Conf. univ. dr. Radu SĂGEATĂ

Abstract. The 100th Anniversary since the unification of Transylvania, Bukowina and Bessarabia with Romania (1918) and the signing of the Treaty of Trianon (1920), which meant international recognition of Romania’s western border, is an opportunity to analyse impartially the historical documents justifying that process. This is the more necessary because the Hungarian side strongly criticised it. The paper is concerned with the establishment of the Romanian and Hungarian nation-state borders. He analysed Hungarian and German historical documents which point out the evolution of the boundary between the Romanian and the Hungarian ethnic blocs previous to the year 1918, the basis for the current political frontier, as well as inter-and-post-war documents contesting in the use of false scientific arguments on the unification of Transylvania with Romania.

Keywords: border, ethnical structure, Transylvania, Romania, Hungary, Trianon Peace Treaty

INTRODUCERE

Frontiera de stat româno-maghiară a fost fixată convenţional de-a lungul frontierei etnice care separă blocul românesc din Ardeal de cel unguresc din Câmpia Tisei¹, fiind stipulată juridic prin „Tratatul de pace între Puterile Aliate şi Asociate cu Ungaria”, semnat la Trianon² la 4 iunie 1920 şi reconfirmată în condiţiile prăbuşirii ordinii geopolitice bipolare prin Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Republica Ungaria, semnat la Timişoara, la 16 septembrie 1996. Are o lungime totală de 448 km (dintre care 415,9 km frontieră terestră şi 32,1 km frontieră fluvială³), ceea ce reprezintă 14,2% din lungimea totală a frontierelor de stat a României.

Pornită imediat după semnarea Tratatului, intensa campanie mediatică cu caracter revizionist menită să argumenteze drepturile Ungariei asupra teritoriilor pierdute în 1920 a cunoscut o puternică recrudescenţă după anul 1990, în condiţiile prăbuşirii sistemului politic comunist şi a accederii la putere în cele două ţări a unor formaţiuni politice cu caracter naţionalist-extremist (Figura 1).

Astfel, istoricul maghiar Iancsó Benedek a fundamentat încă din 1896 o teorie potrivit căreia prezenţa în număr mare a românilor în Transilvania s-ar fi datorat imigrărilor masive ale valahilor din cele două principate extracarpatice (Moldova şi Ţara Româ-nească) în secolele XVII şi mai ales XVIII, care fugeau de regimurile excesiv de fiscalizate din perioada fanariotă. Această teorie a fost reluată după semnarea Tratatului într-o lucrare în limba engleză consacrată Transilvaniei (1921) şi ulterior în lucrările „Istoria mişcărilor iredentiste româneşti” (1922) şi „Istoria Transilvaniei” (1931),

fiind demontată prin argumente ştiinţifice şi cercetări de teren de Ion Conea într-o serie de lucrări consacrate Transilvaniei (1941, 1942-a,b).

Reprezentativă în acest sens este lucrarea contelui Pál Teleki, geograf şi fost prin ministru al Ungariei, „Harta etnografică a Ungariei pe baza densităţii populaţiei”, prezentată la Conferinţa de pace de la Paris (1920). Ulterior, I. Tarnocsi a prezentat la Arbitrajul de la Viena (1940), care a hotărât anexarea de Ungaria a Transilvaniei de Nord „Harta etnică a Transilvaniei şi Ungariei de răsărit”. În acelaşi context, Andrei Korporany (1941) (citat de Golopenţia 1942, pp. 25-33), arăta că trasarea frontierelor nu este o problemă de suprafaţă, ci de populaţie, făcând apel la o creştere rapidă a natalităţii. Pe aceleaşi coordonate s-a înscris şi lucrarea lui Paul Vida „Bazinul Carpaţilor trebuie să fie populat de unguri” din acelaşi an, în care autorul propunea atât creşterea natalităţii, cât şi repatrierea ungurilor de peste hotare, teze ideologice ce au stat la baza represaliilor împotriva populaţiei româneşti din perioada septembrie 1940-octombrie 1944.

Figura 1.
Ilustrată propagandistică din Ungaria care contestă frontierele stabilite la Trianon (2005)

Tot din această perioadă sunt de menţionat şi studiile geografului A. Ronai „Problema naţionalităţilor în Bazinul Carpatic”, „Relaţiile interetnice din România” (ambele în 1939), „Regiunea Transilvaniei şi noua frontieră” (1940), „Critica din punct de vedere geografic a modificărilor teritoriale din Europa Centrală în 1918 şi 1920” (1943) etc. prin care autorul încearcă să argumenteze drepturile Ungariei asupra teritoriilor pierdute la sfârşitul Primului Război Mondial (Deică 1999).

Odată cu sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi instaurarea de regimuri comuniste loiale Kremlinului la Bucureşti şi Budapesta, pretenţiile revizioniste ale Ungariei au fost îngheţate şi mascate printr-o politică de înţelegere şi bună vecinatate între două ţări prietene. Cu toate acestea, reactivarea geopoliticii maghiare începe să se afirme tot mai deschis începând cu anii 1970 în contextul reinterpretării conceptului de „Europa Centrală” prin „spiritualizarea frontierelor”. În această perioadă încep să apară lucrări care încearcă să refundamenteze conceptul de „Bazin Carpatic” pe baza Ungariei Mari¹ şi a regiunilor locuite de maghiari, concept ce va servi ulterior (1993) la conturarea Euroregiunii Carpatice (Deică, Alexandrescu 1996; Deică 1999-2000), sau despre blocul etnic maghiar şi comunitatea maghiară din Transilvania (Kocsis 1994, 1997).

Figura 2. Frontierele Ungariei din 1941-1944 (sus)
şi propunerea de regionalizare a României iniţiată de UDMR (jos)

Se observă cum proruperea din sud-estul Ungariei (1941-1944) coincide cu Macroregiunea V propusă de unii reprezentanţi ai minorităţii maghiare pentru regionalizarea României.

Tensiunile interetnice aveau să reizbucnească în anul 1990 în condiţiile prăbuşirii regimurilor comuniste din cele două ţări şi reactivării mişcărilor naţionaliste, atât la nivel politic, cât şi social. Încă din decembrie 1990 se forma prima organizaţie politico-civică din România, Alianţa Democrată a Maghiarilor din România, care îşi propunea să reprezinte interesele comunităţii maghiare din România. Pentru a contracara activiştii maghiari, în februarie 1990 lua fiinţă organizaţia culturală Vatra Românească, iar o lună mai târziu braţul ei politic, Partidul Unităţii Naţiunii Române¹. În primele luni ale anului 1990 aceste organizaţii au agitat spiritele prin manifestaţii, mai ales în oraşul Târgu Mureş, care au culminat în mod tragic cu ciocniri de stradă în zilele 19-20 martie 1990². Spectrul politic naţionalist din România a fost completat prin înfiinţarea Partidului România Mare în iunie 1991, de orientare creştin-democrată şi a Partidului Civic Maghiar (Magyar Polgári Párt), de centru-dreapta ce îşi propunea, pe lângă drepturi mai mari pentru minorităţi, şi autonomia Ţinutului Secuiesc (în ianuarie 2008). Semnarea tratatului bilateral de bază cu Ungaria³, după lungi negocieri politice şi dezbateri publice tensionate (Andreescu 1998) în condiţiile depunerii candidaturii celor două ţări la aderarea în Uniunea Europeană a marcat un moment de cotitură în relaţiile dintre cele România şi Ungaria, mişcările naţionaliste fiind nevoite să se conformeze prevederilor europene în domeniu (Niculescu 2004). Cu toate acestea, au existat şi numeroase derapaje fie în direcţia propunerii de regionalizări pe principii federaliste după criterii etnico-minoritare, ce depăşesc cadrul constituţional⁴ (Figura 2), sau prin declaraţii şi acţiuni cu caracter destabilizator (folosirea ilegală de simboluri, scandări sau declaraţii cu caracter şovin, rasist cu ocazia unor adunări publice sau manifestări sportive etc.), toate acestea fiind menite să inducă o stare de tensiune între cele două comunităţi etnice, mai ales în regiunile cu populaţie majoritar maghiară (judeţele Harghita şi Covasna şi parţial judeţul Mureş).

SCOPUL STUDIULUI ŞI BAZA DE DATE UTILIZATĂ

Faţă de lucrările apărute în Ungaria, multe dintre acestea traduse în limbi de circulaţie internaţională, bazate pe date şi interpretări ce denaturează fundamental reali-tatea ştiinţifică (Deică 1999), literatura geografică românească este foarte săracă în astfel de abordări care să ilustreze situaţia reală pe baza argumentelor istorice, etnice, geografice. Este favorizată astfel indirect acreditarea, pe bază de false argumente ştiin-ţifice, a unor puncte de vedere ostile intereselor geopolitice şi geostategice ale României.

Prin urmare, ne propunem să readucem în lumină câteva dintre documentele istorice, cartografice şi statistice maghiare, acoperite de vreme, dar şi de ignoranţa mai mult sau mai puţin voită a istoricilor şi autorităţilor politice maghiare ce ilustrează evoluţia structurii etnice a Ungariei şi Transilvaniei de Nord în perioada premergătoare Marii Uniri şi a Tratatului de la Trianon (secolul XVIII, XIX şi începutul secolului XX) şi care demonstrează clar justeţea consecinţelor acestuia asupra graniţei de nord-vest a României.

Studiul a fost realizat pe bază de surse documentare maghiare şi germane din perioada 1750-1918, româneşti, maghiare şi internaţionale din perioada interbelică şi contemporană, precum şi prin prelucrarea statisticilor oficiale.

REZULTATE ŞI DISCUŢII

Frontiera etnică româno-maghiară între 1750 şi sfârşitul Primului Război Mondial

Încă din 1763, Adam Kollar descria Ungaria ca fiind un stat caracterizat printr-un mozaic etnic, recunoscând că, dintre toţi locuitorii săi, tocmai ungurii reprezentau procentul cel mai redus din populaţie (Hunfalvy 1876, p. 415).

Mathias Bel consacra, într-un studiu geografic despre Ungaria apărut în 1779, un loc distinct prezentării ariei de răspândire a elementului românesc pe teritoriul de astăzi al Ungariei (pp. 214, 259, 265, 281, 284, 311, 313). Un an mai târziu, K. Gottlieb Windisch descria structura etnică a judeţelor ungureşti limitrofe actualei graniţe cu România ca fiind alcătuită din unguri şi români, românii deţinând ponderi mai importante în Banatul Timişan (unde erau majoritari), dar şi în judeţele Ugocea, Szabolcs, Békés şi Csanád (pp. 137, 143, 148, 188, 199, 213, 221).

Lexiconul geografic al Ungariei alcătuit de J-M. Korabinszky în 1786 menţiona cu structură etnică compact românească următoarele sate de pe teritoriul de astăzi al Ungariei: Bir, Cschege, Nagy Kalló, Nyir Adony (în comitatul Szabolcs), Bedeu (Bedö), Merö-Peterd, Poceiu, Samson, Sáránd şi Wekerd (în vechiul comitat Bihor), Süged (în comitatul Borsod) (pp. 41, 57, 70, 90, 108, 274, 535, 643, 652, 715, 823).

Reprezentative pentru evidenţierea compoziţiei etnice a Ungariei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea sunt şi lucrările lui A. Valya (1796) şi M. Schwartner (1798). Prima este importantă deoarece sunt enumerarete satele în care românii se aflau în majoritate absolută: Bedö, Darvas, Körös-Szakál, Méhkerék, Merö-Peterd, Sáránd, Sarkad-Keresztur, Wekerd, Zsáka (toate în partea rămasă Ungariei din vechiul comitat Bihor), Batonya (comitatul Csanád), Porcsalma (comitatul Satu Mare / Szatmár) şi Nyir Adony (comitatul Szabolcs). La rândul său, statisticianul M. Schwartner analiza diferitele faze de evoluţie a statului ungar, afirmând că „Ungaria este ţara cu populaţia (naţionalităţile) cele mai amestecate de pe Glob şi că ungurii nu alcătuiesc un grup de populaţie ci sunt amestecaţi cu Iasigii şi cumanii şi populează numai centrul Câmpiei Tisei, pe când spre periferia depresiunii, spre dealuri şi munţi, se întâlnesc populaţii de altă limbă, care formează ţinuturi etnice compacte”.

Conform datelor lui J-V. Csaplovics (1821, 1829), românii alcătuiau majoritatea absolută a populaţiei în judeţele Arad, Torontal, Caraş şi Timiş, iar majoritate relativă în Satu Mare, Maramureş, Ugocea, Szabolcs, Csanád şi Békés, în vreme ce maghiarii formau un bloc etnic compact doar în câteva judeţe din centrul Câmpiei Tisei, în restul ţării fiind răsfiraţi printre celelalte naţionalităţi. Maramureşul constituia o zonă de frontieră între populaţia ruteană din Carpaţii Păduroşi şi românii din Ardeal şi Ungaria. La rândul său, P. Magda arăta într-un studiu geografic şi statistic din 1834 că populaţia Ungariei era alcătuită din mai multe naţionalităţi, cea mai mare parte a ungurilor fiind stabiliţi la câmpie în 40 de comitate, însă în puţine dintre acestea deţineau majoritate absolută. În 23 de comitate populaţia maghiară era predominantă, în celelalte 17 aflându-se în minoritate. Românii alcătuiau o majoritate absolută sau relativă în judeţele din vestul României, răsfirându-se în Ungaria, în comitatele din preajma frontierei. La acea dată erau menţionate pe teritoriul de astăzi al Ungariei 5 sate româneşti în comitatul Szabolcs, 3 în comitatul Békés şi 4 în comitatul Csanàd.

Pentru evidenţierea situaţiei etnice de la mijlocul secolului al XIX-lea se impun lucrările elaborate de Al. Fényes (1842), W. Stricker (1847), V. Prasch (1853), Gy. Kautz (1855), L. Heufler (1854-56) şi K-F. Czörning (1857).

Statisticianul E. Fényes în numeroasele sale studii şi publicaţii referitoare la structura etnică a Ungariei, constata că „această ţară este o mică Europă, deoarece aici trăiesc 18 popoare diferite, care se deosebesc între ele atât prin limbă, cât şi ca obiceiuri şi port şi deşi locuiesc împreună de veacuri, cu foarte mici excepţii nu şi-au împrumutat nici limba, nici obiceiurile, ci le păstrează fiecare, cu dârzenie, pe ale sale”.

Tabelul 1. Evoluţia structurii etnice a populaţiei Ungariei (1869-1910)

Sursa: Seişanu, 2000, p. 120

Autorul recunoştea că ungurii locuiau în centrul ţării, pe când munţii şi dealurile de la periferie erau populate de alte naţionalităţi. Astfel, potrivit opiniei sale, fundamentată pe baza datelor statistice, cea mai mare pondere a populaţiei maghiare se afla în comitatul Csongrád, urmat de comitatele Heves, Györ, Borsod şi Szabolcs, de ţinutul Iasigilor şi Cumanilor, precum şi în oraşele din Hajdu, în vreme ce în Vas şi Sopron ungurii formau aproape jumătate din totalul populaţiei. În acelaşi timp, referindu-se la minoritatea românească din Ungaria, autorul făcea următoarele constatări: „în Ungaria, după maghiari şi slovaci, românii sunt cei mai numeroşi, fiindcă în 1.423 localităţi s-au găsit 1.211.544 suflete, dintre care 907.693 greco-orientali, 301.813 greco-catolici iar 2.035 romano-catolici. Împreună cu cei din Transilvania, numărul românilor se ridică la 2.203.542 persoane. Curat românesc nu este nici un judeţ, însă românii formează majoritatea în judeţele Caraş, Timiş, Zărand, Solnocul de Mijloc, Crasna, în ţinutul Chioarului şi în regiunile grănicereşti ale Banatului; alcătuiesc aproape 1/3 din populaţia judeţelor Bihor, Satu Mare şi Maramureş, 1/4 în Csanád, 1/6 în Ugocea şi Torontal, apoi mai locuiesc în Békés şi Szabolcs”.

Din datele statistice prezentate de W. Stricker în 1847 rezultă acelaşi lucru: ungurii formau, în comparaţie cu celelalte naţionalităţi, un procent destul de redus. De ase-menea, aceştia erau minoritari în Ardeal şi în Regiunile Grănicereşti din sudul Ungariei.

La rândul său, Gyula Kautz comentând rezultatele recensământului austro-ungar din 1850-1851 recunoştea caracterul eterogen al populaţiei Ungariei, comparând-o şi el cu o Europă în miniatură sub raport etnic. Din datele aceluiaşi autor rezultă că populaţia românească era stabilită în mare parte pe teritoriul Maramureşului până în judeţul Bereg-Ugocea, în părţile centrale ale judeţelor Satu Mare şi Bihor, deţinând cele mai însemnate ponderi şi în Banatul Timişan şi în judeţul Arad. Ungurii populau la această dată, în masă relativ omogenă, doar ţinutul de câmpie din stânga Tisei şi cel dintre Dunăre şi Tisa, fiind şi aici amestecaţi cu insule de populaţie germană şi slavă.

V. Prasch descria în 1853 blocul etnic unguresc ca fiind redus numai la regiunea de câmpie din centrul ţării având şi aici, în interiorul său, numeroase minorităţi etnice. Blocul unguresc era înconjurat de jur-împrejur de către naţionalităţi străine: „rutenii şi slovacii la nord-est şi nord-vest, slovenii şi sârbo-croaţii de-a lungul Dravei, sârbii la sud şi românii la est”. După datele sale, populaţia românească era majoritară în Ardeal, în regiunea regimentelor grănicereşti din Banat, precum şi în judeţele din estul câmpiei Tisei, în Arad, Bihor şi Satu Mare.

Ludvig Heufler înfăţişa în studiul său statistic, geografic şi istoric despre Ungaria, blocul etnic unguresc ca ocupând regiunea de câmpie din centrul ţării, intrând în contact la nord cu slovacii, la nord-est cu rutenii, la vest şi sud-vest cu germanii, iar la est „de-a lungul graniţei Ardealului, de la Mureş până la izvoarele Tisei Albe, cu românii”. Pe teritoriul Voivodinei şi în Banatul Timişan, ungurii abia atingeau 241.000 locuitori, adică 17% din totalul populaţiei.

O importanţă deosebită o are vastul studiu etnografic asupra Monarhiei Austro-Ungare elaborat de Karl von Czörning în 1857. Potrivit acestuia, limita blocului etnic românesc „pornea din judeţele Bereg şi Ugocea, străbătea localitatea Bătarci şi, trecând prin localitatea Turţ, atingea graniţa judeţului Satu Mare. De aici trecea prin localităţile Botiza, Oşfalău, Păuleşti şi Domahida, alcătuind o linie sinuoasă datorită insulei etnice germane şi germano-româno-maghiare, pe care o întâlnea în drumul său. De la aceste localităţi linia hotarului se îndrepta spre apus până aproape de graniţa judeţelor Satu Mare şi Szabolcs, atingând localitatea Penészlek, pentru ca ulterior să înainteze paralel cu graniţa judeţelor Satu Mare şi Bihor, până aproape de localitatea Valea lui Mihai şi de aici până la Tărcia. În dreptul localităţii Cheţ intra pe teritoriul judeţului Bihor, atingea Marghita şi trecea peste Cristur până la Barcău, de unde urma cursul acestui râu până la localitatea Sfârnaş. De aici se abătea spre sud atingând localităţile Tăuţi şi Şuşturogi, ca să ajungă la Oradea, de unde se continua spre vest paralel cu valea Crişului Repede până la localitatea Cheresig. Aici părăsea apa Crişului şi înainta mai departe spre vest până la localităţile Zsáka şi Darvaş, în Ungaria actuală, ca apoi să se abată din nou spre sud şi trecând peste Puszta-Begecs şi Puszta-Atyás, să atingă limita judeţului Arad pe valea Crişului Negru. De la această localitate, linia ce despărţea blocul românesc de cel unguresc, pleca spre sud până la localitatea Chişineu-Criş, de unde se îndrepta spre apus până la Gyula-Vărşand. Aici întâlnea în cale insula etnică germano-maghiară, pe care o înconjura până la Puszta-Eperjes şi Curtici, de unde înainta spre sud, atingând localităţile Pilul Mare, Oltaca, Şiclău şi Cherechiu până la Micălaca, separând blocul românesc din şesul Aradului de insula etnică germană” (Manciulea 1938, pp. 31-34).

Cea mai mare „insulă” etnică românească se afla pe teritoriul judeţului Bihor, începând de la localitatea Chiniz, din apropierea frontierei actuale, până la Hossupály (Ungaria), Santăul Mic, Bedö şi Mezö-Peterd. A doua „insulă” românească era cuprinsă între satele Mezö-Gyarok şi Méhkerék. În comitatele Békés şi Csanàd, localităţile Turnu şi Batania aveau o populaţie majoritar românească. Peste limita blocului românesc din Banat şi Ţinutul Grăniceresc, populaţia românească înainta sub formă de „insule” bine conturate mult mai departe spre vest, până în ţinutul Deliblatului, răsfirându-se până în preajma Tisei şi a Dunării.

Un alt studiu etnografic, publicat trei ani mai târziu, avându-l autor pe A. Ficker situează blocul etnic unguresc numai în regiunea centrală a Câmpiei Tisei, alcătuind în 5 judeţe peste 90% din totalul populaţiei, în 6 judeţe peste 80%, în 10 judeţe peste 50%, în restul fiind minoritar. Românii ocupau la acea dată „aceleaşi regiuni ca şi pe timpul lui Decebal şi Traian, adică Banatul Timişan, versantul vestic al Munţilor Apuseni, până în interiorul şesului Tisei”. Lucrarea este însoţită de o hartă care prezintă raportul dintre populaţia românească şi cea maghiară în comitatele din zona de graniţă, astfel: Caraş: români peste 90%, unguri 1-2%; Timiş: români peste 50%, unguri 1-2%; Torontal: români 10-20%, unguri 10-20%; Csanád şi Békés: români 10-20%, unguri peste 50%; Arad: români peste 50%, unguri peste 10%; Szabolcs: români 1-2%, unguri peste 50%; Sălaj: români 50-60%, unguri 20-30%; Maramureş: români 20-30%, unguri 5-6%.

Faptul că ungurii alcătuiau un bloc etnic compact numai în centrul Câmpiei Tisei este confirmat şi în studiul geografic al lui K. Szàsz din 1865. Potrivit acestuia, populaţia românească era majoritară în Ardeal şi Banat, în judeţele Arad, Timiş şi Caraş, dar şi în aşa-numitele „Partium” [4] (comitatele Chioar, Crasna, Solnocul de Mijloc şi Zărand).

Tabelul 2. Structura etnică a zonei de graniţă româno-maghiară la 1865

* prezenţă în număr redus: în jud. Torontal: bulgari – 10.000, francezi – 6.000, restul greci şi evrei; în jud. Arad: minoritate greacă; în Ţinutul Grăniceresc: minoritate croată.

Sursa: Szásk K. (1865), Magyarország földeiràza, Pest, pp. 107, 109, 111, 113, 117, 119, 122, 124, 126, 128, 163

În harta lui H. Klipert, apărută în 1869, limita blocului etnic românesc pornea de la localitatea Visk din preajma Tisei, de unde înainta spre sud-vest şi vest, trecând prin oraşele Satu Mare, Carei şi Oradea, de unde se îndreapta spre vest, până aproape de localitatea Komàdi din Ungaria, apoi către sud-vest până la Salonta şi Gyula şi spre sud, până la vest de Arad. Recensământul de la 1870 confirmă atât caracterul eterogen al populaţiei Ungariei, cât şi faptul că ungurii alcătuiau un bloc etnic compact numai în centrul ţării, fiind înconjuraţi de jur împrejur de alte naţionalităţi.

Colonizările, ca şi politica concertată de a deznaţionaliza a românii, la care s-au adăugat tentativele sistematice de falsificare a datelor cuprinse în recensămintele maghiare efectuate după această dată, pornind de la interpretări pe baza principiului limbii materne, au condus la o creştere artificială a ponderii populaţiei maghiare, încercând să se creeze impresia unei Ungarii omogene din punct de vedere etnic. Chiar şi aşa însă, blocul etnic românesc exercita o puternică presiune de împingere spre vest, asupra celui unguresc, fapt recunoscut şi într-o lucrare apărută în Ungaria la 1884. Astfel, pe baza datelor recensământului unguresc de la 1900, limita dintre blocul etnic românesc şi cel unguresc era stabilită aproape pe aceeaşi linie care a fost fixată prin Tratatul de pace de la Trianon: „de la localitatea Turmezö, din preajma Tisei, prin Turulung, Livada, Remetea-Oaşului, Oaşul-Nou, Jojib, Culciul Mic, Culciul Mare, Carasău, Hirip, Amaţ, Ambud, Păuleşti, Satu Mare, Vetiş, Dara, Cetatea Veche, Boghiş, Domahida, Ghilvaci, Moftinul Mare, Ghenci, Pişcolţ, Irina, Chereuş, Petea, Păţalul Mic, Păţalul Mare, Cheţ, Marghita, Abraniul de Sus, Terebeşti, Petreu, Cristur, Olosig, Pocluşa, Sântjob, Sălard, Şiştire, Teotelec, Cetariu, Uliac, Săldăbagiu, Fughiu, Oşorheiu, Sănmartin, Seleuş, Oradea, Episcopia Bihorului, Szent-Jànos, Tărian, Berek-Böszömény, Körösszeg-Apáti, Varsany, Ugra, Geszt, Salonta, Arpad, Ghioroc, Vânători, Adea, Chişineu Criş, Pădureni, Zerind, Iermata Neagră, Ant, Gyula-Vári, Békés-Gyula, Nagy-Kamaràs, Kevermest, Iratoşu-Mic, Zimand, Zimanduţ, Fachert, Livada, Arad, Pecica, Peregul Mic, Mezöhegyes, Csanàd-Palota, Kövegy, Apàtfalva, Makó, Kis-Zombór, Pordeanu, Cherestur, Beba Mică, Kübekháza, Rabé, Majdán, Térvár, O-Szt, Ivàn, Szöreg, Martonos, O-Kanisza, Török-Kanisza, Iozseffalva, Zenta, Csoka, Monostor, Jázova, Szaján, Magyar-Padé, Ada, Mohol, Akács, Petrovoszello, Török-Becse, Bàcs-Földár, de unde trecea în ţinutul dintre Dunăre şi Tisa”.

„Harta etnografică a Ungariei pe baza densităţii de populaţie” elaborată de Pál Teleki pe baza datelor recensământului din 1910 folosea o metodă de reprezentare nouă până atunci în geografie: deplasa populaţia din regiunile de munte cu densităţi mici (sub 20 loc/km²) şi din cele cu densităţi mari (din oraşe) în regiunile cu densităţi medii, astfel că întinse regiuni muntoase şi de podiş au rămas albe, creându-se impresia falsă a unor „viduri etnice”. Aceste „viduri etnice” fals reprezentate în regiuni cu populaţie compact românească şi răspândirea pe suprafeţe mai mari a populaţiei oraşelor, maghiarizate prin colonizări, conduceau la o reprezentare mai redusă decât în realitate a suprafeţelor locuite de români concomitent cu exagerarea suprafeţei locuite de unguri şi la crearea unui „coridor” care să-i lege pe secuii din zona Harghita-Covasna cu blocul etnic maghiar (Spaţiul istoric şi etnic românesc, III 1993, p. 32). Validarea politică a acestui aşa-zis „coridor etnic” nu avea să se lase prea mult aşteptată, ci avea să vină odată cu Arbitrajul de la Viena, din 30 august 1940.

„Vidurile etnice”, create de contele Teleki în regiunile carpatice aveau să se regăsească şi mai târziu, într-o altă reprezentare cartografică maghiară, cea a lui K. Kocsis (1997), prin interpretarea eronată a datelor recensământului din 7 ianuarie 1992 (Deică 1998).

Frontiera româno-maghiară în perioada interbelică (1918-1945)

Sfârşitul Primului Război Mondial şi destrămarea imperiilor multinaţionale din Europa (German, Austro-Ungar, Otoman şi Rus), a creat premisele Marii Uniri a tuturor românilor, prin care Basarabia (la 27 martie 1918), Bucovina (la 28 noiembrie 1918) şi Transilvania (împreună cu Banatul, Crişana şi Maramureşul) (la 1 decembrie 1918) s-au alipit Regatului României. În acest context, frontiera vestică a României a fost fixată la limita dintre blocul etnic românesc şi cel maghiar, fiind recunoscută internaţional la Trianon (4 iunie 1920).

În perioada Primului Război Mondial, frontiera etnică româno-maghiară apărea înaintată mult către est, ca urmare a unei presiuni forţate asupra blocului etnic românesc datorită politicii de deznaţionalizare¹ dusă de autorităţile ungureşti, la care s-au adăugat interpretările false ale datelor recensământului din 1910. Pe baza acestor interpretări, o serie de regiuni curat româneşti apar în date total schimbate sub raport etnic în numai un deceniu, limita blocului etnic românesc trecând prin următoarele localităţi: Királyháza, Tarna Mare, Gödenhaza, Feketeardo, Szöllösgyula, Tamásvaralja, Kisbábony, Turulung, Adrian, Remetea, Oraşul Nou, Viile Apei, Seini, Jojib, Berindan, Carasău, Sătmărel, Satu-Mare, Ardud, Gârsa-Mare, Beltiugul Crasnei, Hurez, Bogdand, Hodod, Leleiu, Ulciug, Mănău, Arduşel, Biuşa, Cehul Silvaniei, Deja, Năimon, Verveghiu, Sâncraiul Silvaniei, Cristur, Gârceni, Zalău, Pănic, Căţălul-Unguresc, Petenia, Crasna, Rati, Şimleu Silvaniei, Bogăş, Noifalău, Zăuan, Ip, Leşmir, Baioc, Suplac, Aleşd, Şetchea, Piatra, Felchiu, Poşalaca, Tileagd, Furghiu, Oşorheiu, Sân Martin, Seleuş, Oradea, Biharszentjànos, Tărian, Bekekböszörmény, Körösszegapàti, Magyar Homorog, Körösharsàny, Biharugra, Geszt, Salonta Mare, Belfire, Ghiroc, Satu Nou, Vânători, Zerind, Adea, Şipar, Vărşandul Nou, Zimand, Zimănduţ, Fachect, Livada, Arad, Pecica, Peregul Mic, Csanádpalota, Kövegy, Apátfalva, Kiszombors, Pordeanu, Pusztakeresztur, Magyarmajdány, Egyházasker, Feketetó, Kanizsa-Monostur, Hodegyház, Szajón, Torntáloroszi, Toba, Magyarcsenye, Tamasfalva, Aurel, Sânmartinul-Unguresc, Otelec, Alsoitebe, Szüllüsudvarnok, Magyar–Szentmihaly, Nagybecskerek, Lukàcsfalva, Felsömuzslya, Torontàltorda şi Türükbecse.

Cu toate acestea, frontiera fixată la Trianon a urmat, fără abateri importante, delimitările realizate după criterii etnice, cu opt ani înainte, atât de contele maghiar Istvan Bethlen, cât şi de Varga Gyula, membru al Academiei Ungare, încercând totodată un compromis între variantele propuse de experţii prezenţi la negocieri (Figura 3).

Deşi prin traseul liniei de graniţă fixat la Trianon nu a fost atribuit niciun metru pătrat de pământ unguresc României, ci doar a fost consfinţită o realitate istorică, semnarea sa a declanşat în mediile politice maghiare o imensă nemulţumire şi o amplă campanie de contestare pe baza unor false argumente ştiinţifice.

Reprezentativ în acest sens este un volum de propagandă publicat la Budapesta în 1936, intitulat „Ardealul Istoric”, în care se afirma „mutarea de pe Carpaţi a frontierei nu este numai un act de violenţă împotriva naţiunii maghiare, dar este şi o adevărată injurie adresată lui Dumnezeu” şi că munţii care constituiau frontiera până în 1918 erau „une chaîne tout à fait fermée et puissante”² (Rónai 1936, p. 39). Comentând aceste afirmaţii, I. Conea (1942-b) îl cita pe geograful german Walther Vogel (1922, pp. 33-34), care stabilea hotarul natural dintre blocul etnic românesc şi cel unguresc „în lungul zonei inundabile a Tisei, zonă care, până acum câteva zeci de ani, nici mlaştinile Pripetului un alcătuiau un hotar mai bun. Era o barieră geofizică unică în toată Europa: pe o lungime de aproape 500 de kilometri şi pe o lăţime care uneori era de 50 – ori de câte ori, primăvara sau toamna, când se topeau zăpezile sau cădeau ploi puternice, o adevărată mare de apă dulce se revărsa, despărţind complet Ungaria de regiunile carpatice”. Autorul român demonstra pe baza argumentelor etnice, istorice şi toponimice că Munţii Carpaţi „sunt departe de a prezenta însuşirile unui aşa zis hotar natural” constituind „coloana vertebrală a pământului şi poporului român” (p. 64).

Contemporan al acelor timpuri şi temeinic documentat, istoricul american Milton G. Lehrer scria: „Dacă în 1920 s-a comis o nedreptate, nu ungurii au să se plângă de ea, ci românii, căci dincolo de frontiera politică au fost lăsate în teritoriul unguresc mai multe insule de români”¹.

Figura 3. Variante pentru trasarea frontierei româno-maghiare propuse la Trianon (1920)

1. Cerută de România în 1916, 2. Propusă de experţii englezi, 3. Propusă de experţii francezi, 4. Propusă de acad. Gyula Varga în 1912, 5. Propusă de experţii americani, 6. Propusă de experţii italieni, 7. Propusă de experţii sârbi, 8. Propusă de contele Ştefan Bethlen în 1912, 9. Frontiera actuală, fixată la Trianon (1920).

Sursa: Seişanu, 2000, cu completări

Tabelul 3.
Structura etnică a judeţelor din zona frontalieră română după Tratatul de la Trianon

Sursa: Seişanu, 2000, p. 170

La rândul său, Emmanuel de Martonne analizând structura populaţiei Transilva-niei pe naţionalităţi şi medii de rezidenţă, declara la 6 iunie 1921: „este un fenomen foarte curios în Transilvania caracterul esenţialmente urban al elementului unguresc, în orice caz unul din factorii care au cauzat cele mai multe greutăţi pentru apărătorii drepturilor României… Compoziţia etnică a centrelor urbane în regiunile de populare mixtă este în realitate un fenomen artificial: el depinde de naţionalitatea guvernării, care este cea a trupelor, administraţiei, a băncilor, a comerţului. Dacă adăugaţi o presiune deliberat exersată într-un sens determinat, este uşor de înţeles că oraşele din Transil-vania nu puteau să nu devină aproape în întregime ungureşti. Este la fel de uşor de înţeles că aceasta nu mai poate continua acum. În mod natural, prin chiar forţa lucrurilor, oraşele trebuie să capete o fizionomie românească. Am cunoscut vechiul Cluj într-o epocă în care trebuia să ciuleşti bine urechile pentru a prinde un cuvânt în româneşte; acum, pe străzi, în Piaţa Unirii se aude româneşte peste tot; şi am avut impresia, în timpul unui sejur de numai două luni, că limba română făcuse progrese sensibile. Este vorba de un fenomen natural şi oarecum necesar. Într-o ţară în care satele sunt în majoritate româneşti şi unde guvernul este românesc, nu este posibil ca oraşele să nu devină în mod natural româneşti”¹ (Bowd 2012, Bowd, Clayton 2015).

Figura 4.
Teritorii anexate de Ungaria prin Arbitrajele de la Viena şi ocupaţie militară (1938-1941)

Tabelul 4. Teritorii anexate de Ungaria prin Arbitrajele de la Viena şi ocupaţie militară
în Al Doilea Război Mondial (1938-1941)

Pretenţiile revizioniste ale Ungariei aveau să-şi găsească concretizarea în cel de-al Doilea Război Mondial, în contextul lipsei de fermitate şi unitate a statelor aliate împotriva fascismului hitlerist, ce a condus la schimbarea raportului de forţe în favoarea ţărilor agresoare, adepte ale politicii de revizuiri şi cotropiri teritoriale. În aceste condiţii, Ungaria anexează teritorii de la state vecine (România, Cehoslovacia şi Iugoslavia) care îi măresc teritoriul cu circa două treimi¹ şi populaţia cu aproape 4,5 milioane locuitori (Figura 4, Tabelul 4).

Prin Arbitrajul de la Viena din 30 august 1940 Ungaria, cu sprijinul Germaniei hitleriste a smuls din teritoriul României 43.492 km² cu peste 2,5 milioane loc., mai mult de jumătate dintre aceştia români. Modificarea frontierei a fost argumentată printr-o hartă etnică a Transilvaniei şi Ungariei de răsărit în care s-a creat impresia schimbării structurii etnice a Transilvaniei prin procedeul cartografic folosit: maghiarii au fost reprezentaţi cu un roşu puternic, germanii cu portocaliu (apropierea acestor culori făcând să se confunde cele două grupuri etnice, creându-se astfel percepţia vizuală a unei ponderi mai mari a maghiarilor); evreii au fost consideraţi drept unguri, în vreme ce românii au fost reprezentaţi cu un violet şters, părând dominaţi de maghiari. În plus, harta fiind lucrată prin metoda punctelor¹, fracţiunile au fost rotunjite în favoarea ungurilor. Cu toate artificiile de reprezentare, „masa românească a Transilvaniei, cu excepţia Secuimii – insulă în mijlocul românismului -, este atât de evidentă, încât numai cu rea credinţă se poate nega caracterul românesc al acestei provincii” (Spaţiul istoric şi etnic românesc III, 1993, p. 18) (Figura 5).

În teritoriul ocupat de Ungaria horthystă au rămas 702 întreprinderi industriale mari şi mijlocii, cu un capital investit de aproape 4 miliarde lei², fără a mai fi socotite atelierele meşteşugăreşti, întreprinderile mici şi cele comerciale. Au fost de asemenea dezorganizate transporturile, prin cedarea unor sectoare întregi de drumuri naţionale şi căi ferate, poşta, telegraful şi telefoanele. Agricultura a pierdut 1.303.002 ha teren arabil, 1.074.466 ha cu fâneţe şi păşuni, 57.693 ha cu vii şi podgorii, la care se adaugă 685.508 ha terenuri necultivate (drumuri, ape, aşezări umane)³. Pierderile teritoriale au fost însoţite de reprimarea dură a populaţiei româneşti, în efortul de a schimba artificial compoziţia etnică în favoarea populaţiei maghiare şi de a justifica în acest fel eventuala permanentizare a acestui regim. Imediat după trecerea frontierei de către trupele horthyste (septembrie 1940) şi până în octombrie 1944 a fost pus în practică un întreg mecanism de opresiune soldat cu mii de victime, devastări, maltratări şi expulzări, pentru a-i determina pe români să-şi părăsească casele şi gospodăriile şi a se refugia în România. Sunt de menţionat în acest sens masacrele comise în „noaptea Sfântului Bartolomeu” (13-14 septembrie 1940) la Treznea (263 români ucişi), Ip (157 morţi), pogromul de la Cluj din noaptea de 11-12 septembrie 1940, numai în judeţul Sălaj fiind ucişi în luna septembrie 1940, 419 români⁴.

Figura 5
Harta etnică a Ungariei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1941-1944)

Se observă cu portocaliu deschis masa etnică compactă de populaţie românească
din Transilvania de Nord, teritoriu anexat de la România.

Sursa: https://www.reddit.com/MapPorn/comments/cycle5/ ethnic_map_of_the_kingdom_of_hungary_during_ww2

Iată cum sintetiza baronul Aczél Ede, şef de circumscripţie regională a unei organizaţii paramilitare horthyste, strategia regimului de ocupaţie horthystă faţă de populaţia românească din nord-vestul Transilvaniei: „Pe aceşti valahi opincari trebuie să-i extirpăm, să-i ucidem ca pe duşmanii noştri (…). Preoţii predică iubirea poporului, dar aceasta este numai o momeală fiindcă Dumnezeu nu ajută decât forţa brută, noi cu toţii trebuie să o întrebuinţăm pentru a ucide şi a extermina pe aceşti valahi. Religia, prin cele zece porunci ale ei spune: nu ucide, nu fura, nu dori femeia altuia pentru că acestea sunt păcate. Aceasta e păcat ? Nu este păcat ! Păcat va fi cu adevărat dacă nu vom extermina această bandă (…) de valahi opincari (…). Vom organiza şi o noapte a Sfântului Bartolomeu (…) şi vom ucide şi copiii în pântecele mamelor lor”¹.

Tabelul 5. Atrocităţi săvârşite de horthyşti împotriva populaţiei româneşti în nord-vestul Transilvaniei (30 august 1940-1 noiembrie 1941)

[1] Devastări colective, [2] Devastări individuale. Sursa: Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României (septembrie 1940-octombrie 1944), Edit. Politică, Bucureşti, 1985, pp. 87-91

Lozincile oficiale, strigate pe străzi, făţiş, exaltat, erau: „Oláhmentes hazát!” (Vrem patrie fără valahi!), „Horthy, Csáky, Teleki, minden oláh menjen ki!” (Horthy, Csáki, Teleki, toţi valahii să se care!) sau „Zsidómentes Erdély!” (Vrem Ardeal fără evrei!). Prin ordinele nr. 625, 766 şi 1.188 ale Comandamentului Superior al Armatei regale ungare se prevedea: „Trebuie îndepărtaţi din funcţiunile publice toţi funcţionarii cu limba maternă română care au ajuns, fie prin numire, fie prin transfer, în funcţiuni publice pe teritoriul eliberat de la 1 ianuarie 1940 (…) Funcţionarii cu limba maternă română, concediaţi în sensul celor de mai sus, vor fi somaţi să se mute în teritoriul de sub Administraţia română”.

Într-un manifest semnat Tineretul maghiar şi datat 3 septembrie 1941, răspândit în toate localităţile mai mari din nord-vestul Transilvaniei se scria, printre altele: „Proclamăm lupta împotriva tuturor şi a tot ce nu este unguresc. Avem o singură dorinţă: un viitor maghiar mai fericit şi un popor maghiar satisfăcut înlăuntrul graniţelor milenare ungare”¹. La 24 mai 1942, circa 1.500 de studenţi horthyşti, încolonaţi, au purtat pe străzile Clujului lozinci naţionaliste, revizioniste, strigând în cor: „Ki az oláh csordával!” (Afară cu turma de valahi!)².

Comentând acţiunile represive ale autorităţilor horthyste maghiare, Kelemen Sándor şi Szenczei László, contemporani ai evenimentelor, scriau: „Comandanţii militari, în cea mai mare parte, au fost de orientare fascistă, şovinistă (…). Cea mai importantă muncă a comandanţilor militari a constat în operaţiuni de «curăţire»” (Kelemen 1946, pp. 12-13). „Soldăţimea pătrunsă până în măduva oaselor de teoriile fasciste, odată ajunsă în nordul Transilvaniei, a săvârşit atrocităţi odioase faţă de locuitorii neajutoraţi ai satelor româneşti” (Szenczei 1946, p. 161).

Eliberarea Ardealului de nord de sub dominaţia horthystă, prin jertfa de sânge a soldaţilor români, desăvârşită la 25 octombrie 1944, a reinstaurat administraţia românească asupra acestor teritorii atât de greu încercate. Dictatul de la Viena fost declarat nul atât prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, cât şi prin Tratatul de pace din 10 februarie 1947. În consecinţă, temeiul juridic al graniţei de stat dintre România şi Ungaria rămâne Tratatul de la Trianon, fapt confirmat şi prin Tratatul de bază dintre România şi Ungaria, încheiat la Timişoara şi ratificat de ambele părţi la sfârşitul anului 1996.

CONCLUZII

Analiza documentelor istorice maghiare cu privire la structura etnică a zonei transfrontaliere româno-maghiare evidenţiază trei aspecte majore:

1. Inconsecvenţa discursului autorităţilor maghiare. Până în anul 1918 se recunoştea, pe baza datelor statistice, a documentelor istorice şi a lucrărilor ştiinţifice elaborate în principal de autori unguri caracterul eterogen al structurii etnice a Ungariei şi majoritatea absolută a românilor în Transilvania, cu excepţia zonei secuieşti din perimetrul actualelor judeţe Harghita-Covasna şi parţial Mureş, colonizată de maghiari începând din 1210 (Giurescu et al. 1971, p. 64). După Primul Război Mondial, odată cu destrămarea monarhiei Austro-Ungare şi trecerea Transilvaniei sub Admini-straţie românească, discursul autorităţilor maghiare s-a schimbat radical în direcţia contestării deciziilor luate la Trianon şi încercării de a argumenta, prin false dovezi ştiinţifice şi procedee cartografice inedite, ce denaturează realitatea, o prezenţă mai numeroasă a elementului etnic maghiar în Transilvania. Faţă de aceste tentative de mistificare a realităţii au reacţionat, prin scrierile lor, o serie de geografi şi istorici români în perioada interbelică. Trecerea Transilvaniei de Nord sub administraţie maghiară în perioada celui de-al Doilea Război Mondial (septembrie 1941-octombrie 1944) a creat premisele izbucnirii frustrărilor şoviniste ale autorităţilor maghiare de atunci prin conflicte sângeroase şi purificări etnice. În perioada comunistă tensiunile interetnice au căpătat un caracter latent, fiind mascate prin prietenia dintre popoarele incluse în fostul Bloc Sovietic. După 1989 însă, acestea au reizbucnit mai întâi prin tensiuni interetnice în judeţele româneşti locuite majoritar de populaţie maghiară (secui) – Harghita şi Covasna, care au generat discursuri extremist-naţionaliste la nivelul unor reprezentanţi ai clasei politice din cele două ţări. Semnarea tratatului politic de bază dintre cele două state vecine (1996), urmată de integrarea acestora în Uniunea Euro-peană (2004, respectiv 2007) şi adoptarea aquis-ului comunitar în domeniul minorităţilor etnice a estompat derapajele extremiste, acestea continuând totuşi să se manifeste mai ales cu ocazia unor întruniri publice sau manifestări sportive. În acelaşi timp, au fost iniţiate o serie de concepte menite să reintegreze teritoriile ce au aparţinut statului maghiar înainte de 1920, fie sub forma „Bazinului Carpatic”, fie a „Euroregiunii Carpatice” (Deică 1999-2000, Deică, Alexandrescu 1995), structuri teritoriale care şi-au dovedit ulterior lipsa de viabilitate.

2. Deplasarea către est a frontierei dintre blocul etnic maghiar şi cel românesc, ca urmare a politicilor de colonizări dusă de autorităţile austro-ungare până la 1918.

3. Justeţea parcursului frontierei politice trasată la Trianon, aceasta urmând parcursul frontierei etnice, fapt demonstrat prin sursele istorice analizate şi confirmat de către experţii internaţionali prezenţi la elaborarea Tratatului.

În aceste condiţii, la un secol de la unirea Transilvaniei cu România şi în preajma împlinirii unui secol de la semnarea Tratatului de la Trianon, considerăm că un demers ştiinţific argumentat pe surse documentare care să contribuie la clarificarea circumstanţelor trasării frontierei politice dintre România şi Ungaria este absolut necesar.

Bibliografie

1. Andreescu G., 1998, Solidaritatea alergătorilor de cursă lungă, Edit. Polirom, Iaşi.

2. Ardeleanu I., Bodea Gh., Fătu M., Lusting O., Muşat M., Vajda L., 1985, Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României (septembrie 1940 – octombrie 1944), Edit. Politică, Bucureşti.

3. Asztalos M. (edt.), 1936, A történeti Erdély [Istoria Transilvaniei], Erdélyi Férfidak Egyesülete, Budapest.

4. Balogh P., 1902, A népfajok Magyarországon [Specii folclorice în Ungaria], Kiadja A. M. Kir Vallás-és Kozoktatásűgyi Ministerium, Budapest.

5. Bel M., 1753, Compendium Hungaricae Geographicum [Compendiu de Geografie a Ungariei], Posonii, Budapest.

6. Benedek I., 1896-1899, A román nemzetiségi törekvések története és jelenlegi állapota [Istoria şi starea actuală a aspiraţiilor naţionale româneşti], I-II, Lampel Róbert (Wodianer F. és fiai), Budapest.

7. Benedek I., 1921, The Transylvanian question, Budapest.

8. Benedek I., 1922, A román irredentista mozgalmak története [Istoria mişcărilor iredentiste româneşti], Budapest.

9. Benedek I., 1931, Erdély Története [Istoria Transilvaniei], Cluj-Kolozsvár, Kiadja a Minerva Irodalmi és Nyomdai Műintézet R.-T.

10. Bolovan I., 2001, Aspecte privind politica demografică a Ungariei la începutul secolului XX (Acţiunea ”frontierele lingvistice”), http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/47819.

11. Bowd G., 2012, Un géographe français et la Roumanie. Emmanuel de Martonne (1873-1955), L’Harmattan, Paris.

12. Bowd G., Clayton D., 2015, Emmanuel de Martonne and the wartime of Greater Romania: Circle, set square and spire, Journal of Historical Geography, 47.

13. Buzatu Gh., Cîrstea M., 2011, Europa în balanţa forţelor (1919-1938), Edit. Mica Valahie, Bucureşti.

14. Campus E., 1968, Mica Înţelegere, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

15. Ciobanu N., 2008, Evoluţia geopolitică a frontierelor României, Centrul Editorial Tehnic al Armatei, Bucureşti.

16. Conea I., 1941, Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc, Geopolitica şi Geoistoria. Revistă Română pentru Sudestul European, I, Bucureşti.

17. Conea I., 1942-a, Tota Transilvania ad Nos Venit (sau Cât valorează teoría lui Iancsó Benedek), Geopolitica şi Geoistoria. Revistă Română pentru Sudestul European, II, Bucureşti.

18. Conea I., 1942-b, Carpaţii, hotar natural ?, Geopolitica şi Geoistoria. Revistă Română pentru Sudestul European, II, Bucureşti.

19. Csaplovics J-V., 1821, Topographisch-Statistisches Archiv des Königreichs Ungarn [Arhiva Topografico-statistică a Regatului Ungariei], Anton Doll Verlag, Wien.

20. Csaplovics J-V., 1829, Gemälde von Ungern mit Einer Etnographischen Karte [Descrierea Ungariei cu o hartă etnografică], I, Verlag von C.A. Hartleben, Pesth.

21. De Martonne Emm., 1921, La Nouvelle Roumanie dans la nouvelle Europe, Conferinţă ţinută la 6 iunie 1921 la Societatea Regală Română de Geografie, prezidată de M.S. Regele Ferdinand şi Alteţa Sa Regală prinţul moştenitor Carol, Bucureşti.

22. Deică P., 1998, On the ”Ethnical Map” of Transylvania by K. Kocsis, Revue Roumaine de Géographie, 42.

23. Deică P., 1999, Preocupări geopolitice actuale ale geografilor maghiari, Revista Română de Geografie Politică, I, 1.

24. Deică P., 1999-2000, Le sens géopolitique du „Basin Carpathique”, Revue Roumaine de Géographie, 43-44.

25. Deică P., Alexandrescu V., 1995, Transfrontaliers in Europe. The Carpathian Euroregion, Revue Roumaine de Géographie, 39.

26. Fényes E., 1842, Magyarország Statistikája [Statistica Ungariei], I, Pest.

27. Ficker A., 1860, Bevölkerung der Österreichischen Monarchie in ihren wichtigsten momenten statistisch dargestellt [Populaţia Monarhiei Austro-Ungare reprezentată în cele mai importante momente statistice], Justus Perthes, Gotha.

28. Giurescu C-C., Mate, H., Constantin F., Popa M., Nicolescu N-C., Radules Gh., 1971, Istoria României în date, Edit. Enciclopedică, Bucureşti.

29. Grünwald B., 1876, Közigazgatásunk és a szabadság [Administraţia noastră şi libertatea], Ráth Mór, Budapest.

30. Golopenţia A., 1942, Preocupări biopolitice ungureşti. „Ne trebuiesc 20 milioane de unguri” – „Basinul Carpaţilor trebuie să fie locuit numai de unguri”, Geopolitica şi Geoistoria. Revistă Română pentru Sudestul European, II, Bucureşti, pp. 19-35.

31. Heufler L., 1856, Österreich und seine Kronländer. Ein geographischer Versuch [Austria şi Ţinuturile Coroanei. Consideraţii geografice], III, Dreck und Verlag von Leopold Grund, Wien.

32. Hunfalvyi P., 1876, Magyarország etnographiája [Etnografia Ungariei], A Magyar Tudományos Akadémia, Könyvkiadó-Vállalata, Budapest.

33. Kautz G., 1855, Az Austriai birodalom statisztikája, különös tekintettel Magyarországra. Főtanodák használatára s öntanulmányul [Statisticile Imperiului austriac cu privire specială asupra Ungariei. Utilizare pentru clasele de master şi studiu individual], Pest.

34. Kelemen S., 1946, Az erdélyi helyzet [Situaţia Transilvaniei], Magyar Parasztszövetség, Budapest.

35. Keleti K., 1873, Skizze der Landeskunde Ungarns. Einleitender Theil des ung. Kataloges zur Wienner Weltausstellung [Schiţă de Geografia Ungariei. Parte introductivă a Catalogului Târgului Mondial de la Viena], Buchdruckerei des Athenaeum, Budapest.

36. Kiepert H., 1869, Völker und Sprachen Carte von Österreich und den Unter-Donau Ländern [Harta popoarelor şi limbilor din Austria şi ţările Dunării inferioare], Reiner, Berlin.

37. Kiss M-L., 1915, A magyar nyelvhatár [Limitele limbii maghiare], Földrajzi Közlemények, 43.

38. Kiss M-L., 1918, Az oláh nyelvhatár [Limitele limbii române], Földrajzi Közlemények, 46.

39. Kocsis K., 1994, Contribution to the Background of the Ethnic Conflicts in the Carpathian Basin [Contribuţii la fundamentele conflictelor etnice din Bazinul Carpatic], Geojurnal, 32, 4.

40. Kocsis K., 1997, Erdely etnikai térkepe / Harta etnică a Transilvaniei / Ethnic Map of Transylvania, Hungarian Academy of Science, Institute of Geography, Budapest.

41. Korabinsky J-M., 1786, Geographisch-historisches und Produkten – Lexicon von Ungarn, [Geografie, Istorie şi produsul lor – Lexiconul Ungariei], Presburg, Budapest.

42. Korporany A., 1941, Husz million Magyart [Ne trebuie 20 de milioane de unguri], Magyar Nemzetbiologiai Intézet, Budapest.

43. Láng L., Jekelfalussy J., 1884, Magyarország népességi statisztikája [Statistica populaţiei Ungariei], Athenaeum, Budapest.

44. Lehrer M-G., 2013, Ardealul, pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american, Edit. Vicovia, Bacău (Ed. I, 1944).

45. Magda P., 1832, Neueste Statistisch-Geograpische Beschreibung des Königreichs Ungarn, Croatien, Slavonien, und der Ungarischen Militärgrenze [Nouă descriere statistico-geografică a Regatului Ungariei, Croaţiei, Slavoniei şi frontierei militare a Ungariei], Leipzig.

46. Manciulea Şt., 1938, Frontiera politică şi etnică româno-maghiară, Tipografia ziarului Universul, Bucureşti.

47. Mantu G., 1924, Mica Antantă, Edit. Reforma Socială, Bucureşti.

48. Mihăilescu V., 1940, Asupra hărţii etnografice a contelui Paul Teleki, Revista Geografică Română, III, 2-3.

49. Niculescu T., 2004, Maghiarii şi puterea post-decembristă, Geopolitica. Revistă de Geografie Politică, Geopolitică şi Geostrategie, II, 1.

50. Popa-Vereş M., 1941, Cedările noastre teritoriale: dezorganizarea economiei transporturilor, Geopolitica şi Geoistoria. Revistă Română pentru Sudestul European, II, Bucureşti.

51. Prasch V., 1853, Handbuch der Statistik des Österreichischen Kaiserftrates [Manual de Statistică a Kaiserfrat-ului austriac], Brün.

52. Rónai A., 1936, Biographie des frontières politiques du Centre-Est Européen, Erdély Története, Budapest.

53. Schwartner M., 1798, Statistik des Königreichs Ungarn, [Statistica Regatului Ungariei], Pest.

54. Seişanu R., 2000, România. Atlas istoric, geopolitic, etnografic şi economic, Edit Asociaţiei Române pentru Educaţie Democrată, Bucureşti.

55. Simileanu V., Săgeată R., 2009, Geopolitica României, Edit. Top Form, Bucureşti.

56. Stricker W., 1847, Ungarn und Siebenbürgen [Maghiarii şi Saşii transilvăneni], Frankfurt am Main.

57. Szàsz K., 1862, Magyarország földeírása rövid vonásokban [Alunecările de teren din Ungaria pe scurt], Pest.

58. Szenczei L., 1946, A magyar-román kérdés [Problema româno-maghiară], Budapest.

59. Teleki P., 1920, Magyarország népraljzi térképe a népsűrűség, alapján az 1910 évi népszámlálás alapján [Harta etnografică a Ungariei pe baza densităţii de populaţie la recensământul din 1910], 1:1.000.000, Klösz György és fia. Térképészeti müintézet, Budapest.

60. Vályi A., 1796, Magyar Országnak Leírása [Descrierea statului ungar], I-III, Buda.

61. Vida P., 1941, Magyar Karpatmedencét [Bazinul carpatic trebuie să fie locuit de unguri], Kárpátmedence, Sept.

62. Von Czoernig K-F., 1857, Etnographie der Oesterreichischen Monarchie [Etnografia Monarhiei Austriece], I, Wien.

63. Von Windisch K-G., 1780, Geographie des Königreichs Ungarn [Geografia Regatului Ungariei], II, Pressburg, Löwe.

64. Wogel V., 1922, Politische Geographie [Geografie Politică], Leipzig-Berlin.

65. *** (1993), Spaţiul istoric şi etnic românesc, III, Spaţiul etnic românesc, Edit. Militară, Bucureşti (Ed. I, 1942).

66. *** (1996), România. Atlas istorico-geografic, Edit. Academiei Române, Bucureşti.