Corneliu VLAD
Conflictul din Orientul Mijlociu a apărut în perioada postbelică şi s-a încadrat mai întâi în confruntarea Răz-boiului Rece, iar apoi în actuala configuraţie geopolitică labilă şi incertă. În tot acest răstimp, conflictul medio-oriental s-a extins şi a devenit tot mai complex, antrenând într-un fel sau altul toate marile centre de putere ale lumii, într-o măsură sau altă, precum şi puteri regionale. Dacă în 1948, odată cu proclamarea Statului Israel, confrun-tarea era arabo-israeliană, după două decenii conflictul a devenit palestiniano-israelian, dar problema sa cea mai acută a rămas aceeaşi: situaţia refugiaţilor şi un stat naţional palestinian.
Un moment important în evoluţia evenimentelor l-a constituit Rezoluţia 242 din 22 noiembrie 1967, adoptată în unanimitate de Adunarea Generală a ONU, care prevede retragerea trupelor israeliene «din toate teritoriile ocupate în urma recentului conflict». Acest text de referinţă nu a putut totuşi împiedica escaladarea tensiunilor, care au dus în 1973 la un nou conflict israeliano-arab. Acordurile de pace de la Câmp David dintre Israel şi Egipt, semnate în martie 1979 de Begin, Sadat şi Carter, au declanşat o undă de speranţă, dar ea a fost spulberată de asasinarea liderului egiptean Sadat, în octombrie 1981. La o săptămână după încheierea războiului din Golf, la 6 martie 1991, preşedintele Bush declara că «a venit momentul pentru a pune capăt conflictului israeliano-arab» şi a lansat un apel către toate părţile să treacă la negocierea unei păci bazate pe compromis. Dar nici negocierile de la Madrid din 1991, nici acordurile de la Oslo din 1993, nici eforturile politico-diplomatice ale Administraţiei Carter din 2000 nu au putut conduce la progrese pe calea soluţionării. În ianuarie 2020, preşedintele Trump, avându-l alături pe premierul Netanyahu, a lansat o nouă iniţiativă de pace, care, potrivit documentului oficial elaborat cu acest prilej, susţine că «soluţia a două state este cea mai realistă». Ea prevede ca Ierusalimul să rămână capitala «indivizibilă» a Israelului, iar capitala palestiniană va fi «la est de Ierusalim», nu Ierusalimul de est. «Niciun israelian şi niciun palestinian nu va fi dezrădăcinat», a spus preşedintele american, care a asigurat că frontierele proiectatului stat palestinian vor fi «continui». Nu se face însă referinţă, în această iniţiativă, la dreptul de reîntoarcere a celor cinci milioane de refugiaţi palestinieni, nici la colonizarea israeliană a teritoriilor ocupate, fapt pentru care liderul Autorităţii Palestiniene, Mahmoud Abbas, a respins proiectul.
Astăzi, la împlinirea unui deceniu de la izbucnirea «Primăverii Arabe» şi la un secol după acordurile Sykes – Picot, arealul medio-oriental se defineşte prin haos şi instabilitate din Magreb până în Irak şi din Liban în Yemen.
Situaţia confuză din statele regiunii a permis formarea şi acţiunea diferitelor miliţii islamiste, care vulnerabilizează în permanenţă stabilitatea regiunii şi pacea mondială. Instabilitatea politică internă din statele zonei a împins într-o zonă marginală a priorităţilor internaţionale problema palestiniană, iar Administraţia SUA nu consideră deocamdată că ar exista un moment oportun pentru a prezenta părţilor implicate «Acordul secolului» anunţat la Washington, existând certitudinea că el va fi respins în capitalele arabe.
Iar, în acest timp, glasul armelor nu a amuţit. Miliţiile Hezbollah create în 1982 întreprind atacuri asupra prezenţei militare a Israelului în Liban, participă la acţiunile militare pentru menţinerea regimului Assad în Siria şi desfăşoară operaţiuni împotriva regimurilor arabe sunnite. Continuă, în diferite modalităţi, şi acţiunile întreprinse în zonă de puteri regionale din proximitate, precum Turcia şi Iranul. Forţa non-statală auto-numită Statul Islamic îşi continuă acţiunile teroriste, în ciuda marilor înfrângeri suferite în ultimii ani. Se înregistrează şi o intensificare a luptei kurzilor în diferite state din zonă, care îşi revendică propriile drepturi.
În tot acest context imprevizibil şi oricând explozibil, Autoritatea Palestiniană a fost ocolită de «Primăvara Arabă» şi de valul de instabilitate care a devastat regiunea şi, în acelaşi timp, a reuşit să împiedice mişcarea Hamas să preia controlul asupra Cisiordaniei.
Şi totuşi, în ciuda imenselor obstacole aflate în calea normalizării relaţiilor interstatale dintre Israel şi unii dintre vecinii săi arabi, au fost iniţiate şi continuate o serie de contacte de afaceri, turistice, sportive etc., cu state precum Dubai, Bahrein, Qatar, Maroc.
Pentru unii observatori, evoluţia viitoare a situaţiei din zonă depinde într-o măsură importantă de cursul imprevizibil al relaţiilor dintre Israel, Iran şi miliţiile Hezbollah. În configuraţia geopolitică a zonei trebuie să se ţină seama, de asemenea, de câteva elemente, care au contribuit, şi ele, în mod semnificativ la complexitatea şi amploarea crescândă a crizei. Peisajul politic divers şi tendinţele centrifuge şi divergente din lumea arabă, pe de o parte, şi tabloul nu mai puţin complicat din viaţa politică internă a Israelului, marcat de o criză guvernamentală prelungită, pe de altă parte, nu asigură cadrul cel mai prielnic pentru demersuri politico-diplomatice vizând deblocarea crizei.
Opinia cvasiunanimă a analiştilor este, de aceea, puţin optimistă în ce priveşte şansa unor evoluţii salutare spectaculoase pe calea soluţionării unuia din conflictele internaţionale cele mai îndelungate ale momentului.
