„Rusia este o ghicitoare învăluită într-un mister, în interiorul unei enigme”
Winston Churchill, 1939
Dr. Ştefana Rotaru
Abstract
Since the end of the Cold War and the Soviet disintegration, considered by Vladimir Putin the greatest geopolitical catastrophe, Russia is trying to find its own away, pendulating between democracy and autocracy, with so called sovereign democracy. The new geopolitical reality marked by the American hegemony was a challenge that Russian’s authorities tried to overcome during the past thirty years imposing models that could address the ambivalent geopolitics between Europe and Asia, the national’ elite and the citizens’ expectations. The classical scheme of analysis may offer explanations regarding the confrontation taking place within the political system but the idea is to try to understand the Russian problem in a deeper way, the approach has to be made from the reality itself, from the way the Russian perceive themselves and not as we would like to perceive it.
Key worlds: sovereign democracy, geopolitics, putinism, nationalism, conservatorism
Este democrația „pe moarte”? În zilele noastre mai supravieţuieşte dar, ce se va întâmpla cu ea, într-un viitor nu prea îndepărtat? Această întrebare, trebuie să recunoaştem, plină de suspans, pusă de Aleksandr Ivanovici Herzen[1], back in time, în secolul al XIX-lea, reapare în Rusia secolului al XXI-lea. Ca o enigmă care trebuie descifrată, spun specialiştii în politologie.
Prăbușirea Uniunii Sovietice (numită de Putin „cel mai mare dezastru geopolitic”[2] din secolul XX) i-a răpit Rusiei perspectiva de a dezvolta un comunism luminos, victorios. Democrația occidentală, după cum afirmă Vladislav Surkov[3] într-un articol publicat în „Nezavisimaia Gazeta” din 2 februarie 2019, se bazează pe iluzia alegerii și apare ca un fel de „circ Barnum”. Respingerea acestei, să punem între ghilimele iluzii, a condus Rusia pe calea realismului predestinării, determinând-o să reflecteze, privind lucrurile din două direcţii: istoria sa deosebită şi abordarea suveranității din perspectivă democratică.
După dezintegrarea URSS și criza Rusiei post-sovietice din anii ’90, Rusia lui Putin a construit, conform lui Surkov, un nou model de stat destinat să dureze în timp. Nu trebuie să uităm premisa de la care pleacă orice analiză, respectiv că Rusia este cea mai mare ţară din lume, cu o suprafaţă de două ori mai mare decât Statele Unite sau China, de cinci ori mai mare decât India şi de douăzeci şi cinci de ori mai mică decât Regatul Unit[4].
De-a lungul timpului, istoria rusă a cunoscut patru modele principale de stat definite în mod convențional cu numele creatorilor lor: statul lui Ivan al III-lea (Marele Ducat și Regatul Moscovei între secolele XV și XVII); statul lui Petru cel Mare (Imperiul Rus între secolele XVIII și XIX); statul lui Lenin (URSS în secolul XX); statul lui Putin. Aceste construcții politice, au conferit istoriei rusești, pe termen lung, o mișcare ascendentă. Unii analişti consideră că marele aglomerat politic creat în ultimele decenii de Putin este destinat să dureze în timp, după modelul celei de-a cincea Republicii a lui De Gaulle, ca Turcia lui Ataturk, sau, ca Statele Unite ale părinților fondatori.
Putinismul ca doctrină, pentru Surkov, este ideologia viitorului și, având o particularitate specifică rusă, nu poate fi confundat cu suveranismul și populismul euro-american.
În timp ce sfârșitul istoriei „clasice” a fost identificat cu apariția globalizării, realizarea unei lumi plate și fără frontiere, Rusia lui Putin a pus suveranitatea și interesele naționale în centrul politicii sale externe.
Între timp, deglobalizarea, suveranitatea și naționalismul au început să se manifeste în Europa și în SUA. Spațiul virtual lipsit de orice coordonare instituţională sau de control legislativ intern sau internaţional ascunde o mulţime de provocări și de capcane.
Pe de altă parte, hegemonia americană pare să se diminueze la nivel global și, potrivit lui Surkov, americanii înșiși sunt nemulțumiți de America contemporană. Scena socio-politică occidentală nu mai este dominată de burghezie, ci de o majoritate „robotizată” descurajată şi prea puţin carismatică.
În Rusia, pe de altă parte, sentimentul național este înrădăcinat, iar elita națională activă implică populaţia în deciziile ei. Modelul de stat rus se bazează pe personificarea puterii și pe încrederea poporului și, potrivit lui majorităţii politologilor ruşi, este destinat, în confruntarea geopolitică cu Occidentul în declin, să aibă „o istorie lungă și glorioasă”. „Strategia de reînviere” a statului formulată de Putin, între 2000 și 2006, a plasat interesul național și suveranitatea Rusiei în contextul lumii globale în centrul politicii externe ruse: Rusia lui Putin este caracterizată ca o putere euro-eurasiatică cu o politică externă „multivectorială” și ca o superputere energetică globală.
Potrivit unui studiu sociologic realizat de Alla Sergheieva, noii ruși consideră democrația un regim slab și pun securitatea și ideea de solidaritate națională garantată de un stat autoritar înaintea libertății personale. Odată cu ascensiunea la putere a lui Putin, s-a stabilit „naționalizarea viitorului” și s-a construit un model piramidal al societății: majoritatea cetățenilor la bază, și elita politică și economică în vârf: vârful „verticalei” al puterii (vertikal ‘vlasti) este președintele. Fiind un „avocat” al deržavničestvo (puterea de stat), Putin a instituit o autocrație electivă care, prin ideea „democrației suverane (suverennaia demokraciia), și-a definit propriul orizont ideologic.[5] Reconstituirea acestei „verticale” a puterii, ca trăsătură distinctivă a „filozofiei statului” a lui Putin, se află în centrul dezbaterii politice și politologice despre un sistem considerat hibrid, divers definit: democrația ghidată (refacerea rolului conducător al statului conform tradiției rusești), demokratura sau democrație delegativă. Insistând asupra caracterului autohton al democrației ruse, în opinia lui Richard Sakwa, Putin se plasează în urma počvenničestvo[6]-ului lui Dostoievski și Soljenițîn. Cu toate acestea, autohtonismul putinist enigmatic și contradictoriu pare a fi o versiune liberal-patriotică a aspirațiilor excepționalismului rus și a ideii de Sonderweg.
După cum subliniază Michael Stuermer, oscilația dintre democrație și autocrație este strâns legată de poziția geopolitică ambivalentă a Rusiei între Europa și Asia[7].
Definirea unei doctrine este o condiţie sinequanon a ceea ce reprezintă Rusia, în acest sens, istoricul polono-american Walter Laquer, în vârstă de 95 de ani, care a dedicat studiului Rusiei timp de mai bine de şaizeci de ani, consideră că „Rusia nu poate exista fără o doctrină şi o misiune”[8].
În Rusia post-sovietică, a apărut o nouă gândire geopolitică, adesea identificată cu eurasianismul (evrazijstvo), cu accent pe unicitatea și specificul geopolitic și cultural al Rusiei atât în Occident, cât și în Asia. Eurasianismul secolului XXI nu este o mișcare omogenă și include diverse orientări: expansionistă, civilizatoare, stabilizatoare și geo-economică[9]. Punând problema democrației dintr-o perspectivă geopolitică, gândirea politică rusă plasează în centrul reflecției sale conceptul de suveranitate care, în era guvernării globale, părea destinat „stingerii” lente, inexorabile.
În era de-suveranizării globale, suveranitatea, ca putere supremă de comandă (antică și medievală), este în centrul unei controverse politico-juridice între Rusia și Occident. Un moment important l-a constituit conferința Ce crede Rusia? desfăşurată între 29 iunie și 3 iulie 2009, la Moscova. Un episod al unui război între think tank-urile rusești și americane cu privire la problema geopoliticii democrației suverane, care se referă la „nomos-ul pământului” de Carl Schmitt și la ideea existenţei unui „spațiu mare” suveran (Grossraum).
Într-adevăr, „consensul Putin” nu poate fi înțeles din perspectiva clasificărilor şi principiilor democrației occidentale, este o consecință directă a unei crize de douăzeci de ani (prăbușirea sistemului sovietic și a democrației anarhiste din anii ‘90): după Vjačeslav Glazyčev, afirmarea putinismului a apărut din teama de „horror vacui”.
În conturarea unui portret ideologic al regimului rus, Leonid Poliakov afirmă că Rusia intenționează să fie liberă de Occident: această aspirație este cuprinsă în doctrina democrației
suverane ca idee rusească din secolul XXI.
După cum subliniază Gleb Pavlovsky[10], politolog și fost consultant al administrației prezidențiale, contrar celor susținute de analiștii occidentali care consideră putinismul ca o metamorfoză neo-autocratică a ideocrației sovietice, noua Rusie a depășit identitatea sovietică și a acceptat un sistem politic în conformitate cu istoria și locația sa geopolitică. Unele think-tank-uri de reflecție americane, cum ar fi Stratfor, descriau tandemul Putin-Medvedev ca un acord de fațadă în spatele căruia ar exista o luptă de putere între siloviki (personajele ministerelor de forță pe care Putin le-a plasat în vârful verticalei puterii și acele mari companii de stat care gestionează resurse energetice) și civiliki (grup de avocaţi şi tehnocraţi) care intenționează reevaluarea rolului societății civile în modernizarea economică a Rusiei[11].
După criza economică și financiară mondială, marile companii, potrivit civiliki-lor, nu pot fi gestionate, folosind o mentalitate birocratică: de aici nevoia unui management antreprenorial într-un context economic și politic modernizat în conformitate cu standardele occidentale (economie de piață, concurență, emancipare dintr-o politică industrială bazată pe exploatarea resurselor energetice, instituții democratice și liberale). În opinia lui Pavlovsky, Rusia nu este slabă din punct de vedere economic și politic, iar puterea statului rus derivă din faptul că forța principală este leadership-ul național a lui Putin.
Cu toate acestea, statul rus nu este un Leviatan hobbesian, ci, afirmându-și suveranitatea sa, se plasează ca un element central al securității Eurasiei.
Noua Rusie globală, potrivit lui Pavlovski, este un stat învecinat cu trei regiuni globale (Europa, Eurasia sau Asia Centrală, Orientul Îndepărtat) și nu poate fi redusă la rangul de putere regională. Statele Unite, în schimb, nu consideră Rusia ca un jucător global și, pentru a stabiliza regiunea din jurul Afganistanului, ar dori să creeze o Asia Centrală Mare care să excludă Rusia. Mai mult, potrivit lui Pavlovsky, fostul preşedinte Barack Obama a reafirmat „dogma” atacului preventiv instituită de Bush, care rămâne o amenințare pentru Rusia. Pavlovsky a polemizat cu scriitorul, jurnalistul și analistul politic David Ignatius[12], care, comentând în „Washington Post” cu privire la intervențiile vorbitorilor ruși la conferința cu privire la noua idee rusă, l-a sfătuit pe Obama, (acesta a vizitat Rusia între 6 și 8 iulie 2009), să ducă cu el o copie a romanului „Frații Karamazov”: Rusia lui Putin prezintă aceleași puzzle-uri politice descrise de Dostoievski în Legenda Marelui Inchizitor. Ca şi Marele Inchizitor, Putin a detronat libertatea democratică anarhică, oferind, în schimb poporului rus miracol, mister și autoritate.
Strategia de renaștere a statului rus a fost formulată în Rusia la răscruce de milenii (manifest ideologic care a apărut pentru prima dată la 31 decembrie 1999, când Putin era prim-ministru, şi postată pe site-ul guvernului Federației Ruse)[13]. În Manifestul ideii ruse a secolului XXI se afirmă că Rusia a fost și va rămâne o mare putere[14]. Această vocație provine din caracteristicile istoriei rusești dar și din poziția geografică care plasează Rusia între Europa și Asia. Pentru Rusia, statul puternic nu este „o anomalie de care trebuie să scapi. Dimpotrivă, este o forță a ordinii și forța principală care ghidează orice schimbare”. Statul puternic nu este sinonim cu statul totalitar, deoarece Rusia secolului XXI apreciază beneficiile democrației; cu toate acestea, opinia publică se așteaptă la „restabilirea rolului de orientare și reglementare a statului care derivă din tradiția rusă”. Rusia nu este destinată să devină „reeditarea” SUA și Marii Britanii, unde valorile liberale au „rădăcini istorice profunde”.
Analistul american Fiona Hill afirma în 2016 că Putin şi experţii de la Kremlin sunt experţi în a asculta şi descifra starea de spirit a cetăţenilor, amintind momentul venirii la putere a lui V. Putin în 1999, după o decadă marcată în Rusia de criza economică şi umilinţa politică, manifestul politic promovând întocmai ideea de a repoziţiona Rusia în plan intern şi la nivel internaţional, un soi de Russia First cu focus iniţial pe reconstrucţia internă după destructurarea U.R.S.S.[15]
Noua idee rusă, ca primă ipostază a conservatorismului oficial al lui Putin, se prezintă ca o fuziune organică a valorilor universale general umanitare cu valori tradiționale rusești care „au trecut testul timpului”, inclusiv turbulentul secol XX. Ideea rusă a secolului XXI, ca democrație ghidată sau suverană, a fost confruntată în arena internațională în documentul Concepția despre politica externă a Federației Ruse, aprobată de Putin la 28 iunie 2000 și publicată la 10 iulie 2000[16], ideile fiind reluate în acelaşi concept din 1 decembrie 2016[17]. Definindu-și propriul interes național, Rusia trebuie să facă față provocării din secolul XXI care se manifestă în tendința de a crea „o structură unipolară a lumii, dominată de puterea economică și militară a Statelor Unite”. Ca o contrapartidă a acestei tendințe, Rusia încearcă să „formeze un sistem multipolar în relațiile internaționale”, neutralizând încercările de blamare a rolului statului suveran, care rămâne totuși elementul fundamental al relațiilor internaționale. Prin slăbirea suveranității statului, este posibil să devină plauzibilă „amenințarea intervenției arbitrare în afacerile internaționale”.
Federația Rusă se autocaracterizează ca o putere de echilibru: acest rol este implicit conținut în „poziția geopolitică a Rusiei, ca o mare putere eurasiatică”. Democrația suverană[18] potrivit filozofului conservator radical Mikhail Remizov, nu este o idee antinomică, deoarece suveranitatea, ca un fruct rafinat al civilizației, este prima ipostază a eticii publice care indică direcția corectă a modernizării. Pe de altă parte, apreciază Remizov, teoria conformistă a tranziției a fost impusă în anii ‘90 de Occident, de acea ideologie occidentală care a produs un fel de democrație rusofobă.
Potrivit lui Andrei Tsygankov[19], politica externă americană după Războiul Rece a fost dominată de rusofobie, de o stigmatizare a așa numitei derivări autoritare a Rusiei lui Putin și ca nerecunoaștere a identității specifice a Rusiei. Ideea rusă este ipostaza ideală a națiunii și a misiunii sale în istorie și este ceea ce națiunea crede despre ea însăși, ca auto-identificare proprie.
După ce în 1996, Boris Elțîn a înființat o comisie pentru a defini „noua idee rusă” la 7 februarie 2006, Vladislav Surkov în fața activiștilor Edinaia Rossia (Rusia Unită) a formulat orientările ideii ruse în secolul XXI[20]. Discursul lui Surkov a fost un fel de manifest al democrației suverane, fiind stadiul suprem în apărarea suveranității Rusiei în epoca globalizării. În contextul desuveranizării, Rusia aspiră să fie un Stat-civilizație, un imperiu liberal-conservator, cu propria-i doctrină Monroe (doctrina „străinătatea proximă” cu privire la fostul spațiu sovietic) și o superputere energetică. Contrastul dintre democrația suverană și democrația globală nu este doar ideologic, ci și geopolitic și este plasat în contextul New Great Game pentru hegemonie asupra Asiei Centrale, ca o confruntare geo-economică și geostrategică între Rusia și Statele Unite.
Pentru a contracara „Internaționala revoluționară globală” care, între 2003 și 2005, a promovat și a susținut revoluțiile de catifea sau „colorate” din fostul spațiu sovietic (Georgia,Ucraina, Kîrgîstan), Surkov a oferit ideii ruse, potrivit politologului Ivan Krastev, un concept „puternic ideologic”: democrația suverană. Conflictul ruso-georgian (8-12 august 2008) a luat, prin urmare, forma unei contrarevoluții, care a părut să frustreze strategia revoluțiilor colorate susținute de administrația Bush. Comandând atacul asupra Tskhinvali, capitala Osetiei de Sud, președintele George Șakașvili nu numai că a redeschis un conflict înghețat, dar a pus capăt sezonului revoluției trandafirilor. După cum a subliniat Jon E. Chicky, intervenția militară rusă în Caucaz poate fi explicată în funcție de afirmaţia lui Clausewitz: războiul văzut ca o continuare a politicii prin alte mijloace, realizând o metamorfoză cameleonică a Noului Mare Joc ca o răsturnare a ordinii geopolitice care rezultase din revoluțiile colorate din perioada 2003-2005[21].
Obiectivul militar al Rusiei nu a fost restabilirea unui status quo ante bellum în Osetia de Sud, ci combaterea inamicului atât distrugându-l politic, cât și punându-l în imposibilitatea de a se apăra. Războiul purtat de Rusia a avut ca scop eliminarea lui Șakașvili pentru a provoca o lovitură fatală revoluției trandafirilor și pentru a adresa un mesaj clar SUA și NATO: spațiul post-sovietic rămâne o competentă geopolitică a Rusiei. În urma prăbușirii URSS, Rusia a fost condusă de cea mai radicală aripă a mișcării democratice, care a dorit să ofere un curs accelerat tranziției la o economie de piață și să instituie o democrație în stil occidental. Eșecul acestei conduceri a copleșit însăși cultura politică democratică: regimul de tranziție creat de Elțîn a fost definit, de fapt, „bolșevismul de piață”, în contrast evident cu paradigma democratică.
În anii ‘90, teleologia tranzitologică gândită în vest a pornit într-o cruciadă în favoarea celui de-al treilea val democratic, ignorând, în ceea ce privește Rusia, problemele de stat și identitate națională. În Rusia, la începutul anilor ’90, „bolșevismul de piață” s-a caracterizat prin imprudență economică (bezpredel) și nihilism juridic. În acea etapă, nu au fost efectuate reforme politice fundamentale în sens democratic și a fost instituit, cum am menționat, un sistem particular al președintelui bazat pe autoritatea și carisma personală a lui Elțîn, care s-a îmbinat atât cu curentul populist și cu cel occidentalist. În conflictul care, în 1993, l-a pus împotriva Adunării Deputaților Poporului și al Sovietului Suprem, Elțîn și-a afirmat legitimitatea democratică superioară validată de investitura populară și, în cel mai dramatic moment al ciocnirii (ceea ce putea să ducă spre un război civil), a avut în vedere posibilitatea de a face apel direct la oameni. Prin afirmația explicită a lui Elțîn, obiectivul principal al tranziției nu a fost democrația, ci instituirea unui guvern în care poporul trebuia să aibă încredere necondiționată.
Michael McFaul, fost ambasador al SUA în Rusia între 2012 şi 2014, în prezent director al Institutului Freeman Spogli Institute for International Studies, din cadrul prestigioasei Universităţi americane Stanford afirma recent în “Putin, Putinism şi factorii interni ai politicii externe a Rusiei” că odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice competiţia între SUA şi Rusia s-a sfârşit temporar, leadership-ul Rusiei sub conducerea preşedintelui Boris Elţîn fiind inspirat de ideea de a consolida democraţia şi capitalismul acasă, fiind în acelaşi timp şi un avocat al integrării Rusiei în ordinea liberal internaţională.
Moștenirea lui Elțîn a fost codificată de Putin în discursul despre starea națiunii din 26 aprilie 2007. Putin îl preferă nu pe luptătorul democratic Boris „canonizat” de americani, ci pe hotărâtul Elțîn care în 1993 a inițiat reconstrucția verticalei puterii prin impunerea (chiar cu lovituri de tun în piaţa publică) a noii constituții.
Citându-l pe Dmitri Lihaciov, filozoful patriotismului rus, Putin a afirmat că suveranitatea statului poate fi definită pe baza unor criterii culturale care protejează unitatea spirituală a unui popor, punând frâna unilateralismului democratizării globale. Puterea verticală și democrația suverană sunt formulele destinate să marcheze Rusia lui Putin. Potrivit lui Alexei Čadaev (influent politician și membru al Camerei Publice înființată de Putin în 2004, ca o nouă formă de integrare între puterea politică și opinia publică), democrația în stil occidental nu se bazează pe ideea suveranității, ci pe ideea de „privatizare a puterii”.
Spre deosebire de predecesorii săi, Putin nu este un suveran distrugător, ci un lider național constructiv, un „demiurg”[22] care a format un sistem politic bazat pe ideea rusă. În era verticalei puterii, statul și-a asumat o funcție mobilizatoare, stabilind un echilibru între câștigătorii din 1993 (democrații din epoca Elțîn) și câștigătorii din 1999 (siloviki). Prin urmare, suveranitatea națională este o baricadă împotriva „revoluției democratice globale”.
Democrația suverană a rezultat dintr-o transfigurare tragică a Rusiei și, tradusă în lexicul politic tradițional rus, înseamnă „autocrația oamenilor” (samoderžavie naroda) și a națiunii și exprimă puterea și demnitatea poporului rus prin potențarea societății civile, a securității statului și a sistemului economic. În epoca unei globalizări complete, pentru ideologii Kremlinului, suveranitatea este sinonimă cu concurența politică. Pentru a-și proteja suveranitatea, Rusia trebuie să fie liberă să dezvolte o ordine democratică adecvată tradiției sale politice, cu un stat centralizat care să garanteze coeziunea unei federații multi-etnice.
Totalitarismul comunist nu a fost un produs autohton al culturii ruse, ci a fost o derivație hegeliano-marxistă: citându-l pe Nikolai Berdiaev, care în prima jumătate a secolului XX a fost filozoful ideii ruse, se afirmă în analize că gândirea politică rusă este bazată pe libertate și dreptate.
De la prăbușirea URSS, a apărut economia de piață și un sistem multipartit care, în anii ’90, au devenit un fel de Sodoma și Gomorra a oligarhiei oamenilor de afaceri, devenită excesiv de bogată, profitând din plin de „imprudența” epocii lui Elțîn. În haosul generat de acest context a apărut o „elită națională” care a eliberat oamenii de călcâiul de fier al oligarhiei. Democrația suverană trebuie să se apere de două amenințări: revanșa „aristocrației off-shore” și „izolaționismul patriotic” care ar aspira să creeze un fel de fortăreață Rusia, nu foarte deosebită de URSS.
Globalizarea, pentru Putin aşa cum i-a fost adânc înrădăcinată ideologic, nu a făcut ca suveranitatea statului să fie învechită, deoarece apărarea și consolidarea suveranității fac posibilă afirmarea interesului național în ceea ce privește competiția globală. Într-un discurs din 8 iunie 2007 în fața Academiei Ruse de Științe[23], Surkov a afirmat că canoanele arhetipale ale culturii politice ruse sunt în esență trei: puterea centralizată puternică, idealizarea luptei politice și „personificarea” (personifikacia) instituțiilor politice. În cultura politică rusă, personalitatea (ličnost), în conformitate cu o viziune holistică a scenariului puterii, este o instituție. Doctrinele și programele sunt, de fapt, exprimate prin „imaginea personalității carismatice” (obraz charismatičeskoj ličnosti): pornind de la Ivan al III-lea, care a pus bazele autocrației ruse în secolul al XV-lea, personalitatea carismatică a întruchipat eterogeneitatea Rusiei, ca manifestare a independenței intelectuale și a suveranității statului.
Constituția din 12 decembrie 1993 (care a fost aprobată într-un climat de excepție din cauza conflictului sângeros care l-a pus pe Elțîn împotriva Adunării Deputaților Poporului și al Sovietului Suprem și care a degenerat în războiul civil) a forjat un sistem politic super-prezidențial. Democrația suverană a fost comparată cu acea stare de excepție definită de Carl Schmitt drept „dictatura comisară”. Dictatura comisarului, fără a atenta la ordinea constituțională, conferă președintelui rolul de „comisar în acțiune” (Aktionkommissar) și o putere care implică abolirea limitelor legale și dă posibilitatea de a interveni în drepturile terților, dacă circumstanțele o impun. Potrivit lui Schmitt, „excepțiile dictate de circumstanțe” este un concept care „contrazice logic o reglementare generală a legii”. Situându-se în perspectiva teologiei politice a lui Schmitt, demokratura din Rusia concepe suveranitatea ca o stare de excepție permanentă, ca extrem limes al doctrinei statului, ca o restaurare completă a Nomos-ului suveran. Nomos-ul suveran, pentru Schmitt, nu este doar „înstăpânirea pământului”, fixarea unei ordini juridice și teritoriale, ci este, înainte de toate, „luare din afară”, o excepție: starea de excepție este caracterizată ca un „prag de incertitudine” între democrație și dictatură. Cultul lui Putin ca „lider național” (nationalnîi lider) apare ca o metamorfoză suplimentară a cultului personalității (kultličnosti), ca o glorificare excesivă a persoanei suverane. În Rusia patria nu este indicată cu termenul otečestvo (patria-tată), ci rodina (patria-mamă) care, în narod (popor), care își are rădăcina în rod (familia); termenul rodina are în vedere idealul comun al vieții rusești care a fost întruchipat istoric în obščina (obștea țărănească): așa cum în secolul al XIX-lea, Mama Rusia era idealizată. Din această optică, patrioții post-sovietici pot fi definiți ca „populiști materni”. Autoidentificarea rusă și conceptul rusesc de democrație plasează în centru suveranitatea și un sistem bazat pe o elită politică-culturală solidă, pe o economie deschisă orientată spre apărarea interesului național și „salvgardarea poporului”[24]. Apologeții și doctrinarii, cum ar fi Tretyakov[25], consideră democrația suverană ca o dezvoltare autohtonă autentică și concretă a instituțiilor democratice, lipsită de orice ingerință externă. Pentru critici, pe de altă parte, democrația suverană este o operație virtuală și un marketing ideologic pentru a justifica consolidarea autoritară a lui Putin: potrivit Liliei Șevcova, Rusia şi-a pierdut drumul în tranziție și a aterizat pe un simulacru al democrației (Ersatz Demokracia).
Controversele asupra democrației suverane s-au accentuat în urma a două evenimente: în decembrie 2005, Andrei Illarionov, consilierul economic liberal al lui Putin, a demisionat pentru a protesta împotriva politicii economice corporatiste a guvernului. Într-un articol publicat de International Herald Tribune, în 25 ianuarie 2006 și într-o prelegere susținută la „Cato Institute” din Washington în martie 2006[26], Illarionov a precizat că în Rusia a apărut o corporație-stat care intervine masiv în sectorul privat prin încorporarea acelor companii care rezistă expansiunii lui Putin (în primul rând Jukos). Statul corporatist nu numai că limitează libertatea economică, ci și libertatea politică, eliminând acele structuri care protejează interesele societății civile (profesionale, religioase, regionale). Ideologia corporatistă rusă nu poate fi inserată în liniile tradiționale ale gândirii politice (socialiste, liberale, naționaliste, imperialiste) și poate fi definită ca „nașism” (a noastră); este o ideologie fără idealuri care este extrinsecă la nivelul practicilor politico-comerciale actuale: această ideologie, de fapt, oferă privilegii, putere și autoritate celor care sunt „ai noștri” și care devin membri ai corporației. Potrivit lui Illarionov, „nașismul” este o întoarcere la barbarie, pentru că este o ideologie a agresiunii celuilalt. Mai mult, această ideologie nu cunoaște granițe etnice și naționale și tinde să coopteze în corporație pe cei care sunt utili cauzei „noastre” (de exemplu, fostul cancelar german Schroeder a devenit membru al corporației energetice ruse și este denumit „omul nostru în Europa”). Pentru Illarionov, „nașismul” nu este o ideologie specific rusă, deoarece a luat ființă anterior în alte țări (Libia, Venezuela, Arabia Saudită, Angola, Siria și Iran). Modelul politico-economic rus actual ar fi pentru Illarionov un experiment nereușit a istoriei, deoarece, în urma orientării „nașiste”, Rusia nu poate deveni mai puternică și mai dezvoltată. Illarionov speră ca o schimbare de regim pentru Rusia, o revoluție de catifea, spre deosebire de cea portocalie din Ucraina, să dea viață unei noi Rusii autentic democratice.
Schimbarea regimului pare inevitabilă, chiar dacă siloviki s-ar putea asigura că această revoluție nu este catifelată. Democrația suverană este o revoltă împotriva teoriei anglo-saxone a democrației liberale. Originile intelectuale ale noii idei rusești derivă din moștenirea conservatorismului rusesc din secolul al XIX-lea (Karamzin, Uvarov, Tiutčev, Katkov, Pobedonoscev), raționalismul politic al lui Guizot și decizionismul lui Carl Schmitt. Conceptul de democrație suverană, potrivit politologului Andrei Okara, este similar cu cel al narodnostului oficial (autocrație, ortodoxie, oameni) formulat de contele Uvarov pe vremea lui Nicolae I: samoderžavie este prototipul pentru a defini suveranitatea, în timp ce narodnost este arhetipul național al democrației. Democrația suverană este un fel de narodnost oficial secularizat, deoarece îi lipsește acea piatră de temelie spirituală care, pentru Uvarov, a fost întruchipată de ortodoxie. Între 1989 și 1993, potrivit lui Alexei Čadaev, Rusia a cunoscut o perioadă revoluționară aproape similară cu cea franceză dintre 1789-1793 și singurul katechon împotriva revoluției dezintegratoare a fost suveranitatea statului. Prin urmare, democrația suverană este inspirată de liberalismul conservator al Guizot și de filosofia politică a souveraineté nationale instituită cu sprijinul puterii populare (narodvlastie). În secolul al XIX-lea, termenul de civilizație, prin Guizot, a fost transpus în lexicul istoriosofic rus, iar momentul Guizot permite elitei naționale să încorporeze poporul în suveranitatea statului. Din filozofia politică a lui Guizot, ideologiile democrației suverane trag ideea că suveranitatea nu se află în popor, ci în rațiunea întrupată de elita națională. În Suverenitet, o carte care colectează intervențiile lui Putin și scrierile doctrinarilor democrației suverane, traducerea rusă a tratatului neterminat al Guizot Philosophie politique: de la souveraineté a fost publicată ca un apendice. Potrivit lui Pierre Rosanvallon, liberalismul lui Guizot nu provine din libertatea indivizilor, ci dintr-un motiv transcendent întruchipat de lege[27]. Teoria doctrinară a suveranității este liberală deoarece denunță toate formele de despotism, dar nu acordă nimic drepturilor intrinseci ale individului. Teoria suveranității rațiunii este o critică a ideii suveranității poporului și implică o nouă doctrină a reprezentării bazată nu pe tirania majorității, ci pe o elită care a ieșit din sânul societății și care reprezintă „rațiunea publică”.
Situându-se în perspectiva teologiei politice a lui Carl Schmitt, suveranitatea în Rusia este de asemenea concepută ca o „stare de excepție” permanentă, ca limele extreme ale doctrinei statului. De fapt, în preambulul Constituției Federației Ruse, suveranitatea patriei garantează indestructibilitatea fundamentului democratic al statului[28]. Consimțământul poporului nu este un drept, ci o obligație politică față de patrie, strămoși, posteritate și, în esență, față de măreția Rusiei: interesul principal al Rusiei este Nomos-ul suveran, nu democrația. Carl Schmitt concepe democrația nu în termeni de reprezentare, ci de identitate între elită și oameni. Suveranitatea este, după cum subliniază Axel Kaehne[29], inseparabil legată de legitimitatea Rusiei post-sovietice și legată de rolul statului în societate.
De aici, redescoperirea gândirii liberal-conservatoare de la începutul secolului XX și a ideii Marii Rusii formulată de Piotr Struve. Acesta a stabilit o legătură între interesele suveranității Rusiei și modernizarea politică și economică treptată. În perioada post-comunistă, reformatorii liberali și democrați, pe de altă parte, au demonizat ideea rusă și ideea de imperiu ca sinonim cu opresiunea, șovinismul și expansiunea. Afirmarea suveranității complete are funcția de a identifica un nucleu cultural solid al națiunii ruse. Pentru Alexandr Samovarov, ideologia naționalismului liberal construit de Struve este antiteza „liberalismului rusofob” din anii ’90[30].
Dacă ne-am propune să transpunem afirmaţia lui Winston Churchill în zilele noastre, am considera fără echivov că Rusia, a fost este şi va rămâne o ghicitoare şi o enigmă, similar cu păpuşile tradiţionale de lemn matrioşca, embleme culturale ale Rusiei. Dar analiza lui Churchill, reprezintă doar o parte a formulei care pare să fie cel puţin la fel de relevantă astăzi ca şi atunci. El a continuat identificând drept cheie pentru ghicitoare interesul naţional, interesul naţional al Rusiei. Dar provocarea pentru lumea occidentală nu este atât în a discerne interesul naţional al Moscovei, cât de a elabora politici care să coexiste cu acesta sau cel puţin să identifice o coincidenţă a intereselor cu asertivitatea ierarhiei ruse, extrem de bogate, identificate de Vladimir Putin, moştenite de la Dmitri Medvedev şi în continuare promotorii cu drept de decizie la Moscova.[31].
Şi totuşi conservatorismul rusesc a dăinuit… Pe plan politic, alături de conservatorismul oficial al siloviki, a apărut o expresie conservatoristă a ceea ce Svetlana Boym a definit „nostalgia restauratoare”: partidul comunist a lui Ziuganov ar dori să reconstruiască casa sovietică pierdută, în timp ce naționaliştii pledează pentru revenirea la trecutul antesovietic. Pe plan cultural, curentele gândirii conservatoare rusești sunt reabilitate (utopia conservatoare slavofilă, renașterea religioasă a începutului secolului XX, eurasianismul), dar și acele figuri ale conservatorismului din secolul al XIX-lea (Katkov, Danilevskij, Čičerin, Leontiev), care în perioada Uniunii Sovietice au suferit o damnatio memoriae.
În timpul primului mandat prezidențial al lui Putin, termenul de conservatorism a devenit modalitatea culturală și ideologică privilegiată prin care a fost exprimat discursul autoidentificării politice a Rusiei: conservatorismul oficial a fost configurat ca „punctul nodal” al proiectului hegemonic al președinției Putin. Considerat din punct de vedere al categoriilor lui Foucault, discursul conservator s-a caracterizat ca un „sistem de dispersie” care creează în mod repetat centre periferice. Prin urmare, în descrierea enunțurilor ideologice, nu este necesar să căutăm un singur principiu și un singur centru, ci să identificăm transformările acestora în timp. Discursul conservator rus s-a împărțit în două orientări antagoniste: liberal și conservator radical. Conservatorismul oficial, plămădit de analiști politici guvernamentali, încearcă să justifice status quo-ul și enunță criza acelor ideologii alternative și democratice care nu au supraviețuit experimentelor socialiste și liberale ale lui Gorbaciov și Elțîn. Odată cu venirea sa la putere, Occident pluralismul stimulează dezvoltarea statalității și a toleranței liberale, în Rusia, pe de altă parte, ascensiunea pluralismului scoate la iveală „noi centre de antagonism” și noi schisme.
Putin a declarat ciclul revoluțiilor și contrarevoluțiilor închis și a decretat sfârșitul simultan al revoluției comuniste și al revoluției anticomuniste. În discursul său despre starea națiunii din 2001, Putin a afirmat „ruperea” cu acea logică revoluționară care a marcat situația politică rusă a secolului XX, afirmând că în viitorul Rusiei nu vor fi nici revoluții, nici contrarevoluții. Conservatorismul este ideologia oficială a lui Edinaia Rossiia, ca sinteză a stabilității politice și a dezvoltării economice, inserată în urma tradiției spirituale ruse, a unei mari tradiții istorice, a culturii autohtone și a protejării intereselor majorității cetățenilor. Modelele europene de referință pentru modernizarea conservatorilor ruși sunt gaullismul, ca centralitate a figurii liderului și economia socială de piață creată de democrații creștini germani după al doilea război mondial. Conservatorismul rus este, în același timp, statalist și social, deoarece Edinaia Rossiia ,între sfârșitul anului 2009 și începutul lui 2010, a convocat statele generale ale modernizării conservatoare, stabilind o sinteză între dreapta și stânga taberei conservatoare. Așa cum a subliniat Boris Mežuev, un politolog foarte influent în cercurile conservatoare, conservatorismul nu trebuie confundat cu tradiționalismul, deoarece nu valorizează trecutul pentru a se opune acelei „imagini dominante ale viitorului”, hegemonizate de ordinea globală. Ordinea actuală trebuie să afirme valorile suveranității naționale, ca „libertatea unei națiuni de a fi ea însăși”. Particularitatea conservatorismului rus, în diversele sale orientări, constă în identificarea libertății și suveranității. Putinismul, ca expresie a depolitizării și tehnologizării liberalismului, a făcut ca liberalismul revoluționar din anii ‘90 să fie redundant și a dezarmat critica anti-liberală a opozanților de stânga, introducând liberalismul oficial în contextul statalismului patriotic. Orientarea conservatoare predominantă operează o sinteză între liberalismul legal al occidentaliștilor din secolul al XIX-lea (Konstanin Kavelin, Boris Cicerin), care a combinat ideea statului puternic cu respectarea valorii autonomiei individuale, cu liberalismul post-marxist din prima decadă din secolul al XX-lea (Peter Struve, S.L.Frank), ca o critică radicală a acelei idei de revoluție ca tabula rasa, care a fost o consecință a micimii culturale și spirituale a intelectualității radicale.
În timp ce putinismul se încadrează în orizontul tradițional al liberalismului conservator, neoconservatorismul sau conservatorismul radical este plasat pe linia nihilismului și a realismului politic: potrivit lui Mihail Remizov[32], cel mai reprezentativ filosof politic al neoconservatorismului rus, conservatorismul este realizarea tragică a non-existenței obiectului de conservare. Prin urmare, neoconservatorismul rusesc este configurat ca o percepție a prezentului în termeni de inversare. Pentru Remizov, conservatorismul este un particularism emfatic și o apologie paradoxală a prejudecății, ca o acceptare a ireductibilei pluralități și a înfloritoarei complexități a culturilor. Deși nu este un dușman al Zeigeist-ului, conservatorul realist, potrivit lui Remizov, trebuie să se opună derivei depolitizante a realismului politic, epitomizat de tipul antropologic și caricaturizat al birocratului. Cu toate acestea, idolii polemici ai conservatorismului realist sunt „metafizica umanitară” a Occidentului, care intenționează să structureze o nouă ordine mondială cu mitologia grotescă a războaielor preventive în numele umanității, și, sufletele frumoase și utopice ale slavofilismului, cum ar fi scriitorul Soljenițîn. Afirmând ireductibilitatea principiului suveranității, conservatorii radicali resping tezele lui Hardt și Negri asupra imperiului și a mulțimii, pentru că ar fi o expresie a criticii globaliste a globalizării. Pentru Remizov, conservatorismul realist nu poate să nu fie radical, deoarece trebuie să poată transforma codurile fundamentale ale realității: istoria, de fapt, nu are o finalitate și este necesar să accepte diagnosticul de nihilism formulat de Nietzsche. Cu toate acestea, potrivit lui Remizov, conservatorul realist nu poate fi sfetnicul principelui care face din cinism un fel de religie: realistul politic trebuie să fie și un „romantic al politicii”, în contrapoziție cu acel romantism politic stigmatizat de Carl Schmitt; orientarea realist-romantică este mai relevantă pentru viața reală și este antiteza rutinizării tehnocratice a existenței.
Neoconservatorismul este o alternativă la conservatorismul liberal care a apărut din era „democrației spectaculoase” a anilor ’90. Mai mult, neoconservatorismul manifestă o opoziție ireconciliabilă față de regimul politic apărut din revoluția anticomunistă din 1991, care a falsificat Nerus (non-Rusia, ectoplasmă monstruoasă a Rusiei post-sovietice). Pentru Remizov, democrații, „secta triumfătoare” din anii ’90, nu au reușit să devină interpreții propriei lor victorii. Cedând ispitei teologiei business-ului și îmbrățișând discursul centrat pe economie al neoliberalismului occidental, putinismul apare ca un dicționar de cuvinte diseminate și nu ca o ideologie coerentă: Remizov, pe de altă parte, adoptă teologia politică a lui Schmitt bazată pe decizie suverană; autoritatea nu este în slujba societății, ci trebuie să o inventeze. După alegerea lui Medvedev (martie 2008) la președinția Federației Ruse, Putin a fost aclamat în calitate de președinte al Edinaia Rossiia, lider național și custode al ideii ruse. Medvedev (așa cum atestă discursul de investitură din 7 mai 2008) are sarcina de a fi tutorele constituției și de a impune supremația legii, ca o depășire a perpetuării nihilismului legal. Lipsa de încredere în lege și în instituțiile juridice este un simptom al acestui caracter național-istoric particular, care privește statul de drept cu neîncredere. Prin denunțarea nihilismului legal, Medvedev se plasează pe urmele lui Guizot; declarând „dictatura legii” Putin se plasează în siajul decizionismului lui Schmitt. Cu toate acestea, democrația suverană nu este un fel de dictatură de comisar, ci este expresia acelei orientări conservatoare și liberale a culturii politice ruse care, între a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima decadă a secolului XX, a susținut ideea rusă a lui Staatsvolk. Respingând promisiunile goale ale populismului protestatar, elita națională intenționează să restabilească Rusia ca o mare putere ca salvgardare a tradiției sale istorice, a originalității culturii sale și a unității morale și spirituale a poporului. Protejarea bunăstării și suveranității oamenilor pare să amintească de conceptul de bioputere formulat de Foucault[33]. Democrația suverană este o exaltare simultană a elitei naționale și a poporului și o răsturnare conservatoare a ideii de „samobitnost”: transfigurarea democratică a Rusiei nu mai derivă din comunitate, ci coboară de la demiurgii suveranității statului. În manualul de istorie contemporană pentru cadrele didactice, comandat de elita națională, democrația suverană este definită drept starea de împlinire a destinului poporului rus. Democrația suverană pare a fi o sinteză paradoxală între patriotismul suveran și populism și combină idolatria Staatsvolkului cu narodnostul matern.
Pentru Robert Kagan (ideolog neoconservator și teoretician al „sfârşitul sfârșitului istoriei”)[34], democrația suverană este un fel de orientalizare a democrației care înalță măreția statului conceput în termenii expansionismului teritorial al secolului al XIX-lea și care vrea să restabilească ordinea din Westfalia. Contrastul dintre liberalism și autocrație (care își are originea în Iluminism) revine să domine geopolitica secolului XXI. Ministrul rus de externe Lavrov consideră democrația suverană o idee originală și puternică, capabilă să intre în competiția dintre diferite modele de democrație. Secolul XXI este caracterizat ca o reeditare a celui de-al XIX-lea și, potrivit lui Kagan, este necesar să fie redefinită ordinea internațională pe baza contrastului dintre liga democrațiilor care trebuie să promoveze idealurile liberale și liga dictatorilor (hegemonizată de Rusia și China), ca afirmare a sistemului autocratic.
Potrivit lui Krastev, democrația suverană se opune ideologic statului post-modern întruchipat de Uniunea Europeană: ciocnirea dintre Rusia și Occident este ideologică. Kelsen a opinat că conceptul de suveranitate trebuie „înlăturat radical”, cu speranța unei revoluții în conștiința culturală europeană. Pe de altă parte, Schmitt intenționa să restabilească mitul suveranității prin nihilismul decizional. În global age, suveranitatea absolută pare destinată crepusculului; cu toate acestea, modernitatea-lume dezvăluie un paradox: pe de o parte, globalizarea este interconectarea și interdependența globală; pe de altă parte, global age este împrăștiată, spulberată, policentrică. Dincolo de conotațiile ideologice, democrația globală și democrația suverană), secolul XXI pare a fi dominat de confruntarea-ciocnire dintre statul post-modern și întoarcerea pe scena istoriei a statului modern cu summa potestas suverană. Referindu-se implicit la Herzen, Dmitri Medvedev, în articolul din 2009, Du-te Rusia!/Go Russia!, afirmă că „nu puteți copia libertatea dintr-o carte, chiar dacă a fost cea mai inteligentă carte”[35].
În secolul XXI, revine întrebarea pusă de Herzen: în Rusia democrația are un viitor care „moare” sau un viitor care renaște sub suveranitate? În timp ce democrația suverană, potrivit lui Remizov, riscă să devină o cristalizare și o rutinizare a revoluției anticomuniste din 1991, căile de acțiune conservatoare sunt încă deschise, iar soarta lor rămâne nedeterminată.
Ne-am putea pune întrebarea încotro se îndreaptă Rusia? O considerăm legitimă pentru a înţelege cum ar trebui ca lumea occidentală să se poziţioneze în viitor. Ryszard Kapuscinski, unul dintre cei mai remarcabili jurnalişti ai secolului XX, în volumul Imperium[36], considera însă că aproape nicio prognoză asupra lumii contemporane nu a fost adeverită, că predicţia viitorului este în criză şi şi-a pierdut prestigiul. Cu toate acestea el a îndrăznit să prezică în anul 1994 trei procese care vor domina viaţa Rusiei, respectiv: (1) lupta între forţele integratoare şi cele dezintegratoare (2) procesul de polarizare progresivă a societăţii în ceea ce priveşte condiţiile materiale (o societate cu condiţii de viaţă pseudo-capitaliste, o societate în forma sa cea mai primitivă, agresivă). (3) dezvoltarea în interior, dezvoltarea în enclavă sau enclavizarea dezvoltării – o societate unde investiţiile străine se remarcă uşor şi nota diferită pe care o dau structurii arhitecturale este remarcabilă, în contrast dur cu peisajul sumbru, întunecat care defineşte restul elementelor de context urban şi rural. Cum va fi lupta între forţele integratoare şi cele dezintegratoare? Tendinţele dominante ale naţionalismului vor persista şi poate se vor consolida, ruşii dorind să-şi menţină un stat mare şi puternic, o super-putere imperială în care minorităţile non-ruse vor căuta să-şi îndeplinească propriile obiective de autonomie. Şi odată cu ascensiunea lui V. Putin la putere predicţiile s-au dovedit adevărate, conducându-ne în final la întrebarea: este Rusia o democraţie în timpul lui Putin? Şi răspunsul poate fi… în cel mai bun caz, un hibrid pragmatic-autoritar între idealism şi realism, cu puternice accente conservatoare.
[1] Părintele socialismului rus. A trăit între 1812-1870.
[2] Afirmaţie la care s-a referit fostul consilier pentru securitate naţională John Bolton
https://www.politifact.com/factchecks/2014/mar/06/john-bolton/did-vladimir-putin-call-breakup-ussr-greatest-geop/.
[3] Vladislav Yuryevich Surkov este un politician şi un om de afaceri rus. A fost adjunct al Administraţiei Prezidenţiale între 1999 şi 2011, când a fost perceput drept cel mai important ideolog al Kremlinului care a propus şi implementat conceptul de democraţie suverană în Rusia.
[4] A se vedea o frumoasă şi realistă prezentare a Rusiei în best-seller-ul lui Tim Marshall, Prisoners of geography, Ten Maps that explains everything about the world, Ed. Scribner, 2016.
[5] Putin’s Russia and the Faslsification of History: Reasserting Control over the Past, by Anton Weiss Wendt,
Bloombsburry Publishing, New York, 2021, passim.
[6] Evoluţia unei ideologii.
[7] Michael Stuermer, Putin And The Rise Of Russia The Country That Came In From The Cold, London: Orion 2008.
[8] Walter Laquer despre ideologia rusă, într-o discuşie la Chicago Council on Foreign Affairs, 11.10.2016.
[9] Aleksandr Dugin este considerat printre cei mai importanţa exponenţi ai geopoliticii ruse.
[10] https://newleftreview.org/issues/II88/articles/gleb-pavlovsky-putin-s-world-outlook.
[11] https://worldview.stratfor.com/article/kremlin-wars-special-series-part-3-rise-civiliki.
[12] Editor frecvent la prestigiosul cotidian american Washington Post.
[13] Rusia la răscruce de milenii (manifest ideologic care a apărut pentru prima dată la 31 decembrie 1999). A se vedea https://geohistory.today/deconstructing-millennium-manifesto/.
[14] https://pages.uoregon.edu/kimball/Putin.htm.
[15] https://www.brookings.edu/blog/order-from-chaos/2016/11/11/putin-and-the-kremlin-are-experts-at-reading-the-popular-mood-and-they-were-watching-america/.
[16] https://fas.org/nuke/guide/russia/doctrine/econcept.htm.
[17] https://www.mid.ru/en/foreign_policy/official_documents/-/asset_publisher/CptICkB6BZ29/content/id/2542248.
[18] Roberto Valle, Geopolitica della democrazia sovrana: l’idea russa nel XXI secolo, „Rivista di politica”, Soveria Manelli, 2010, nr. 1, p. 177-193.
[19]Andrei Pavlovich Tsygankov este profesor de origine rusă, autor a numeroase studii în domeniul relaţiilor internaţionale. În prezent, este profesor la San Francisco State University, în California.
[20] Sirke Mäkinen,, Surkovian narrative on the future of Russia: making Russia a world leader." Journal of
Communist Studies and Transition Politics, 2011, nr. 2, p. 143–165.
[21] https://www.files.ethz.ch/isn/99825/jc09russiageorgia__2_.pdf.
[22] A se vedea o analiza despre cele patru etape ale Putinismului – https://www.hudson.org/research/9518-the-four-stages-of-putinism.
[23] Discursul integral al lui Surkov http://www.edinros.ru/news.html?id=111148; noi am folosit varianta italiană
[24] Pentru aceste apecte a se vedea Roberto Valle, L’imprevedibile passato della Russia: la nazionalizzazione della storia al tempo di Putin, „Mondo contemporaneo”, 2008, nr. 3, p. 183-198.
[25] Vitaly Tretyakov este un journalist rus care în anii ’90 a înfiinţat publicaţia Nezavisamaya Gazeta.
[26] The Rise of the Corporate State in Russia. Cato Institute. 7 March 2006.
[27] Pierre Ronsavallon, Le moment Guizot, Paris, Gallimard, 1985, passim.
[28] https://www.sulleregole.it/tematiche-chiave/costituzioni-nel-mondo/costituzione-della-federazione-russa/
[29] Axel Kaehne, Political and Social Tought in Post-Communist Russia, New York, Routledge, 2007.
[30] Confruntarea dintre concepția rusă despre statalitate și teoria politică occidentală a fost în centrul unei controverse între Kaehne și sociologul rus Aleksandr Achiezer. Citând-o pe Margaret Canovan, Kaehne susține că formarea statului liberal presupune existența statului-națiune, în timp ce Rusia are o moștenire imperială. Pe de altă parte, liberalii din Europa Occidentală au devenit ostili noțiunii exclusive de naționalitate. Comparativ cu acest model, aporia rusă este reprezentată de afirmația lui Achiezer potrivit căreia civilizația liberală este o condiție prealabilă a statului liberal: sociologul rus face, așadar, modelul occidental incompatibil cu Rusia. Conform teoriei politice occidentale, însă, statul nu poate prescrie un model de viață, dar, cu neutralitatea sa, trebuie să protejeze diversitatea socială, pacea civilă ca obiectiv al ordinii politice și un acord între concepțiile liberale și iliberale ale binelui comun. Juxtapunerea dintre liberalism și Statul-civilizație depășește teoria politică occidentală, care nu impune nicio acceptare prealabilă a valorilor liberale, deoarece statul trebuie să integreze polifonic diversitatea fără a exclude sau a discrimina o alteritate iliberală. Teoretizarea statului liberal pe baza unui Weltanschauung iliberal înseamnă, potrivit lui Kaehne, întoarcerea la Leviathanul lui Hobbes. Răspunzându-i polemic lui Kaehne, Achiezer afirmă că, după prăbușirea ideologiei sovietice, atât știința politică rusă, cât și cea occidentală nu au putut să formuleze o predicție realistă care să schițeze, dincolo de stereotipurile mitologice, specificul istoriei și societății rusești. Achiezer plasează conceptul raskol (schismă) în centrul reflecției istorico-sociologice pentru a defini diviziunea dintre stat și societatea care a caracterizat istoria rusă. Tradiționala cultură prestatală rusă a fost reprezentată de veče (adunările oamenilor din comunitatea medievală), al căror ideal înalt era calmul și liniștea ca o reproducere statică ghidată de un ideal absolut și imuabil. Dinamica statalității rusești, pe de altă parte, include o tendință de dezvoltare a bazei etice a statului dincolo de idealurile comunității, interpretând idealul prestatal al vecei, ca model autoritar și paternalist, ca idee de stat. În Occident, pentru Achizier, prăbușirea statului este „esențial imposibilă”, deoarece societatea civilă este întotdeauna gata, într-un fel sau altul, să o reconstruiască. În Rusia, pe de altă parte, prăbușirea statului se ridică la o „catastrofă națională”, deoarece cataclismele sociale sunt adesea rezultatul, ca și în cazul revoluției bolșevice, a distrugerii armate a autorităților existente, ca instituirea unei noi forme de stat. Cele două catastrofe „naționale” ale secolului XX au avut loc lăsând indiferentî soietatea rusă, care nu este organizată instituțional. În 1991, statalitatea rusă a fost reprodusă de acei „virtuoși ai demagogiei” capabili să impună miturile prestatale ale maselor și, ca în 1917, să joace rolul eroilor culturali ai poporului. În Rusia, potrivit lui Achiezer, nu există o societate civilă în sensul indicat de Gramsci, capabilă să protejeze un stat slab. Pe de altă parte, orizontul universalismului democratic pare să se îndepărteze, deoarece hegemonia ideologică a putinismului a stârnit o renaștere a conservatorismului.Contrar celor susținute de Kaehne, problema statalității în Rusia este, în primul rând, legată de dezvoltarea responsabilității maselor și nu de prevalența culturii democratice impuse de sus. Masele rusești au o conștiință imatură și se îndreaptă către stat cu cerințe utopice, deoarece au o viziune utopică exagerată a posibilităților și capacităților sale. Într-o astfel de situație, este inutil să visăm hegemonia culturii liberale: filozofia politică rusă, potrivit lui Achiezer, nu numai că nu a rezolvat problema modului de a face posibil un stat liberal, dar, cu dinamica culturală complexă, nu s-a rezolvat încă.problema posibilității statului în sens larg. Prin urmare, Rusia poate fi considerată ca o rezultantă simultană a diferitelor straturi de istorie: în acest sens este un obiect de studiu singular pentru științele politice, sociologie și istorie. Mai pe larg despre reflecțiile lui Achiezer, Alexander Achiezer: die soziokulturelle Analyse des bolschewistischen Modernisierungsdiskurses, în teza de doctorat a Christianei Christova, Zwischen Totalitarismus, Moderne und Postmoderne. Zum Wandel der Interpretationen des Sowjetsystems mit besonderer Berücksichtigung
des Poststalinismus, p. 249-261. file:///C:/Users/1/Downloads/ArbeitEnde.pdf.
[31] Jurnalistul Alan Cowell aduce în actualitate în anul 2008 afirmaţia lui W Churchill, într-un articol publicat în New York Times https://www.nytimes.com/2008/08/01/world/europe/01iht-letter.1.14939466.html.
[32] Mikhail Remizov, Nationalism and geopolitics: a case for Russia, Russia in Global Affairs, nr. 3, July-
September, 2012; https://eng.globalaffairs.ru/articles/nationalism-and-geopolitics-a-case-for-russia/.
[33] Rachel Adams, Michel Foucault: Biopolitics and Biopower, https://criticallegalthinking.com/2017/05/10/michel- foucault-biopolitics-biopower/.
[34] https://carnegieendowment.org/2008/04/23/end-of-end-of-history-pub-20030.
[35] http://en.kremlin.ru/events/president/news/5413.
[36] Imperium by Ryszard Kapuscinski, Vintage Books, New York, 1994.
Coments