¹

Ion CONEA, 1944

… Poziţia geopolitică a unui Stat – şi deci a României – nu este una în raport cu liniile şi formele fizice ale feţii pământului (aceea, am spus, este poziţia geografică!). O poziţie geopolitică nu se defineşte prin sau în funcţie de Dunăre, de Tisa, de Nistru – ci prin sau în raport cu formele şi conţinuturile politice care îmbracă faţa pământului, în general, şi în faţa pământului jur-împrejur de tine, în special. Statul român, în această lumină şi în acest sens considerat, nu poate fi definit – prin poziţia lui – drept unul de margine, ci unul prin excelenţă în centru. Iar caracteristica primă a poziţiei şi poziţiilor geopolitice este continua lor călătorie, ca să spunem astfel, sau – mai bine zis, poate, – continua lor schimbare, caducitate, evoluţie. Poziţia geografică rămâne mereu aceeaşi, poziţia geopolitică e tot mereu alta. Faţa politică a pământului este ca o uriaşă tablă de şah, pe care jucătorii mută mereu piesele, dând acestora, mereu, tot alte poziţii şi funcţii. Aşa cum istoria a jucat mai întâi în Mediterana, pentru a trece după aceea în Atlantic şi pentru a începe azi să lunece spre Pacific (cum au văzut şi spus, între alţii, de mult, Teodor Roosevelt şi Alexandru Herzen) -, aşa cum istoria şi, cu ea, politica îşi schimbă focarele sau vetrele de maximă viaţă, aşa cum poziţia geopolitică a Statelor se mută. Mutările cele mari sunt cauzate de un complex de împrejurări sau de factori care şi aceştia tot altfel se împletesc mereu, între ei numărându-se şi apariţia a noi centre de materii prime, mai înainte necunoscute sau ne exploatate, aşadar: punerea în valoare a noi spaţii. Călătoria poziţiilor geopolitice nu este, însă, o călătorie mereu într-o aceeaşi direcţie şi fără întoarceri, ci poate fi şi una de dute-vino pe anumite direcţii şi între anumite limite. Iar reducerea continuă a spaţiului – a distanţelor, mai exact spus – prin cuceririle tehnicii moderne, face ca planeta să-şi „restrângă” continuu dimensiunile, deşi rămânând în realitate aceeaşi. Dar, astfel fiind, înseamnă că viaţa politică pe faţa planetei câştigă mereu în intensitate, în adâncime. Şi înseamnă, iarăşi, că politica externă a unui Stat, a Statelor, pretinde – de la cei care ţin de frânele ei – o largă vedere şi o profundă cunoaştere a fenomenului geopolitic în întreţinerea şi înlănţuirea lui general-planetară. Continua şi complicata „devenire” a complexului politic mondial – în care cel regional e angrenat ca piesă unică într-o complicată maşinărie – impun ochiului şi cugetului politic care poartă oriunde răspunderea, o atenţie, o înţelegere şi o activitate extenuante. Politica externă a devenit o geografie aplicată prin excelenţă – şi această geografie se cheamă geopolitică. S-a dus pentru totdeauna vremea când viaţa diplomaţilor şi a miniştrilor de externe erau cel mai ideal dolce farniente pe care cineva şi-l putea dori. Conducătorii destinelor politice naţionale vor fi în chip necesar, şi de azi înainte, oameni de mare ştiinţă şi de mare artă politică. Lumea de mâine va pune probleme economice, politice, sociale, de amploare şi de o semnificaţie necunoscute până acum.

Planeta este astăzi o singură unitate economică. Şi chiar politic, deşi faţa ei este diversă, putem spune – ţinând seama că nimeni nu mai poate trăi izolat, fără interes la ce se petrece în juru-i şi mai departe – chiar politic, zic, trebuie să recunoaştem că planeta este una: nu în sensul de unitate politică, ci în acela că toată faţa ei a devenit politică şi că unităţile politice care o îmbracă nu mai pot face nici o clipă abstracţie de ceea ce se petrece peste hotarele proprii. Azi – nu numai domnul Eden are dreptul, şi datoria, să spună: „Nimic din câte se întâmplă astăzi pe faţa planetei nu poate să ne lase indiferenţi”, ci, dimpotrivă (şi deopotrivă) toţi miniştrii de externe câţi sunt, şi în primul rând, toţi conducătorii de State. Genialul Atatürk o simţise şi a spus-o de mult: „Omul politic – spunea el – trebuie să se gândească la liniştea şi la fericirea şi a celorlalte naţiuni, în măsura în care se va gândi la acelea ale propriei lui naţiuni; el trebuie să se străduieşte pentru bunăstarea tuturor naţiunilor lumii cu ardoarea cu care se străduieşte pentru a propriei sale patrii. Toţi cei inteligenţi vor admite că eforturile făcute în acest sens nu vor fi zadarnice. Pentru că, a te strădui pentru fericirea tuturor naţiunilor lumii, înseamnă a-ţi asigura, din alt punct de vedere, propria linişte şi propria fericire. Dacă în lume şi între naţiunile lumii nu vor domni pacea, liniştea şi bunele raporturi, atunci fiecare naţiune în parte va fi şi ea lipsită de acestea, orice ar întreprinde pentru ea însăşi” … „Iată pentru ce – continua Atatürk – este nevoie să considerăm întreaga umanitate ca făcând un singur corp, iar naţiunea ca pe un organ al acesteia. Toate organele se resimt de pe urma unei dureri la un deget… Nu trebuie să spunem: ce-mi pasă, dacă în cutare punct al planetei domneşte nesiguranţa? Dimpotrivă, dacă este undeva o tulburare s-o considerăm – fiecare – ca fiind în mijlocul nostru”. Aşa vorbea şi gândea Atatürk. Aşa trebuie – orice ministru de externe, orice diplomat, orice conducător de Stat. Popoarele înţeleg – simt din instinct – această obligaţie în mai mare măsură, adesea, decât cei care le au la un moment dat în mână destinele. Dar nici popoarele, toate. Unele, deşi mici şi neimportante, cu rosturi şi misiuni mari mai mult în propria lor închipuire decât în realitate, se comportă ca şi când numai ele ar exista – cu idealuri şi visuri proprii. Altele – şi să ne fie permis, aici, să credem că poporul românesc poate fără lipsă de modestie să se numere printre ele – au această înţelegere şi au avut-o totdeauna. A fost o vreme, de pildă, când noi puteam adăuga fără nici o grijă şi teamă momentane (dar nici altfel n-am fi făcut-o!) un plus de teritoriu în colţul din nord-vest al ţării, după cum – altădată – în cele de sud-vest, mai ales după exemplul altora. Popoarele, de obicei, nu pretind peste ceea ce ele, dintr-un fel de instinct etnic şi istoric, simt că – le aparţine: ele „ştiu” că, dacă nu azi, sigur într-un viitor indiferent, cât de depărtat, o replică neiertătoare îşi va spune cuvântul. E şi firesc: ele gândesc, din instinct, oarecum, pentru de-a pururi, cum le este şi fiinţa înscrisă. Neamul este veşnicul fluviu, noi – biete picături trecătoare prin acesta.

În prefaţa lucrării despre „Marile Puteri de dinainte şi de după războiul mondial” Rudolf Kjellén scria, între altele: „Marile Puteri sunt toate, înainte de toate, întruchipări ale vieţii şi chiar cele mai măreţe din toate întruchipările de pe pământ ale vieţii… Am întreprins aici o încercare de studiu ştiinţific asupra lor. Fiecare a fost concepută ca unitatea politică a cinci componente; a fost privită, cu alte cuvinte, din punct de vedere: geografic, etnic, economic, social, juridic… Spre a defini structura lui mai mult sau mai puţin armonioasă, natura unui Stat trebuie lămurită pe toate aceste cinci feţe. Politica externă va apărea, în raport cu ele, ca răsărind oarecum organic, atât în bine cât şi în rău, din analiza, din situaţia lor reală. Dar nici componentele subiective ale acestei politici nu trebuie trecute cu vederea: modul cum se vede pe sine – ce idee despre el însuşi are – un popor şi cum vede el lumea din jur, apoi puterea sau vehemenţa lui de afectivitate, ca şi capacitatea oamenilor lui (politici) activi de a despica cu judecata lor raporturile şi împrejurările, de a folosi împrejurările şi momentele favorabile. Cu acestea am ajuns la limita pe care se opreşte ştiinţa şi de la care începe activitatea practică a şefului politic. Fie iscusit, fie stângaci în conducerea politică, arta celui ce o exercită niciodată nu se va putea îndepărta prea mult de împrejurările de fapt, de realităţile în cadrul cărora stau înscrise limitele puterii sau sărăciei de raţiune a Statelor. Ştiinţa nu neagă voinţa liberă a Statelor, dar ea constată şi un cadru ferm pentru această voinţă, în lăuntrul căreia este dată posibilitatea construirii cu oarecare siguranţă a deducţiilor şi consecinţelor privind situaţia lor, a Statelor”.

Dar ne-am îndepărtat. Ne-am îndepărtat… cu aceste consideraţii pe marginea poziţiilor geopolitice în general, pe marginea poziţiei geopolitice a României în special.