dr. Alba Iulia Catrinel POPESCU, PhD

Dintotdeauna, marile epidemii au anunţat sfârşitul unei ordini mondiale şi începutul alteia, noi. Aşa s-a întâmplat în antichitate, cu ciuma antonină (165-180), care a ucis 5 milioane de oameni şi a grăbit sfârşitul păcii romane sau, în evul mediu timpuriu, cu ciuma lui Iustinian (541-542), care a ucis circa 10% din populaţia cunos-cută a lumii, declanşând declinul Imperiului Bizantin. La fel s-a întâmplat şi ulterior, în evul mediu târziu, cu epidemia de ciumă bubonică, numită şi „moartea neagră” (1346-1353), care a secerat 60% din populaţia Europei şi a creat contextul apariţiei Renaşterii sau cu marile epidemii de ciumă, din cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea, care au anunţat epoca iluminismului şi a industrializării. Şi tot aşa s-a întâmplat şi cu marea gripă spaniolă (1918-1920), responsabilă de mai mulţi morţi decât Primul Război Mondial, care a anunţat regimurile totalitare ale secolului XX, comunismul şi nazismul, şi a pus bazele guvernanţei globale a sănătăţii prin înfiin-ţarea, în 1920, a Organizaţiei pentru Sănătate a Ligii Naţiunilor, devenită, ulterior, în 1948, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS). Chiar şi la noi, ciuma lui Caragea, din 1813, a precedat marile evenimentele care, peste 8 ani, aveau să sfârşească domniile fanariote din Ţările Române şi aveau să creeze premisele Revoluţiei de la 1848.

Astăzi, în epoca interconectării şi a urbanizării, nu mai vorbim despre o epidemie, ci despre o pandemie, care a cuprins toate continentele, cu excepţia Antarcticii, şi a infectat, până în prezent, circa 20 milioane de oameni, ucigând peste 730.000¹. O pandemie cu un virus bizar, a cărui origine (naturală sau artificială) nu se cunoaşte cu exactitate, care produce o infecţie atipică, cu evoluţie imprevizibilă, cu o multitu-dine de tablouri clinice, dar cu letalitate redusă, de numai 3,65%. Un betacorona-virus, numit COVID-19², care a apărut în noiembrie 2019, într-o piaţă de peşte din localitatea chineză Wuhan, şi care, printr-un complex de erori de gestionare a sinistrului a ajuns să contamineze o lume întreagă, să închidă economiile marilor puteri şi să anunţe, poate, finalul unui sistem şi al unei ordini mondiale. Un sistem alcătuit din state şi actori nonstatali, asupra cărora pandemia a acţionat nediscriminatoriu, lovind în punctele lor vulnerabile şi amplificându-le. Şi o ordine mondială stabilită de matricea care uneşte toţi aceşti actori, statali şi non-statali, care, prin perturbările induse de pandemie, tinde să se reconfigureze. Evident, actorul principal al tuturor acestor transformări rămâne statul, descris generic prin patrulaterul populaţie – teritoriu – idee naţională – administraţie, şi analizat prin cinci dimensiuni: politică, economică, socială, ecologică şi militară.