Dr. hab. Nicolae ENCIU^
George V. URSU^

„La Roumanie Nouvelle montre queles régions naturelles ne sont plus mutilées par le tracé des frontières. Nous avons affaire à un État bien conditionné, un pays complet, possédant à la fois des montagnes, des plaines, des collines, des régions forestières et découvertes, agricoles, pastorales et industrielles”.
Emmanuel de Martonne, La terre Roumaine (1919)

1. La 27 martie (stil vechi) / 9 aprilie (stil nou) 2019 s-au consemnat 101 ani din ziua istorică în care Sfatul Ţării – organul suprem legislativ reprezentativ şi electiv al Basarabiei, constituit la 20 octombrie 1917 prin delegarea reprezentanţilor partidelor politice, păturilor sociale, a etniilor conlocuitoare etc.¹ – a proclamat, „în numele poporului Basarabiei”, că „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mamă-sa România”². În acest mod, „după un veac şi mai bine de iobăgie sufletească şi politică a românilor dintre Prut şi Nistru, la 27 martie (st. v.) 1918, printr-un act spontan şi plin de netăgăduită conştiinţă românească, prin voinţa unanimă a norodului basarabean şi prin votul reprezentanţilor săi legali din Sfatul Ţării, Moldova dintre Prut şi Nistru revine la sânul Patriei daco-romane, de la care mai înainte fusese silnic dezlipită”³.

Chiar dacă nu figurase pe agenda priorităţilor factorilor de decizie politică de la Bucureşti, fiind amintită doar în treacăt de liderii decizionali, Basarabia a fost cea dintâi provincie care s-a eliberat de sub dominaţia străină, unindu-se cu Vechiul Regat al României. A urmat, pe această cale, o logică proprie a evenimentelor, procla-mându-şi, iniţial, la 2 decembrie 1917 autonomia, la 24 ianuarie 1918 independenţa, iar la 27 martie 1918 unirea cu România⁴.

Câteva luni mai târziu (15/28 noiembrie), Congresul General al Bucovinei a votat unirea necondiţionată a Bucovinei cu România, iar la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia a votat unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, constituindu-se astfel Statul Naţional Unitar Român. La 1 decembrie 1918, Regele Ferdinand I şi Regina Maria, însoţiţi de generalul Henri Berthelot, au intrat triumfal în Bucureşti, pe fondul bucuriei generată de faptul că, în Basarabia, Bucovina şi Transilvania, consiliile naţionale au declarat unirea acestor provincii cu Vechiul Regat¹. Astfel s-a constituit Noua Românie, stat naţional unitar cu o suprafaţă de 295.641 km² şi cu o populaţie de circa 16 milioane de locuitori, faţă de suprafaţa de 137.000 km² şi populaţia de 7.250.000 de locuitori pe care le avea Vechiul Regat înainte de 1918.

În acest mod, în anul 1918, Basarabia, Bucovina şi Transilvania, provincii aflate sub dominaţie străină, prin adunări plebiscitare, s-au pronunţat, conform principiului autodeterminării popoarelor, pentru Unirea cu România. Ideea autodeterminării naţionale punea astfel bazele juridice indestructibile ale noului stat român unitar².

Sensul istoric şi de drept public al Adunărilor Naţionale din provinciile aflate până atunci sub dominaţie străină (Sfatul Ţării de la Chişinău, Congresul Naţional al Bucovinei de la Cernăuţi şi Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia) a fost acela de a fi concretizat voinţa colectivă, considerată, în drept, ca un fundament al principiului naţionalităţilor, cu aspiraţiile sale la desăvârşirea unităţii naţionale. Din punct de vedere juridic, Adunările Naţionale, care au adoptat Deciziile de Unire din 1918, au reprezentat plebiscite spontane ale Naţiunii Române, neprevăzute în vreun tratat internaţional şi superioare, din punct de vedere juridic, plebiscitului organizat. Deciziile exprimau, de fapt, clar şi definitiv, voinţa colectivă a naţiunii în vederea unirii provinciilor istorice cu Vechiul Regat. Noul stat unitar român îşi dobândea, astfel, fizionomia sa juridico-politică, graţie sacrificiilor din timpul războiului pentru triumful ideii de drept şi a principiului naţionalităţilor. Desăvârşirea unităţii naţional-statale apărea ca naturală şi drept rezultat al unui îndelung proces istoric al evoluţiei naţiunii române³.

Meditând asupra semnificaţiei anului 1918 pentru români, marele istoric Alexandru D. Xenopol, – autorul primei sinteze moderne de istorie naţională a românilor, în împre-jurările politico-militare interne şi externe extraordinare din anii 1917-1919, când se întregea statul naţional român şi erau înlăturate ocupaţiile străine care au grevat asupra teritoriului naţional până atunci, – aprecia faptul că, în istoria românilor, există două mari acte care ne-au definit: cucerirea Daciei de către romani şi Unirea din 1918. Primul dintre ele i-au definitivat fiinţa etnică, structura de esenţă romanică, latină a poporului şi limbii pe care o vorbeşte, în calitate de comunitate umană de atunci încoace. Prin cel de al doilea mare moment s-a definitivat statul naţional unitar român, cadrul politico-statal cuprinzător al masei româneşti şi teritoriul locuit de acesta, în interiorul căruia şi-a desfăşurat ulterior existenţa⁴.

După 1918, România reprezenta 2,52% din suprafaţa Europei, ocupând locul 10 între ţările continentului¹. România era mai mică decât Germania (470.714 km²), Franţa (550.986 km²), Polonia (388.635 km²), dar mai mare decât Cehoslovacia (140.499 km²), Ungaria (93.061 km²), Bulgaria (103.146 km²), Iugoslavia (249.468 km²), Grecia (130.199 km²)². În acest mod, România Întregită îşi consolidase poziţia în sud-estul Europei, beneficiind de o suprafaţă semnificativ mai mare decât a celorlalte state, fiind depăşită doar de Polonia şi, evident, de URSS. Cadrul geografic – variat, armonios şi echilibrat, comparat de Emmanuel de Martonne cu petalele unei roze – a oferit românilor liniile de convergenţă ale existenţei lor istorice. Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră s-au legat strâns de fiinţarea lor. Unitatea românilor în moravuri, obiceiuri şi, mai ales, în limbă, s-a menţinut şi consolidat după 1918 pe aria lor de formare, cu unele deosebiri, fireşti, de la o provincie istorică la alta, precumpănind, însă, elementele de unitate³. Aşa cum, pe bună dreptate, menţiona geograful francez Emmanuel de Martonne, „a tous les points de vue, la nouvelle Roumanie n’est nouvelle que par son extension, double de celle de l’ancien Royaume. Elle se présente à nous, non pas comme un État né de la fantaisie des diplomates, non pas comme un État fabriqué en vertu d’un principe abstrait, mais en quelque sorte comme le terme logique d’une évolution. (…) L’État qui perpétue son nom est sensiblement plus grand, mieux équilibré. Aussi rapproché que possible de l’idéal national, il réunit à peuprés tous les Roumains, dans des frontières en quelque sortes idéales, autour de cette citadelle carpatique qui a toujours été le coeur de la nation roumaine”⁴.

2. România Întregită, creată prin forţele şi sacrificiile poporului român într-un context internaţional favorabil, va fi recunoscută oficial de întreaga comunitate mondială la Conferinţa de Pace de la Versailles – Paris, care şi-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, în prezenţa reprezentanţilor a 32 de state, cu delegaţii formate din 1-5 membri, însoţite de numeroşi experţi. Istoria nu mai cunoscuse, până la acea dată, o altă conferinţă de pace de o asemenea amploare: la Paris erau prezenţi peste 10.000 de delegaţi – oameni politici, diplomaţi, consilieri, experţi etc., decişi ca, punând capăt pustiitorului măcel, să instaureze justiţia şi armonia între toate naţiunile lumii⁵. Opera grandioasă, căreia i s-a dedicat acel veritabil „Tribunal al popoarelor”, a fost aşezată pe principiile formulate de către preşedintele SUA, Woodrow Wilson, în cunoscutele sale „14 puncte”. Conform acestora, pacea trebuia „să se bazeze pe drepturile popoarelor, nu pe drepturile guvernelor (…); pe drepturile popoarelor, mari sau mici, slabe sau puternice – pe dreptul lor egal la libertate, securitate şi autoguvernare”⁶.

Lucrările Conferinţei de Pace de la Paris au fost deschise în data de 18 ianuarie 1919, de către preşedintele Franţei, Raymond Poincaré (1860-1934). Pentru coordonarea lucrărilor Conferinţei, a fost creat un Consiliu Suprem, format din repre-zentanţii celor cinci mari puteri aliate (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia şi Japonia), pus sub preşedinţia autoritarului jurist francez Georges Clemenceau (1841-1929). Consiliul a creat 58 de comisii şi subcomisii pe probleme, compuse din jurişti, economişti, militari, publicişti, geografi, industriaşi şi experţi financiari. La lucrările sale, Consiliul Suprem era ajutat de Consiliul celor zece, format din şefii de guverne şi miniştrii de externe ai celor cinci mari aliaţi¹.

Delegaţiile cele mai numeroase au fost cele ale Marilor Puteri. Punând capăt tradiţiei ce interzicea şefului executivului american să părăsească teritoriului ţării, preşedintele Woodrow Wilson (1856-1924) s-a deplasat în capitala Franţei în fruntea unei delegaţii în care erau incluşi cei mai de seamă reprezentanţi ai vieţii politice, economice, ştiinţifice şi militare americane². Acelaşi lucru se poate spune şi despre delegaţiile Franţei, Marii Britanii, Italiei şi Japoniei, ai căror membri nu lipseau din niciunul din organele de lucru ale Conferinţei.

Guvernul francez, în special, a organizat, în decembrie 1918, un grup de inte-lectuali care să formuleze un „program de pace”³ ce va căpăta denumirea de „Comité d’études”. Acest comitet a prezentat Quai d’Orsay-ului un plan alcătuit de André Tardieu şi de Emmanuel de Martonne, ultimul un recunoscut specialist în geografia Europei central-estice şi de sud, cu privire la România. Astfel, cu privire la Transilvania şi Crişana, în particular, planul francez a fost mai favorabil României. De altfel, de Martonne aprecia că România intrase în război pentru Transilvania. Studiile sale referitoare la topografia şi etnografia regiunii Carpaţilor erau apreciate de întreaga lume ştiinţifică. Deloc întâmplător, colonelul House, cel care coordona activitatea Comisiei de Investigare [Inquiry Commission], i-a cerut concursul în alcătuirea documentelor cu privire la România. În studiul „La Transylvanie”, întocmit în august 1917, de Martonne sublinia că poporul român din această provincie este, „incontestabil, elementul cel mai vechi şi cel mai viabil al populaţiei” şi că el doreşte „unirea cu România, care a făcut, pentru a realiza acest ideal, cele mai mari sacrificii”⁴. Cunoscutul savant francez anticipa magistral, în acest mod, ceea ce, de fapt, avea să se producă la 1 decembrie 1918.

După aproape o jumătate de an de dezbateri, la 28 iunie 1919 s-a semnat Tratatul de la Versailles de către reprezentanţii Puterilor Aliate şi Asociate cu puterile învinse, Germania şi Austro-Ungaria, acestea fiind făcute răspunzătoare pentru declanşarea războiului⁵. Pe baza acelui tratat, considerat ca un cadru general, s-au încheiat apoi, pe rând, tratatele separate cu Austria (la Saint-Germain, în 10 septem-brie 1919 / 18 decembrie 1919), cu Bulgaria (la Neuilly, în 17 noiembrie 1919), cu Ungaria (la Trianon, în 4 iunie 1920) şi cu Turcia (la Sèvres, în 10 august 1920). Cu privire la acelaşi context, mai amintim Tratatul semnat la Paris între România, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, din 28 octombrie 1920, pentru graniţa României de răsărit, şi Tratatul naţionalităţilor semnat în acelaşi cadru, al Sistemului de la Versailles, la 9 decembrie 1919¹.

Puterile Aliate şi Asociate semnatare ale Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920 nu au găsit necesar şi oportun, la acea dată, intrarea în tratative directe cu Rusia Sovietică pe această temă, deşi Gh. Cicerin, comisarul pentru afacerile străine ale Rusiei, înştiinţase guvernul român că acceptă calea tratativelor pentru reglementarea problemei teritoriale dintre România şi Rusia. Chiar şi în acea formă, Tratatul privind Basarabia se integra ansamblului de tratate internaţionale de la Versailles – Paris din 1919-1920, care au consfinţit desăvârşirea statului naţional unitar român prin voinţa liber exprimată a întregii naţiuni române².

Urmând cadrul general al Tratatului de la Versailles, tratatele de pace de la Saint-Germain, Neuilly şi Trianon – care interesau nemijlocit România – cuprindeau o suită de clauze teritoriale şi politice, militare şi de graniţe, clauze morale, economice şi financiare. Drepturile României în faţa Conferinţei de Pace au fost susţinute de o importantă delegaţie condusă de Ion I.C. Brătianu (1864-1927), preşedintele Consiliului de Miniştri, respectiv, mai târziu, de Nicolae Titulescu (1882-1941). În componenţa ei se mai aflau N. Mişu (1893-1973), ambasadorul României la Londra, V. Antonescu (1871-1947), am-basadorul de la Paris, generalul C. Coandă (1857-1932), Alexandru Vaida-Voievod (1872-1950), C. Diamandi (1868-1931), fost ambasador la Petrograd, cărora li s-au adăugat în calitate de consilieri şi experţi: Alexandru Lapedatu (1876-1950), Ion Pelivan (1876-1954), Vasile Stoica (1889-1959), Neagoe Flondor (1901-1952), Gh. Crişan (1887-1935), C. Danielopol şi Constantin Brătianu (1866-1950), ca secretar al delegaţiei³.

Aşadar, tratatele de pace de la Paris, încheiate în anii 1919-1920, au consemnat, pe de o parte, victoria puterilor Antantei, iar pe de altă parte, prăbuşirea imperiilor otoman, austro-ungar şi ţarist şi crearea, ca urmare a luptei popoarelor asuprite de către aceste imperii, a unor state naţionale unitare şi independente. În centrul şi sud-estul Europei, prin prăbuşirea ţarismului şi a monarhiei austro-ungare, s-a creat Republica Cehoslovacă, a avut loc unirea, într-un singur stat, a Regatului Serbiei şi Croaţiei, Sloveniei, Bosniei şi Herţegovinei, s-a reconstituit statul independent polonez, Austria s-a transformat în Republică şi a luat naştere Republica Ungară independentă; România, la rândul său, şi-a desăvârşit unitatea naţional-statală⁴.

Statele învinse în război vor semna respectivele tratate cu o vădită sau aparentă resemnare, în timp ce cele învingătoare cu mari speranţe pentru viitorul lor. Harta Europei arăta acum altfel, datorită acestora şi a lucrărilor Consiliilor Speciale constituite în cadrul Conferinţei de Pace. Spiritul de dreptate a învins. Statele naţionale întregite sau nou formate îşi arborează drapelul. De aici decurge, în chip firesc, necesitatea ca toate acţiunile duse pe plan extern să izvorască şi să fie purtate în numele şi spre apărarea intereselor şi integrităţii statelor naţionale. Nimic nu putea fi pus şi nici nu a fost pus înaintea acestui mare deziderat. De aici decurge trăsătura cea mai importantă a politicii externe a tuturor statelor ce-şi legau existenţa sau integritatea de anul 1918: apărarea intereselor naţionale şi integritatea statală¹.

3. Ţările apărute după 1918 au fost, inclusiv, rezultate ale reinterpretării geografiei şi a reprezentării ei, a suprapunerii vechilor hărţi şi a noilor metode de trasare a spaţiilor culturale. Tratatele de pace de după 1918 s-au încheiat pe baza câtorva tipare de hărţi mentale, politice, fizice, etnografice, care în cele din urmă au cântărit cel mai greu în deciziile finale ale actorilor politici. Politica a avut nevoie de ştiinţă, iar intelectualii, mai ales istoricii şi geografii, au devenit actori politici la rândul lor prin oferirea de expertiză pentru argumente şi opinii influente.

La Conferinţa care şi-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, România venea ca stat naţional unitar, constituit din teritoriile locuite dintotdeauna de români. Actele fundamentale, cu valoare de lege, care legitimau acest statut erau hotărârile plebis-citare din martie, noiembrie şi decembrie 1918, precum şi convenţiile încheiate în august 1916 cu Antanta, în baza cărora România participase la războiul unităţii naţionale². În ceea ce priveşte Basarabia, recunoaşterea ei ca provincie românească nu trezea nicio îndoială României, dacă luăm în consideraţie atitudinea Aliaţilor.

Astfel, consimţământul Franţei privind alipirea Basarabiei a existat încă din momentul intrării trupelor române în această provincie. Georges Clemenceau afirma, în ajunul deschiderii Conferinţei, în legătură cu statutul României la viitoarele tratative, că „s-au petrecut evenimente de care nu putem să nu ţinem cont şi faptul că problema Basarabiei se va reglementa în favoarea României constituie un element care nu poate fi neglijat”³.

La rândul lor, reprezentanţii SUA, care s-au prezentat la Paris cu o impună-toare delegaţie, au opinat în documentul din 21 ianuarie 1919 a Intelligence Section din Comisia Americană de experţi: „Se recomandă ca întreaga Basarabie să fie alipită la statul român. Basarabia a aparţinut în trecut României şi este predominant românească după caracterul ei etnic”⁴. Concluzia în cauză venea în urma cercetărilor efectuate de Inquiry Commision şi memorandumului Cobb – Lippman din 28 octombrie 1918, care recunoşteau caracterul românesc al Basarabiei⁵.

Un interes deosebit îl reprezintă şi studiul elaborat de Foreign Office-ul britanic, în data de10 februarie 1919. Acesta recomanda ca în tratativele generale de pace de la Paris „să se recunoască Unirea deja împlinită a Basarabiei cu România”, invocând următoarele argumente: provincia făcuse parte până la 1812 din componenţa Moldovei; Sfatul Ţării, ca instanţă aleasă în mod democratic, declarase independenţa şi stabilise condiţiile de unire cu România; românii constituiau 60-65% din populaţia Basarabiei⁶.

Astfel se prezenta Unirea Basarabiei cu România în cercurile diplomatice aliate, însă evoluţia tratativelor de la Paris au arătat că aceste concluzii favorabile veneau deseori în contradicţie cu principiile oportunismului politic. Atitudinea contra-dictorie şi, uneori, duplicitară în politica Marilor Aliaţi va genera multiple fluctuaţii.

Pe plan diplomatic, problema Basarabiei a fost pusă pentru prima oară în discuţie la Conferinţa de Pace de la Paris în ziua de 8 februarie 1919, în Comisia pentru drepturile româneşti, unde şi-au expus punctele de vedere delegaţii britanic (Sir Eyre Crowe), francez (Jules Laroche) şi american (CliveHart Day)¹.

Cel dintâi a insistat asupra înscrierii în tratatul privind Basarabia a principiului etnic şi naţional, excluzându-se orice altă formulare. J. Laroche a subliniat, la rândul său, caracterul istoric şi etnografic ce stătea la baza unirii Basarabiei cu România, răpită de ruşi la 1812 prin forţa armelor, fiind în concordanţă cu afirmaţia premierului Ion I.C. Brătianu: „Nu putem concepe existenţa neamului nostru fără Nistru, cum nu putem să o concepem fără Dunăre şi Tisa, ca să ne separe de elementul slav (…). Basarabia repre-zintă, pentru noi, intrarea casei noastre – în mâna altora, ea ne-ar periclita însuşi căminul”².

Delegatul american, Clive Hart Day, a stăruit pentru introducerea în tratat a unor clauze foarte stricte privind garantarea drepturilor minorităţilor. În cele din urmă, comitetul a convenit să se pronunţe pentru recunoaşterea provizorie a alipirii Basarabiei la România, la 5 martie, propunere acceptată şi de reprezentantul Italiei.

Proiectul a fost dat publicităţii în data de11 martie 1919, având următoarea formulare: „Comisia, luând în consideraţie aspiraţiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca şi argumentele de ordin geografic, etnic, economic şi istoric, se pronunţă pentru Unirea Basarabiei cu România”³.

În mod straniu, însă, când recomandările comisiei au fost aduse la cunoştinţa Consiliului miniştrilor de externe ai Puterilor Aliate de la Paris, la 8 mai 1919, secretarul de stat al SUA, Robert Lansing, a obiectat că nu se pot aduce modificări teritoriului Rusiei, fără asentimentul unui guvern legal al acestei ţări, pronunţându-se, arbitrar, pentru recunoaşterea regimului amiralului Kolceak, invitat să trimită un reprezentant în capitala Franţei.

Rezerva diplomatului american era neîntemeiată, deoarece problema Basarabiei nu depindea de Kolceak sau de oricare alt guvern rus, „alb” sau bolşevic, deoarece Basarabia îşi declarase independenţa încă de la 24 ianuarie / 6 februarie 1918 şi se realipise României prin votul reprezentanţilor Sfatului Ţării la 27 martie / 9 aprilie al aceluiaşi an. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, un distins jurist american, Brown Scott, aprecia că: „Precedentul pentru naşterea Republicii Basarabia era declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii. Justificarea pentru transferul teritoriului său şi fidelitatea locuitorilor la România este doctrina autodeterminării preşedintelui Wilson”⁴.

Comisia pentru problemele româneşti va aborda, din nou, la 5 martie 1919, problema Basarabiei. Cu acest prilej, J. Laroche a propus o formulă care a fost acceptată şi de reprezentanţii britanic, italian şi american. Câteva zile mai târziu, în data de 11 martie, Comisia pentru problemele română şi iugoslavă a adoptat un proiect în legătură cu această problemă, al cărui conţinut era următorul: „Comisia, luând în consideraţie aspiraţiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca şi argumentele de ordin geografic, etnic, economic şi istoric, se pronunţă pentru Unirea Basarabiei cu România”¹.

Recomandările Comisiei, aprobate de forul teritorial central, au fost supuse atenţiei Consiliului miniştrilor de externe în data de 8 mai 1919, la o lună după ce experţii îşi sfârşiseră lucrările. Secretarul de stat american, R. Lansing, a blocat acceptarea unanimă a raportului, obiectând la atribuirea Basarabiei, chiar în condiţiile în care experţii americani le aprobaseră². Diplomatul american a insistat să nu se facă modificări în teritoriul rus, fără consimţământul unui guvern rus recunoscut, şi a repetat observaţiile lui W. Wilson, din aceeaşi zi, privitoare la posibilitatea regimului „alb” al lui Kolceak, drept guvern legal pentru a reprezenta Moscova la Conferinţa de Pace. Kolceak, deşi era adeptul integrităţii teritoriale a fostului Imperiu Ţarist, era dispus să accepte un plebiscit în Basarabia. R. Lansing a subliniat că forumul păcii nu putea decide asupra teritoriului care aparţinea unui stat cu care puterile reprezentate n-au fost în război³.

În ceea ce priveşte fundamentul moral şi juridic al Unirii Basarabiei cu România şi a caracterului reprezentativ al Deciziei Sfatului Ţării de la Chişinău, unii reprezentanţi dintre cei mai autorizaţi ai dreptului internaţional şi-au dat avizul. Între aceştia, şi americanul Brown Scott care scria: „Precedentul pentru naşterea Republicii Basarabiei era declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii. Justificarea pentru transferul teritoriului său şi fidelitatea locuitorilor la România este doctrina autodeterminării preşe-dintelui Wilson”⁴.

Problema Basarabiei s-a pus din nou, în timpul şedinţelor Consiliului Suprem din 1 şi 2 iulie 1919, când s-a discutat configuraţia frontierelor orientale ale României. Delegaţia Bucureştilor cuprindea pe I.I.C. Brătianu, N. Mişu, C. Diamandi şi I. Pelivan, iar cea britanică, având în frunte pe David Lloyd George, mai cuprindea pe A.J. Balfour, H. Nicolson, A.W.A. Leeper şi H. Temperley. Reprezentantul Franţei, A. Tardieu, a dat citire raportului „Comitetului pentru probleme teritoriale”, care, conform principiului autodeterminării naţionale a popoarelor, recunoştea desăvârşirea statală a României şi garantarea de către aceasta a drepturilor minorităţilor, în conformitate cu prevederile Pactului Ligii Naţiunilor⁵. Au fost audiaţi, separat, B. Maklakov şi I.I.C. Brătianu. Prim-ministrul român a subliniat că Actele de Unire din martie, noiembrie şi decembrie 1918 au exprimat voinţa Naţiunii Române, într-un mod asemănător cu „consiliile din Polonia, Cehoslovacia şi în alte părţi”⁶.

Prin scrisori, memorii şi discuţii purtate cu membri ai delegaţiei americane care negociau pacea de la Paris, sau cu alţi diplomaţi aliaţi, reprezentanţi ai fostului Imperiu Ţarist – Maklakov, Lvov, Sazonov, Ciaikovski, Krupenski – au căutat să pună sub semnul îndoielii caracterul plebiscitar al Deciziei Sfatului Ţării de la Chişinău, din martie 1918, eforturile lor nereuşind să-i convingă, în totalitate, pe aceştia.

La 26 iulie 1919, Leland Harrison, împreună cu dr. James Brown Scott, Col. U.S. Grant, Douglas Johnson, fraţii John şi Allen Foster Dulles, au abordat – în cadrul unei întruniri americane – problema Dobrogei şi a Basarabiei. Cu acest prilej, Johnson a sugerat că drepturile României în Basarabia ar putea fi rezolvate prin „anumite” concesii în Dobrogea. Intervenind, Harrison a considerat că ar fi fost utilă o consultare a lui Henry White. Delegaţii englezi, A.W.A. Leeper, Eyre Crowe şi Harold Nicolson, nu au fost convinşi de „argumentele” unor delegaţi americani privind un eventual com-promis, prin cedarea Cadrilaterului Bulgariei, în schimbul recunoaşterii Unirii Basarabiei cu România. În consecinţă, comisia americană pentru negocierea păcii va adopta, într-un document din 14 noiembrie 1919, în legătură cu chestiunea de mai sus, o poziţie similară Angliei şi Franţei¹.

Chestiunea Basarabiei se va afla în centrul preocupărilor Conferinţei Puterilor Aliate şi Asociate de la Londra din 3 martie 1920. Participând la discuţii, David Lloyd George a observat că Puterile Aliate întotdeauna au fost de acord cu „unirea Basarabiei cu România, argumentele etnice, geografice, ca şi politice îndreptându-se în aceeaşi direcţie”². Rezoluţia întâlnirii consemna acceptul Puterilor Aliate şi Asociate la dorinţa României, subliniindu-se declaraţia reprezentanţilor Sfatului Ţării, şi făcea cunoscut faptul că recunoaşterea Unirii se va face printr-un tratat, de îndată ce condiţiile vor fi prielnice³.

La 28 octombrie 1920, Take Ionescu a fost de acord să semneze Tratatul colectiv asupra frontierelor, care stipula recunoaşterea graniţelor comune între acele state care dobândiseră teritorii de la fosta monarhie dualistă. Consiliul Ambasadorilor, în schimbul faptului că România a acceptat hotarele cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Cehoslovacia şi Polonia, i-a prezentat lui Take Ionescu tratatul care menţiona recu-noaşterea de jure a Unirii Basarabiei cu România. A fost inserat un nou articol în speranţa că Tratatul va fi semnat şi de SUA. Acesta prevedea că Rusia va semna Tratatul, de îndată ce un guvern al acestei ţări, recunoscut de Aliaţi, va ajunge la putere⁴.

Tratatul a fost semnat de Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi România, la 28 octombrie, iar peste câteva zile şi de reprezentantul Japoniei⁵, care, în acel moment, se afla la Bruxelles. În Tratat se recunoştea suveranitatea României asupra terito-riului Basarabiei⁶.

4. Având în vedere faptul că Franţa a avut, chiar din debutul Conferinţei de Pace din 1919-1920, o poziţie politică favorabilă României⁷, membrii Comisiei teritoriale franceze, prin reprezentantul ei cel mai de seamă, prof. Emmanuel de Martonne, au contribuit în mod esenţial la argumentarea ştiinţifică a apartenenţei Basarabiei la spaţiul de cultură şi civilizaţie românească.

Astfel, cu excepţia câtorva personalităţi notorii care au pledat constant pentru anularea consecinţelor raptului teritorial săvârşit de Rusia ţaristă la 16 mai 1812 în detrimentul Principatelor dunărene (Zamfir Arbore, Constantin Stere, Pan Halippa, Ion Pelivan), majoritatea covârşitoare a intelectualităţii basarabene a fost luată prin surprindere de derularea caleidoscopică a evenimentelor din anii 1917-1918, astfel încât, în momentul deschiderii lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris din 1919-1920, factorii de decizie ai acesteia, cât şi opinia publică europeană dispuneau doar de o foarte vagă documentare asupra esenţei chestiunii Basarabiei. Aşa cum pe bună dreptate aprecia prof. Nicolae Iorga, „noi am avut, de la 1914 la 1916, doi ani în care trebuia să pregătim două lucruri: muniţii materiale şi muniţii morale, şi n-am avut nici unele, nici altele”¹.

Ilustrativ în această privinţă este articolul membrului delegaţiei basarabene la Conferinţa de Pace de la Paris, Gheorghe Năstase, publicat în toamna anului 1919, în care sunt indicate „izvoarele din care poate cunoaşte chestiunea Basarabiei atât Conferinţa de Pace, cât şi lumea streină care ar vrea să se intereseze de această chestiune mai de aproape”². Între acestea figurau: memoriul delegaţiei române la Conferinţa de Pace („Les révendications territoriales Roumaines”); memoriul înaintat Conferinţei de la Paris de către delegaţia basarabeană („La question de la Bessarabie”); broşurile publicate de Ion G. Pelivan în 1919³ şi memoriul pretinşilor „delegaţi ai populaţiei basarabene” A.N. Krupenski şi A. Ch. Schmidt⁴, care era, de fapt, „o mistificare foarte abilă a chestiunii basarabene, menită a da lucrurilor o cu totul altă înfăţişare decât cea care au avut-o sau o au”⁵.

Totuşi, sursa cea mai importantă şi imparţială de documentare asupra istoriei Basarabiei şi situaţiei acesteia la încheierea primei conflagraţii mondiale aparţinea, aşa cum pe bună dreptate sublinia Gh. Năstase, profesorului francez Emmanuel de Martonne, reprezentant al Franţei în Comisiunea teritorială a Conferinţei de Pace care, în urma unei călătorii în Basarabia, îşi formulase opiniile şi recomandările în domeniul respectiv într-un „Memoriu asupra Basarabiei” – documentul respectiv făcând parte din dosarul secret al Conferinţei⁶.

Celebrul geograf francez Emmanuel de Martonne (n. Chabris, 1 aprilie 1873 – †Sceaux, 24 iulie 1955), discipol al creatorului geografiei umane franceze, Paul Vidal de la Blache (1845-1918), s-a manifestat încă din zorii secolului al XX-lea, creând la Rennes un Laborator de geografie (1902) şi publicând un amplu „Tratat de geografie fizică” (1909).

Fiu al arhivistului Alfred de Martonne (1820-1896), Emmanuel de Martonne, alături de fratele său Édouard de Martonne (1879-1952), continuau linia familiei nobiliare de Martonne, ce avuse un întins domeniu la periferia oraşul Le Havre şi deţinuse o putere regională extrem de importantă.

Emmanuel de Martonne¹ a fost preşedinte al Societăţii de Geografie din Paris, membru de onoare al multor mari Societăţi Geografice internaţionale, Doctor Honorius Causa al Universităţilor din Cambridge şi Cluj.

Fost coleg şi prieten al criticului literar Pompiliu Eliade (1869-1914) la Şcoala Normală Superioară din Paris, aşa cum aminteam anterior, tânărul de Martonne şi-a ales drept câmp de cercetări pământul românesc, efectuând investigaţii asupra evoluţiei morfologice a Carpaţilor meridionali, de a căror frumuseţe sălbatică, neatinsă şi pură a fost profund impresionat, numindu-i „Alpii Transilvaniei”. Având în vedere aceste aspecte, putem afirma faptul că acesta ajunge în mediul românesc la invitaţia fostului său coleg, însă anul exact în care acesta ajunge pentru prima dată în România nu este cu certitudine cunoscut, opinându-se, totuşi, pentru anii 1897-1898.

Aşa cum pe bună dreptate afirma prof. I. Simionescu, în 1918, Emmanuel de Martonne cunoştea în amănunt întreaga Românie: „a cercetat-o din Maramureş până-n Dobrogea, din Banat, până-n Nistru. Trăind veri întregi pe plaiurile de munte, nu s-a legat sufleteşte numai de farmecul formelor rigide, ci a pătruns şi sufletul nostru etnic, învăţând limba curată şi înflorită a ciobanilor, învăţători şi ai lui Heliade Rădulescu”². În acest mod, participarea sa la lucrările Conferinţei de Pace din 1919 în vederea stabilirii noilor frontiere ale României şi Poloniei postbelice a fost cea mai indicată. A fost desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferinţa de Pace în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după Primul Război Mondial, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute României şi Poloniei prin tratatele de pace.

Făcând parte din rândul „impunătoarelor glasuri ale conştiinţei mondiale ce nu pot rămânea neascultate” (conform istoricului N. Iorga), Emmanuel de Martonne a obţinut, pentru Polonia, ca frontiera acesteia să se extindă suplimentar cu câţiva kilometri spre Est, punând-o astfel în posesia unei importante linii de cale ferată. A conceput principiul viabilităţii, conform căruia stabilirea graniţelor trebuia să depindă nu numai de grupările etnice, ci şi de motive geografice (relief, ape, accesibilitate) şi de infrastructura teritoriului. Acest element de noutate în spectrul geografic va fi aplicat şi în cazul României, atunci când se va trasa frontiera româno-maghiară.

În cazul României, misiunea lui Emmanuel de Martonne a fost cu atât mai dificilă, cu cât România a fost pe punctul să nu i se recunoască statutul de ţară învingătoare din cauza tratatului de pace de la Bucureşti, din 24 aprilie / 7 mai 1918¹. Intervenţia lui de Martonne în cadrul Comisiilor teritoriale întrunite în 1919 la Paris a fost decisivă şi a însemnat, fără exagerare, stabilirea efectivă a frontierelor româno-sârbă, româno-maghiară, româno-bulgară şi româno-rusă, care s-au bazat pe studiile sale de geografie umană şi pe prestigiul acurateţii muncii sale academice.

Începând cu 1917 şi până în aprilie 1918, Emmanuel de Martonne a activat în calitate de secretar în cadrul Comitetului de Studii al Quai d’Orsay-ului, alături de André Demangeon (secretar adjunct) şi Paul Vidal de la Blache, vice-preşedinte al Comitetului. Autoritatea prof. Em. de Martonne a sporit şi mai mult după decesul lui P. Vidal de la Blache, prin contribuţia sa la consolidarea nucleului „vidalienilor” din cadrul Comitetului de Studii, care punea un accent deosebit pe abordarea regională a problemelor teritoriale.

Din noiembrie 1917, arealul chestiunilor examinate în cadrul Comitetului de Studii al Quai d’Orsay-ului s-a extins asupra Europei Centrale şi Balcanilor. Chestiunea frontierelor României şi a ţărilor vecine i-a fost încredinţată lui Em. de Martonne, care a redactat 4 rapoarte: asupra Dobrogei (6 mai 1918); Transilvaniei (22 mai 1918); Banatului (3 februarie 1918) şi Basarabiei (iulie 1919)².

În privinţa Basarabiei, în particular, a pledat cu imensa-i autoritate morală şi intelectuală pentru revenirea acesteia în spaţiul politic, cultural şi civilizaţional românesc, respectiv european, din care fusese răpită în mod cinic la 1812. Concepţia sa asupra chestiunii Basarabiei, întemeiată pe o solidă argumentare a dreptului istoric şi al celui etnic, şi-a expus-o în „Choses vues en Bessarabie” (Paris, 1919)³ şi, mai ales, în micro-monografia „La Bessarabie”, editată la finele aceluiaşi an, sub auspiciile Comisiunii Teritoriale a Conferinţei de Pace de la Paris⁴.

Lucrările lui Emmanuel de Martonne despre Basarabia se evidenţiază atât prin conţinutul, cât şi prin structura lor originală. Astfel, micro-monografia sa „La Bessarabie” constă dintr-o Addenda cu rezoluţiile Sfatului Ţării din 27 martie / 9 aprilie, 27 noiembrie / 10 decembrie 1918 şi analiza modalităţii de constituire a organului legislativ suprem al Basarabiei, concluzii şi trei compartimente de bază: I. Le nom et l’histoire politique de la Bessarabie; II. Le pays et ses habitants (Le pays; La population; Donnés statistiques pour l’ensemble du pays; Répartition géographique des nationalités; Évolution du peuplement); III. La russification et les sentiments de la population (Politique agraire; Politique administrative et scolaire; L’autonomie de la Bessarabie et l’union à la Roumanie).

Argumentele prof. Emmanuel de Martonne în favoarea revenirii Basarabiei în spaţiul de cultură şi civilizaţie românească s-au întemeiat nu numai pe fapte de natură ştiinţifică, ci au fost culese din contactul direct şi nemijlocit cu realităţile basarabene. Astfel, în iunie 1919 el a efectuat o călătorie de anchetă în Basarabia, pentru a se documenta la faţa locului la solicitarea Conferinţei de Pace. Contextul în care E. de Martonne ajunge în România acestor ani este mult mai amplu. Astfel, în anul 1919, statul român, prin Ministerul Instrucţiunii Publice, solicită Ministerului Educaţiei Franceze suport pentru crearea şi consolidarea noilor instituţii academice superioare naţionale. Ca urmare a acestei cereri, în perioada 9-17 iunie 1919, o delegaţie universitară franceză a vizitat România. Aceasta a fost constituită din următorii membri iluştri: Lucien Poincare – rector al Universităţii din Paris, Joseph Bedier – profesor la College de France, Mario Roques, Emmanuel de Martonne, Charles Diehl, Gustave Fougeres, profesori la Sorbona, Charles Drouhet, St. Jouan, Victor Balthazard, Daniel Berthelot, Paul Janet, Joseph Bédier şi Eugène Meynal, profesori la diferite instituţii franceze. Cu această ocazie, în data de 11 iunie¹, următoarele personalităţi franceze au devenit membri de onoare ai Academiei Române: Lucien Poincaré, Charles Diehl, Gustave Fougères, Victor Balthazard, Daniel Berthelot, Paul Janet, Joseph Bédier, Emmanuel de Martonne şi Eugène Meynal², pentru merite deosebite în promovarea intereselor româneşti. După terminarea festivităţilor din Bucureşti, unde întreaga delegaţie este primită la Palatul Regal şi se stabilesc primii paşi pentru ajutorul pe care România îl solicitase, E. de Martonne se va îndrepta spre Basarabia, iar ce va găsi în regiune va fi surprins în volumul „Choses vues en Bessarabie”.

Traseul urmat în Basarabia începe în zona de Sud a regiunii, acolo unde, după ce trece Prutul prin Galaţi, va ajunge în oraşele Bolgrad, Cahul şi în micile aşezări româneşti, bulgăreşti, nemţeşti, găgăuze, ruseşti sau armeneşti din regiune. În fiecare localitate, savantul francez încearcă să culeagă opiniile localnicilor şi îi descrie cu un soi de exerciţiu fotografic total inedit. Opiniile culese consemnează înfăţişarea celor intervievaţi, opiniile lor despre naţionalitate, iar în cazul comunităţii nemţeşti se întâlneşte cu un lider local care îi istoriseşte opiniile pro-româneşti ale comunităţii germane şi justificarea acestora. Următorul punct important al călătoriei savantului francez este oraşul Chişinău, acolo unde acesta are întâlniri cu liderii locali şi unde este aşteptat ca o gazdă de seamă. O primire extrem de călduroasă îi este oferită de intelectualul basarabean Paul (Pavel) Gore, cel care îi istoriseşte opiniile sale, similare cu ale marii majorităţi a inte-lectualilor basarabeni din generaţia sa, cei care, culmea, fusese educaţi, în marea lor majoritate, în mediul academic rusesc. Descrierea Chişinăului are, de asemenea, o pronunţată nuanţă fotografică, făcându-ne să trăim alături de scriitor în Basarabia secolului trecut. După Chişinău, traseul urmat de geograful francez trece prin oraşele Bălţi şi Soroca, acolo unde este primit cu entuziasm, sunt organizate mici evenimente dedicate sosirii şi unde va surprinde, aşa cum el menţionează, şi unele fotografii cu populaţia locală. Un alt element oarecum omniprezent în descrierea martoniană este cel al nesiguranţei resimţite, în întreaga regiune, ca urmare a atacurilor bolşevice de peste Nistru. Încercând să îşi explice dispunerea populaţiei şi modul în care elementul românesc din Basarabia a rezistat, E. de Martonne ajunge la concluzia că pădurea – „codrul” -, cum el însăşi menţionează, a garantat un mediu impenetrabil pentru venetici, iar băştinaşii au rezistat doar datorită acesteia. În ultimele rânduri scrise cu privire la Basarabia, geograful francez surprinde modul lamentabil în care Imperiul Ţarist s-a comportat cu această regiune prin nerealizarea de drumuri şi orice altă infrastructură, lipsa şcolilor pentru populaţia românească şi a oricăror condiţii pentru o viaţă normală. Făcând parte din România Mare, Basarabia este o regiune inestimabilă pentru România atât la nivelul resurselor naturale, cât şi umane, iar prin actul de unire s-a realizat un deziderat pe deplin necesar pentru dezvoltarea regiunii.

Revenit la Paris, la 7 iulie 1919 a prezentat un raport detaliat „Note sur la Bessarabie”, unde a explicat, bine fundamentat, votul din 27 martie 2018 şi a respuns categoric propunerea unui referenduum privind viitorul regiunii: „De toutes provinces qui composent le domaine historique de la Roumanie, la Bessarabie est une des plus nettement roumaine”. Eminentul profesor E. de Martonne, în cele 15 zile petrecute străbătând toată ţara, a discutat cu ţăranii în limba lor [limba română – n.red.]. El a putut constata că studiile anterioare privind specificul românesc al Basarabiei sunt confirmate pe deplin de ancheta sa. Aşa cum afirma marele savant francez, „l’immense majorité du pays est habitée par les paysans moldaves qui parlent le plus pur roumain. Les hautes classes seules sont russifiées. (…) L’immense majorité des paysans moldaves sait qu’elle est moldave, mais ne comprend pas qu’elle est roumaine, parce qu’étant ill etrée, elle ignore la valeur nationale de sa langue (95% d’ill etrés). (…) Les paysans moldaves de Bessarabie prendront conscience de leur nationalité, comme leurs frères des autres pays roumains, quand ils seront instruits. Leurs ignorance actuelle ne peut être un motif de lesriver à une puissance étrangère, quiles a volontairement plongés dans l’ignorance pour les dominer. Dans ces conditions, un plébiscite serait une manifestations sans portée”¹.

În accepţia prof. Em. de Martonne, Basarabia putea urma în acea perioadă „doar calea firească şi naturală de reintegrare în unitatea românească”, orice alte încercări de revenire forţată la vechiul regim poliţienesc al Rusiei ţariste şi, mai recent, bolşevice, comportând pericolul unor grave şi profunde tulburări interne². Dovadă pregnantă a dreptăţii opiniei marelui geograf francez este Tratatul de la Paris din 20 octombrie 1920, prin care Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia, după o detaliată şi multi-aspectuală examinare a chestiunii Basarabiei, au considerat unirea acesteia cu România „pe deplin justificată din punctele de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic”³.

În acest mod, la încheierea lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris, renumitul profesor de la Sorbona putea constata, cu justificat temei, că a contribuit esenţial la triumful ideii naţionale proclamate de preşedintele american Woodrow Wilson, permiţând întregirea teritorială a unui stat „apropiat, pe cât a fost posibil, de idealul său naţional: statul român, care reuneşte aproape pe toţi românii, în frontiere oarecum ideale, în jurul acestei citadele carpatice, care a fost totdeauna inima naţiunii române. Viaţa sa economică nu este tulburată prin adăugirea noilor provincii, ale căror bogăţii miniere nu schimbă raportul dintre viaţa agricolă şi viaţa industrială. Nu este deci vorba de adaptarea la o viaţă complet nouă. Este vechea viaţă care trebuie să continue cu o mai mare bogăţie de pulsaţie comercială”⁴.

5. Opera ştiinţifică a prof. Emmanuel de Martonne este considerabilă şi diversă, însumând peste 150 de lucrări şi studii de mare valoare⁵. Dintre acestea, peste 70 au subiect românesc. În anul 1912, Emmanuel de Martonne a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1919 a devenit membru de onoare al aceleiaşi instituţii⁶. A fost un om de ştiinţă care a răspuns unei întreite vocaţii – pasiunea pentru cercetare, talentul de a trezi interesul pentru geografie ca ştiinţă deschisă la tot ce e nou, îndreptând tinerii către studiul acestei discipline; vocaţia de ctitor de şcoală ştiinţifică în Franţa şi România, reuşind să facă din geografie o ştiinţă umană, atât la propriu, cât şi la figurat⁷.

Devenite între timp rarităţi bibliografice, multe din lucrările prof. Emmanuel de Martonne, în particular studiile sale referitoare la istoria, geografia şi etnografia Basa-rabiei, oferă şi astăzi, la un secol de la apariţia lor, modelul „cercetării şi expunerii obiective a adevărului, astfel cum reiese el din studiile sale, independent de orice alte consideraţii” (Grigore Antipa).