Conf. univ. dr. Radu SĂGEATĂ

The ethnical structure of a United Romania (1930). Analyzing the ethnical data of the December 29, 1930 census referring to Romania’s population, one finds a Romanian majority in all of United Romania: an absolute majority in Oltenia, Wallachia, Moldavia, but also in Transylvania, Bessarabia, Banat and Crişana-Maramureş, relative values being recorded only in two historical provinces: Dobrogea and Bukowina. Based on historical data, the paper proves the national character of Romania and refutes the revisionist theories, circulated after 1918, whereby Romania would be a multinational state.

CONSIDERAŢII GENERALE

Proclamaţiile de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia din anul 1918 au constituit doar un prim pas în procesul de făurire a Statului Naţional Unitar Român. Au urmat recunoaşterea internaţională şi fixarea frontierelor României Unite prin sistemul de tratate încheiate cu prilejul Conferinţei de Pace de la Paris, şi, nu în ultimul rând, apărarea acestora în contextul unei instabilităţi politice regionale şi a unor permanente atacuri din partea forţelor revizioniste din statele vecine, atât la frontiera din vest, cât şi la cea din est. Acestea au culminat cu agresiunea militară maghiară din iulie 1919, ceea ce a condus la o contraofensivă a trupelor române care au ocupat Budapesta la 4 august 1919, determinând astfel căderea regimului de orientare stalinistă condus de Béla Kun.

De cealaltă parte, Rusia, vădit slăbită după independenţa Finlandei şi a Ucrainei şi după mişcările secesioniste din Caucaz, a evitat o implicare decisivă pe teritoriul României, în pofida unor evidente concentrări de trupe la frontierele acesteia. Refacerea Imperiului Rus sub stindardul sovietelor de la începutul anilor 1920 avea însă să conducă la agresiunea din iunie 1940, când în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, Regatul României a fost nevoit să cedeze Basarabia şi jumătatea de nord a Bucovinei. Presiunile politice asupra României au continuat şi ulterior, când, în anii 1950, în contextul staţionării pe teritoriul său a trupelor Armatei Roşii şi aservirii economice, politice şi culturale de către Moscova, autorităţile sovietice încercau să acrediteze ideea că România este un stat multinaţional. Ca dovadă, cu prilejul reorga-nizării administrative din 24 septembrie 1952 era constituită Regiunea Autonomă Maghiară, după modelul oblasturilor autonome din URSS, prin unificarea teritoriilor locuite de secuii din Covasna, Harghita şi Mureş, ca structură teritorială predecesoare actualului auto-proclamat Ţinut Secuiesc (Székelyföld).

Iată de ce se impune ca, pe baza datelor statistice oferite de cel mai complet şi precis recensământ al României din toate timpurile (cel din 29 decembrie 1930), să fie demonstrat caracterul naţional al statului unificat, România.

În 1918, România îşi dubla suprafaţa (de la 138.000 la 295.049 km²)¹, iar populaţia sa se mărea de 2,3 ori (de la 7.900.000 la 18.097.028 loc).

Integrarea unor vechi teritorii care aparţinuseră anterior unor puteri imperiale străine, fiind supuse, ani de-a rândul, unor politici de colonizare cu elemente etnice alohtone, i-au mărit, în mod firesc, gradul de eterogenitate etnică. Astfel, documente istorice vechi atestă încercările de maghiarizare a oraşelor din Transilvania, Banat şi Crişana încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, accentuându-se în secolul următor şi îndeosebi după încheierea dualismului (1867), când politica maghiară a fost stăpânită de idealul de a face dintr-o Ungarie multietnică şi multinaţională un stat naţional, omogen etnic (Spaţiul istoric şi etnic românesc, 1942; 1993, III, pl. XLIII-bis). Însuşi Budapesta, capitala Regatului, era un oraş multietnic: „chiar capitala Ungariei nu are un caracter maghiar, în întreaga lume, este singurul oraş care nu personifică, nu reprezintă tipul patriei sale, al istoriei sale” (Kossuth Lajos, 1904). Era evident caracterul românesc sau german al oraşelor din Transilvania, maghiarizate în cea mai mare parte în secolul XIX. Referitor la Arad, Otto Lakatos (1881) consemna: „în anul 1774, cea mai mare parte a oraşului Arad era compusă din valahi, sârbi, germani; maghiarimea forma partea cea mai mică a cetăţenilor”; până în 1910 peste 70% din populaţie a ajuns să fie formată din unguri, iar la Turda: „locuitorii sunt în mic număr unguri, marea majoritate o au românii” (A-E. Bielz, 1857). Un alt exemplu elocvent este Oradea, oraş fondat de germani, unde maghiarizarea oraşelor s-a desfăşurat cu cea mai mare intensitate după 1880:

Procesul de schimbare a structurii etnice din Transilvania în favoarea maghiarilor ajunsese însuşi deviza statului ungar, după cum scria Al. Karácsonyi în publicaţia Magyarország din 19 iunie 1939: „acela este maghiar care, trăind în spaţiul dunărean, îşi ia asupră-şi misiunea maghiarismului şi o îndeplineşte. Pentru aceasta el nu trebuie nici măcar să ştie să vorbească ungureşte, deoarece nu sângele, nici numărul strămo-şilor şi nici limba nu fac din oameni Maghiari, ci numai acceptarea anumitor îndatoriri în spaţiul dunărean”¹. Este, în acest context, un proces absolut firesc de diminuare considerabilă a ponderii etnicilor maghiari, prin trecerea provinciilor intra-carpatice sub administraţie românească la 1 decembrie 1918, urmată de intense fluxuri migratorii rural – urban pe fondul industrializării şi urbanizării din perioada economiei centralizate².

În pofida intenselor colonizări cu elemente etnice alohtone atât din spaţiul transilvan (unde se evidenţia insula etnică secuiască din judeţele Mureş, Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune), cât şi din Basarabia, Bucovina, Dobrogea şi Cadrilater, românii deţineau la sfârşitul anului 1930 o majoritate absolută: 71,89% din totalul populaţiei (12.981.324 persoane). Dintre minorităţi, la mare distanţă urmau ungurii, singurii care depăşeau pragul de 7% din populaţia totală; urmau germanii şi evreii cu ponderi cuprinse între 4% şi 5%, rutenii şi ucrainenii, ruşii şi bulgarii (între 2% şi 4%), celelalte minorităţi fiind foarte slab reprezentate la nivel naţional (sub 1% din populaţie).

ANALIZA STRUCTURII ETNICE A PROVINCIILOR ISTORICE (1930)

La nivelul provinciilor istorice existau însă diferenţieri semnificative ca urmare a diferitelor influenţe externe la care acestea au fost supuse.

Provinciile istorice din Vechiul Regat al României

P: 8.791.254 loc., români: 7.782.996 loc. (88,5% din totalul populaţiei).

Oltenia

Cu o populaţie de 1.513.175 locuitori, respectiv 8,37% din populaţia totală a României, Oltenia constituia regiunea istorică cu cea mai mare pondere a românilor, minorităţile deţinând în total doar 2,51% din populaţia provinciei (37.910 persoane). Dintre acestea, se detaşa clar etnia ţiganilor, ce alcătuia mai mult de jumătate din totalul minoritarilor din cele cinci judeţe ale Olteniei: 58,66% (22.236 persoane), fiecare dintre celelalte comunităţi minoritare având sub 0,5% din totalul populaţiei provinciei.

Muntenia

Muntenia era cea mai bine populată dintre provinciile româneşti (4.029.008 loc., 22,31% din totalul populaţiei ţării) şi a doua regiune curat românească, în care ponderea minoritarilor se situa sub pragul de 7% (6,64%). Evreii şi ţiganii constituiau cele mai mari comunităţi etnice (cu 2,15% respectiv 1,78% din populaţia totală a regiunii), celelalte minorităţi situându-se sub pragul de 1% din total.

Dobrogea (inclusiv Cadrilaterul)

Cea mai mică provincie a României interbelice (815.475 km²), Dobrogea inducea o notă distinctivă în structura etnică a Vechiului Regat, fiind singura regiune istorică în care românii deţineau doar o majoritate relativă (sub 50% din totalul populaţiei). Explicaţia constă în cei peste 450 de ani de dominaţie otomană (1416/20 – 1877), în vreme ce Cadrilaterul (Dobrogea de Sud) fusese incorporat în România şi, mai târziu (în 1913), deci cu doar cinci ani înaintea Marii Uniri. La momentul integrării în România, structura etnică a Cadrilaterului era dominată de comunităţile turco-tătară şi bulgară, în vreme ce românii, găgăuzii şi grecii alcătuiau minorităţi. Comunităţile româneşti (6.348 persoane, conform statisticilor bulgare) erau alcătuite din urmaşi ai ciobanilor din Mărgini-mea Sibiului sedentarizaţi aici ca urmare a migraţiilor pastorale. Recensământul din 1930 consemna o majoritate relativă a bulgarilor (143.209 pers.; 37,9% din populaţia totală), urmaţi de turci (129.025 pers.; 34,1% din total) şi români (77.728 pers.; 20,5% din total). Cu toate acestea, la nivelul întregii regiuni dobrogene se detaşau românii cu 44,22% din totalul populaţiei, urmaţi de bulgari (22,72%) şi turci (18,49%), celelalte comunităţi etnice mai bine reprezentate (ruşi, evrei, tătari, ţigani) situându-se sub pragul de 5%.

Moldova

Moldova constituia, de asemenea, o provincie compact românească, ponderea românilor apropiindu-se de 90%. Principala minoritate o constituiau evreii (6,51% din totalul populaţiei), stabiliţi în special în oraşele-târguri şi ocupaţi mai ales în comerţ şi mică industrie. Urmau ţiganii cu 1,32% din populaţie, celelalte comunităţi etnice situându-se sub pragul de 1% din total.

Noile provincii istorice integrate în 1918

P: 10.274.032 loc., români: 5.198.328 loc. (50,6% din totalul populaţiei)

În pofida colonizărilor, românii deţineau o majoritate absolută pe ansamblul teritoriilor integrate în anul 1918 (puţin peste 50% din populaţia totală), cu diferenţieri între 44,51% în Bucovina şi 60,71% în Crişana-Maramureş.

Basarabia

Cu o majoritate de 56,23% din totalul populaţiei, românii erau urmaţi la mare distanţă de ruşi (12,28% din total) şi ruteni-ucraineni (care deţineau împreună 10,97% din populaţia regiunii), urmare evidentă a colonizărilor din cei aproape 100 de ani de administrare rusă (1812-1918)¹. Evreii formau 7,15% din populaţia totală, bulgarii 5,71%, găgăuzii 3,43%, iar germanii 2,83%, restul comunităţilor etnice având ponderi nesemnificative (sub 1% din total).

Bucovina

Era cea de-a doua provincie istorică în care românii aveau majoritate relativă, (sub 50% din total), ponderea acestora fiind net superioară în judeţele din jumătatea sudică a regiunii, faţă de cele din nordul acesteia, unde dominau rutenii şi ucrainenii.

Cea de-a doua comunitate etnică, rutenii şi ucrainenii deţineau pe ansamblul regiunii puţin peste jumătate din ponderea românilor (27,68% din totalul populaţiei), aceştia fiind majoritari însă în judeţele nordice (Cernăuţi, Storojineţ şi parţial Rădăuţi). Urmau la mare distanţă evreii (10,84% din total), germanii (8,85%), polonezii (3,58%), huţanii (1,46%), ungurii (1,39%) şi ruşii (0,93%).

Transilvania

Cea mai mare provincie istorică integrată în România în anul 1918, Transilvania deţinea o majoritate absolută românească: 57,57% din totalul populaţiei, urmând la mare distanţă ungurii, care deţineau circa jumătate din ponderea românilor (29,04%), cu un areal etnic compact secuiesc în judeţele montane din est. Tabloul etnic al Transilvaniei era completat de germani (7,87%) (mai ales în sud şi în nord), evrei (2,44%) şi ţigani (2,34%).

Banat

În Banatul integrat între fruntariile României, românii se detaşau cu o majoritate absolută de 54,37%, urmaţi de această dată de germani, care cu 23,74% din populaţia totală deţineau sub jumătate din ponderea românilor, şi maghiari, cu 10,41% din total. Sârbii, croaţii şi slovenii deţineau împreună 4,31% din populaţia totală; urmau ţiganii cu 1,91% din total, evreii cu 1,19% şi bulgarii cu 1,06% din populaţia totală.

Crişana-Maramureş

Între provinciile istorice unite cu Vechiul Regat al României în 1918, Crişana împreună cu Maramureşul deţineau cea mai mare pondere a românilor: 60,71% din totalul populaţiei. Urmau, tot la mare distanţă, ungurii cu 23,07% din populaţie, cehii şi slovacii cu 16,95% din total (concentraţi aproape în totalitate în această provincie istorică), evreii cu 6,29%, germanii cu 4,84%, rutenii (împreună cu ucrainenii) cu 1,69% şi ţiganii cu 1,14% din populaţia totală.

ANALIZA DISTRIBUŢIEI TERITORIALE A COMUNITĂŢILOR ETNICE MINORITARE (1930)

1. Ungurii – 7,89% din populaţia totală a României

Erau concentraţi în Transilvania (65,5% din total) şi Crişana-Maramureş (22,5%). Cele două provincii istorice deţineau împreună 88% din totalul maghiarilor din România.

2. Germanii – 4,13% din populaţia totală

Repartizaţi mai ales Transilvania (34% din total) şi Banat (30%), apoi în Basarabia (10,87%) şi Bucovina (10,13%). Aceste provincii istorice grupau împreună 85% din totalul germanilor din România.

3. Evreii – 4,03% din total

Repartiţie relativ difuză: în Basarabia (28,13%), Moldova (21,76%), Bucovina (12,7%), Crişana-Maramureş (12,2%) şi Transilvania (10,8%), provincii istorice care concentrau împreună 85,59% din totalul evreilor rezidenţi în România în anul 1930.

4. Rutenii şi ucrainenii – 3,22% din total

Comunităţi frontaliere, grupate în provinciile istorice estice şi nordice: Basarabia (54,0%) şi Bucovina (40,56%), provincii care aveau împreună 94,56% din totalul rutenilor şi ucrainenilor din România.

5. Ruşii – 2,26% din total

Minoritate concentrată într-o singură provincie istorică: Basarabia, care grupa 86,01% din totalul ruşilor din România.

6. Bulgarii – 2,03% din total

Grupaţi în provinciile estice: Dobrogea (50,56% din totalul bulgarilor), unde constituiau minoritate frontalieră şi Basarabia (44,68%); cele două provincii concentrau împreună 95,24% din totalul bulgarilor din România.

7. Turcii – 0,86% din total

Comunitate etnică concentrată aproape în totalitate în Dobrogea (97,42% din totalul turcilor din România).

8. Găgăuzii – 0,58% din total

Erau concentraţi în Basarabia (92,83% din totalul găgăuzilor din România).

9. Cehii şi slovacii – 0,29% din total

Aproape jumătate din total (45,48%) erau în Crişana-Maramureş, apoi în Banat (27,19%) şi Transilvania (17,57% din total). Cele trei provincii istorice grupau împreună 90,24% din totalul cehilor şi slovacilor din România anului 1930.

10. Sârbii, croaţii şi slovenii – 0,28% din total

Comunităţi polarizate în Banat, provincie unde erau concentraţi 79,32% din totalul acestora. La mare distanţă urma Muntenia (7,7% din total).

11. Polonezii – 0,27% din total

Polonezii erau concentraţi în cea mai mare parte a lor (63,3% din total) în Bucovina, având la vremea respectivă statut de minoritate frontalieră, apoi în Basarabia (16,8%), cele două regiuni istorice reunind 81,1% din totalul polonezilor din România.

12. Grecii – 0,15% din total

Comunitate repartizată predominant în provinciile sudice: Muntenia (40,8% din totalul grecilor din România) şi Dobrogea (34,05% din total). Împreună, cele două provincii concentrau 74,85% din totalul acestei comunităţi etnice.

13. Tătarii – 0,12% din total

Era una dintre comunităţile cele mai polarizate teritorial: 99,8% în Dobrogea.

14. Ţiganii¹ – 0,12% din total

Aveau o pondere mult mai redusă decât cea actuală (3,08% la recensământul din 2011), caracterizându-se printr-o repartiţie relativ difuză la nivel naţional: în Transilvania 28,7%, în Muntenia 27,35%, în Moldova 12,26%, în Oltenia 8,46% etc.

15. Armenii – 0,08% din total

Repartizaţi, ca şi grecii, în provinciile istorice din sud: Muntenia (35,75% din totalul armenilor din România) şi Dobrogea (34,55%); împreună cele două provincii istorice concentrau 70,3% din această minoritate.

16. Huţanii (huţulii) – 0,07% din total

Alături de tătari se caracteriza printr-o puternică polarizare teritorială: 99,8% din total erau concentraţi în Bucovina.

17. Albanezii – 0,02% din total

Cea mai mică comunitate etnică individualizată la recensământul din 1930 (4.670 pers.), albanezii erau concentraţi predominant (80,03% din total) în Muntenia (41,3%) şi în Basarabia (38,73%).

18. Alte neamuri – 0,43% din total

În categoria „altor neamuri” (nedeclarate) se încadrau comunităţile etnice ce nu depăşeau, fiecare în parte, pragul de 0,02% din totalul populaţiei României. Din acest punct de vedere, al minorităţilor slab reprezentate la nivel naţional, cele mai cosmopolite provincii istorice ale României erau în 1930 Dobrogea (27,46% din totalul populaţiei), Muntenia (21,54%), Basarabia (15,92%), Banat (12,37%) şi Moldova (11,98% din total).

România. Populaţia statornică în 1930 după neam

* Datele procentuale au fost calculate prin rotunjire la două zecimale.

Sursa: Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, publicat de Dr. Sabin Manuilă, vol. IX: Structura populaţiei României,
Tabele selecţionate din rezultatele Recensământului general al populaţiei din 1930, Edit. Institutului Central de Statistică, Bucureşti.