dr. Romulus HÂLDAN^

Abstract. The expression “equation…” it is very common in geopolitical and geostrategic analyses, but it is a totally wrong formulation, because the equation has only one solution. The value of „x” is only one. This means a static solution of analysis, which does not admit any value other then that which practically requires an equality, therefore, a state of non-dynamic equilibrium.

The inequation, for the imposed condition, accepts a set of values that satisfy that condition, and higher-grade inequations, although much more complex, practically accept certain values of variables that satisfy the required conditions.

This means dynamic and, by default, expresses the existing, changing and complex reality.

Keywords: equation, inequation, variables, Mediterranean Sea, naval forces, Federaţia Rusă, Turcia, Franţa, Italia, Grecia, Israel, Egipt, Uniunea Europeană, NATO

Bineînţeles că un astfel de titlu naşte o întrebare legitimă în condiţiile în care expresia consacrată este cea cu „ecuaţia…”, dar, după cum vom vedea, acest titlu este pe deplin justificat. O ecuaţie presupune, după ce este rezolvată, un singur rezultat, care satisface pe deplin ambii membri ai acelei ecuaţii, practic, satisfăcând o egalitate, pe când inecuaţia este o inegalitate între două expresii algebrice, care este valabilă numai pentru anumite valori date variabilelor.

Nu vom intra în detalii matematice, fiindcă nu acesta este scopul meu şi doar vom remarca faptul că o ecuaţie presupune un echilibru, generat de o singură valoare a variabilei (sau variabilelor, când avem un sistem de ecuaţii), pe când inecuaţia nu presupune echilibru, ci respectarea unei condiţii (practic, o inegalitate), variabilele neputând să ia decât anumite valori. Deci, din start, inecuaţia este summum-ul de condiţii ce trebuie îndeplinite ca să se obţină o anumită stare. De exemplu, pentru a nu exista conflicte într-o anumită zonă, trebuie îndeplinite o serie de condiţii de către actorii zonali, care, prin acţiunile lor, sunt, în fapt, generatorii de variabile ale acestei inecuaţii – inexistenţa conflictelor în zonă.

Ca să nu lăsăm în aer ceea ce am afirmat, încă de la început vom arăta că ne vom ocupa de variabilele acestei inecuaţii, care constau în raporturile de forţe, ca factori decisivi în atingerea intereselor naţionale ale actorilor din zonă.

Forţele navale ale statelor care au interese în această zonă sunt cunoscute şi nu pot avea evoluţii numerice semnificative în scurt timp, fapt ce le situează în zona constantelor cu care operăm. Problema este cum se grupează aceste forte, funcţie de interesele ţărilor de care aparţin, practic, aceste posibile combinaţii de forţe generând diferite raporturi de forţe (practic, variabilele acestei inecuaţii geostrategice), care niciodată nu vor fi unitare, dar, în mod cert, vor fi supraunitare pentru unii şi subunitare pentru alţii. De aici, lupta pentru rezolvarea acestei inecuaţii în cel mai favorabil mod.

În opinia mea, la această dată, principalii actori care pot genera anumite raporturi de forţe în Marea Mediterană sunt Federaţia Rusă, Turcia, Franţa, Italia, Grecia, Israel şi Egipt. Pare ciudat că nu am pomenit de NATO, Uniunea Europeană şi Flota a VI-a, dar acestea nu sunt decât prezenţe şi nu actori reali.

Să începem cu Uniunea Europeană. Iată argumentele care ne determină să nu o considerăm un actor geostrategic în Marea Mediterană:

• Uniunea Europeană nu are o structură navală unică. Structurile de tip grupare navală multinaţională s-au dovedit ineficiente, fiind doar prezenţe decorative care se rezumă la exerciţii de rutină şi vizite prin porturi, adică ceea ce în lim-bajul de specialitate este cunoscut sub denumirea „show the flag”. Gruparea nepermanentă EUROMARFOR, care se compune din nave din Franţa, Italia, Spania şi Portugalia, este funcţională numai dacă toate cele patru ţări sunt de acord cu activarea ei şi, bineînţeles, cu misiunea pentru care este solicitată gruparea. Deci, nu aparţine UE, ci unor state care sunt membre UE, ceea ce este cu totul altceva;

• Fenomenul de migraţie a demonstrat faptul că Uniunea Europeană a fost inca-pabilă să gestioneze situaţia şi că este o entitate nefuncţională, pur şi simplu abandonând ţări membre ca Grecia şi Italia, care au trebuit, trebuie şi, în mod cert, vor trebui să se descurce singure. FRONTEX-ul s-a dovedit nefuncţional şi era de aşteptat să se întâmple aşa, deoarece FRONTEX-ul funcţionează bine pe uscat, dar are mari probleme în domeniul maritim. Şi nu este numai o opinie de-a mea! Specialişti de marcă în domeniu, din Europa, fac aceleaşi afirmaţii, dar, din păcate, guvernele naţionale şi structurile UE acordă prea puţină importanţă mării, amiralul german Lutz Feldt caracterizând această atitudine ca „orbire”, la care se adaugă şi faptul că „din cauza situaţiei geografice, în special în centrul şi estul Mediteranei, nu este posibil să se aibă o gestio-nare la scară largă a frontierelor şi un control cuprinzător al tuturor frontierelor maritime ale UE”¹;

• Uniunea Europeană nu a avut şi nu are reacţie faţă de acţiunile Turciei, care, în mod evident, a devenit agresivă şi pune în pericol interesele unor state membre ale Uniunii Europene, fapt ce a determinat reacţia acestora, indepen-dent de Uniunea Europeană (cazul Italiei, Greciei şi Franţei);

• Uniunea Europeană nu are nicio reacţie remarcabilă privitoare la prezenţa tot mai numeroasă şi mai activă a Rusiei în Marea Mediterană care, iniţial, însemna deplasări spre şi dinspre Tartus, după care prezenţe din ce în ce mai nume-roase în estul Mării Mediterane, actualmente Rusia fiind prezentă, aproape permanent, şi în partea centrală a Mării Mediterane;

• Mai mult, Uniunea Europeană nu a avut nicio reacţie când în apele Mării Medi-terane (11-21 mai 2015) şi în apele Mării Baltice (21-28 iulie) au apărut chinezii, care au desfăşurat exerciţii navale comune împreună cu Federaţia Rusă.² Şi aceste exerciţii vor continua.

Acestea sunt câteva dintre argumentele care susţin afirmaţia că Uniunea Europeană nu este unul dintre actorii geostrategici ai inecuaţiei navale din Marea Mediterană.