Ion CONEA, 1941
… să ne uităm şi la România Mare şi.. vom vedea! Vom vedea, anume, că peste unitatea şi armonia de forme geografice şi peste unitatea etnică a Statului românesc, se suprapune şi o unitate economică la fel.
Iată, în adevăr, mai întâi inelul munţilor – ca o insulă de mărgean din cele cu interiorul cufundat sub apă şi cu buza rotundă a cupei ruptă din loc în loc – iată acest inel cu bogatele lui zăcăminte de minereuri, cu roci din cele folositoare omului şi cu păduri întinse parcă aşteptând să fie exploatate şi industrializate prin energia latentă a cărbunilor, a petrolului şi a gazului natural, energii care svâcnesc din inima colinelor Transilvaniei, Banatului, ca şi în basinele carpatice…; iată apoi colinele însorite, cu pometurile şi podgoria lor; iată câmpiile dinspre margini, grânare bogate ce asigură o hrană îmbelşugată nu numai prin populaţia lor proprie, ci şi pentru cea dinspre coline şi munţi; şi însfârşit, iată acea mulţime de râuri care se desfac din centru spre toate punctele cardinale, ca un evantai în cerc, legând munte, deal şi şes laolaltă şi aşteptând vremea în care, canalizate şi însoţite pe malurile şi văile lor de tot atâtea drumuri de negoţ, şosele şi căi ferate, vor lega în unitate viaţa economică a celui mai unitar dintre pământuri şi-i vor alerga prin trup ca un sânge dinspre inimă spre periferie şi înapoi! Va veni în curând vremea, în adevăr, când apele Oltului, ale Jiului, Argeşului, Dâmboviţei, Mureşului, Siretului, Prutului, etc., vor fi toate navigabile şi când produsele dinspre margini vor călători pe aceste artere spre inima geografică a Statului, pentru ca produsele dinspre inimă să se împrăştie, la rându-le, pe aceleaşi căi de apă, spre marginile care au de ele nevoe, totul ca un sânge într’un organism ce n’are nimic a cere din afară, dar având a da din belşug din ale sale2. Unitate economică Ungaria Mare? Dar şi România Mare, vedem, este una cel puţin la fel. Dar Ungaria Mare, pentru a realiza această unitate, presupune înglobarea în ea, neapărat, a Transilvaniei, România Mare, însă, realizează o perfectă unitate economică fără a fi nevoie să ceară niciun metru pătrat de pământ străin. După aceea: Ungurii pretind că orientarea economică firească a Transilvaniei este … spre Ungaria. Noi, însă, vedem că această orientare a fost întotdeauna încotro este şi astăzi: spre Sud-Est, spre gurile Dunării şi Marea Neagră3. Să ne oprim puţin asupra acestei orientări.
E cam mult de când, vorbind despre întinderea regatului lui Decebal (care, în trecăt fie spus, era aproape exact aceiaşi cu a regatului actual al României), Julius Jung a observat, între altele, că: „Această întindere a stăpânirii dace (din munţi asupra câmpiilor înconjurătoare şi, spre sud-est, până la malul Mării Negre, – n.n.), care s’a îndeplinit cu mult înainte de epoca romană, a fost determinată de motive economice: muntele şi şesul au avut întotdeauna nevoie unul de altul. Pe de altă parte, continuă istoricul german, legătura cu marea prezenta şi ea importanţă. După Dio Cassius, împăcarea dintre Decebal şi Traian a fost împiedecată, printre altele, şi de împrejurarea că cel din urmă nu voia să lase Dacilor libera comunicare cu Marea Neagră1). Două concluzii sunt de tras din cele observate de Julius Jung: că, mai întâi, pământul Daciei alcătueşte dela sine un întreg economic şi, după aceea, că orientarea economică a podişului Transilvaniei era şi atunci, aşa cum a fost totdeauna de atunci încoace: spre Dunărea de jos şi Marea Neagră. Ba chiar şi unitatea etnografică a neamului românesc, despre care un geograf sas trăitor astăzi în Transilvania2) – deci, cunoscător al ei din văzute şi trăite -, se exprimă astfel: „Cu toată separarea milenară, poporul român este, prin limbă, cultură şi fel de vieaţă, perfect unitar şi este însufleţit de un puternic simţământ naţional, deopotrivă de viu peste tot”, chiar şi această unitate etnică, rar întâlnită, a Românilor, se datoreşte în parte, şi ea, tot acestei solidarităţi economice din mădularele geografice ale pământului românesc. În adevăr, arhitectura acestui pământ – şi, din ea, mai ales alăturarea concentrică a muntelui cu şesul – a făcut ca pământul dacic să fie şi una dintre vetrele cele mai vechi ale fenomenului antropogeografic (social şi economic deopotrivă), pe care îl numim transhumanţă. Transhumanţa aceasta, dictată de configuraţia simetrică a pământului, de produsele lui diverse şi de alternanţa climatică între muntele şi şesul cu largile lunci din margini, a realizat – ea, în mare parte – şi a ţinut totdeauna trează unitatea poporului care-şi avea patria permanentă în Carpaţi şi se risipea mereu spre poale oridecâteori împrejurările istorice i-o permiteau. Jacques Ancel a putut construi o hartă în care drumurile de transhumanţă româneşti (e plină România de aceste „drumuri ale oilor”!) se risipesc la fel ca şi apele româneşti: ca nişte raze plecând din centru în toate direcţiile (cele mai multe şi mai însemnate, însă, spre Dunăre şi malul Mării) umplând aproape tot ovalul ţării, până în margini. Între „patria de vară”, care e muntele, şi „patria de iarnă” a şesurilor şi luncilor periferice (lunca şi balta Dunării, în primul rând), transhumanţa carpatică, în secularul ei du-te vino dela una la alta, a ţesut, an de an şi veac de veac, una din cele mai unitare pânze etnice ale Europei. Sub harta acestor drumuri de transhumanţă, Jacques Ancel a putut să scrie cu drept cuvânt: L’unité roumaine: fait de géographie humaine – unitatea românească: fapt de geografie umană3. În plus, produsele economice ale pământului variind după mădularele geografice componente, totdeauna a fost între acestea ca o osmoză economică, un schimb continuu de produse, care şi el a ajutat şi a păstrat unificarea şi unitatea (varietatea de produse economice impune relaţii între locuitorii mădularelor geografice componente, ba chiar deplasări periodice de populaţii între aceste mădulare – în trecut, dar şi azi, încă! – iar aceasta ce altceva aduce, ce altceva înseamnă, decât: unificare şi unitate?)
… În Ungaria de ieri ea (Transilvania, n.n.) juca rolul unei piese geoeconomice şi geopolitice periferice, pe când în România de azi Transilvania a revenit la ceea ce trebuie să numim destinul ei uman de totdeauna: de a fi piesă de centru, vitală, aşa cum a fost Dacia lui Decebal şi cum a fost şi pentru Dacia felix romană. Autorii geopolitici unguri nu pot concepe Transilvania decât în centrul unui Stat cu inima la Budapesta. Noi, însă, la fel cu toţi slujitorii din lume ai Geopoliticii, n-o putem vedea şi înţelege decât ca un Horststaat (Henning, în geopolitica sa, o dă ca exemplu de atare), deci ca punct de plecare, ca un sâmbure geopolitic destinat să rodească şi să contureze jur-împrejur de sine o formaţie de Stat, firească şi viabilă. – Eroarea de perspectivă geopolitică ungurească vine din aceea că ei, Ungurii, văd în Carpaţi un hotar natural predestinat (între noi şi ei) în vreme ce noi vedem în Carpaţi ceea ce vedea geograful german H. Grothe încă din 1906: o coloană vertebrală a pământului şi poporului – şi, deci, a Statului românesc (e vorba, bineînţeles, numai de Carpaţii răsăriteni şi de cei meridionali, nu şi de cei Apuseni, de existenţa cărora geografii unguri cam uită, când pun şi discută problema unui hotar natural între noi şi ei)…
Şi dacă Statul românesc s’a întins în 1918 până la Tisa, aceasta – pentrucă până acolo se întindea neamul românesc. Oricât de armonioasă şi de unitară ar fi fost alcătuirea pământului dintre Nistru, Tisa şi Dunăre, Statul Românesc – totuş – n’ar fi pretins întreagă această suprafaţă dacă peste ea nu s’ar fi întins o una şi aceeaşi pânză etnică. Acesta este argumentul şi acesta este temeiul prim al Statului românesc între hotarele lui actuale: un neam unitar pe toată suprafaţa lui. Iar dacă suveranitatea politică românească nu s’a întins totdeauna până în şesul Tisei, vina o poartă istoria, care – de altfel – nu numai în cazul acesta al nostru s’a dovedit zeiţă legată la ochi. A venit scadenţa de la Trianon: şi geografia, care nu lucrează niciodată legată la ochi, ci expune doare realităţi permanent şi pentru oricine valabile, n’a făcut altceva decât că a dat la o parte injuria istorică: La revanche de la géographie contre l’histoire, a spus – simplu şi frumos – Jacques Ancel. Deschidă, autorii unguri, orice tratat german de geopolitică vor, pe alese: putea-vor ceti pe dearândul că – o fi el muntele, sau fluviul, sau ţărmul mării, sau pustiul, or fi ele, toate acestea, hotare naturale, dar mai natural hotar decât graniţa etnică n’are altul care să fie. Mai ales când graniţa etnică este una de felul celei româneşti de sub straşina de vest a Apusenilor: păzind imediat în spatele-i un bloc masiv românesc cu inima – fletum, amici, teneatis! – tocmai în aceşti munţi Apuseni, pe cari cercetările d-lui Gamillscheg ni i-au dovedit drept cea mai sigură vatră de continuitate daco-romană la nordul Dunării.
Fireşte, faţada vestică a blocului românesc închide în ea şi elemente etnice alogene, ca orice naţiune de pe glob la periferia ei. Elementul românesc, însă, deţine peste tot, la această margine vestică (judeţele: Arad, Bihor, Sălaj, Maramureş Satu Mare, considerate la un loc) majoritatea absolută: 61% din totalul populaţiei şi 68% din cifra populaţiei rurale: ceea ce înseamnă mai mult chiar decât în Transilvania propriu-zisă, unde Românii numără 58% din totalul populaţiei şi 62% din populaţia rurală1.
Dar vecinii noştri mai vin cu o argumentare: Oraşele din vestul României, spun ei, – Satu Mare, Careii Mari, Oradea, Salonta, Aradul, Timişoara, sunt oraşe ungureşti şi, deci, frontiera trebuie să treacă cel puţin prin spatele acestei salbe de oraşe, lăsând salba Ungariei. Şi aici, vecinii noştri se mai fac odată a nu pricepe.
Iată, în adevăr, chiar după surse ungureşti2: în 1739 lista cetăţenilor contribuabili ai oraşului Timişoara cuprinde trei nume de familii ungureşti, mari şi late – iar în 1851 acelaş oraş numără 9.000 de locuitori germani, aproape 4.000 de Români, şi abea 2.000 de Unguri. Aradul la fel: în 1743 număra 107 contribuabili germani, 58 contribuabili români, şi abea 35 contribuabili unguri. În 1770, o altă statistică a contribuabililor din acelaş oraş cuprinde, alăturea de 303 nume româneşti, abea 100 de nume ungureşti. Şi aşa-i şi cu celelalte oraşe amintite: caracterul lor maghiar de azi, cât mai e, e unul recent de tot. De dată de tot recentă, el este operă de Stat, nu firească (pentrucă… nu numai că aşa se scrie, dar, după cum se vede, aşa se şi face, uneori, istoria).
Dar, mai întâi, nu oraşele trebuie să decidă cărui Stat să aparţină cutare teritoriu; ci decide hinterlandul de sate, ţara rurală din jur – care ea, de când e lumea şi de când apar pe lume oraşe, le naşte pe acestea (când, bineînţeles, acestea sunt o expresia nesilită, naturală, a locului) – iar hinterlandul oraşelor din apusul României este un hinterland românesc. Populaţia oraşelor se primeneşte la fiecare a treia generaţie de oameni – şi se primeneşte cu populaţie venită din satele hinterlandului. Iar satele apusului românesc se vor învrednici, ele, să facă cu prisosinţă acest lucru. Aceasta e sigur – n’aibe nici o grijă, în această privinţă, vecinii noştri de peste Tisa.
În 1934, unul din cei mai de seamă antropologi ai Europei de astăzi, Victor Lebzelter dela Viena, a întreprins un studiu antropologic asupra Românilor. Una din concluzii sună aşa: „În munţii Apuseni avem tipul aşa numit al Moţilor (eu i-aşi spune mai degrabă tipul dacic); nicăieri în România, după părerea mea, nu persistă aşa de fidel tipul antropologic al populaţiei băştinaşe, din a cărei contopire cu coloniştii romani s’au născut Românii, nicăieri ca aici în Munţii Apuseni”1. Aşa dar, după antro-pologul german, o vatră de orgoliu românesc (pentrucă o vatră de origine şi continuitate etnică naţională prin excelenţă), aceşti Munţi Apuseni. Iar în 1940, un alt cercetător de autoritate – pornit tot din Viena, dar poposit în culmea carierei sale ştiinţifice la universitatea din Berlin – d-l Gamillscheg, ajunge şi dânsul la concluzia că Munţii Apuseni sunt cel mai sigur şi mai viu nucleu geografic de continuitate daco-romană şi românească, din antichitate până azi. Şi tot astfel, în sfârşit, sună – şi încă cum, zău! – şi concluziile Atlasului Limbii Române. După cum la fel sună – ba ce frumos! şi cu ce argumente noi! – şi concluziile unui studiu, fruct al unor cercetări de peste 20 de ani, pe care d-l Giuglea dela universitatea din Cluj îl va pune în curând sub tipar.
… undeva, în această revistă chiar, d. A. Golopenţia reproduce câteva impre-sionante rânduri scrise acum 70 de ani de un membru al Academiei maghiare, în legătură cu revoluţia lui Horia: „Există, scria Fr. Szilagyi, o fatalitate, o dreptate pedep-sitoare în viaţa inşilor, a neamurilor şi a statelor, potrivit căreia Dumnezeul puternic şi răzbunător pedepseşte păcatele părinţilor la fii, până la nepoţi şi strănepoţi (II Moise XX, 5). Trebuie să privim ca o atare Nemesis în viaţa Transilvaniei răscoala lui Horia. Ţinerea veacuri dearândul a poporului valah în afara legilor şi în grea robie nu a rămas nepedepsită. În viziune creştină, această Nemesis înseamnă: Dumnezeu este prezent în istorie”.
Dumnezeu este prezent în istorie!
Coments