Dr. Alexandru GHIŞA

Sistemul de tratate de la Versailles, din 1919-1920, de după Primul Război Mondial, înlocuieşte statul de tip imperial cu statul naţional şi încheie, practic, un proces derulat pe tot parcursul secolului XIX, de formare a statelor europene moderne. Primul stat care s-a desprins din Imperiul Otoman a fost Grecia, în urma unui îndelungat război ruso-otoman, încheiat prin Pacea de la Adrianopol, la 1829, care recunoaşte independenţa noului stat¹. A fost nevoie de 30 de ani pentru ca o nouă formaţiune statală să se poată desprinde din acelaşi imperiu „bolnav”, statul român. Acesta a apărut în urma unui război intra-european, Războiul Crimeii, încheiat prin Pacea de la Paris, din 1856. În baza prevederilor acestui tratat, puterile europene implicate în conflict – Anglia, Franţa, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Prusia şi Sardinia, pe de o parte şi Imperiul Rusiei, statul învins, pe de altă parte, acceptă ideea unirii Principatelor Moldova şi Ţara Românească. Astfel, la 24 ianuarie 1859, prin alegerea la Iaşi şi la Bucureşti a unui singur domnitor, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, Principatele Unite devin o nouă realitate statală, ceea ce va deveni România modernă, creată ca urmare a unui interes european la Dunăre şi Marea Neagră². În criza orientală din 1877-1878, România, condusă acum de principele Carol, din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, se alătură Rusiei şi declară război Imperiului Otoman pentru a-şi obţine independenţa, cucerită pe câmpurile de luptă din Bulgaria. Conform prevederilor Tratatului de la Berlin, din 1878, România, Serbia şi Muntenegru au devenit state independente, iar Bulgaria principat autonom sub suzeranitatea Imperiului Otoman³.

După recunoaşterea internaţională, România va stabili relaţii diplomatice cu statele care au recunoscut-o, inclusiv cu Imperiul Austro-Ungar. Acest stat multietnic, în care două comunităţi – austriecii şi maghiarii şi-au arogat statutul de naţiuni dominante, era o monarhie bicefală, în frunte cu un monarh, Franz Joseph, „împărat al Austriei şi rege al Ungariei”, dar cu două parlamente şi două guverne, la Viena şi respectiv Buda-pesta. Prin Acordul de Compromis din 1867, se schimbă statutul Ungariei în raporturile cu monarhia, devenind un regat autonom, dar care nu avea armată proprie, nu

avea un aparat diplomatic şi nici finanţe proprii. Aceste trei compartimente executive sunt considerate afaceri comune, dar rămân la Viena, capitala oficială a statului. Românii din monarhie nu vor recunoaşte dualismul şi vor proceda la o nouă organizare a mişcării lor naţionale şi la o clarificare a obiectivelor lor politice. Pentru ei existenţa României ca stat devine foarte importantă – vor avea de acum înainte o ţară mamă, capabilă să le apere interesele.

În consecinţă, la 11/23 septembrie 1879, agenţia diplomatică română de la Viena este ridicată la rangul de legaţie, iar la 2/14 octombrie acelaşi an, Ion Bălăceanu remite împăratului Franz Joseph scrisorile de acreditare, în calitate de trimis extraor-dinar şi ministru plenipotenţiar al României¹. Acest act oficializează recunoaşterea României ca subiect distinct de drept internaţional de către Austro-Ungaria. La rândul lui, Imperiul Austro-Ungar desemnează la Bucureşti ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar pe contele Ladislau Hoyos, care remite domnitorului Carol I scrisorile sale de acreditare la 21 octombrie / 2 noiembrie 1879². Aşadar, România a stabilit relaţii diplomatice cu Austro-Ungaria, care era atunci subiect de drept internaţional, nu cu Austria şi nici cu Ungaria, care nu existau ca state distincte. Aceste relaţii au funcţionat din 1879 până în august 1916, între 1883-1916, fiind chiar aliaţi în ceea ce s-a numit Tripla Alianţă. Printre obiectivele prioritare ale Regatului României în relaţia cu Austro-Ungaria s-a aflat în permanenţă situaţia românilor din monarhie, estimaţi la 1910 la peste 3 milioane de locuitori în Transilvania, Banat şi Ungaria, dar şi în Bucovina³. În momentul în care, în plin război mondial, România ajunge la concluzia că speranţele de 37 de ani de îmbunătăţire a situaţiei românilor din monarhie nu s-au confirmat, ba dimpotrivă, în partea administrată de „regatul autonom” ungar au fost trataţi ca o rasă inferioară şi condamnaţi la opresiune de către naţiunea maghiară dominantă, Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu şi-a luat libertatea de acţiune, a trecut de partea Antantei şi a declarat război Austro-Ungariei.

La 14/27 august 1916, ministrul român la Viena, Edgar Mavrocordat, s-a prezentat la Palatul Ministerului de Externe din Ballplatz, unde a depus Declaraţia de război pe care Regatul României o făcea Austro-Ungariei. Este singura declaraţie de război avansată de România. Ea nu a declarat război şi aliaţilor Austro-Ungariei (Germania, Bulgaria şi Imperiul Otoman) deoarece urmărea doar eliberarea provinciilor româneşti aflate sub stăpânirea monarhiei bicefale. Documentul era expresia reven-dicărilor naţionale, formulate cu toată hotărârea şi demnitatea cerute de protocolul internaţional, menţionând: „Războiul la care participă aproape toată Europa, aduce în atenţie problemele grave care afectează dezvoltarea naţională şi existenţa însăşi a statelor; România, pătrunsă de dorinţa de a contribui la sfârşitul conflictului şi sub imperiul necesităţii de a salva interesele sale de rasă, se vede forţată să intre în rândurile celor care sunt mai în măsură să-i asigure realizarea unităţii sale naţionale. Pentru aceste raţiuni ea se consideră din acest moment în stare de război cu Austro-Ungaria”⁴. Consecinţa acestei Declaraţii a fost întreruperea relaţiilor diplomatice între România şi Austro-Ungaria. Legaţia de la Viena şi Consulatul General al României de la Budapesta sunt închise. Interesele României la Viena au fost preluate de Ambasada SUA, iar din aprilie 1917 de Legaţia Elveţiei¹.

Starea de beligeranţă intervenită între România şi Austro-Ungaria a avut urmări directe în evoluţiile politico-militare din arealul Europei Centrale şi mai ales în accen-tuarea crizei finale a monarhiei bicefale. În primul rând, tratatele încheiate de statele membre ale Antantei – Anglia, Franţa şi Rusia, cu Italia (26 aprilie 1915) şi România (17 august 1916) şi promisiunile făcute Serbiei (august 1915) de a primi Bosnia-Herţegovina, Slovenia, Croaţia şi Fiume (Rijeka), pun sub semnul întrebării dăinuirea ca stat a Austro-Ungariei, luându-se în considerare chiar dezmembrarea acestuia².

În al doilea rând, liderii politici ai naţionalităţilor din monarhia dualistă aflaţi în emigraţie obţin sprijinul opiniei publice şi al autorităţilor din statele membre ale Antantei în satisfacerea revendicărilor lor secesioniste. Slovenii, sârbii şi croaţii lansează un program de constituire a unui stat al slavilor de sud, cehii şi slovacii acţionează pentru crearea unui stat cehoslovac independent. La Paris, Londra, Roma şi Bucureşti sunt recunoscute aspiraţiile italienilor şi ale românilor de unire a teritoriilor locuite de ei la Italia şi respectiv la România³.

Moartea împăratului Franz Joseph la 21 noiembrie 1916 şi încercările succe-sorului său, Carol I, ca împărat al Austriei şi Carol al IV-lea ca rege al Ungariei, de a veni în întâmpinarea dorinţei de pace a popoarelor din monarhie, nu vor putea opri colapsul imperiului. Evenimentele din 1917 din SUA – lansarea de către preşedintele Thomas Woodrow Wilson a principiului „pace fără victorie” şi din Rusia – răsturnarea ţarului Nicolae al II-lea şi victoria revoluţiei bolşevice, îl vor încuraja pe noul împărat⁴. Intenţia de a reconstrui statul „imperial şi regal” pe baze confederative întâmpină o rezistenţă înverşunată din partea guvernului de la Budapesta. Cu toate acestea, mani-festul împăratului Carol I adresat „popoarelor mele credincioase”, din 16 octombrie 1918 (publicat la 17 octombrie 1918)⁵, va declanşa procesul de devoluţie a statului imperial. Manifestul imperial a fost receptat pozitiv de naţionalităţile din monarhie, altele decât cea maghiară. Liderii politici ai naţionalităţilor au interpretat corect documentul semnat de împărat în sensul devoluţiei puterii prin descentralizare. Toate comunităţile etnice din imperiu procedează la constituirea de „comitete naţionale” care vor prelua prerogativele puterii de la centrul politico-administrativ pentru a le aplica pe teritoriile pe care locuiesc. „Comitetele naţionale” vor acţiona pentru constituirea propriilor forma–ţiuni statale şi nu vor mai accepta o formulă federală de asociere. Cehii şi slovacii, slavii de sud, polonezii şi rutenii, italienii şi românii vor respinge reforma imperială preconizată şi îşi vor afirma deschis hotărârea de a lupta pentru îndeplinirea integrală a revendi-cărilor lor naţionale, politice şi teritoriale⁶. Chiar şi la Viena, o sesiune parlamentară organizată în grabă, care se autonumeşte Adunarea Naţională Provizorie, proclamă la 21 octombrie 1918 Austria Germană, ca stat independent⁷. Prin acest demers, austriecii îşi abandonează propriul lor imperiu înaintea altor popoare pregătite pentru secesiune.

Evenimentele determină autorităţile de la Budapesta să acţioneze pentru o separare de Viena, dar prin menţinerea şi apărarea coroanei habsburgice, devenită simbol al unităţii ţinuturilor „sfintei coroane” ungare. La 25 octombrie 1918, se constituie la Budapesta un nou guvern, condus de Mihály Károly, care se va numi „Consiliul Naţional Ungar” (CNU). Ca denumire şi obiective, CNU emană din acelaşi manifest imperial menit să reformeze Austro-Ungaria şi va servi intereselor naţiunii ungare în preluarea prerogativelor statale de la nivel central. În condiţiile devoluţiei structurilor politice şi administrative centrale de la Viena, CNU nu mai avea şi nu mai putea pretinde autoritate asupra teritoriilor locuite de români, de croaţi, sârbi şi sloveni sau de slovaci¹.

În Transilvania, Partidul Naţional Român (PNR), condus de Iuliu Maniu, adoptă la Oradea (12 octombrie 1918), o Declaraţie prin care se contestă dreptul camerelor şi guvernului ungar de a mai reprezenta interesele naţiunii române din Transilvania şi Ungaria. Declaraţia este citită şi susţinută în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida-Voevod, la 18 octombrie 1918. Tot la Budapesta, la 31 octombrie 1918, s-a constituit Consiliul Naţional Român (CNR), format din 6 reprezentanţi ai PNR – Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad – şi 6 reprezentanţi social-democraţi – Tiron Albani, Ioan Fluieraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu, Basiliu Surdu. CNR este condus de Ştefan Cicio-Pop, care va muta sediul acestui organism politic la Arad. Deciziile CNR vor fi transmise şi prin biserici, cu acordul şi sprijinul episcopilor Miron Cristea (ortodox, viitorul patriarh al României) şi Iuliu Hossu (unit, viitor cardinal).

După protestul românilor a urmat şi protestul slovacilor, cu acelaşi mesaj de contestare a dreptului instituţiilor ungare pentru a reprezenta interesele lor naţionale. Drept urmare, în acele zile, Mihály Károly prezintă în parlament programul Partidului Independenţei în problema naţionalităţilor. Conform acestuia, se recunoaşte dreptul de secesiune al croaţilor, cu condiţia asigurării accesului Ungariei la mare şi păstrarea portului Fiume. Este supus atenţiei proiectul federalist al lui Oszkár Jászi de consti-tuire a cinci unităţi statale – Austria, Ungaria, Polonia, Boemia şi Iliria (slavii de sud), care să formeze „Statele Unite Dunărene”². În consecinţă, Mihály Károly transmite lui Oszkár Jászi, care deţinea portofoliul naţionalităţilor în CNU, să înceapă negocieri cu reprezentanţii acestora.

Proiectele avansate la Budapesta omiteau populaţia românească, destinată să rămână în cadrele unui stat ungar. Pentru a-i convinge, Mihály Károly convoacă o delegaţie de români la locuinţa sa, fiind prezenţi, din partea ungară, Ernö Gárámi şi Oszkár Jászi. Delegaţia română – din care au făcut parte Ştefan Cicio Pop, Aurel Lazăr, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Ioan Erdely şi Aurel Vlad – a ridicat problema unei largi autonomii pentru Transilvania, care nu a fost acceptată³. Întrucât CNR întâmpina greutăţi în preluarea prerogativelor de „guvernare” asupra teritoriilor locuite de români, la 9 noiembrie 1918 se transmite guvernului ungar o notă prin care se cere transferul „tuturor instituţiilor şi organelor de stat politice, administrative, judecătoreşti, şcolare, religioase, financiare şi militare” din 23 de comitate şi regiuni locuite de români din alte trei comitate. Nota, semnată de Ştefan Cicio Pop, preşedintele CNR, precizează că se aşteaptă un răspuns până la 12 noiembrie 1918, orele 18.00⁴. Documentul este analizat în şedinţa din 10 noiembrie 1918 a guvernului ungar, care îl interpretează ca fiind un ultimatum. Pentru a se evita o „răscoală românească”, ce ar putea determina „ocuparea ţării de către trupele Antantei, poate de cele ale României”, Oszkár Jászi propune începerea negocierilor cu românii. Convorbirile au loc la Arad, în zilele de 13 şi 14 noiembrie 1918 şi s-au desfăşurat după reguli diplomatice între parteneri egali – CNR şi CNU, formate pe aceleaşi criterii pe care au fost înfiinţate „consiliile naţionale” ale tuturor naţionalităţilor din imperiul defunct¹. După două zile de convorbiri, ministrul ungar concluzionează că delegaţia română urmăreşte „obţinerea suveranităţii statului naţional român” şi califică această opţiune ca „deosebit de gravă”. Oszkár Jászi îşi exprimă opinia că numai Conferinţa de pace are menirea de a hotărî problemele statului de drept şi propune o înţelegere de tranziţie până la întrunirea respectivei conferinţe². La finalul reuniunii, demnitarul ungar constată lipsa de succes a străduinţelor sale şi îl roagă de Iuliu Maniu să precizeze, în definitiv, ce vor românii, la care acesta i-a răspuns laconic – „Totală despărţire”³.

După eşecul convorbirilor română-ungare de la Arad, la 20 noiembrie 1918, CNR a convocat Adunarea Naţională la Alba Iulia pentru duminică, 1 Decembrie 1918. Alegerea delegaţilor s-a făcut prin adunări populare. Au fost aleşi 1.228 de delegaţi din toate categoriile sociale şi profesionale – învăţători, preoţi, ţărani, avocaţi, militari, studenţi etc. Rezoluţia de unire a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Mara-mureşului a fost citită de Vasile Goldiş şi votată în unanimitate, a fost primită cu entuziasm de cei peste 100.000 de români prezenţi pe Câmpul lui Horea din Alba Iulia⁴. Astfel, la 1 decembrie 1918, românii din ceea ce a fost Imperiul Austro-Ungar şi-au exercitat într-o formă democratică dreptul la autodeterminare, conferind unirii teritoriilor locuite majoritar de ei cu România durabilitate şi legitimitate⁵.

Sub şocul deciziilor de la Alba Iulia, guvernul de la Budapesta a abordat, la 8 şi 18 decembrie 1918, problema formării şi apărării Ungariei pur etnice, în arealul teritorial în care maghiarii sunt majoritari⁶. Proclamarea statului naţional ungar, ca stat independent, separat de Austria, însemna implicit denunţarea Acordului de Compromis din 1867 şi a tuturor consecinţelor ce decurg din acest act, inclusiv cu privire la Transilvania. Apartenenţa şi viitorul acestui teritoriu au fost decise de populaţia românească majoritară. Noul stat ungar, în arealul său etnic, nu era însă perceput ca un demers al naţiunii ungare. Elitele politice şi intelectuale ungare şi-au stabilit ca obiectiv naţional refacerea vechiului regat feudal, ceea ce ei numeau „Ungaria istorică”. Perspectiva şi apoi certitudinea pierderii a ceea ce au fost teritoriile „sfintei coroane”, l-au determinat pe „preşedintele provizoriu al Republicii Ungare”, contele Mihály Károly, să joace ultima carte posibilă, cartea roşie bolşevică. La 21 martie 1919, el transferă paşnic puterea „în folosul clasei proletare”, comuniştilor şi socialiştilor maghiari. Noul „Consiliu Revoluţionar de Guvernământ” instalat la Budapesta în noaptea de 21 spre 22 martie 1919 şi preluat practic de Béla Kun, liderul comuniştilor, se pronunţă pentru o „alianţă armată şi ideologică cu guvernul sovietic din Rusia” şi se declară împotriva „imperialismului Antantei”¹. Numai intervenţia hotărâtă a Armatei Române, care ocupă Budapesta la 4 august 1919, va răsturna regimul Béla Kun şi va salva Europa Centrală de pericolul comunist. După regimul revoluţionar comunist, care a instituit „teroarea roşie”, urmează la Budapesta un guvern contrarevoluţionar condus de Miklós Horthy, care a instituit, la rândul lui, „teroarea albă”, ca replică radicală de dreapta faţă de radicalismul de stânga². Acesta desfiinţează republica şi proclamă „Regatul Ungariei”, condus de el însuşi, în calitate de regent.

Din perspectivă istorică, în toamna anului 1918 democraţia repurtase o victorie asupra monarhiei bicefale, atât la Viena, cât şi la Budapesta. Sistemul de tratate de la Versailles nu va face altceva decât să recunoască de jure o situaţie existentă de facto – disoluţia Imperiului Austro-Ungar. Acesta este statul „imperial şi regal” care s-a destrămat la 1918. Tratatul de pace între Puterile aliate şi asociate cu Austria, semnat la 10 septembrie 1919, la Saint Germain-en-Laye, iar de România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor cu trei luni mai târziu, la 10 decembrie 1919, a confirmat desfiinţarea Austro-Ungariei. Prin acest tratat, Austria este recunoscută ca stat republican, independent şi suveran, Puterile aliate şi asociate anunţând că vor relua relaţiile diplomatice cu Republica Austria. Prin tratat, a fost modificată denumirea statului – din Republica Austria Germană în Republica Austria – pentru a evita orice înrudire cu Germania, dar şi pentru a sublinia continuitatea Austriei faţă de jumătatea apuseană a Austro-Ungariei, făcând-o responsabilă pentru războiul mondial³.

În aceeaşi notă se încheie la 4 iunie 1920, la Trianon, Tratatul de pace cu Ungaria, recunoscută ca stat independent şi suveran, dar, în deplină continuitate cu partea răsăriteană a Austro-Ungariei, este şi ea făcută responsabilă pentru războiul mondial. Tratatul de la Trianon a fost semnat de 23 de state – de o parte Ungaria, iar de cealaltă parte 11 state din Europa, Puterile aliate şi asociate, printre care România şi cele trei state noi – Polonia, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven – şi 12 extra-europene: SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană, India, Japonia, China, Cuba, Nicaragua, Panama şi Siam⁴. Tratatul a fost semnat din partea României de Nicolae Titulescu, fost ministru şi dr. Ion Cantacuzino, ministru de stat, iar din partea Ungariei, Ágoston Bernárd, ministrul Muncii şi Ocrotirii Sociale şi Alfred Drasche-Lázár de Thorda, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar⁵.

Tratatul de la Trianon nu a fost un tratat între Ungaria şi România, ci un tratat între Ungaria şi restul lumii. Reglementarea prin el a contenciosului între România şi Ungaria este important pentru ambele state, dar ocupă un loc restrâns în ansamblul tratatului⁶. Tratatul consacră în preambul încetarea existenţei Austro-Ungariei şi recunoaşte, prin art. 73, Ungaria, ca stat independent. Prin urmare, Tratatul de la Trianon este actul de naştere a Ungariei moderne, ca stat independent şi suveran, ca subiect distinct de drept internaţional. De asemenea, tratatul stipulează că odată cu intrarea în vigoare încetează starea de război şi Puterile aliate şi asociate pot stabili relaţii oficiale cu Ungaria. Prin art. 27 au fost fixate frontierele Ungariei cu Austria, cu statul Sârbo-Croato-Sloven, cu Cehoslovacia şi cu România. Prin prevederile acestui articol a fost legalizată desprinderea de Austro-Ungaria, şi nu de Ungaria, a teritoriilor locuite în majoritate de români – Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Art. 29 precizează că frontierele urmau a fi trasate pe teren de Comisii de delimitare, cu deplină putere de a determina liniile cele mai exacte, în funcţie de hotarele administrative şi interesele economice locale¹.

Faptul că frontierele Ungariei au fost bine trasate este demonstrat de viabili-tatea lor în timp. Astfel, dintre toate statele din centrul Europei, Ungaria se afla într-o poziţie singulară prin faptul că la adresa sa nu formulau pretenţii teritoriale nici cele două mari puteri din acest areal geopolitic, Germania şi Uniunea Sovietică şi nici unul din statele vecine – Austria, Cehoslovacia, România sau Iugoslavia. Drept consecinţă, Ungaria nu a perceput nicio ameninţare militară iminentă sau periculoasă la adresa teritoriului ori a suveranităţii sale².

Tratatul de la Trianon a fost ratificat de Parlamentul României la 17 august (Senatul) şi 26 august 1920 (Camera Deputaţilor). Parlamentul Ungariei a ratificat tratatul la 14 noiembrie 1920. Instrumentele de ratificare au fost depuse la Paris de guvernul român la 4 septembrie 1920, iar de guvernul ungar la 23 martie 1921. Tratatul de pace cu Ungaria a intrat în vigoare la 26 iulie 1921, după ce în prealabil fusese ratificat şi de către alte state semnatare³.

În perioada imediat următoare încheierii Tratatului de la Trianon, între România şi Ungaria s-au purtat negocieri pentru stabilirea de relaţii diplomatice şi raporturi de bună vecinătate. Chiar la două zile după semnare, la 6 iunie 1920, deci înainte de ratificare şi intrarea în vigoare a tratatului, contele Pál Teleki, ministru de externe în guvernul Simonyi-Semadan şi din 19 iulie 1920 prim-ministru al Ungariei, concepea stabilirea de relaţii cu România pe următoarele baze: 1. Restituirea către Ungaria a teritoriilor din jurul frontierei locuite de maghiari şi şvabi; 2. Autonomie pentru maghiari, secui şi saşi în Transilvania; 3. Acord liberal în ce priveşte dreptul minorităţilor; 4. Exploatarea minelor din Maramureş de către statul ungar. În schimbul acestor concesii, Pál Teleki ar fi fost dispus să renunţe la o parte din cele 9 miliarde de coroane pe care România ar fi fost eventual obligată să le plătească Ungariei cu titlul de despă-gubiri⁴. Bineînţeles că la Bucureşti asemenea condiţionări teritoriale sau solicitări de autonomie pentru Transilvania ca preţ al prieteniei ungare au fost respinse. Necesitatea stabilirii de relaţii diplomatice era însă recunoscută atât la Bucureşti, cât şi la Budapesta. A fost însă nevoie de intervenţia diplomaţiei franceze în ambele capitale pentru a se face primii paşi concreţi⁵.

Astfel, Ministerul Afacerilor Străine de la Bucureşti avansează, la 7 august 1920, propunerea de a instala la Budapesta „un comisar diplomatic” care să fie acreditat apoi ca ministru plenipotenţiar. Această misiune este încredinţată colonelului Traian Stircea, adjutant regal. În aceeaşi perioadă, România propune trimiterea la Budapesta a unui delegat însărcinat cu lichidarea chestiunilor legate de aplicarea Tratatului de pace. Cel numit în această calitate este Ioan Lapedatu, secretar al resortului finanţelor în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, condus de Iuliu Maniu¹. Partea ungară răspunde la 26 august 1920 că acceptă primirea celor două persoane şi anunţă intenţia de a desemna o persoană calificată pentru reprezentarea diplomatică a Ungariei la Bucureşti². Traian Stircea a fost numit prin Decret Regal pe post de „trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar” şi va prelua conducerea Legaţiei Române la Budapesta cu data de 21 februarie 1921³.

În acelaşi timp, la Budapesta au fost luate măsuri similare pentru înfiinţarea unei Legaţii ungare în România. Comunicările se fac prin Viena, unde funcţiona Legaţia României şi, de asemenea, o Legaţie ungară. Primul nominalizat şi acceptat de partea română în octombrie 1920 a fost Szilárd Masirevici, fost diplomat austro-ungar, care va prelua însă conducerea Legaţiei Ungariei de la Viena⁴. În aceste condiţii, partea ungară a cerut numirea la Bucureşti a unui însărcinat cu afaceri, în persoana lui András Hory, care avea şi calitatea de consilier de legaţie⁵. Acesta se va instala la Bucureşti din 15 februarie 1921 şi va conduce o echipă formată din Béla Szentirmay, consul general, Emil Szilas, viceconsul şi Jozséf Takács-Tolvay, observator militar, dar care va funcţiona în calitate de consilier, deoarece, conform Tratatului de la Trianon, Ungaria nu avea dreptul să trimită misiuni militare în exterior⁶. Ca şef al Legaţiei ungare la Bucureşti, guvernul de la Budapesta îl va desemna pe baronul Iván Rubido-Zichy, care va sosi mai târziu⁷.

Ambele misiuni diplomatice, atât cea română de la Budapesta, cât şi cea ungară de la Bucureşti aveau ca sarcini prioritare normalizarea raporturilor bilaterale şi punerea în aplicare a prevederilor Tratatului de la Trianon. Stabilirea relaţiilor diplomatice între România şi Ungaria era rezultatul instalării stării de pace intervenită în raporturile bilaterale şi o adaptare instituţională la noul statut al Ungariei de subiect distinct de drept internaţional. Orientările politicii externe ale celor două ţări au fost însă de la început pe poziţii diametral opuse – Regatul Ungariei, sub conducerea regentului Miklós Horthy, a adoptat o politică declarată de revizuire a tratatelor de pace încheiate la Paris în anii 1919-1920, în timp ce Regatul României, sub regele Ferdinand, a acţionat pentru apărarea status-quo-ului teritorial stabilit la Paris şi va construi un sistem de alianţe care să servească acestui scop.

Timp de aproape 100 de ani, axa principală a relaţiilor între România şi Ungaria nu este buna vecinătate, ea gravitează în jurul Tratatului de la Trianon. Dacă în România acest tratat este perceput prin efectele lui pozitive – în primul rând recunoaşterea actelor Unirii de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, în Ungaria, elitele politice şi intelectuale îl judecă din perspectiva clauzelor referitoare la frontierele noilor state apărute pe ruinele Imperiului Austro-Ungar. Poziţia constantă că prin Tratatul de la Trianon s-a făcut o mare nedreptate Ungariei, exprimată de toate partidele şi organizaţiile civice şi profesionale, indiferent de culoarea politică, a îngreunat mult raporturile acestui stat cu statele vecine şi nu numai. Atât la nivelul elitelor, cât şi în opinia publică ungară s-au fixat două comandamente considerate a fi de interes naţional – să condamni Tratatul de la Trianon şi să sprijini maghiarii din afara frontierelor¹. Aceste două obiective s-au manifestat foarte pronunţat în toată perioada interbelică (1920-1940), cu o acoladă de mai mică intensitate în perioada regimului comunist (1945-1989) şi au răbufnit în post-comunism. La 4 iunie 1990, Parlamentul Republicii Ungare a comemorat momentul Trianon printr-un minut de reculegere, iar la 19 iunie 2001, Parlamentul de la Budapesta a motivat Legea statutului maghiarilor din afara frontierelor ca o reparaţie a pierderilor de la Trianon². Mai mult, ziua de 4 iunie este considerată ca şi „Ziua Naţională a Unităţii Maghiarilor”³. La toate evenimentele cu caracter politic din Ungaria, care sunt însoţite de manifestări stradale, se prezintă şi se difuzează o întreagă recuzită „trianonică” revendicativă. La Budapesta se mai caută încă, după 100 de ani, care partid sau grupare politică pot fi făcute responsabile pentru Trianon. Pe drept cuvânt se vorbeşte azi de un „sindrom Trianon”, prezent în toate sferele societăţii ungare⁴.

Cel care a declanşat acest „sindrom” a fost amiralul-regent Miklós Horthy, care a instaurat în Ungaria un regim autocratic şi parlamentar în acelaşi timp, solicitând permanent Parlamentului de la Budapesta prerogative sporite pentru instituţia regen-tului. În toată perioada interbelică, din 1920 până în 1941, Horthy a condus Ungaria cu puteri şi prerogative quasi-regale. Practic, sub mandatul lui de şef al statului ungar s-a semnat şi ratificat Tratatul de la Trianon. Teritoriile pierdute de partea ungară a Imperiului Austro-Ungar reprezentau două treimi din fostul regat autonom, cu o populaţie de 13 milioane de locuitori, dar de o mare diversitate etnică (români, slovaci, sârbi, croaţi, ruteni, germani, ţigani şi evrei, inclusiv 3 milioane de etnici maghiari), teritorii şi oameni care se vor integra Austriei (Burgenland), Cehoslovaciei (Ţara de Sus / Felvidek), României (Transilvania, Banatul românesc, Crişana / Partium, Mara-mureş) şi Iugoslaviei (Banatul sârbesc şi Voivodina / Bacska în maghiară). Această pierdere a provocat o profundă nemulţumire a cărei primă consecinţă a fost ridicarea revizionismului la nivel de obsesie naţională⁵.

Astfel, revizuirea sistemului de Tratate de pace de la Versailles a devenit un obiectiv constant al politicii externe ungare. Tânărul aparat diplomatic de la Budapesta adoptase revizionismul ca o prioritate, scop urmărit în relaţia cu statele care deţin teritorii ce au aparţinut regatului feudal ungar, respectiv România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Într-un document elaborat în octombrie 1919 de Miklós Horthy, se sublinia că: „Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că cele mai mari pretenţii teritoriale sunt împotriva ei şi pentru că ea este cea mai puternică dintre toate statele vecine. De aceea, principalul ţel al politicii externe este rezolvarea problemelor cu România prin recurgerea la arme”. El preconiza că „până va sosi momentul potrivit pentru un atac, vor trebui menţinute relaţii paşnice cu România, însă trebuie folosită orice ocazie pentru a o izola diplomatic, iar în Transilvania trebuie să continue să existe o organizaţie iredentistă activă”. Referitor la Iugoslavia şi Cehoslovacia, în acelaşi document se aprecia că „modalitatea satisfacerii pretenţiilor teritoriale revizioniste constă în încurajarea tendinţelor separatiste ale croaţilor şi ale sudeţilor şi în acţiunea directă armată împotriva statelor respective¹. Numai un militar de carieră putea trasa asemenea obiective de politică externă unor diplomaţi fără experienţă.

Pentru realizarea obiectivului, Ungaria avea nevoie de un aliat puternic, adept al revizuirii tratatelor de la Paris şi acesta nu putea fi decât Germania. În acelaşi timp, Ungaria avea nevoie şi de Liga Naţiunilor pentru consolidarea statului şi mai ales pentru a obţine finanţări externe. Cerinţele conflictuale ale alinierii, pe de o parte cu un grup de opoziţie german revizionist şi anti-Ligă şi, pe de altă parte, cu o Ligă a Naţiunilor antirevizionistă, au constituit premisele iniţiale ale politicii paralele a Ungariei în relaţiile externe. Miklós Horthy lucra în secret pentru o alianţă cu Germania în realizarea ţelurilor revizioniste, folosind segmentul militar şi relaţiile personale cu generalii Erich Ludendorff şi Hans von Seeckt. De asemenea, prin Ministerul Afacerilor Externe, el a intrat în contacte cu Londra şi Washington pentru a convinge Marea Britanie şi SUA să accepte că returnarea fostelor teritorii era de dorit şi necesară pentru stabilitatea în regiune². Pe ambele linii se vizează de fapt acelaşi obiectiv revizionist, fapt pentru care Miklós Horthy va adopta un regim autoritarist şi fascist, de aceeaşi natură ca cel instaurat de Benito Mussolini în Italia şi cu mult înainte de afirmarea lui Adolf Hitler şi a nazismului în Germania, lideri cu care va întreţine relaţii mai mult decât cordiale. În cercul de prieteni ai lui Miklós Horthy trebuie trecut şi liderul comunist Iosif Visarionovici Stalin. Posibila consolidare a statului român unitar, care deţinea acum Transilvania şi Basarabia, a „împins” Ungaria şi URSS să formeze o alianţă de facto împotriva ei. Amiralul Horthy şi regimul său au reuşit să realizeze un gentleman’s agreement cu Stalin vizavi de România. Încă din 1919, Miklós Horthy intenţiona să apeleze la sprijinul militar al Moscovei împotriva României, chiar netezind drumul prin numirea, în 1938, ca şef al Statului-Major a unui fost comandant al Armatei Roşii ungare a lui Béla Kun, iar Moscova, în 1941, s-a declarat dispusă să ignore declaraţia de război a Ungariei dacă participarea sa nu avea să fie „activă”. Mai mult, Viaceslav M. Molotov, Comisar al Poporului pentru Afacerile Externe, a informat guvernul maghiar că „în viitor, Ungaria ar putea conta pe sprijinul sovietic în privinţa Transilvaniei, în cazul în care rămânea neutră în războiul germano-sovietic”³.

Poziţia şi statutul României după Primul Război Mondial s-a schimbat radical. Ca urmare a Marii Uniri din 1918 România a devenit o ţară de mărime medie în Europa – cu o suprafaţă de 295.049 km pătraţi şi o populaţie de 14,7 milioane de locuitori în 1919, ajungând la 18.057.028 locuitori în 1930. Românii reprezentau 71,9 % din populaţie, iar dintre cele aproape 20 minorităţi, maghiarii aveau o pondere de 7,9 % (1.425.507 locuitori în 1930)⁴. În acelaşi timp, România şi-a schimbat vecinii. Trei dintre ei – Ungaria, Rusia Sovietică şi Bulgaria – aveau revendicări teritoriale şi se manifestau ca inamici. Guvernul bolşevic a şi notificat la Bucureşti, din 13 / 26 ianuarie 1918 că încetează relaţiile diplomatice cu România, iar la 5 / 18 aprilie 1918, Rusia Sovietică a declarat că nu recunoaşte actul unirii Basarabiei cu România¹. Câţiva ani mai târziu, ceea ce va deveni Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS) va adopta o poziţie de revizuire a sistemului de tratate de la Versailles, deoarece nu a fost invitată le semnarea lor. Poziţionată în arealul Europei Centrale extinse, de la Marea Baltică la Marea Neagră şi Marea Mediterană, între statele ce formau cordonul sanitar între Germania şi URSS, diplomaţia română optează pentru realizarea unei alianţe în cinci cu Polonia, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven (care va deveni Iugoslavia) şi Grecia. Această iniţiativă diplomatică a ministrului român al Afacerilor Străine, Take Ionescu, este agreată şi sprijinită de Franţa şi Marea Britanie, puterile garante ale sistemului de tratate de la Versailles.

În consecinţă, în relaţia România – Ungaria se deschide o perioadă de interese divergente, valabilă chiar şi când ambele state se vor afla în acelaşi sistem de alianţe – între anii 1941-1944 din Al Doilea Război Mondial, în perioada regimurilor comuniste (1945-1989) şi chiar în post-comunism, până azi, când ambele state sunt membre UE şi NATO. Într-un asemenea context internaţional post-Versailles şi la jocul dublu practicat de Ungaria, România este obligată să depăşească cadrul bilateral pentru construcţii diplomatice în plan multilateral. Primii paşi se fac cu Polonia, cu care România încheie o Convenţie politică şi una militară defensivă (1920-1921), ambele simţind nevoia de a se proteja în faţa URSS². Acordurile polono-române rămân în cadru bilateral deoarece Polonia avea o problemă în litigiu cu Cehoslovacia şi nu acceptă să intre într-o alianţă multilaterală alături de aceasta.

Prima alianţă regională din Europa Centrală se realizează între Republica Cehoslovacă, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi Regatul României, în spiritul pactului Societăţii Naţiunilor şi se va numi Mica Înţelegere sau Mica Antantă. Toate cele trei state aveau în vedere apărarea lor în cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei, care proceda cu foarte mare greutate la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în Tratatul de la Trianon. De asemenea, în calitatea lor de state succesorale ale Austro-Ungariei, toate trei erau interesate să împiedice refacerea acestuia sub sceptrul Habsburgilor. Constituirea Micii Înţelegeri în 1920-1921 a fost urgentată de tentativa de instalare pe tronul Ungariei a lui Carol de Habsburg, în martie 1921. Mica Antantă a şi transmis Ungariei un ultimatum prin care era avertizată că, dacă până la 6 aprilie 1921, ex-regele nu va părăsi teritoriul ungar, se va recurge la mijloace militare pentru a asigura respectarea Tratatului de la Trianon³. O nouă tentativă a lui Carol al IV-lea de Habsburg de a ocupa tronul Ungariei din 21 octombrie / 1 noiembrie 1921 este dejucată de atitudinea energică a acestei alianţe tripartite. România a avut în vedere ca prin această alianţă să creeze un sistem de coordonare a acţiunilor de politică externă şi o uniformizare de organizare militară. Mica Antantă s-a dorit a fi o operă de pace, un instrument de apărare a status-quo-ului teritorial stabilit prin sistemul de tratate de la Versailles.

Mica Antantă şi acţiunile ei vizavi de Ungaria, care s-au dovedit a fi eficiente, împing această ţară spre Germania. Ungaria devine practic un aliat compatibil al Germaniei, ambele având ca obiectiv prioritar în relaţiile externe revizuirea sistemului de tratate de la Versailles. Încrederea în Ungaria a început să scadă în vara anului 1938, când Budapesta a invocat lipsa de pregătire pentru demersul german de destrămare a Cehoslovaciei. Numai după ce ministrul Afacerilor Externe, Kalmán Darányi, i-a transmis lui Hitler un mesaj personal de la Horthy, prin care acesta îşi arăta hotărârea de a părăsi Liga Naţiunilor, de a adera la Pactul Anti-Comintern şi de a semna o nouă înţelegere pe termen lung, cancelarul german a intervenit şi i-a acordat Ungariei sudul Slovaciei, în cadrul primului arbitraj de la Viena (3 noiembrie 1938)¹. Pe 23 februarie 1939, guvernul ungar a semnat Pactul Anti-Comintern, iar două săptămâni mai târziu, Horthy a primit ordine de la Hitler pentru ocuparea Ruteniei, achiziţie teritorială care creştea datoria Ungariei faţă de Germania. Budapesta răspunde la acest gest cu decizia de retragere a Ungariei din Liga Naţiunilor².

La Bucureşti, diplomaţia română aprecia Uniunea Sovietică comunistă şi Germania nazistă drept cele mai mari ameninţări din Europa. În acest timp, Ungaria a reuşit să creeze o alianţă timpurie cu Germania nazistă şi să ajungă la o înţelegere cu URSS pentru împărţirea României. Pe acest fond, Tratatul de neagresiune germano-sovietic din 23 august 1939, respectiv „Pactul Ribbentrop-Molotov” şi Protocolul adiţional secret al acestuia, vine să acutizeze mediul politic extrem de complex în care România a fost obligată să opereze. Astfel, în vara anului 1940, România a fost supusă unei presiuni extraordinare din partea a două puteri în plină afirmare politică şi militară – Germania nazistă şi Uniunea Sovietică comunistă. Ambele state militau împotriva sistemului de tratate de la Versailles şi priveau România ca rezultat al acestui sistem. În consecinţă, România nu era bine văzută nici la Berlin şi nici la Moscova. Ambele capitale au încurajat politica revizionistă a Ungariei împotriva României. „Pactul Ribbentrop – Molotov” a fost foarte eficient în cazul Poloniei – atacată la 1 septembrie 1939 de Germania şi la 17 septembrie 1939 de Armata Roşie a URSS. Consecinţa directă a acestei duble agresiuni a fost desfiinţarea Poloniei ca stat prin împărţirea ei între Germania şi Uniunea Sovietică.

Precedentul polonez ameninţa şi România. În condiţiile în care Germania s-a dovedit loială colaborării cu URSS, Moscova lansează, la 27 iunie 1940, un ultimatum României pentru cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei³. Izolată politic şi militar şi la sfatul guvernului german de a primi „condiţiile ruseşti fără nici o rezervă”, România acceptă condiţiile de evacuare dispuse de Moscova⁴. Cedarea fără luptă a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa a surprins Budapesta, dar a şi încurajat-o să acţioneze ofensiv în revendicarea Transilvaniei. În acele momente, atât Ungaria, cât şi România se orientează spre Germania, prima pentru a câştiga, cealaltă pentru a se salva. Astfel, la 1 iulie 1940, România renunţă la garanţiile anglo–franceze şi după zece zile se retrage din Liga Naţiunilor. Răspunsul lui Hitler la aceste demersuri repetă soluţia din criza basarabeană: regele Carol al II-lea este sfătuit să înceapă negocieri cu Ungaria şi Bulgaria în problema revizuirilor teritoriale şi să procedeze la cedarea anumitor teritorii⁵.

În perioada imediat următoare, înalte oficialităţi de la Budapesta şi Bucureşti se perindă pe la Berlin şi Roma pentru a-şi susţine interesele. Modul în care sunt primite şi rezultatele acestor vizite sunt semnificative pentru ceea ce va urma. Primirea la München (9 iulie 1940), de către Hitler, Ribbentrop şi Ciano a premierului ungar Pál Teleki şi a ministrului de externe, István Csáky, în condiţiile în care este refuzată o primire a lui Carol al II-lea la cancelarul Reich-ului, constituie un avertisment pentru România¹. Urmează vizitele premierului Ioan Gigurtu şi a ministrului Afacerilor Străine, Mihail Manoilescu în Germania şi Italia. Demnitarii români au fost primiţi la Salzburg de Joachim von Ribbentrop şi la Berchtesgaden de Adolf Hitler (26 iulie 1940), unde au trebuit să suporte animozitatea liderilor nazişti, care au susţinut necesitatea îndreptării nedreptăţilor de la Trianon şi Saint-Germain şi s-au declarat pentru revizuirea frontierelor. Singura satisfacţie a fost aprecierea lui Hitler că nu este de acord cu cererile Ungariei de retrocedare totală a Transilvaniei². Total neconvingător s-au derulat întreve-derile de la Roma (27 iulie 1940) ale premierului român şi a ministrului său de externe cu ducele Benito Mussolini şi ministrul de externe Galeazzo Ciano. Demnitarii italieni nu şi-au permis niciun fel de iniţiativă în afara cadrului fixat de partea germană. Concluzia care se poate trage după aceste vizite este una singură, valabilă şi pentru Budapesta şi pentru Bucureşti – obligativitatea de a începe negocieri pentru Transilvania³.

Tratativele româno-ungare s-au derulat la Turnu-Severin în trei runde de convorbiri – în 16, 19 şi 24 august 1940⁴. Cele două guverne au desemnat câte un singur delegat cu depline puteri – din partea română pe Valer Pop, iar din partea ungară András Hory, fiecare delegaţie având în componenţă 4 experţi. În concepţia ungară, România urma să cedeze 2/3 din teritoriul unit cu ea la 1 decembrie 1918 (cca. 68.000 km pătraţi, cu 3.900.000 de locuitori, din care 2.200.000 români şi 1.200.000 maghiari). Ungaria urma să lase României Banatul şi Sudul Transilvaniei. Cu aceste cereri maximaliste eşecul convorbirilor a fost asigurat, fapt pentru care Germania, secondată de Italia, au intervenit ca mediatori. Soluţia arbitrajului şi noua frontieră româno-ungară au fost hotărâte de Hitler, iar scenariul a fost conceput de Ribbentrop pentru zilele de 29 şi 30 august 1940. Convocaţi la Viena, reprezentanţii Ungariei şi României au fost puşi în faţa unei hotărâri deja luate pentru ţările lor. Au fost consultaţi numai şefii misiunilor diplomatice ale Germaniei şi Italiei la Budapesta şi Bucureşti. La 29 august 1940, Ungaria răspunde afirmativ la întrebarea dacă acceptă sau nu arbitrajul. România, prin Consiliul de Coroană întrunit la Bucureşti, comunică acceptul în dimineaţa zilei de 30 august 1940, la orele 4.20. În aceeaşi zi, la orele 13.00, România primeşte, prin schimb de note, din partea Germaniei şi Italiei, garanţii privind integritatea şi inviolabilitatea teritoriului de stat, iar guvernul român a acceptat aceste garanţii. La orele 13.30-14.00 are loc semnarea deciziei de arbitraj la Palatul Belvedere, fără a se permite o prezentare a poziţiei celor două părţi. În calitate de arbitri au semnat Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, iar în numele părţilor, română – Mihail Manoilescu şi ungară, István Csáky. Valer Pop şi Pál Teleki au avut statut de observatori⁵.

În urma celui de-al doilea arbitraj de la Viena (30 august 1940), România a pierdut şi Ungaria a câştigat ceea ce se va numi Transilvania de Nord, respectiv 43.492 km pătraţi din teritoriul, parţial sau total, a 14 judeţe – Bihor, Ciuc, Cluj, Maramureş, Someş, Mureş, Năsăud, Odorhei, Sălaj, Satu Mare, Trei Scaune, Târnava Mare, Târnava Mică, Câmpulung Moldovenesc – cu o populaţie de peste 2.600.000 de locuitori, din care majoritatea o constituiau românii¹ (conform hărţii anexă la Decizia de Arbitraj²).

Opiniile exprimate la Budapesta şi la Bucureşti erau aproape unanime: linia de frontieră trasată era artificială, din punct de vedere economic, geografic, strategic sau al căilor de comunicaţii, ea fiind considerată ilogică³. Pentru opinia publică ungară, al doilea arbitraj de la Viena a fost considerat drept o reparaţie parţială a nedreptului Tratat de la Trianon. Un argument în acest sens era faptul că două treimi din populaţia de etnie maghiară din România (cca. 1,1 milioane) s-au întors în cadrul statului ungar, numai că un număr chiar mai mare de etnici români (cca. 1,2 milioane) au ajuns sub stăpânire ungară. O prezentare a Ungariei, publicată la Budapesta în limba germană, aprecia că „Divizarea Transilvaniei a soluţionat, în esenţă, chestiunea minorităţii maghiare, creând, în schimb, problema tot atât de gravă a minorităţii româneşti din Ungaria”⁴. Şi din acest considerent, guvernul român a apreciat situaţia de atunci a Transilvaniei ca fiind temporară. Mai mult, deciziile luate la Viena, la 30 august 1940, nu au fost promulgate la Bucureşti nici de Ion Antonescu, care a preluat conducerea guvernului român (din 5 septembrie 1940) şi nici de regele Mihai I, pentru a putea fi considerate ulterior nule şi neavenite din punct de vedere juridic. O declaraţie a lui Hitler la întâlnirea cu Ion Antonescu din 22 noiembrie 1940, la Berlin, cum că „istoria nu se va opri în anul 1940”, l-a încurajat pe demnitarul român să acţioneze pentru a redobândi partea cedată a Transilvaniei⁵. Generalul Antonescu nu avea cum să ştie că Hitler a repetat această afirmaţie şi în faţa ambasadorului Ungariei la Berlin, dar într-o accepţiune diferită⁶. O asemenea declaraţie ambiguă, spusă atât demnitarilor români, cât şi celor ungari, confirmă pe deplin că Transilvania divizată a devenit un instrument imperativ în mâna lui Hitler, utilizat atât împotriva României, cât şi a Ungariei, pentru a lega mai strâns ambele state de al III-lea Reich.

Una din consecinţele cele mai grave ale Dictatului de la Viena din vara anului 1940 a fost accelerarea competiţiei între România şi Ungaria pentru a intra în graţiile Germaniei naziste⁷. În anul 1940 şi prima parte a anului 1941, Germania reuşise să influenţeze semnificativ comportamentul României prin intermediul manipulării competiţiei cu Ungaria. Interesul în participarea la Campania din Est (împotriva URSS), diferenţele mari de efective militare şi contribuţia minerală (în primul rând petrol) şi agricolă au favorizat România în detrimentul Ungariei⁸. În timp ce România avea motive întemeiate pentru a participa la războiul împotriva Uniunii Sovietice – pentru a elibera Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, Ungaria a intrat în acest război numai pentru a-şi dovedi loialitatea faţă de Germania, atât pentru a păstra Transilvania de Nord, cât şi pentru a obţine, eventual, Transilvania de Sud. Aceasta era puţin probabilă, pentru că la Viena frontierele României au fost garantate de Germania şi Italia, iar guvernul român a acceptat aceste garanţii. Frontierele Ungariei nu au fost însă garantate, ceea ce face ca Budapesta să privească din nou spre Moscova, marea absentă de la arbitrajul decis la Viena. Garanţiile acordate României au deranjat profund Uniunea Sovietică, deoarece i-au limitat drumul spre vest şi sud la linia Prutului şi a Dunării¹. Supărarea URSS că nu a fost invitată la Viena a fost exprimată de V.M. Molotov şefului reprezentanţei diplomatice a Germaniei la Moscova, F.W. von der Schulenburg, la 6 septembrie 1940. Demnitarul sovietic i-a reproşat partenerului său că Germania a dat dovadă de lipsă de loialitate faţă de angajamentul asumat în 1939, fiind vorba de două state vecine cu Uniunea Sovietică (Ungaria şi România) şi că acordarea de garanţii României este în dezacord cu dorinţele şi interesele guvernului sovietic, fiind menţionată expres Bucovina de Sud, pe care URSS o revendica de la România. Poate că această supărare a conducerii sovietice faţă de arbitrajul de la Viena privind Transilvania să-i fi determinat pe Stalin şi Molotov să decidă la sfârşitul războiului mondial anularea acestuia².

Starea de competiţie în care s-au aflat România şi Ungaria, ambele aliate în cadrul Axei, a determinat un comportament diferenţiat al celor două state raportat la dezvoltarea pe termen scurt şi mediu a relaţiilor bilaterale. În următorii 4 ani se va ajunge la o răcire considerabilă a relaţiilor între România şi Ungaria, ceea ce îl face pe László Nagy, ambasadorul ungar la Bucureşti, să afirme, în luna mai 1941, că acestea „seamănă mai degrabă cu relaţiile dintre Groenlanda şi Antarctica”³. Afirmaţia nu este departe de realitate. Practic, după retragerea armatei şi a administraţiei româneşti din Transilvania de Nord şi ocuparea imediată a teritoriului cedat de către armata ungară, care instalează în regiune o administraţie militară, cooperarea eco-nomică şi culturală intră în blocaj total. Relaţiile diplomatice s-au păstrat formal, dar ambele guverne, de la Budapesta şi Bucureşti, aşteptau momentul oportun pentru „o răfuială”, fie pe cale paşnică – prin intervenţia directă a Germaniei şi Italiei – fie printr-un eventual conflict armat⁴.

Ambele state mai sperau într-o reglare de conturi prin pacea de după război. Astfel, la începutul anului 1944, România şi Ungaria caută o cale de a ieşi din război. Ambele încearcă să obţină din partea Aliaţilor – acum Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică – garanţii în privinţa integrităţii teritoriale şi a suveranităţii lor. În acelaşi timp, ambele state căutau să părăsească Axa în mod onorabil, să-şi asigure o atitudine „prietenoasă” din partea Germaniei, pentru a nu fi stigmatizaţi ca aliaţi trădători.

România face primul pas pe 23 august 1944, prin înlăturarea mareşalului Ion Antonescu de către regele Mihai I şi trecerea de partea Aliaţilor. România a anunţat Germania că iese din război şi a acordat trupelor germane 15 zile pentru a se retrage din ţară. După ce iniţial au acceptat să facă acest lucru, armata germană a bombardat Bucureştiul. Ca răspuns, întreaga armată română, inclusiv ofiţerii superiori, a lansat o contraofensivă care s-a soldat cu alungarea forţelor germane din capitală şi partea de sud-est a ţării, înainte ca trupele sovietice să intre în Bucureşti. Românii au continuat să lupte de partea Aliaţilor împotriva Axei, contribuind cu 25 de divizii, până la sfârşitul războiului, în luna mai 1945¹. La 30 august 1944, România rupe relaţiile diplomatice cu Ungaria².

Ungaria a anunţat Germania că intenţionează să iasă din război la 15 octombrie 1944 şi a dat forţelor germane un termen de 15 zile pentru a părăsi ţara. Ofiţerii superiori din armata ungară, într-un număr copleşitor, s-au poziţionat imediat de partea germanilor, iar Miklós Horthy, ca şef al statului, a fost convins să încredinţeze conducerea ţării unui guvern pro-german³. După aceasta, armata ungară a trecut linia de frontieră în Transilvania, stabilită prin Dictatul de la Viena, atacând armata română. Din acest moment, în relaţiile dintre România şi Ungaria intervine starea de război. Armata ungară va lupta alături de forţele germane până în iarna 1944/1945, când trupele sovietice şi române intră în Budapesta şi vor elibera Ungaria de regimul horthysto-fascist.

Din anul 1944, în timp de război, dar cu o Armată Roşie în plină ofensivă, problematica Transilvaniei este preluată de Moscova, în ideea de a lua sub control atât România, cât şi Ungaria, pentru a le scoate din războiul împotriva sa. Rolul pe care l-a avut Adolf Hitler în a folosi Transilvania pentru a ţine în şah Bucureştiul şi Budapesta îl va prelua „tovarăşul” Iosif Visarionovici Stalin, liderul comunist al Uniunii Sovietice. Acesta se va dovedi chiar mai eficient decât liderul nazist – va reuşi performanţa de a comuniza atât România, cât şi Ungaria, pe care le include în sfera de influenţă a URSS, ambele state făcând parte, pentru aproape o jumătate de secol, din ceea ce se va numi „lagărul socialist”.

În pregătirea păcii de după război, liderii sovietici dau sarcină „Comisiei Litvinov” (Biroul Păcii, constituit în cadrul Comisariatului pentru Afacerile Externe din guvernul de la Moscova) să răspundă la întrebarea – Ce este Transilvania şi cui trebuie să aparţină? În 1944, această comisie a luat în considerare trei soluţii:

1. Transilvania de Nord, răpită de la România prin cel de-al doilea Arbitraj de la Viena din 30 august 1940, este restituită României;

2. Transilvania de Nord rămâne în componenţa Ungariei;

3. Transilvania devine stat independent, sub patronajul URSS⁴.

Cea mai susţinută variantă era soluţia unei Transilvanii independente, în afara oricărei uniuni sau federaţii, dar propusă de „Comisia Litvinov” ca temporară, până la clarificarea posibilităţilor de colaborare sinceră a României sau a Ungariei. Această variantă prezenta avantajul că nu întărea nici România şi nici Ungaria, state vecine cu URSS. Numai actul de la 23 august 1944, prin care România trece de partea Aliaţilor şi va lupta împotriva Germaniei naziste şi a Ungariei horthyste, îl face pe Stalin să ignore varianta Transilvaniei independente. El revine la o idee mai veche a sa, exprimată în decembrie 1941 la întâlnirea cu delegaţia engleză condusă de Antony Eden – extinderea României în detrimentul Ungariei, respectiv „revenirea Transilvaniei (sau a celei mai mari părţi a ei) la România”⁵. Cu această formulă, Stalin reuşeşte să ţină în gardă Bucureştiul şi să dea speranţe Budapestei, până la încheierea tratatelor de pace. „Comisia Litvinov” va enunţa şi argumentul la opţiunea lui Stalin, cum că Transilvania poate fi atribuită României „în schimbul unei garanţii ferme de colaborare strânsă şi de lungă durată cu URSS şi a renunţării depline la pretenţiile ei asupra Basarabiei şi Bucovinei”¹.

În cadrul tratativelor de pace de după Al Doilea Război Mondial, atât România, cât şi Ungaria sunt tratate la pachet, ca sateliţi ai Germaniei, cu statut de state învinse, intrate în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice cu acordul liber exprimat al Marii Britanii, al Statelor Unite ale Americii şi al Franţei. Chiar dacă, după întâlnirea de la Moscova între I.V. Stalin şi W. Churchill (9-18 octombrie 1945), când se ajunge la un acord „procentual” privind împărţirea sferelor de influenţă, România va avea situaţia cea mai grea (URSS urma să deţină 90%, iar Aliaţii occidentali 10%), comparativ cu Ungaria (50%-50%), ambele state se vor „bucura” de acelaşi tratament. Mai mult, problema Transilvaniei este tranşată în favoarea României, nemaifiind discutată la Conferinţa de Pace de la Paris din 1947. URSS reuşeşte să impună în Tratatul de Pace cu România, semnat la 10 februarie 1947, ca frontiera sovieto-română să fie cea existentă la 1 ianuarie 1941 (art. 1), după raptul Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, iar frontiera între România şi Ungaria este restabilită aşa cum exista la 1 ianuarie 1938, anterioară hotărârilor sentinţei de la Viena din 30 august 1940, „declarate nule şi neavenite” (art. 2). În textul tratatului se stipulează încetarea stării de război între România şi Ungaria (art. 8)². La aceeaşi dată de 10 februarie 1947, se semnează şi Tratatul de Pace cu Ungaria, cu prevederi similare în ce priveşte frontierele şi încetarea stării de război.

După ce la 20 iulie 1945, România încheie o Convenţie economică cu Ungaria, iar la 13 aprilie 1946 se semnează primul Acord economic româno-ungar, abia după semnarea tratatelor de pace, respectiv la 5 noiembrie 1947, guvernele de la Bucureşti şi Budapesta decid restabilirea relaţiilor diplomatice prin transformarea misiunilor politice în legaţii³. De asemenea, după câteva schimburi de vizite la nivel de şefi de guverne – dr. Petru Groza la Budapesta (3-5 mai 1947), Lajos Dinnyés la Bucureşti (23-25 noiembrie 1947) şi din nou dr. Petru Groza la Budapesta (22-24 ianuarie 1948) – se ajunge la semnarea unui Tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între România şi Ungaria. În acest document, părţile îşi afirmă voinţa de a realiza o politică de prietenie şi de a acţiona în comun pe arena internaţională, în spiritul Cartei ONU⁴.

Drept consecinţă a deciziilor puterilor învingătoare în al doilea război global (1 septembrie 1939-9 mai 1945), România şi Ungaria intră din nou în acelaşi sistem de alianţă, de data aceasta patronat de URSS, care a impus la Bucureşti şi Budapesta regimuri comuniste. Sub umbrela de securitate a Uniunii Sovietice, România şi Ungaria devin două „state surori”, cu regimuri politice „frăţeşti”. Vor intra amândouă în aceeaşi alianţă militară – Tratatul de la Varşovia (începând din 11-14 mai 1955) şi vor coopera în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (din 5-8 ianuarie 1949) după reguli stabilite la Moscova. Practic, ambele state vor fi sub ocupaţie militară sovietică, România din 1944 până în 1958, iar Ungaria din 1945 până în 1991.

Contrar aparenţelor, România şi Ungaria vor continua competiţia pentru aceeaşi regiune a Transilvaniei. Chiar dacă aceasta a fost atribuită României, liderul sovietic, I.V. Stalin, îşi menţine rolul de arbitru prin încurajarea Ungariei să solicite concesii teritoriale la frontiere şi regim de autonomie pentru maghiarii din afara hotarelor ei. Mai mult, în luna mai 1952, când conducerea comunistă de la Bucureşti a transmis la Moscova, spre avizare, proiectul pentru noua Constituţie, acesta a fost reformulat de Stalin şi Molotov, impunând crearea „Regiunii Autonome Maghiare (RAM)”. Astfel, în noua Constituţie comunistă a României, art. 19 menţionează că RAM cuprindea „zona locuită în bloc compact de populaţia secuiască maghiară şi care are o conducere administrativă independentă, aleasă de locuitorii RAM”¹. Această regiune autonomă a fost înfiinţată după model sovietic, pe ideea lui Stalin de soluţionare a problemelor acute în relaţiile interetnice din fosta URSS. Întrucât Moscova nu recunoştea România ca „stat unitar”, RAM constituia un precedent pentru eventuale alte blocuri etnice compacte, care ar fi dus la federalizarea ţării. În condiţiile în care Armata Roşie a URSS avea comandamente la Târgu Mureş, Sfântu Gheorghe şi Miercurea Ciuc, autorităţilor locale româneşti li s-a cerut să părăsească posturile, iar locul funcţionarilor români a fost luat de etnici maghiari, numiţi de adjunctul ministrului de interne de la Bucureşti, ungurul János Vincze (Ion Vinţe). În fruntea „Micii Ungarii”, creată de Stalin, a fost numit Lajos Csupor, care a menţinut legături cu reprezentanţii militari sovietici, cu diplomaţii ruşi şi unguri². Crearea RAM nu a mulţumit Budapesta, dar a stopat pentru o perioadă pretenţiile teritoriale la adresa României, cel puţin până la moartea lui Stalin, survenită la 5 martie 1953.

În perioada imediat post-Stalin, în lagărul socialist a avut loc o tranziţie spre destindere, în care atât România, cât şi Ungaria au încercat o repoziţionare în relaţiile cu Moscova. În cazul Ungariei, conducerea comunistă manifestă preocupare pentru conso-lidarea internă şi pentru a câştiga de partea sa propria opinie publică, traumatizată din nou după război de pierderea teritoriilor abia recuperate prin colaborarea Horthy – Hitler şi mai ales de reconfirmarea Tratatului de la Trianon din 1920 prin Tratatul de Pace semnat la Paris, la 10 februarie 1947 cu noii Aliaţi învingători – URSS, SUA, Anglia şi Franţa. Din nou Ungaria caută un aliat puternic şi acesta nu poate fi altul decât Uniunea Sovietică, în a cărei sferă de influenţă se afla. Demersul este avantajat de faptul că ungurii se aflau deja la al doilea val de comunişti, de după Republica Sovietică Ungară (1919) instituită de primul val condus de Bela Kun. Noii conducători ai Partidului Comunist Ungar (PCU) – Mátyás Rákosi, Ernö Gerö şi Imre Nagy (ultimul a colaborat şi cu Bela Kun), obţin avizul Moscovei pentru a manifesta îngrijorări faţă de soarta comunităţilor maghiare din Cehoslovacia, Iugoslavia şi mai ales din România. Astfel, în septembrie 1954, cuplul Mátyás Rákosi, conducător de partid – Imre Nagy, premier al guvenului ungar, transmit conducerii de partid şi de stat de la Bucureşti o scrisoare în care califică relaţiile bilaterale româno-ungare ca fiind reci şi nesatisfăcă-toare. Mátyás Rákosi apelează şi la Valter Roman, bunul său prieten şi coleg din Comintern-ul de la Moscova, faţă de care este mai direct şi ridică problema Transilvaniei³.

În epoca post-Stalin, România are însă alte preocupări. Lupta pentru putere în Partidul Muncitoresc Român este tranşată în favoarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care, între 1952-1955, va cumula şi funcţia de şef al guvernului. Când contextul internaţional a devenit mai permisiv, chiar fiind în raporturi de subordonare faţă de Moscova, acesta vorbea de „calea românească de construire a socialismului”⁴. Când Valter Roman îl informează despre dezbaterile din Ungaria pe problema Transilvaniei, Gheorghe Gheorghiu-Dej optează pentru o linie naţională de apărare a integrităţii teritoriale a României.

Un studiu documentar pe relaţia Ungaria, întocmit de MAE pentru conducerea de partid de la Bucureşti în 1959, prezintă manifestările naţionaliste din anii 1954-1955, când în fruntea guvernului de la Budapesta se afla Imre Nagy. Sunt analizate articole de presă şi cuvântări din campania electorală pentru alegerile din 1954, când se vorbeşte despre Transilvania ca „bastion dintotdeauna al Ungariei”¹. Studiul men-ţionează dezbaterea prilejuită în Ungaria de broşura semnată de Dezsö Nemes, redactor şef al cotidianului de partid „Népszabadság”, intitulată „Chestiunea patriotismului şi fenomenele de dreapta”, publicată în 1955 şi difuzată într-un tiraj de 15.000 de exemplare. Autorul, ziarist de partid, pune în discuţie problema graniţei între Ungaria şi România, subliniază că Tratatul de la Trianon a fost nedrept şi că acesta nu a fost recunoscut de Uniunea Sovietică. Studiul argumentează proliferarea revizionismului în Ungaria în preajma evenimentelor revoluţionare din „toamna ungară” a anului 1956 şi subliniază că, în contactele oficiale, fiecare delegaţie ungară, în relaţia cu România, apoi şi cu Cehoslovacia, includea printre revendicări „problema frontierelor”². Dar cel mai mult a deranjat o solicitare a ambasadei ungare la Bucureşti, ca o hartă a Regiunii Autonome Maghiare să fie inclusă ca anexă la Harta R.P.Ungare, într-un atlas geografic aflat în pregătire la Budapesta. Acest demers diplomatic l-a determinat pe ministrul român al Afacerilor Externe, Simion Bughici, să-şi întrebe interlocutorul dacă Ungaria consideră RAM ca parte integrantă a României sau o anexă a Ungariei³.

Aceste atitudini pun în gardă conducerea comunistă de la Bucureşti, care va gestiona criza ungară conform interesului naţional al României. În timpul evenimentelor din Ungaria, când Imre Nagy este readus la conducerea guvernului de către revolu-ţionari, la 23 octombrie 1956, manifestându-se ca exponentul naţional al comunismului ungar, liderul comunist român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, merge în întâmpinarea Moscovei şi sprijină demersurile Uniunii Sovietice faţă de evenimentele de la Budapesta. Manifestând chiar un exces de loialism faţă de noul lider, Nikita Sergeevici Hruşciov, liderul român reuşeşte o apropiere de acesta şi îi va solicita retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României⁴. Elocventă, în sensul loialismului faţă de URSS, este „găzduirea” în România, la Snagov, sub control sovietic, a „grupului Imre Nagy”, după 23 noiembrie 1956, până în aprilie 1957⁵. Practic, guvernul român a acordat un aşa-zis azil politic membrilor guvernului ungar condus de Imre Nagy, arestaţi la Budapesta de armata sovietică şi încartiruiţi la Snagov, în România, unde au fost anchetaţi de instituţii specializate din URSS. „Grupul Imre Nagy” a fost returnat în Ungaria, la cererea expresă a părţii ungare, unde, la 16 iunie 1958, fostul premier şi 3 colabora-tori au fost condamnaţi şi executaţi, iar alţi 5 au fost condamnaţi pe diferite termene. Întreaga operaţiune a fost desfăşurată cu asentimentul şi sub directa supraveghere a lui János Kádár, devenit prim-ministru cu sprijinul URSS, după intervenţia masivă a Armatei Roşii¹.

După evenimentele care au avut loc în Ungaria, între János Kádár şi Gheorghe Gheorghiu-Dej se stabileşte o relaţie specială, care se va reflecta şi în relaţiile bilaterale. De menţionat că exact în ziua de 16 iunie 1958, când a avut loc condamnarea şi executarea lui Imre Nagy, autorităţile ungare au informat numai trei ambasade „ale ţărilor care au fost cele mai apropiate de Ungaria în zilele contrarevoluţiei”, România figurând alături de China şi URSS². Între 1958 şi 1965 (până la moartea liderului român), între România şi Ungaria nu vor mai exista fricţiuni majore, chiar dacă mai apar unele cărţi şi articole de presă care fac trimiteri la Transilvania. Este perioada în care partea ungară acceptă şi contribuie logistic şi uneori chiar financiar, prin autorităţi locale, la amenajarea mormintelor şi a monumentelor ostaşilor români căzuţi în luptele purtate, alături de armata sovietică, pentru eliberarea Ungariei de sub ocupaţia Germaniei naziste, în ultimele luni ale celui de Al Doilea Război Mondial (octombrie 1944-mai 1945). Vizitele reciproce, la nivelul conducerilor de partid şi de stat, efectuate la Budapesta şi Bucureşti, au avut în general rezultate pozitive, dar cu grad mare de sensibilitate în ce priveşte problematica Transilvaniei şi comunitatea maghiară din România, teme care nu s-au reflectat în declaraţiile comune post-vizită, care se negociau de fiecare dată, în buna tradiţie a statelor socialiste „frăţeşti”. Toate acele sensibilităţi erau însă atent monitorizate de misiunile diplomatice – a României de la Budapesta şi a Ungariei de la Bucureşti. Un moment semnificativ l-a constituit, în 1959, unificarea universităţilor „Victor Babeş” şi „János Bolyai” din Cluj, văzută de partea ungară ca o desfiinţare a universităţii cu predare în limba maghiară, chiar dacă noua Universitate „Babeş-Bolyai” este bilingvă. De asemenea, în anul 1960, are loc o restructurare administrativă care afectează Regiunea Autonomă Maghiară, prin transferul a două raioane – Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc, la regiunea Braşov. Este prima modificare a unei structuri impuse de Stalin în România pentru a da satisfacţie Ungariei. RAM se va numi „Regiunea Mureş Autonomă Maghiară”. La aceste modificări, conducerea de partid şi de stat de la Budapesta nu a avut o reacţie directă la evenimente, ea fiind angrenată în combaterea naţionalismului pe plan intern şi consolidarea puterii după evenimentele din 1956.

În relaţiile româno-sovietice, după intense negocieri, se procedează la retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României, iar conducerea de partid de la Bucureşti dă primele semne ale unei relative distanţări de la linia Moscovei. Imediat după finalizarea acţiunii de retragere militară, în august 1958, URSS a realizat că a pierdut principala pârghie de control asupra acestui stat-satelit. Moscova se reorientează la fel de rapid, acţionând pentru discreditarea României în relaţiile externe. La acest demers, URSS îşi asociază celelalte state-satelit care îi rămân loiale – Ungaria, Bulgaria, R.D.G. şi chiar Cehoslovacia³.

Relaţiile bune ale României cu Ungaria şi chiar cu Iugoslavia lui Tito deranjează Moscova, care intervine, cum altfel decât propagandistic – la 31 decembrie 1963, liderul de la Kremlin, Nikita Hruşciov, lansează în presă ideea modificării paşnice a graniţelor. Acesta a abordat atât problema separării celor două Germanii, cât şi posibilitatea modificării frontierei dintre România şi Ungaria⁴. Demersul nu rămâne singular. Amba-sada României la Moscova a informat în ianuarie 1964 despre interesul profesorilor şi cercetătorilor sovietici pentru problema Transilvaniei, „o regiune aflată doar temporar sub control românesc” şi care, de fapt, „nu aparţine României”¹. Chiar dacă, ulterior, Hruşciov s-a răzgândit, afirmând că „problema modificării graniţelor nu ar trebui să fie ridicată între ţările socialiste”², scânteia a fost aprinsă la Bucureşti şi mai ales la Budapesta. Moscova a ţinut să atragă atenţia că deţine rolul de arbitru în raporturile dintre România şi Ungaria şi a determinat o relansare a competiţiei între cele două state. De remarcat că la nivelul CC al PCUS, referentura Ungaria şi România din cadrul Secţiei relaţii externe, era numită în jargonul funcţionarilor de partid „sectorul transil-vănean”³. Aceasta este o reflecţie a importanţei pe care fosta URSS o acorda chestiunii Transilvaniei în menţinerea sub influenţa sa atât a Ungariei, cât şi a României.

Eliberarea României de sub ocupaţia militară sovietică din 1958 permite PCR să facă o declaraţie de independenţă faţă de Moscova, în aprilie 1964. Dezbaterea pe marginea documentului creează în plan intern un curent de opinie favorabil partidului comunist, iar în plan extern se va vorbi chiar de „primăvara de la Bucureşti”⁴. Peste numai un an are loc însă o schimbare de lider – după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducerea PCR este preluată de Nicolae Ceauşescu (23 martie 1965). Raporturile Ceauşescu – Kádár vor fi total diferite, în sens negativ. În Ungaria, Ceauşescu este calificat ca naţionalist, pe seama lui fiind pusă desfiinţarea Universităţii maghiare „János Bolyai”, iar nu peste mult timp, în 1968, printr-o reformă administrativă internă care face trecerea de la regiuni şi raioane la judeţe, tot lui i se va imputa desfiinţarea „Regiunii Mureş Autonomă Maghiară”. În aceşti ani are loc şi o repoziţionare a relaţiilor României şi Ungariei faţă de Moscova. Ambele state rămân cu regimuri comuniste, membre ale Tratatului de la Varşovia şi în CAER, dar vor apuca pe drumuri diferite, până la căderea „Zidului Berlinului” în 1989. România lui Ceauşescu se va distanţa tot mai mult de linia coordonată de la Moscova, manifestând deschidere în relaţiile externe şi un regim autoritar în plan intern. Prin comparaţie, Ungaria lui Kádár, ocupată militar, cu trupe suplimentate după intervenţia sovietică la Budapesta, în toamna lui 1956, va merge strâns alături de Moscova în tot ce înseamnă relaţii externe, iar în plan intern va practica un „comunism cu faţă umană”, sau „gulyas-comunismul” naţional ungar.

Dacă Ungaria se racordează rapid la schimbările din „sistemul mondial socialist”, declanşate chiar de Moscova prin politica transparentă de reformare şi renunţă la János Kádár (1988), aducând la conducere eşalonul doi din partid, România lui Nicolae Ceauşescu se comportă ca o ţară blocată în proiect şi ajunge total izolată în relaţiile externe. La mutaţiile de pe scena politică ungară, România reacţionează defensiv. În ultimii ani ai comunismului, Ungaria provoacă România pe aceeaşi temă a Transilvaniei, iar Budapesta găseşte receptivitate la Moscova, care, oficial nu doreşte să se implice ca arbitru, dar o încurajează⁵.

În aceşti ani se declanşează în zone diferite din spaţiul iugoslav şi sovietic, evenimente de natură interetnică cu potenţial conflictual: regiunea Kosovo, unde populaţia albaneză, devenită majoritară, începe o mişcare secesionistă şi anti-sârbă; Nagorno-Karabah, unde se declanşează conflictul între azeri şi armeni din cele două republici, atunci sovietice – Azerbaidjan şi Armenia; mişcarea de emancipare politică şi naţională a republicilor baltice – Lituania, Letonia şi Estonia, la care se raliază şi românii din R.S.S. Moldova. Toate aceste zone conflictuale sunt intens mediatizate şi vin în întâmpinarea dorinţelor unor instituţii ungare interesate de a introduce problema Transilvaniei în această ecuaţie, pentru a fi internaţionalizată. În 1988, când Moscova părea dispusă să acorde un regim sporit de autonomie republicilor baltice, la Budapesta se vehicula ideea de a cere României un regim de autonomie pentru Transilvania, asigurat prin garanţii internaţionale¹.

Ofensiva ungară împotriva României s-a derulat în anii 1985-1989 pe trei segmente: Cultural-istoric, pentru a demonstra apartenenţa Transilvaniei la spaţiul ungar; „Fenomenul refugiaţilor”, prin care era atacată administraţia de stat şi dictatura ceauşistă; Sprijinirea comunităţii maghiare din România, invocându-se privarea acesteia de drepturi şi libertăţi.

În plan cultural-istoric, momentul de apogeu l-a avut publicarea în 1986 a lucrării „Istoria Transilvaniei”, în 3 volume, la Editura Academiei Ungare de Ştiinţe, coordonată de Bela Köpeczi, ministru al Culturii, în exerciţiu, în guvernul comunist ungar. Lucrarea a cunoscut trei tiraje, totalizând 130.000 de exemplare. Ulterior a fost publicată o sinteză a acesteia, într-un singur volum, în limbile engleză, franceză, germană şi maghiară, în tiraje corespunzătoare şi difuzată în marile biblioteci din toată lumea. Într-un stat comunist, cum era atunci Ungaria, o asemenea lucrare, cu un asemenea tiraj, care se referă la o regiune din componenţa altui stat, tot cu regim comunist, patronată politic, nu putea să apară fără avizul conducerii de partid şi de stat. Reacţia românească, la cel mai înalt nivel – al şefului statului, a asigurat lucrării cea mai bună popularizare în plan extern².

Problema refugiaţilor, respectiv emigrarea din România în Ungaria, în majoritatea cazurilor ilegală, a unor cetăţeni români – etnici maghiari, dar şi români, a afectat sensibil şi chiar a inflamat relaţia bilaterală. Procesul a devenit un fenomen în 1988-1989, stimulat şi internaţionalizat de autorităţile ungare, care au obţinut sprijin şi finanţare din partea Comitetului ONU pentru Refugiaţi. Propagandistic s-a apelat la donaţii şi ajutoare individuale sau ale unor organizaţii umanitare. Fenomenul a fost întreţinut de o măsură administrativă a autorităţilor ungare – liberalizarea accesului la paşaport şi a călătoriilor în străinătate prin desfiinţarea vizei interne, de ieşire din ţară, cu data de 1 ianuarie 1988. Drept urmare, foarte mulţi cetăţeni ungari, în primul rând specialişti cu înaltă calificare, au plecat din ţară şi nu s-au mai întors. Locurile rămase libere, în şcoli şi universităţi, spitale, fabrici şi centre de cercetare, au fost ocupate de specialişti din România, etnici maghiari, care s-au integrat perfect în societatea ungară. În acest caz este vorba de o emigraţie economică şi mai puţin politică³. România va face acest pas, de liberalizare a paşapoartelor, doi ani mai târziu, la 31 decembrie 1989.

Problema minorităţii maghiare din România s-a aflat permanent pe agenda relaţiilor bilaterale româno-ungare. Utilizarea unilaterală şi agresivă a acestei probleme, care a deteriorat mult raporturile româno-ungare, era parte a unui amplu proiect propa-gandistic comun, ungaro-sovietic, îndreptat împotriva României şi orchestrat cu profesionalism. În cadrul acestui proiect, Ungaria promova în rândul opiniei publice, interne şi internaţionale, transferul de suveranitate asupra Transilvaniei (sau a unei părţi a acesteia) de sub autoritatea României. Coordonatorul ungar al acestui program de propagandă, pe tot parcursul anilor ’80, era Mátyás Szürös, şeful secţiei de relaţii externe al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar (PMSU), pregătit şi instruit în URSS, colabo-rator fidel al lui János Kádár şi fost ambasador al Ungariei la Moscova (1978-1982)¹.

În problematica minorităţilor, Budapesta a adoptat principiul drepturilor colective pentru minorităţile naţionale, care devine un instrument al politicii ei revizioniste. Bucureştiul s-a menţinut pe principiul drepturilor individuale, al persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. În condiţiile respective, statul român nu a intervenit deloc pentru protecţia românilor din Ungaria, tocmai pentru a nu alimenta sau justifica în niciun fel solicitările statului ungar. Cu toate acestea, instituţii centrale, personalităţi politice şi culturale, organizaţii şi asociaţii profesionale din Ungaria cereau drepturi şi libertăţi pentru comunitatea maghiară din România, ca şi cum aceasta ar fi fost ameninţată cu dispariţia. În condiţiile reclamate, elitele intelectuale maghiare din România erau de acelaşi nivel de pregătire cu cele din Ungaria, aveau scriitori şi artişti integraţi perfect în cultura ungară, vorbeau o limbă maghiară literară, iar mulţi oameni simpli nici nu cunoşteau limba română. Medicii, inginerii, profesorii şi alţi specialişti cu înaltă calificare din comunitatea maghiară din România, educaţi şi instruiţi în această ţară comunistă, care au plecat în ţara lor mamă pentru a lua locul celor emigraţi în vest, nu numai că s-au acomodat rapid la noile lor locuri de muncă, dar au făcut ca Ungaria să nu cunoască lipsa de brain-drain în anii care au urmat căderii comunismului. La valurile de propagandă antiromânească din Ungaria, programul de sistematizare a satelor din România a fost exploatat la cote majore. Acesta a fost prezentat de mass-media ungară ca o politică de distrugere a localităţilor maghiare şi germane din Transilvania. S-a creat pe această temă, în Ungaria şi în state europene occidentale, o adevărată psihoză împotriva regimului de la Bucureşti, în condiţiile în care niciun sat german sau maghiar din România nu a fost atins².

Atmosfera tensionată din relaţiile bilaterale româno-ungare a determinat auto-rităţile române să desfiinţeze Consulatul General al R.P. Ungare de la Cluj-Napoca (iulie 1988), iar la nivelul CC al PCR s-a luat în calcul inclusiv oportunitatea funcţionării Amba-sadei RSR de la Budapesta. În aceste condiţii, s-a impus cu necesitate o întâlnire la cel mai înalt nivel. Iniţiativa a aparţinut şefului statului român de atunci, Nicolae Ceauşescu. Partea ungară, prin Károly Grosz, ca secretar general al PMSU şi prim-ministru al guvernului, a răspuns pozitiv. Întâlnirea a avut loc la Arad, la 28 august 1988, şi a fost de natură să detensioneze, pentru moment, situaţia din raporturile bilaterale.

După numai un an, în 1989, marile schimbări geopolitice determinate de căderea comunismului în hinterlandul european al URSS, urmate în 1991 de dezmembrarea şi dispariţia conglomeratului sovietic, au afectat direct România şi Ungaria. Chiar dacă la Bucureşti sau Budapesta se mai discută dacă a fost sau nu revoluţie în decembrie 1989, schimbările produse în cele două state justifică termenul. A fost răsturnat un sistem politic totalitar, polarizat ideologic, bazat pe o economie închisă, centralizată şi controlată de stat, înlocuit cu o democraţie, bazată pe mai multe partide politice, iar în plan economic s-a trecut la o piaţă liberă, deschisă comerţului internaţional. În acelaşi timp, ambele state, transformate în democraţii, au revenit la simbolistica naţională şi naţionalistă anterioară celui de-Al Doilea Război Mondial.

Ungaria a reuşit în 1988-1989 o desprindere paşnică din comunism. Experienţa evenimentelor violente din 1956 a făcut ca, după 32-33 de ani, comuniştii-reformişti să se aşeze la aceeaşi masă cu opoziţia democrată şi să stabilească împreună noua construcţie instituţională. Orientarea spre Vest şi procesul de integrare euro-atlantică a fost marcat de dezbateri privind noul statut al Ungariei în Europa şi prezervarea identităţii naţionale. Faptul că Ungaria şi-a schimbat vecinii – cu excepţia Austriei la vest şi a României la est, vecinii din nord, Slovacia şi Ucraina, respectiv din sud, Slovenia, Croaţia, Serbia, sunt state noi, a determinat Budapesta să se cramponeze pe o direcţie de acţiune politică „pentru un trecut mai bun”. Ca să te afirmi în elita politică, indiferent de orientare – de la dreapta la stânga, trebuie să răspunzi la două comandamente considerate de interes naţional – să condamni Tratatul de la Trianon şi să sprijini maghiarii din afara frontierelor Ungariei¹. PMSU se metamorfozează în Partidul Socialist Ungar (PSU) şi adoptă noile comandamente naţionale. Omniprezentul Mátyás Szürös se instalează la conducerea Parlamentului şi asigură alternanţa la guvernare. În 1990 se formează un guvern al Forumului Democrat Ungar, condus de József Antall. Premierul moare în timpul mandatului, iar partidul, FDU, dispare din viaţa politică ungară după încheierea mandatului. Din 1994, conducerea guvernului este preluată de socialişti, conduşi de Gyula Horn, din echipa lui Mátyás Szürös.

În România desprinderea de comunism a fost violentă, dar bine regizată şi transmisă în direct pe postul naţional de televiziune. Chiar dacă schimbarea politică a fost cea mai virulent anticomunistă, soldată cu desfiinţarea Partidului Comunist, la vremuri noi a venit eşalonul doi din acelaşi partid. La Bucureşti, durata în timp a construcţiei şi consolidării instituţiilor democratice a fost mai lungă, timp de 6 ani având acelaşi preşedinte. Ion Iliescu. Alternanţa la guvernare se va produce abia în 1996, când partidele „istorice” – PNL şi PNŢCD, au format împreună Convenţia Democratică².

Naţionalismul în România s-a atenuat treptat după 1990. Momentul interetnic româno-maghiar, declanşat la 19 martie 1990 la Târgu Mureş, capabil să dezvolte o stare conflictuală generalizată în Transilvania, a fost depăşit în timp foarte scurt de majoritatea românească, dar s-a menţinut pe mai lungă durată în discursul politic al liderilor structurilor organizatorice ale minorităţii maghiare din România, dar şi în discursul eşichierului politic de centru-dreapta din Ungaria. Accederea la guvernare, în România, a partidului etnic al maghiarilor – UDMR, a limitat puterea discursului naţionalist românesc şi a îndepărtat temerile privind secesionismul maghiar.

Orientarea spre NATO şi integrarea în UE au fost stabilite ca obiective prioritare atât la Bucureşti, cât şi la Budapesta. Pentru aceasta era însă nevoie ca cele două capitale să demonstreze Europei că între România şi Ungaria nu mai exisă animozităţi, că îşi recunosc reciproc frontierele şi că au relaţii politico-diplomatice normale. După negocieri „grăbite” între guvernul PSD condus de Nicolae Văcăroiu şi guvernul socialist ungar condus de Gyula Horn (fost ministru de externe în ultimul guvern comunist condus de Miklos Nemeth), s-a semnat la Timişoara, la 16 septembrie 1996, Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate între România şi Republica Ungară³.

Tratatul româno-ungar din 1996 s-a încheiat în condiţii de pace, destindere şi cooperare. Cu toate acestea, el prezintă câteva carenţe prin modul de abordare a evoluţiilor în relaţia dintre cele două state. Astfel, în tratat problema frontierelor este superficial tratată, menţionându-se doar faptul că se va respecta „inviolabilitatea frontierelor”, dar fără a se menţiona care sunt acestea sau prin ce act au fost stabilite. În document se evită a se face trimitere la tratatul de bază, cel mai important în această chestiune – Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920¹. În schimb, documentul tratează cu supra de măsură regimul minorităţilor naţionale, e adevărat că sunt numai două articole, dar unul se întinde pe două pagini şi are numeroase anexe. În Lista docu-mentelor anexă se face menţiunea că Recomandarea 1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei „nu se referă la drepturi colective”. Chiar dacă se face această subliniere, eroarea constă în faptul că Recomandării 1201, care este un document politic, i se dă forţă juridică prin simpla includere a acesteia într-un document juridic². Practic, în materie de minorităţi se acordă un regim de favoare comunităţii maghiare din România, care nu este comparabil cu cel primit de comunitatea română din Ungaria. Probabil negociatorii, români şi unguri deopotrivă, au avut în vedere că în România trăiesc 1.434.377 etnici maghiari, iar în Ungaria mai există 7.995 de etnici români (date din 2002, la 6 ani după semnare), fără să ţină cont de faptul că şi în 1996, ca şi azi, în 2018, toate minorităţile din Europa trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi, indiferent de numărul lor. Aceasta în timp ce maghiarii din România sunt prezenţi în număr mare în Parlamentul de la Bucureşti, participă sau sunt asociaţi la guvernare, iar în Ungaria, nu numai românii, dar nici una din cele 13 „minorităţi naţionale şi etnice” nu sunt reprezentate în Parlamentul de la Budapesta³. Din 1918, până azi, 2018, de timp de 100 de ani, în Ungaria nu se manifestă voinţa politică de a mai accepta minorităţile în Parlamentul de la Budapesta. Explicaţia constă în faptul că micul grup al minorităţilor – români, slovaci, sârbo-croaţi etc., care au fost prezenţi în octombrie-noiembrie 1918 în Parlamentul de la Budapesta sunt şi azi consideraţi vinovaţi de destrămarea a ceea ce a fost „regatul autonom ungar” din defunctul Imperiu Austro-Ungar.

În consecinţă, Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate între România şi Republica Ungară a fost şi este un acord formal, care a permis Ungariei şi României să acceadă în structurile euro-atlantice. Ungaria a intrat în NATO la 12 martie 1999, iar la 1 mai 2004 a devenit membru al Uniunii Europene⁴. România devine membru cu drepturi depline al NATO la 29 martie 2004, iar de la 1 ianuarie 2007 este membru al Uniunii Europene⁵.

Acum, la început de secol XXI, România şi Ungaria sunt din nou în acelaşi sistem de alianţă. Sensibilităţile legate de Transilvania şi de minorităţi mai persistă încă în relaţia bilaterală, dar nu atât de acute ca în secolul XX. Atâta timp cât nici un alt stat nu-şi mai arogă rolul de arbitru în relaţiile dintre România şi Ungaria, liniştea în Carpaţi şi în Bazinul Dunării este asigurată.