lombok, Makassar, Malacca şi Sunda³⁰. Disputele teritoriale dintre statele riverane (Republica Populară Chineză, Republica Chineză Taiwan, Malaiezia, Filipine, Brunei, Vietnam) evidenţiază în primul rând importanţa economică a regiunii, cu statut de centru maritim al Eurasiei³¹. De asemenea posibila clasare a zonei pe locul doi la nivel global în ceea ce priveşte stocul de resurse naturale³² contribuie în mare măsură la sporirea stării de tensionate.

Statele Unite ale Americii – modelarea internă

Deşi este percepută ca marea ameninţare a Chinei, America modernă poate fi considerată imaginea geopolitică pe care chinezii încearcă să o implementeze în regiunea Mării Chinei de Sud. Rebranduirea statului global american a demarat odată cu finalizarea Războiului Civil în 1865, când Statele Unite şi-au putut regrupa resursele pentru articularea unei strategii de dezvoltare economică unitară. Cu polul industrial concentrat în nord-estul ţării şi agricultura în partea sudică, indicele demo-grafic a cunoscut cel mai puternic avânt în această perioadă.³³ O altă strategie naţională a reprezentat-o conectarea feroviară a întregului teritoriu, facilitând astfel transportul călătorilor şi mai ales a mărfurilor. Dezvoltarea tehnologică a permis acces sporit la resurse (cărbune, fier, cupru, ţiţei), iar sistemul bancar a suplimentat capitalul financiar necesar.³⁴

Rezultatele s-au observat la începutul secolului XX, când piaţa americană a devenit cel mai mare loc de desfacere a comerţului global.³⁵ Trăsăturile ce au reaşezat Statele Unite pe orbita marilor puteri sunt urmărite de RPC, care la rândul ei încearcă crearea unui arc de stabilitate politică în regiunile autonome, securizarea liniilor comerciale şi menţinerea ritmului de creştere economică.

Orientarea maritimă şi rebalansarea

Odată stabilizaţi parametrii interni, atenţia politicului american s-a îndreptat spre orizontul maritim. Pătrunderea între primele forţe navale ale lumii i-a permis eliberarea Cubei de sub tutela politică spaniolă.³⁶ Acest aspect le-a permis Statelor Unite construirea unei legături maritime între Oceanul Pacific şi Atlantic (canalul Panama), transformând astfel regiunea Mării Caraibelor într-o importantă ruta comercială. În acelaşi timp construirea canalului a avut o deosebită însemnătate pentru securitatea Statelor Unite, datorită eliminării posibilităţii unui singur adversar de a înconjura teritoriul american din ambele oceane.³⁷ Cu o Europa decimată de cele două conflagraţii mondiale, alături de un proces accelerat al decolonizării în statele asiatice şi africane, Statele Unite au profitat de vidul de putere internaţional, consacrându-se în principala, iar ulterior în unica putere globală.

Orientarea către emisfera vestică a Pacificului s-a realizat după încheierea războiului cu Spania, la îndemnul lui Mahan, care considera această zonă o posibilă slăbiciune în defensiva maritimă americană. Ca urmare a aprecierilor sale, ultimii ani ai secolului XIX au găsit Statele Unite angrenate în puternice campanii de anexare a Filipinelor şi a celorlalte state insulare precum Hawaii, Galapagos sau Guam.³⁸ Prezenţa americană în regiune a fost reconfirmată la finele Celui De-al Doilea Război Mondial, întrucât regiunea devenise un important pol al influenţei sovietice şi comu-nismului maoist. Importanţa geostrategică a sud-estului Asiei a fost reiterată jumătate de secol mai târziu, în perioada mandatului lui Barack Obama. Aceasta a constat într-o rebalansare a intereselor economice şi politice ale Washingtonului, dinspre Europa răsăriteană şi Orientul Mijlociu către estul Asiei. Reorientarea s-a realizat ca urmare a instabilităţii peninsulei coreene şi a creşterii agresivităţii militare chinezeşti în Marea Chinei de Sud, accentuând nivelul tensiunii în relaţiile diplomatice dintre cele două mari puteri.³⁹

Asemănări geostrategice în abordările celor două puteri

Evoluţiile interne şi externe ale celor două ţări, din perspectiva parcursului către anvergura internaţională, converg către acelaşi pattern. Accesul în ambele ţări se poate realiza deopotrivă terestru şi maritim, însă doar în cazul Chinei chestiunea securităţii este ambivalentă. SUA şi-au rezolvat problematica accesului terestru cu peste un secol în urmă, odată cu sfârşitul războiului împotriva Mexicului. În acelaşi timp ambele state şi-au constituit o stabilitate terestră, înainte a se orienta spre strategia maritimă. În America procesul a început după finalizarea războiului civil, când partea unionistă şi-a concentrat polul de putere în zona centrală, pentru a facilita reunifi-carea economică şi socială cu sudul confederal.⁴⁰ Ulterior forţa economică şi politică s-a consolidat în dreptul zonelor de coastă, datorită dezvoltării comerţului maritim şi obţinerii unui nou statut global de către marina americană. Un rol crucial l-a avut deznodământul războiului spaniol-american, care a reprezentat punctul de pornire a expansiunii puterii americane în zonele Asia – Pacific, respectiv Marea Caraibelor.

De cealaltă parte, reapropierea centrului de regiunile extreme, în perioada Xiaoping, a însemnat un amalgam de reprimări opresive ale protestelor coroborate cu interconexiune economică şi etnică. Atmosfera din sânul partidului comunist s-a detensionat odată cu dezintegrarea Uniunii Sovietice, principalul pericol terestru al Chinei. Acest fapt a condus la o atitudine mai proactivă faţă de relaţiile diplomatice cu vecinii. În cazul ambelor state, primul pas l-a constituit crearea stabilităţii interne, printr-o politică economică şi socială orientată înspre masa critică a cetăţenilor, cea de mijloc.

Odată stabilite fundaţiile interne şi beneficiind de conjuncturi favorabile, orien-tarea ambelor puteri s-a focusat asupra perimetrelor adiacente, Marea Chinei de Sud şi Marea Caraibelor. Ulterior, în funcţie de evoluţia politico-economică a celor două puteri şi a mediului internaţional, sfera de influenţă a urmat previzibilul traseu de expansiune globală. Statele Unite s-a orientat către efervescenta piaţă comercială asiatică, unde a întâlnit o Chină în plină expansiune economică şi militară. Astfel duelul celor două competitoare s-a concentrat într-un joc al scenariilor diplomatice, al rivalităţilor comerciale şi al accesului la pieţele emergente.

O altă asemănare între parcursul Statelor Unite de acum un secol şi actuala politică externă a Chinei o constituie realismul privind contextul internaţional. SUA a realizat impedimentele financiare şi politice ale unei incursiuni globale solitare, într-o perioadă de apogeu a puterilor coloniale. Cu o acoperire juridică oferită de recent adoptata Doctrină Monroe, geostrategia lor s-a rezumat la crearea unei sfere de influenţă regională de strictă necesitate. Motiv pentru care colonii apropiate, precum Puerto Rico, Guam sau chiar Filipine nu au fost incluse în planurile americane iniţiale.⁴¹ Odată ce zonele vizate au fost americanizate, atenţia Washingtonului s-a îndreptat către orizontul maritim global, reuşind să înlocuiască statele europene în topul puterilor globale.

Economic, Republica Populară Chineză se îndreaptă către statutul de principală forţă a lumii. Militar şi strategic însă, decalajul faţă de SUA va exista măcar câteva decenii. Motiv pentru care obiectivele Chinei sunt limitate la perimetrele maritime adiacente. Strategia contemporană a Chinei reflectă în mod fidel ideile americane ale secolului trecut. Pe termen scurt geostrategia este focusată asupra creării unei sfere de influenţă regională, izolarea adversarilor incomozi şi asigurarea rutelor comerciale. Pe termen lung, Beijing urmăreşte modificarea status-quo-ului global, prin surclasarea economică, militară şi politică a Statelor Unite, după modelul pe care cea din urmă l-a înfăptuit în urmă cu un veac.

GEOGRAFIA: PIVOTUL STRATEGIC

Atât în Marea Chinei de Sud, cât şi în întreg perimetrul extins Asia – Pacific, rolul maritim este considerat decisiv în balanţa puterii regionale. Analizând modul de exprimare al celor două mari puteri, raportat la specificităţile geografice regionale, sunt evidenţiate o serie de idei şi direcţii privind evoluţia viitoare a regiunii.

Lanţurile insulare

Observând dispunerea geografică a mărilor din regiune, se poate identifica o barieră naturală de arhipelaguri, ce le înconjoară şi le desparte de ocean. Această regiune interioară este cunoscută ca „Primul lanţ de insule” (First Island Chain), fiind menţionată prima dată în timpul războiului coreean, ca strategie a Statelor Unite de încercuire a URSS-ului şi RPC-ului, prin intermediul forţelor navale. În acest sens teritoriile maritime din sud-estul Asiei, alături de largul Pacificului, au fost structurate în 3 regiuni strategice, fiecare din ele reprezentând o linie defensivă cu rol diferit. În funcţie de context, SUA ar fi utilizat strategia aferentă uneia din cele 3 lanţuri.⁴² Deşi aceste idei au rămas la stadiul de concept, au fost asimilate de cultura geopolitică chineză la sfârşitul anilor ’80, devenind un subiect de interes pentru liderii partidului. Aceştia au înţeles treptat rolul pivotal pe care geografia îl poate juca în înclinarea balanţei puterii din sud-estul Asiei, mai ales în cazul unei Chine epicentrice din punct de vedere maritim, în regiune. La rândul lor decidenţii politici americani continuă să se raporteze la aceste repere geografice, în monitorizarea activităţii maritime chineze⁴³

În accepţiunea generală, primul lanţ de insule se consideră a fi întins de-a lungul coastei Japoniei, Taiwanului şi Filipinelor, cu pornire din Insulele Malay şi Borneo până la arhipelagul Kurile, lângă apele Rusiei.⁴⁴ Din punct de vedere strategic, atât atenţia Beijingului, cât şi a Washingtonului este focusată asupra primului lanţ arhipelagic, punctul zero al influenţei pe care China vrea să o câştige de partea sa. Eliminarea târcoalelor americane ar însemna un raport de superioritate faţă de ceilalţi adversari, fără un răspuns neapărat ferm al Statelor Unite, care şi-ar dori o implicare mai profundă a aliaţilor săi decât a lor înşişi, pentru a păstra o aură de neutralitate. De asemenea China şi-ar asigura o zonă tampon faţă de contactul direct cu marina americană, ceea ce probabil ar relaxa atitudinea partidului comunist privind un posibil blocaj maritim comercial.

Toate scenariile chineze au ca scop eliminarea influenţei americane şi crearea unui joc antisimetric cu celelalte state vecine. Din perspectiva lor, primul lanţ de insule este asemănat cu un mare zid de apărare, îndreptat însă împotriva lor, cu Statele Unite în calitate de gardian principal şi aliaţii săi (Taiwan, Filipine, Japonia, Australia) ca turnuri de control, ce constrâng exprimarea navală a Chinei.⁴⁵ Prin urmare, eliminarea treptată a Statelor Unite din calitatea de organizator geostrategic ar slăbi implicit capacitatea de reacţie a celorlalte state, oferindu-i Chinei şansa de a remodela parametrii geopolitici din regiune.⁴⁶

Al doilea lanţ de insule se identifică cu mijlocul Oceanului Pacific, în zona insulei Guam şi a arhipelagului Marianelor. Puterea Chinei se reduce treptat, iar nucleul dur al marinei americane începe să fie întâlnit, cu atât mai mult cu cât limita acestei zone strategice secundare este formată din teritorii administrate de Statele Unite. Prin urmare, acţiunile Chinei în această regiune se limitează la consolidarea relaţiilor economice cu zona Oceaniei şi la diverse cercetări hidrografice. Totuşi, acestea din urmă conţin şi un substrat militar, întrucât oferă recenzii de ordin geografic pentru eventuale expediţii ale submarinelor chinezeşti.

Prospecţiunea zonei dintre cele două lanţuri arhipelagice constituie, pentru tot mai multe voci americane, un preambul al viitoarelor intenţii militare chinezeşti. Se atrage atenţia asupra noilor capabilităţi chineze, care îngreunează serios posibilitatea constrângerii acesteia. De asemenea majoritatea navelor americane alocate regiunii sunt specifice navigării în largul oceanului şi nu unei strategii de anduranţă în strâmtori.⁴⁷ Motiv pentru care perfecţionarea sistemului de logistică american, care să îi permită susţinerea unor trupe terestre în aceste zone tampon, devine o necesitate.⁴⁸ În contrast, artileria chineză, prin noile avioane de vânătoare şi submarine diesel, poate funcţiona săptămâni întregi fără suport logistic. Aspect tradus în capacitate crescută de perturbare a activităţii Americii şi a aliaţilor săi.⁴⁹

Al treilea şi ultimul lanţ se situează în largul Pacificului, între zona geografică Oceania şi insulele Aleutine. Este singurul aflat mai aproape de statele Unite decât de arealul asiatic şi are în prim plan regiunea Hawaii, locaţia centrului de comandă indo-pacific⁵⁰. Implicaţiile operaţionale ale acestei linii strategice au fost dezbătute prima oară la începutul anilor 1900, jucând un rol primordial pentru Statele Unite, în timpul Războiului din Pacific. Întrucât China nu posedă capacităţi militare pentru o incursiune consecventă în largul oceanului, acuză Statele Unite de crearea unor bariere în dezvoltarea puterii sale maritime. Totodată atenţia Beijingului este concentrată în mod special în primul perimetru insular, scăzând ulterior din intensitate odată cu îndepărtarea de continent.⁵¹ Strategia lanţurilor insulare confirmă inspiraţia liderilor chinezi din politica externă americană a secolului trecut, filtrată prin propriile interpretări geostrategice.

Fig. 2. Strategia lanţurilor insulare din Marea Chinei de Sud

Sursa: Jeremy Renken, Strategic Architectures, CIMSEC, 12.02.2014, http://cimsec.org/strategic-architectures/9941, accesat 10.06.2018

Din perspectiva strategiei celor trei lanţuri insulare, arhitectura geopolitică a celor două mări este în mod evident una complicată. SUA rămâne puterea maritimă dominantă, susţinută de puternicii săi aliaţi economici. De cealaltă parte, incertitu-dinile teritoriale din apele adiacente nu cadrează cu statutul Chinei de proximă putere globală.⁵² Acest aspect s-ar putea traduce prin acţiuni de limitare a navigaţiei libere specifice zonelor arhipelagice, precum blocaje, operaţiuni-fulger, debarcări sau fortificaţii.

China în orbita est-asiatică vs. America în arealul Asia – Pacific

Este evident că lupta pentru supremaţia regională presează Republica Populară Chineză. Aceasta interpretează prezenţa Americii ca o continuare a constrângerii Asiei Orientale, începută împotriva URSS şi orientată după 1990 asupra statului chinez. Liderii de la Beijing consideră atitudinea ostilă a Americii rezultatul dezvoltării economice a Chinei, care poate deteriora influenţa americană din regiune.⁵³ Acţiunile coercitive chineze, din ultimele două decenii, s-au restrâns semnificativ în interiorul continentului. S-au concentrat în schimb în Marea Chinei de Sud, un loc ambiguu din punct de vedere juridic şi relativ sigur ca posibilitate de refulare a pornirilor naţiona-liste chineze. Prin această manevră, încearcă evitarea capcanei unui pericol terestru-marin sincronizat, asemenea celui în care statele colonialiste au picat de-a lungul istoriei.⁵⁴

De cealaltă parte, Statele Unite intenţionează să suplimenteze dispozitivele militare din regiune, astfel încât să îşi desfăşoare aproximativ 60% din totalul forţelor navale şi aeriene. Această posibilitate survine pe fondul creşterii agresivităţii chineze în interiorul primului lanţ de insule, unde sunt situaţi principalii aliaţi americani. Chiar şi cu aceste întăriri, utilizarea forţei sub forma blocajelor sau focului armat este puţin probabil a fi utilizată, optându-se cel mai probabil pentru strategii de descurajare. Acestea pot avea ca punct de pornire crearea unui scut defensiv arhipelagic, care să constrângă exprimarea militară chineză să nu permită izolarea celorlalte state de contactul cu Washingtonul. Acest scut ar însemna nu doar capabilităţi militare dez-voltate ale americanilor şi aliaţilor săi, ci şi un sistem de reţele de comunicare pregătite pentru noi ameninţări de tip cyber.⁵⁵ Dezbaterile la nivel înalt sunt concentrate în special asupra cheltuielilor militare, ca urmare a restrângerii acestora în ultimii ani. În acelaşi timp este oferită impresia amânării unei strategii naţionale cu privire la vestul Pacificului, mizându-se pe actualizarea elementelor din sfera operaţionalităţii. Acestea nu sunt însă transpuse în contextul unor direcţii strategice, care să cuprindă asumpţii, scenarii, prioritizări sau modalităţi de escaladare a tensiunilor. Cu alte cuvinte, ceea ce lipseşte Statelor Unite la momentul actual e iniţiativa. Acea strategie, care prin obiectivele sale să reprezinte un factor descurajator pentru orice intenţie coercitivă şi un pilon de credibilitate şi predictibilitate pentru aliaţi.⁵⁶

Spre deosebire de cele terestre, strategiile maritime pot evita angrenarea efectivă a dispozitivelor militare, datorită lipsei aspectului cuceritor. Deşi teritoriile maritime reprezintă obiectul unor revendicări şi dispute teritoriale, juridic este dificil de stabilit apartenenţa acestora. Din acest motiv ele nu constituie un factor conflictual la fel de exacerbat precum cele continentale.⁵⁷ De asemenea pierderea unei întinderi de apă nu implică în mod direct şi imediat modificarea securităţii statului respectiv, astfel încât pot fi emise obiective strategice parţiale, generale sau adiacente contextului politic regional.⁵⁸

Capacităţile navale ale celor două puteri ilustrează superioritatea Statelor Unite, atât la nivelul tehnicii militare, cât şi al capabilităţii proiectării forţelor în zonele de interes. Acest considerent implică pentru Republica Populară Chineză o conduită precaută, care să nu îi pericliteze accesul la comerţ şi resursele vitale. În acelaşi timp Beijingul nu poate renunţa la ambiţiile sale geopolitice, în faţa unor adversari inferiori din Marea Chinei de Sud şi mai ales în contextul unui ecou naţionalist tot mai accentuat în rândul populaţiei. Prin urmare, reducerea influenţei SUA în regiune este structurată pe obiective strategice, primul din ele fiind eliminarea acesteia din mările învecinate. Realizarea acestei etape se încearcă a fi realizată prin acţiuni agresive asupra celorlalte state neutre sau partenere americanilor, coroborate cu dezvoltarea dispozitivelor militare (rachete anti-aeriene, submarine silenţioase, nave de luptă mici) pentru utilizare în ape înguste⁵⁹. Toate aceste ipoteze şi conjuncturi relevă mai degrabă frământările şi frustrările geopolitice ale Beijingului, decât intenţiile geostrategice ale Washingtonului.

Marea Chinei de Sud sau Marea Chinei de Est: dilema Chinei

Pe lângă segregarea insulară dezbătută de teoreticieni, China se află într-o dilemă geostrategică, privind spaţiul de manevră din cele două mări adiacente, situate în vecinătatea sudică, respectiv estică. Acestea reprezintă un preambul al celor două oceane, în care accesul nu se poate realiza decât prin strâmtori, aspect care din punctul de vedere al Beijingului reprezintă un pericol major pentru propria securitate. Temerile lor vizează dependenţa de resursele naturale ce ajung prin aceste zone. Acestea sunt accentuate de amplasamentul strâmtorilor⁶⁰ în apropierea unor state care fie sunt aliate (Japonia, Coreea de Sud, Filipine, Taiwan), fie sunt partenere tot mai apropiate ale Statelor Unite (Vietnam, Malaiezia, Indonezia, Singapore).

În Marea Chinei de Est întâlnesc Japonia, adversar economic puternic şi susţinut de marina americană. Relaţiile diplomatice dintre cele două state au avut un parcurs tumultuos de-a lungul timpului⁶¹ În viziunea Chinei, opresiunile Japoniei din Al Doilea Război Mondial şi neînsuşirea lor de către următorii lideri niponi au deteriorat relaţiile bilaterale. De cealaltă parte, expansiunea militară şi agresivitatea ridicată a Chinei în revendicările teritoriale sunt considerate obstacolele ce nu au permis dezvoltarea încrederii între cele două state. Confirmarea acestui aspect provine din studii⁶² ce ilustrează încrederea redusă pe care cele două popoare şi-o acordă reciproc, doar 8% din chinezi fiind confortabili cu vecinii săi, respectiv 7% din japonezi considerând China un partener viabil.

Acţiunile RPC în Marea Chinei de Est au început după 1990⁶³, fiind limitate la survolarea regiunii, cu scopul expunerii mijloacelor militare sau din considerente ştiinţifice. Cel mai tensionat incident s-a consemnat în 2010⁶⁴, ca urmare a ciocnirii dintre două vase, fără a exista însă victime sau escaladări ulterioare. În 2013 China a creat o zona de identificare pentru apărarea aeriană, cu scopul impunerii unor restricţii şi a controlului aeronavelor civile şi militare ce survolează spaţiul respectiv.⁶⁵ De asemenea încadrarea insulelor Senkaku în această nouă mişcare strategică a contribuit la inflamarea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări.⁶⁶

Poziţiile doi şi trei în topul economiilor mondiale implică un nivel al comerţului tot mai ridicat între cele două state, astfel încât interdependenţa economică devine, la fel ca în relaţia SUA – RPC, un important factor detensionant. Forţa economică japoneză şi susţinerea militară de care a beneficiat din partea Statelor Unite au creat o balanţă a negocierii, care nu se regăseşte în Marea Chinei de Sud, datorită discre-panţelor dintre China şi restul statelor.

Prezenţa Japoniei îngrijorează Beijingul din două motive: poate facilita accesul Statelor Unite în eventualitatea escaladării tensiunilor şi mai important este considerată antemergătorul politicii de îndiguire maritimă a Chinei.⁶⁷ Oceanul Pacific este împânzit de poziţii strategice ale Statelor Unite, precum Guam, Pearl Harbour sau San Diego. Totodată această parte a globului nu oferă implicaţii economice vitale Beijingului, astfel încât Republica Populară Chineză să se avânte într-o regiune în care este conştientă de dificultatea gestionării ei. Din aceste considerente, Marea Chinei de Est reprezintă mai degrabă o chestiune de securitate naţională a Chinei decât o tentativă de extindere a influenţei.

În Marea Chinei de Sud, deşi disputele teritoriale sunt mult mai complicate, actorii implicaţi sunt Filipine, Brunei, Malaiezia, Vietnam şi Taiwan. Aceste state, deşi au realizat progrese remarcabile, sunt departe de forţa economică şi militară actuală a Chinei.

La fel ca Japonia, Filipine este un aliat tradiţional al Statelor Unite, însă cu anvergură redusă, fapt pentru care presiunile chineze sunt mult mai mari în comparaţie cu cele din Marea Chinei de Est. Mai mult decât atât, aceasta este situată lângă strâmtoarea Luzon, principala legătură a Chinei cu Oceanul Pacific⁶⁸, ceea ce amplifică semnificativ atenţia Beijingului asupra Manillei. Taiwanul, deşi este aliat SUA şi prin protecţia garantată, încearcă la rândul ei să exprime un punct de vedere geopolitic prin capabilităţile militare⁶⁹, se încadrează într-o chestiune de ansamblu sensibilă la nivel diplomatic. Vietnamul este considerat principalul adversar al Chinei, în ciuda asemănării sistemelor politice şi economice. Acest aspect se datorează, în primul rând, perspectivelor financiare vietnameze şi capabilităţilor militare pe care le posedă. De asemenea, aplecarea pe care a avut-o către doctrina sovietică şi noua relaţie de parteneriat cu Statele Unite, coroborate cu trecutul conflictual pe care îl împărtăşeşte cu vecinul chinez, creează o stare de disconfort în rândul liderilor chinezi.⁷⁰

Slăbiciunea adversarilor din Marea Chinei de Sud este o carte pe care liderii chinezi o utilizează din plin, astfel încât, pe lângă revendicări teritoriale, acţiuni maritime coercitive şi puncte de vedere oficiale, şi-au focusat atenţia ultimilor ani asupra insta-lării unei prezenţe permanente în regiune. Aceasta s-a înfăptuit prin construirea a numeroase insule artificiale, sub auspiciul unor teritorii administrative în folosul cercetării ştiinţifice, însă dotate cu piste de aterizare, zone portuare şi facilităţi militare.⁷¹

Din perspectivă economică, Marea Chinei de Sud este cea a cărei importanţă este mai mare, întrucât prin conexiunea cu Oceanul Indian netezeşte accesului Beijingului din sud-estul Asiei către Orientul Mijlociu şi până în estul Africii. În ecuaţia financiară este inclusă şi Asia Centrală, unde China urmăreşte bogăţiile subterane în schimbul infrastructurii logistice.⁷² Strategia Beijingului pentru aceste zone este de a investi fără a ţine cont de conducerea politică, ce deseori încalcă principiile democra-tice. Astfel China încearcă să obţină un câştig economic în faţa competitorului american şi mai ales un avantaj geostrategic, prin securizarea dependenţei energetice în schimbul susţinerii regimurilor din aceste zone.⁷³ Dependenţa de petrol constituie o presiune asupra Chinei în a-şi asigura securitatea transportului petrolier prin Marea Arabiei, Oceanul Indian şi strâmtorile Mării Chinei de Sud. În acest sens, pe lângă procesul de dezvoltare navală început în 1994, liderii partidului comunist au demarat construirea de porturi în puncte considerate strategice, respectiv extinderea reţelei de conducte pentru transportul resurselor naturale.⁷⁴

Amplasamentul combatantelor: Oportunităţi şi slăbiciuni

Un aspect important în conturarea strategiilor maritime constă în poziţia geografică a actorilor implicaţi. Sunt identificate astfel două tipuri de poziţie, fiecare cu propriile atuuri şi dezavantaje strategice: centrală şi periferică.

În cazul primei, statul beneficiază de posibilitatea dislocării unor forţe însem-nate într-un anumit loc şi într-o perioadă scurtă de timp. Mobilitatea superioară se traduce într-o structură logistică superioară şi implicit într-o defensivă mai solidă. Acest avantaj poate fi anihilat însă în cazul în care forţele inamice sunt mult mai puternice. Dezavantajul amplasamentului central îl constituie vulnerabilitatea liniilor de aprovi-zionare, în cazul escaladării conflictului. Adversarul, aflat la extremităţile zonei de interes, poate lansa atacuri simultane împotriva forţelor centrale, care odată constrânse, au diminuată capacitatea de a riposta. Literatura îndeamnă în acest caz extinderea statului central către teritorii terestre sau maritime adiacente, care să acopere nece-sarul de resurse pe timp de război.⁷⁵

Poziţia periferică este considerată cea care permite statului să îşi desfăşoare efectivele militare în jurul zonei de interes şi mai ales în jurul adversarilor săi. Beneficiile includ capacitatea de lansare a unor atacuri sincronizate în diferite puncte strategice ale inamicului, prin care să îi destabilizeze poziţiile defensive. De asemenea această postură permite crearea unor obiective specifice ofensive, chiar dacă strategia generală este una defensivă. Şi această postură însă implică o serie de dezavantaje, precum necesitatea unor dispozitive mult mai numeroase, special concepute pentru mobilitate crescută. Totodată costurile logistice le depăşesc pe cele ale unei poziţionări centrale, motiv pentru care strategia periferică se potriveşte cel mai bine în ape închise sau semi-deschise.⁷⁶

Ipoteza poziţionării strategice a statelor este transpusă în zona Asia – Pacific, prin cele două mari competitoare geopolitice, Statele Unite ale Americii şi Republica Populară Chineză. Cea dintâi reprezintă forţa periferică, orientată spre îndiguirea capacităţii de exprimare a adversarului, iar cealaltă constituie forţa centrală, a cărei influenţă regională se află într-un proces de expansiune.

Ca putere centrală, China are majoritatea forţelor comprimate în perimetrul Mării Chinei de Sud, locul cel mai important din punct de vedere al rutelor comerciale chineze şi al competiţiei cu contracandidatul american. De asemenea Beijingul are desfăşurate o parte din forţele maritime în regiunea Mării Chinei de Est, care însă prin importanţa comercială şi prin prezenţa Japoniei constituie un cost de oportu-nitate prea ridicat pentru o eventuală escaladare a tensiunilor. Lipsa de know-how în materie de strategii maritime, alături de stadiul incipient al modernizării armatei chinezeşti, îi limitează exprimarea la nivelul unor acţiuni în interiorul primului lanţ insular. Este conştientă de superioritatea marinei americane, care în cazul unui conflict îi poate obstrucţiona liniile de aprovizionare. Această insecuritate reprezintă principala temere şi totodată motivaţie pentru eliminarea treptată a prezenţei Statelor Unite din regiune.

În calitate de forţă periferică, Statele Unite deţin capabilităţi şi capacităţi militare pentru a supune China unor acţiuni orchestrate de îndiguire. Îşi susţine neutralitatea, neexcluzând posibilitatea unor operaţiuni ofensive, în cazul în care securitatea partenerilor săi este periclitată. Ca dezavantaj se remarcă structura navelor ameri-cane, aplecate către survolarea largului oceanului. Din această cauză ele nu pot opera la capacitate maximă în apele înguste din cele două mări. Prin urmare SUA încearcă impulsionarea aliaţilor, pentru o implicare activă în patrulare şi supraveghere maritimă.

CONCLUZII

Raportat la impactul strategic, geografia poate fi considerată un element de modelează politica externe a oricărui stat. Atât la nivel terestru, cât şi maritim, reprezintă un instrument tactic cu dublă utilitate: defensivă, prin expunerea unor locaţii ideale operaţiunilor de apărare, respectiv ofensivă, prin crearea căilor de acces adecvate unor atacuri orchestrate. În acelaşi timp, înţelegerea greşită a rolului pe care geografia îl joacă într-un context politic poate avea poate avea repercusiuni grave asupra actorilor implicaţi. Pe cale de consecinţă, e necesară o analiză a acesteia, din perspectivă tactică, strategică şi operaţională.

Sud-estul Asiei încorporează două din primele trei economii globale, cele mai aglomerate rute comerciale maritime şi cele mai mari porturi ale lumii. Aici se regăsesc cele mai populate state ale lumii, şi mai important, cea mai mare democraţie, vecină cu cel mai mare partid comunist. Gradul de militarizare a regiunii este la rândul lui remarcabil, îndeosebi în privinţa capacităţilor nucleare. Dacă se ia în considerare şi factorul geografic, complexitatea strategică devine unică.

Geostrategic, China şi-a conturat un perimetru geografic de influenţă, format din zona celor două mări situată în primul lanţ insular. Această zonă a devenit treptat ţinta acţiunilor coercitive, mascate sub fanionul navelor civile. În acelaşi timp a urmărit accentuarea interdependenţei economice cu statele fără alonjă internaţională. Nu în ultimul rând şi-a asigurat controlul regiunilor tensionate de la frontierele cu Federaţia Rusă şi India. Toate aceste elemente ilustrează focusarea liderilor partidului asupra noii arene geopolitice din Marea Chinei de Sud şi a regiunii adiacente.

Statele Unite şi-au anunţat prezenţa militară în perimetrul asiatic, sub auspiciile navigaţiei libere. Pe măsură ce forţa economică şi militară a Chinei va creşte, con-strângerea ei va deveni tot mai dificilă de înfăptuit în mod direct. Motiv pentru care susţinerea economică şi militară a aliaţilor săi, alături de stabilirea unor programe de cooperare intra-regională (piraterie, terorism, pescuit, protejare ecosistem), în care să fie inclusă şi China, reprezintă factorul de neutralitate pe care americanii îl vor promova intens.

Evidenţierea atuurilor şi slăbiciunilor celor două state, prin raportare la contextul geografic, divulgă oportunitatea unui compromis geopolitic pentru viitor. China poate accepta prezenţa maritimă a Statelor Unite şi mai ales calitatea americanilor de protector şi supraveghetor al căilor de comunicaţii chinezeşti. De asemenea Statele Unite sunt conştiente că a doua putere economică a lumii va deveni probabil şi a doua putere maritimă şi implicit aproape imposibilă de înghesuit în propria-i ogradă. Astfel, cât timp fiecare parte îşi va ancora doleanţele într-o raţionalitate diplomatică, în care perspectivele de dezvoltare să surclaseze ambiţiile personale, cele mai aprinse conflicte se vor rezuma la nivelul verbal.

Bibliografie

I. Surse editate

1. Caceres, Sigfrido B., China’s Strategic Interests in the South China Sea. Power and Resources, London and New York, Routledge, 2014;

2. Clinton, Hillary, Rodham, Decizii Dificile, Bucureşti, RAO, 2015;

3. Cohen, Saul, Bernard, Geopolitics – The Geography of International Relations, Lanham, Rowan & Littlefield, 2015;

4. Downs, Robert B., Books that Changed the World, Chicago, American Library Association, 1956;

5. George, Peter, James, The Emergence of Industrial America: Strategic Factors in American Economic Growth Since 1870, New York, State University of New York Press, 1982;

6. Hattnedorf, John B., Mahan on Naval Strategy. Selections from the Writings of Rear Admiral Alfred Thayer Mahan, Annapolis, Naval Institute Press, 2015;

7. Jablonski, David, Roots of Strategy, Mechanicsburg, Stackpole Books, 1999;

8. Kaplan, Robert D., Asia’s cauldron: The South China Sea and the End of a Stable Pacific, Ed. Random House, New York, 2014;

9. Kaplan, Robert D., Monsoon – The Indian Ocean and the Future of American Power, New York, Random House, 2010;

10. Mackinder, Halford J., Democratic Ideals and Reality. A Study in the Politics of Reconstruction, New York, Henry Holt and Company, 1919;

11. Mahan, Alfred T., Naval Strategy Compared and Contrasted With the Principles and Practice of Military Operations on Land, Boston: Little, Brown and Company, 1911;

12. Marshall, Tim, Prisoners of Geography, London, Elliott and Thompson Limited, 2015;

13. Nathan, Andrew J., Scobell, Andrew, China’s search for security, New York, Columbia University Press, 2014;

14. Paret, Peter, Makers of Modern Strategy from Machiavelli to the Nuclear Age, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 1986;

15. Shakya, Tsering, The Dragon in the Land of Snows, London, Random House Pimlico, 1999;

16. Sloan, Geoffrey, Gray, Colin S., Geopolitics, Geography and Strategy, London and New York, Routledge, 2013;

17. Spykman, Nicholas J., The Geography of the Peace, New York, Harcourt, Brace and Company, 1944;

18. Spykman, Nicholas J., America’s Strategy in World Politics, New York: Harcourt, Brace and Company, 1942;

19. Vedder, Richard K., Gallaway, Lowell E., Out of Work, New York, NYU Press, 1997;

20. Vego, Milan N., Naval Strategy and Operations in Narrow Seas, London and Portland, Frank Cass, 2003;

21. Vego, Milan N., Operational Warfare at Sea. Theory and practice, London and New York, Routledge, 2008;

22. Womack, Brantly, China and Vietnam: The Politics of Asymmetry, New York, Cambridge University Press, 2006.

II. Articole în periodice

1. Cough, Barry M., Maritime Strategy: The legacies of Mahan and Corbett as philosophers of sea power, „The RUSI Journal”: Vol. 133, No. 4, 1988;

2. Erickson, Andrew S., Wuthnow, Joel, Barriers, Springboards and Benchmarks: China Conceptualizes the Pacific ”Island Chains”, „The China Quarterly”, 2016;

3. Field Jr., James A., American Imperialism: The Worst Chapter in Almost Any Book, „The American History Review”, Vol. 83, No. 3, 1978;

4. Kaplan, Robert D., The South China Sea is The Future of Conflict, Foreign Policy, No. 188, September/ October 2011;

5. Kerr, David, Swinton, Laura C., China, Xinjiang and the Transnational Security of Central Asia, „Critical Asian Studies”, Vol. 40, No. 1, 2008;

6. Mackinder, Halford J., The Round World and The Winning of the Peace, „Foreign Affairs”: Vol. 21, No. 4, 1934;

7. Mackinder, Halford J., The Geographical Pivot of History (1904), The Geographical Journal: Vol. 170, No. 4, 2004;

8. Perez Jr., Louis A., Cuba: Between Reform and Revolution, Oxford, Oxford University Press, 1995;

9. Spykman, Nicholas J., Geography and Foreign Policy I, „The American Political Science Review”: Vol. 32, No. 1, 1938;

10. Valencia, Mark J., The East China Sea Dispute: Context, Claims, Issues and Possible Solutions, „Asian Perspective”, Vol. 31, No. 1, 2007;

11. Yoshihara, Toshi, China’s Vision of Its Seascape: The First Island Chain and Chinese Seapower, „Asian Politics and Policy”, Vol. 4, No. 3, 2012.

III. Analize şi Rapoarte

1. Dueck, Colin, Geopolitics Reborn, „Foreign Policy Research Institute”: E-Notes. 2013;

2. Hammes, Thomas X., Offshore Control: A Proposed Strategy for an Unlikely Conflict, Institute For National Strategic Studies, Strategic Forum, 2012.

IV. Surse electronice

1. Albert, Eleanor, The Evolution of U.S.-Vietnam Ties, Council on Foreign Relations, 07.03.2018, https://www.cfr.org/backgrounder/evolution-us-vietnam-ties, accesat 23.06.2018;

2. Brown, Kerry, The Most Dangerous Problem in Asia: China-Japan Relations, The Diplomat, 31.08.2016, https://thediplomat.com/2016/08/the-most-dangerous-problem-in-asia-china-japan-relations/, accesat 24.06.2018;

3. Central Intelligence Agency, The World Factbook, Country comparison: Area, https://www.cia.gov/ library/publications/the-world-factbook/rankorder/2147rank.html, accesat 15.05.2018;

4. Dufour, Jules, The Worldwide Network of US Military Bases, Global Research, 01.07.2007, https://www. globalresearch.ca/the-worldwide-network-of-us-military-bases-2/5564, accesat 10.06.2018;

5. Forbes, Andrew, Why Vietnam Loves and Hates China, Asia Times, 26.04.2007, http://www.atimes. com/atimes/Southeast_Asia/ID26Ae01.html, accesat 16.05.2018;

6. Freedberg Jr., Sydney J., No Man’s Sea: CSBA’s Lethal Vision of Future Naval War, Breaking Defense, 13.04.2015, https://breakingdefense.com/2015/04/no-mans-sea-csbas-lethal-vision-of-future-naval-war/, accesat 08.06.2018;

7. Freedberg Jr., Sydney J., The End of Advantage: Enemies May Catch Up With US Technology – Or Surpass It, Breaking Defense, 21.12.2012, https://breakingdefense.com/2012/12/the-end-of-advantage-enemies-may-catch-up-with-us-technology/, accesat 08.06.2018;

8. Friedman, George, The State of the World: Assessing China’s Strategy, Stratfor, 06.03.2012, https:// worldview.stratfor.com/article/state-world-assessing-chinas-strategy, accesat 29.06.2018;

9. Global Policy Index, The 21st Century Strategic Pivot, The Rimland, 17.09.2016, https://gpindex.org/ 2016/09/17/the-21st-century-strategic-pivot-the-rimland/, accesat 29.04.2018;

10. Hope, Yen, US ”Heartland” near historic shift from Midwest, Washington Post, 8.03.2011, http://www. washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2011/03/08/AR2011030803302.html, accesat 20.05.2018;

11. Kaplan, Robert D., While U.S. is distracted, China develops sea power, The Washington Post, 26.09.2010, http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2010/09/24/AR2010092404767.html??noredirect=on, accesat 07.06.2018;

12. Krepinevich Jr., Andrew F., How to Deter China. The Case for Arhipelagic Defense, Foreign Affairs, March/April 2015, https://www.foreignaffairs.com/articles/china/2015-02-16/how-deter-china, accesat 17.06.2018;

13. Page, Jeremy, The A to Z on China’s Air Defense Identification Zone, The Wall Street Journal, 27.11.2013, https://blogs.wsj.com/chinarealtime/2013/11/27/the-a-to-z-on-chinas-air-defense-identification-zone/, accesat 24.06.2018;

14. Pew Research Center, Chapter 4: How Asians View Each Other, 14.07.2014, http://www.pewglobal. org/2014/07/14/chapter-4-how-asians-view-each-other/, accesat 24.06.2018;

15. Renken, Jeremy, Strategic Architectures, CIMSEC, 12.02.2014, http://cimsec.org/strategic-architectures /9941, accesat 10.06.2018;

16. Smith, Sheila A, A Sino-Japanese Clash in the East China Sea, Council on Foreign Relations, 22.04.2013, https://www.cfr.org/report/sino-japanese-clash-east-china-sea, accesat 24.06.2018;

17. Solomon, Jon, Potential Chinese Anti-Ship Capabilities Between the First and Second Island Chains, Center For International Maritime Security, 20.09.2016, http://cimsec.org/potential-chinese-anti-ship-capabilities-first-second-island-chains/28134, accesat 08.06.2018;

18. Solomon, Jon, Some Thoughts on the Use of Land-Based Missiles for Maritime Denial, Information Disemination, 07.11.2014, http://www.informationdissemination.net/2014/11/some-thoughts-on-use-of-land-based.html, accesat 08.06.2018;

19. Watkins, Derek, What China Has Been Building in the South China Sea, The New York Times, 27.10.2015, https://www.nytimes.com/interactive/2015/07/30/world/asia/what-china-has-been-building-in-the-south-china-sea.html, accesat 18.06.2018;

20. World Bank, GDP (current US$) – All Countries and Economies, https://data.worldbank.org/indicator/ NY.GDP.MKTP.CD?view=chart&year_high_desc=true, accesat 25.05.2018;

21. Yu, Jing, Tibet, Xinjiang and China’s Strong State Complex, 28.07.2016, https://thediplomat.com/ 2016/07/tibet-xinjiang-and-chinas-strong-state-complex/, accesat 18.05.2018.