¹

Ion CONEA, 1941

„Ungurii, din interes politic, au conceput totdeauna Carpaţii ca un hotar, un hotar pe care însuşi Dumnezeu, cum se vede, l-ar fi aşezat drept pavăză în marginea de răsărit al statului maghiar. În Carpaţi, cu alte cuvinte, – şi tocmai aceasta vrea să dovedească volumul amintit – geografia şi istoria au aşezat – din ziua cea dintâi a istorie şi până va fi istorie – un hotar, pe care dacă cineva ar tinde să-l mute, ar însemna să aducă o adevărată injurie lui Dumnezeu.

Se întâmplă, însă, că românii au o concepţie cu totul alta, privitoare la Carpaţi; cu ea, izvorâtă din fapte şi realităţi la lumina zilei, românii au trăit încă din ziua în care au început „fiinţa a-şi pricepe”: Carpaţii, coloană vertebrală a pământului şi poporului românesc, – românii văd în Carpaţi, în adevăr, spre deosebire de unguri: „aceşti munţi, în văile cărora s-a plămădit mai ales neamul românesc, cel legat de fiecare stâncă a lanţului Carpaţilor”².

Să trecem la fapte şi să arătăm că, în adevăr: Carpaţii, departe de a fi fost făcuţi de Dumnezeu, cum spun ungurii, cu destinul de a fi şi de a rămâne, în tot lungul istoriei, un hotar (şi un hotar mai ales între români şi unguri, între un stat românesc şi unul ungu–resc) – au fost făcuţi şi rânduiţi pentru un destin numai românesc: pavăză şi apărătură (vorba lui Ştefan Vodă) a neamului şi coloană vertebrală a pământului românesc.

E o concepţie veche – aceasta, a munţilor-hotare, – dar o concepţie care, din nenorocire pentru unguri, nu mai are multă vreme curs şi credit în lumea oamenilor de ştiinţă. În ea, ungurii – din interes politic – au târât Carpaţii. Dar, cum am spus, concepţia aceasta – atât în general, dar mai ales în cazul nostru particular, al Carpaţilor, e azi o concepţie perimată, pe care ştiinţa a trecut-o la muzeul moartelor prejudecăţi…

… Astăzi, însă, concepţia aceasta a muntelui-limită între state şi popoare nu mai are, cum am spus, credit în lumea oamenilor de ştiinţă. Dimpotrivă, graţie progreselor paralele ale istoriei şi geografiei şi graţie, mai ales, primelor rezultate obţinute de geografia umană în studiul problemei frontierelor, munţii se dovedesc a fi fost aproape totdeauna, ca şi fluviile, nu limite, ci mai degrabă prilejuri şi punţi de legătură pentru populaţiile de pe versante³…

… Am văzut că „frontierele naturale – termen impropriu – sunt mai mult teoretice decât reale”⁴. Nici fluviile, nici munţii nu despart – ci mai degrabă unesc. Iar munţii, în plus, sunt – după cunoscuta expresie a lui Vidal de la Blache: „conservatrices de population”⁵. Mai ales în trecut au jucat munţii acest rol de păstrător de populaţii, când în lungul stepelor sau în lungul văilor deschise condiţiile de viaţă erau vitrege pentru populaţiile sedentare, de civilizaţii agricole.

În adevăr, spre deosebire de stepe şi de mări – mările, stepe lichide – care amestecă şi împrăştie, într-un nesfârşit du-te vino, populaţiile cele mai diverse, munţii păstrează şi transmit în vreme fragmente etnice de vechi şi originale civilizaţii¹. „Mieux que les plaines, conquises à des genres de vie plus modernes, nos montagnes reflètent notre pass锲.

Munţii, deci, păstrează şi transmit trecutul departe în vreme, în timp ce mările şi stepele amestecă şi unifică, desfiinţând ce e original şi mai caracteristic în civilizaţii…