Conf. univ. dr. Ecaterina HLIHOR
Prof. univ. dr. Constantin HLIHOR
INTRODUCERE
Pacea de la Paris care a pus capăt primei conflagraţii mondiale a fost un adevărat turning point al istoriei europene şi universale, deopotrivă. Tratatele încheiate au şi astăzi un puternic impact asupra statelor şi naţiunilor europene. După dispariţia comunismului şi după colapsul Imperiului sovietic, liniile de continuitate geopolitică s-au păstrat, deşi jucătorii strategici s-au schimbat în decursul celor o sută de ani care s-au scurs de la semnarea documentelor care puneau capăt primei conflagraţii mondiale. Din această perspectivă, cercetarea şi analiza spaţiului central şi sud-est european au constituit o preocupare atât pentru istorici, cât şi pentru specialiştii de la graniţa acestei discipline, pentru a oferi publicului larg o bună şi corectă înţelegere a evoluţiilor politico-militare, religioase, identitare şi de altă natură, dar şi pentru a furniza expertiză oamenilor politici şi diplomaţilor. Mai puţine sunt analizele pe durata lungă a istoriei1 sau analizele comparative privind cauzele şi evoluţiile istorice şi geopolitice generate de evenimentele de ruptură/turning point în istoria universală, cum au fost anii care au marcat cele două capete ale secolului al XX-lea. Pe de o parte sfârşitul primei conflagraţii şi Conferinţa de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, iar pe de alta încheierea Războiului Rece şi colapsul regimurilor comuniste din anii 1989-19912. Procesele geopolitice şi geostrategice de transformare din aceste perioade sunt relevante pentru istoria europeană (şi chiar globală) în ansamblu, pentru că eveni-mentele petrecute în spaţiul Europei Centrale şi de Sud-Est au efectul unui turning point3 cu impact special asupra popoarelor din această regiune: ambele evenimente au semnalat o schimbare rapidă în ideologie, mentalitate, politică şi în arhitectura de securitate şi a graniţelor continentului european, în general, şi a regiunii central şi de sud-est, în special. Prin hotărîrile luate la Paris în anii conferinţei de pace ce a urmat primei conflagraţii şi prin implozia URSS în 1991 s-au produs momente de schimbare profundă în Europa Centrală şi de Est4. In prima parte a secolului al XX-lea imperiile habsburgic, ţarist şi otoman, care au dominat regiunea de-a lungul secolului al XIX-lea, s-au dizolvat şi au apărut noi state-naţiuni5. La finalul veacului al XX-lea dispare şi ultimul imperiu de factură clasică din istoria contempo-rană – URSS1, iar statele din sfera sa de interes şi-au redefinit identitatea şi graniţele politice. Evoluţiile din ultimele decenii ale istoriei acestor imperii continentale din secolul al XX-lea au pus bazele multora dintre schimbările care au marcat popoarele central şi sud-est europene, iar războiul, în primul caz, şi revoluţiile, în cel de-al doilea, au jucat rol de „catalizator” pentru evenimentele care au urmat.
Din această perspectivă, analiza geopolitică a spaţiului central şi sud-est european are într-adevăr raţiunea de a fi. Această nevoie nu izvorăşte din interesele actuale ale noilor actori jucători strategici prezenţi în zonă, doritori să „redeseneze trecutul” pentru a-şi justifica prezenţa şi interesele geostrategice din regiune, ci, mai ales, din nevoia istoricilor şi a analiştilor de a releva adevărul istoric asupra eveni-mentelor care au marcat societăţile în acest răstimp, un adevăr care dă sens conştiinţei naţionale în cazul oamenilor obişnuiţi şi care nu alimentează cultivarea extremismului naţional, aşa cum s-a întimplat în ultimile decenii în Balcani.2
În acest studiu vom prelua ideea de secol scurt a istoricului Eric Hobsbawm, modificând „bornele” definite de acesta, şi anume anul 1914, când începe Primul Război Mondial, cu anii când această conflagraţie se încheie la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) şi 1991 ca punct final – Occidentul învinge Estul comunist şi se incheie Războiul Rece. Ambele borne/turning point ale secolului al XX-lea marchează vârful unor astfel de perioade de schimbare accelerată. Acestea nu trebuie percepute ca evenimente extrem de concentrate ale evoluţiei istorice europene şi universale, ci mai degrabă trebuie văzute ca fiind procese puse în mişcare cu mult înainte de factori obiectivi şi subiectivi şi care nu acţionează sincronic în timp şi spaţiu, decalajele fiind uneori chiar semnificative3.
TRATELE DE LA PARIS (1919-1920) ŞI SFÂRŞITUL RĂZBOIULUI RECE (1989-1991): PROCESE ISTORICE CU REPREZENTĂRI ŞI PERCEPŢII DIFERITE, DAR CU EVOLUŢII ŞI CONSECINŢE ASEMĂNĂTOARE
La cele două „capete” ale secolului scurt continentul european şi spaţiile extraeuropene au fost un câmp de bătălie geopolitică, având în vedere interesele diferite ale marilor puteri învingătoare din prima conflagraţie mondială şi ale celor două superputeri care s-au confruntat aproape jumătate de secol în ceea ce contemporanii au numit Războiul Rece. În răstimpul definit de Eric Hobsbwaum ca fiind un secol scurt această regiune, în funcţie de interesele geopolitice şi geostrategice ale marilor puteri, a fost percepută şi definită în nenumărate moduri. A fost văzută ca falie care a separat Estul de Vest1, ca o zonă în care s-au intersectat, dar s-au şi ciocnit civilizaţiiile creştin-catolică, musulmană şi cea creştin-ortodoxă2. A fost percepută ca o falie culturală şi cu manifestări profunde ale unor ideologii revolute.3 Este definită de analişti şi istorici ca fiind o regiune geopolitică în care s-au manifestat aproape toate aspecte specifice unei falii de periferie4.
Reprezentarea spaţiului Central şi Sud-Est european în analiza efectuată la „capetele” secolului al XX-lea pune în evidenţă atât faliile cu o pronunţată disconti-nuitate, dar şi aspecte de continuitate în evoluţia popoarelor din această zonă. Percepţia actuală a regiunii, în analiza lui George Friedman, seamănă izbitor de mult cu imaginea conturată la începutul secolului al XX-lea de profesorul şi geopoliticianul Halford J. Mackinder, fondatorul geopoliticii moderne şi primul director al celebrei London School of Economics. Profesorul londonez includea acest spaţiu într-o regiune marcată de falia geostrategică în care se confruntau marile puteri ale Euroasiei cu cele ale Occidentului: „un istm de 800 de mile între Marea Baltică şi Marea Neagră. Dincolo de acesta, în peninsula europeană, unde întâlnim câmpiile Germaniei la nord, şi teritoriile de stepă la sud, până la marele bastion transilvănean al Carpaţilor, extins până la Dunăre, prin câmpiile roditoare ale României, până la Porţile de Fier”.5 George Friedman, „vede” centrul şi sud-estul european ca fiind alcătuit din „două tronsoane de ţări – din statele baltice până în Ucraina şi din Polonia până în Bulgaria – care alcătuiesc regiunea de graniţă dintre Peninsula europeană fracţionată şi Rusia unificată”.6 În aceste două reprezentări confruntarea de interese are acelaşi obiect, hegemonia zonei, dar, spre finalul secolului trecut, alţii sunt jucătorii strategici şi altele sunt consecinţele.
Trecutul nu se repetă în evoluţia societăţilor, pentru că tratatele şi cărţile de istorie sunt pline de lecţii care nu au fost învăţate. Neînţelegerea jocurilor de putere şi de interese care se „repetă”, mereu cu alţi actori hegemon, conduc la repetarea aceloraşi greşeli în acţiunea liderilor, mai ales cînd deciziile vizează mari colectivităţi, cum sunt statele şi naţiunile. Ceea ce s-a petrecut în această regiune geopolitică pare să confirme aserţiunea istoricului Eric Hobsbawm care afirma că „cea mai sigură generalizare empirică despre istorie este că nimeni nu acordă o atenţie sporită lecţiilor sale evidente”7. În cei o sută de ani care au trecut peste această regiune de la Conferinţa de Pace de la Paris din anii 1919-1920 imaginea cartografică a acestei regiuni pare a se închide intr-un „cerc” al coincideţelor:
Sursa: Shaping the modern world, online http://www.bbc.co.uk/guides/zp3ncdm; şi https://ro.wikipedia.org/wiki/Europa_Central%C4%83
După marea conflagraţie, la Conferinţa de pace liderii politici din societăţile central şi sud-est europene îşi doreau realizarea de state naţionale pentru a se racorda la modernitatea occidentală. După încheierea războiului rece şi dispariţia URSS problema naţională a revenit o chestiune a zilei pentru alţi lideri din aceleaşi societăţi. Astăzi frontierele politice nu coincid cu graniţele etnice aşa cum nu au coincis nici după ce arhitectura graniţelor a fost definitivată la masa negocierilor de la Paris în anii 1919-1920. Atunci, din raţiuni geopolitice1 şi sub imperiul unor identităţi aflate în stadiu incipient cum era cea a sud-slavilor2 sau a cehoslovacilor3, au apărut actori precum Iugoslavia şi Cehoslovacia care au fiinţat cu permanenta teamă a dezintegrării. Profesorul Mark Mazower de la Universitatea Columbia din New York consideră că apariţia acestor doi actori pe scena politică a continentului european organizat în state naţiuni „…însemna continuarea unor forme alternative de statalitate”4. La rîndul său George Friedman referindu-se la Iugoslavia constata că acest stat „îmbina naţiuni divizate de etnicitate, religie şi de o istorie de ostilitate la fel cum era în cea mai mare parte în restul Europei. Pentru a rezolva problema aceste naţiuni au fost adunate laolaltă de către învingători într-o federaţie unică, pe baza teoriei, că pînă la urmă conflictul putea fi depăşit”5. O formă alternativă de organizare politico-statală dar total opusă ideologic statului naţiune a fost statul bolşesvic care prin metamorfoze succesive a reuşit să continue imperiul ţarilor. A fost substituit panslavismul ca factor ideologic cu marxismul. Astfel statele naţionale din această regiune geopolitică au devenit naţional comuniste. Această organizare statală construită din raţiuni geopolitice a dispărut, la sfărşitul războiului rece, odată ce din regiune au dispărut Centrul de putere ce le ţineau sub presiune: „Uniunea Sovietică se prăbuşise, americanilor nu le prea păsa, germanii erau preocupaţi să integreze estul cu vestul, iar turcii erau încă in introspecţie”1. Din 1991 în Balcanii măcinaţi de conflicte interetnice fiinţează un stat ce aminteşte de fosta Iugoslavie- Bosnia Herţegovina. Cercetări recente arată că principalele grupuri etnice ce alcătuiesc aeastă creaţie statală total artificială îşi menţin identitatea naţională etnică radicală şi exclusivă, „ceea ce a afectează în mod semnificativ funcţionarea statului, stabilitatea, securitatea şi prosperitatea ţării”2. O asemenea organizare politică va fiinţa atît timp cit jucătorii geopolitici interesaţi de zonă se vor înţelege pentru a se păstra acest echilibru fragil.3 Ruperea lui ar putea influenţa regiuni din fosta Uniune Sovietică unde există asemenea construcţii statale articiale cum este Republica Transnistreană. Toate ţările din falia strategică ce se întinde de la Marea Baltică la Mediterana se tem de o potenţială creştere a tensiunilor interetnice deoarece unii actori intereaţi ar putea exploata creşterea sentimentului naţionalist.4 Vladimir Putin a exploatat din păcate pentru securitatea acestei regiuni cu succes un asemenea scenariu atît în acţiunea de anexare a peninsulei Crimeea cît şi în crearea de insecuritate in regiunea de sud-est a Ucrainei unde au apărut state fantoşă.
Ca şi la începutul secolului şi astăzi imaginarul geopolitic din mentalul colectiv ale societăţilor spaţiului central şi sud est european nu corespunde cu cele ce sunt construite/percepute de marea majoritate a opiniei publice. Soluţiile propuse de marile puteri în cei o sută de ani de re-aşezare a frontierelor atît la Conferinţa de Pace care a urmat celei de-au conflagraţii mondiale5 cît şi la Conferinţa de la Helsinki6 nu au avut darul să modifice aceste hărţi imaginate de ideea unui Stat Mare (Albania Mare, Bulgaria Mare, Ungaria Mare etc.) Interesele unor centre de putere şi raţiuni geostra-tegice au făcut ca regiunea să aibă o arhitectură a graniţelor cu o geometrie variabilă dar şi cu o imagine care acoperă toată gama de culori de la cele cu lumini calde şi pozitive la unele negative, puternic marcate de stereotipii şi psihofixaţii de ordin istoric.
În timpul războiului rece acest spaţiu geopolitic a fost redefinit în logica ordinii internaţionale de tip bipolar construită la inceput informal de liderii puterilor invingătoare şi apoi consacrată la Conferinţa de Pace de la Paris din anii 1946-1947. W. Churchill s-a înţeles cu I.V. Stalin, în octombrie 1944, asupra sferelor de influenţă din centrul şi sud-estul continentului european1. O parte aparţinea lumii libere iar o alta imperiului sovietic. Estul comunist era separat o „Cortină de fier” de Vestul democratic. La Paris şi la Helsinki deciziile luate în raport de jocurile de interes şi poziţia în ecuaţia de putere au primit consacrare şi legitimitate juridică. Dacă războiul rece „a îngheţat” arhitectura graniţelor şi ideea de revizuire a graniţelor paradoxal dispariţia Cortinei de fier şi eliberarea popoarelor din acest spaţiu de regimurile de dictatură comunistă nu au adus mai multă stabilitate în regiune din contră ci o bătălie pentru re-definirea lor.2 Regiunea geopolitică a spaţiului Central şi Sud-Est european şi-a reimaginat frontierele.
În anii imediat următori încheierii războiului rece cînd dispare din discusul geopolitic conceptele de Est şi Vest analiştii politici, geopoliticienii dar şi unii istorici re-aduc în memoria prezentului Mitteleuropa. Un construct geopolitic cu vocaţie imperială ce a trezit deopotrivă interes şi admiraţie dar şi teamă şi respingere.3 Referindu-se la acest aspect, în urmă cu mai bine de două decenii, Adriana Babeţi încerca să găsească o definire a acestui construct geopolitic prin înşiruirea unui set de întrebări care au răspunsuri perfect opozabile. Analistul se întreba: Mitteleuropa este „o realitate a Imperiului habsburgic idealizată azi ca simbolizînd armonia dintre popoare diferite, deci un paradis transnaţional, dar şi închisoare a popoarelor, un potenţial utopic de multiculturalitate şi multilingvism, un tărîm al gînditorilor şi poeţilor, un paradis al ereticilor, un spaţiu tragic, o comunitate de supliciu şi memorie, un teritoriu sacru. Sau: un fenomen cultural şi istoric, o realitate culturală, o versiune concentrată a Europei înseşi în întreaga sa varietate culturală (o varietate maximă în interiorul unui spaţiu minim)”4.
În ultimii ani imaginea Balcanilor este fracturată geopolitic prin apariţia con-ceptului de Balcanii de Vest. Est o linie care delimitează statele din fosta Iugoslavie în funcţie de momentul aderării sau cererii de aderare la UE. Unii oameni politici nu acceptă acest concept pe care il definesc ca fiind staniu. Referinu-se la acest aspect ministrul de Externe a Austriei, Karin Kneissl afirma intr-un interviu acordat jurnalistei Adelheid Feilcke de la Deutsche Welle că evită să folosească „noţiunea «Balcanii de Vest», acesta este un concept artificial ciudat; pentru mine, oraşe ca Sarajevo şi Belgrad sunt oraşe europene”5.
Interesele geopolitice şi geostrategice ale centrelor de putere prezente în această falie geopolitică vor acelea care vor (re)defi harta regiunii şi nu interesele statelor care „populează” zona. Referindu-se la acest aspect Bronisław Geremek, în cadrul unei conferinţe organizate de Fundaţia „Stefan Batory” din Varşovia, în anul 2005 afirma: „Europa Centrală are puţine interese politice comune. Ceea ce are Europa Centrală este o istorie comună. Se poate spune că istoria este singurul ciment al acestei regiuni. Europa Centrală este în primul rând Europa, o Europă care nu este deloc centrală, ci mai degrabă periferică. Efectul politic al acestei situaţii este că avem această teamă de a fi marginalizaţi. Aceasta este o teamă pe care am avut-o de o mie de ani. Contează acum şi va avea importanţă în viitor. De aceea, din ambele motive, Europa Centrală caută structuri puternice de cooperare şi solidaritate, de garanţii colective. Se gândeşte să nu cadă pradă izolării şi să nu aibă sentimentul de a fi abandonat.”1
Tradiţiile diplomatice caracteristice geopoliticii secolului XX, bazate pe diplomaţia secretă în care marile puteri se foloseau de conflictele latente existente între statele aflate în această falie geostrategică nu mai pot fi astăzi un element care să fie sprijin pentru expertiză în politica externă a acestor state. Este necesar a se aplica în acest spaţiu o diplomaţie internaţională enunţată la conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) care avea la baza sa consimţământul statelor şi cooperarea reciproc avantajoasă. Cum aceast tip de diplomatie nu s-a aplicat în această falie geostrategică decît sporadic în timp şi aleatoriu în diferite regiuni funcţie de intreselele marilor puteri nu sunt mari speranţe pentru viitor deşi discursul public este plin de asemenea aprecieri ca şi in trecutul istoric nu prea indepărtat.
CONCLUZII
Dacă aruncăm o privire harta geopolitică a lumii postrăzboi rece se poate constata că parte din Eurasia este asemănătoare cu cea din ajunul celui de-al doilea război mondial iar Balcanii arată ca în ajunul primului război mondial. Frontierele politice nu coincid cu graniţele etnice – dar acest lucru nu ar fi posibil, având în vedere geografia etnică a regiunii. Mai multe naţiuni îşi construiesc încă instituţiile, în timp ce Kosovo nu este recunoscut de toate ţările din regiune. Unele state sunt membre ale UE, şi ale NATO iar altele sunt în discuţii de aderare cu una sau cealaltă organizaţie. Toate ţările din Balcanii de Vest se tem de o potenţială creştere a a riscurilor de securitate şi toate se confruntă cu probleme socio-economice. Cu o sută de ani în urmă, armele au tăcut în Europa, punând capăt unei conflagraţii de scară şi sălbăticie fără precedent. Lumea a crezut că afirmaţia liderului american W. Wilson „războiul pentru a pune capăt tuturor războaielor”2 va deveni o realitate pentru muţi ani. Dar la aproape o generaţie mai târziu, lumea a fost înghiţită de un război şi mai devastator şi distrugător prin armele şi tehnologia pusă în slujba zeului Marte şi nu a zeiţei Irina. Deciziile luate la Paris în anii 1919-1920 au rezistat cu unele „retuşuri” dureroase pentru unele popoare printre care şi pentru români, şi în epoca războiului rece dar nu şi a încheierii acestui conflict. Versailles, Trianon, Sevres şi acordurile succesorale au avut ca scop temperarea naţionalismului etnic prin formarea naţiuni viabile care includea şi minorităţi etnice mari, dar şi unele ţări multietnice create după 1918, cum au fost Cehoslovacia, Iugoslavia, care nu au rezistat timpurilor si s-au destrămat. Uniunea Sovietică, actor apărut tot în această perioadă pe scena politică s-a prabusit după încheierea războiului rece.3
Unele dintre cele mai dificile probleme ale lumii moderne au rădăcini în deciziile luate imediat după încheierea Marelui Război. Printre acestea se numără cele patru războaie balcanice care au avut loc între anii 1991 şi 19991. Marta Turkot, deşi, nu admite că prin semnarea Tratatului de la Versailles s-a deschis drumul ascensiunii la putere a lui Adolf Hitler, definind-o ca o „speculaţie”2, consideră că tratatul cu Ungaria de la Trianon a „eşuat în a aduce o sustenabilă şi paşnică ordine internaţională. Ungurii consideră tratatul de pace că fiin o umilinţă şi o traumă”3. La rîndul său profesorul Barry Eichengreen de la Universitatea California afirma într-un studiu recent că „pe 29 iunie 1919, cu un secol în urmă, Tratatul de la Versailles a fost semnat, încheind oficial primul război mondial. Acest centenar nu este un motiv de sărbătoare, având în vedere modul în care tratatul nu a reuşit să-şi atingă obiectivele. Nu a parafat o pace durabilă. Nu a inaugurat o epocă de prosperitate în Europa sau în întreaga lume. Nu a creat un cadru instituţional eficient pentru guvernarea relaţiilor economice şi politice internaţionale.”4 Sunt doar citeva din multiplele aprecieri ale evoluţiilor geopolitice din acest secol scurt care pot conduce la reacţii şi decizii riscante pentru unii lideri din această parte a lumii.
Adevarata lecţie a istoriei popoarelor din centrul şi sud estul continentului european pe care nu ar trebui să fie omisă este că oricînd o criză „mică” apărută în acest spaţiu în care se intersectează şi astăzi ca şi după Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) interesele marilor puteri poate conduce la un conflict generalizat. Opinia publică de astăzi nu ar mai trebui să „înghită” lecţiile de istorie date în trecut în societăţile cu vocaţie imperialistă că jertfa militarilor pe cîmpurile de luptă a fost una necesară şi nobilă. Războiul dus în dauna altor popoare şi naţiuni indiferent de cum este vîndut de media şi propaganda deghizată în cele mai seducătoare forme de consum public, cum ar fi public diplomacy şi alte forme de intoxicare ale războiului hibrid, este cea mai mare eroare a istoriei moderne şi contemporane. Această scurtă analiză arată că profesorul Joseph S. Nye are perfectă dreptate cînd afirmă că analogiile istorice, deşi uneori sunt utile în scopuri de precauţie, devin periculoase atunci când transmit un sentiment al inevitabilităţii istorice”5. La fel de periculoase sunt şi manipularea semnificaţiei unor evenimente istorice în scop politicianist de către unii lideri şi chiar guverne. Într-un interviu recent reputatul istoric francez Catherine Horel referindu-se la acest aspect afirma: „Anul viitor se împlinesc 100 de ani de la Tratatul de la Trianon şi ne temem de ceea ce Orban ar mai putea să inventeze cu această ocazie. Eu mă tem pentru ce este cel mai rău în ceea ce priveşte această comemorare, în calitate de istoric vorbesc. Pentru că va fi din nou o deturnare completă a adevărului istoric, acest lucru este sigur. Problematic este ceea ce se face în Transilvania sau în Voievodina. În Slovacia nu funcţionează atât de bine. Vedem că o parte dintre ungurii minoritari (din aceste zone, n.n.) cred în acest lucru, are un oarecare succes.1
Este greu de presupus că astăzi s-ar mai putea repeta în Transilvania evenimentele din vara şi toamna anului 1940 după ce Ungaria între 1991 şi 1996 a semnat tratate bilaterale cu vecinii săi, care au inclus dispoziţii substanţiale privind drepturile minorităţilor naţionale, renunţând explicit la orice pretenţii teritoriale2 dar o atenţionare asupra consecinţelor produse de deturnarea adevărulrilor istorice din varii interese geopolitice şi geostrategice este utilă. Războiele secolului scurt nu au fost inevitabile. Au fost generate de interese profund antagonice ale marilor puteri în diferite spaţii unul dintre acestea este şi falia strategică din centrul şi sud estul Europei dar şi de erori de percepţie ale liderilor care pot influenţa prin decizia lor pacea şi securitatea regională şi globală.
Coments