Ion CONEA, 1942

Dar cine umblă după hotare naturale … predestinate – şi crede în ele! – acela (în speţa d. Rónai şi toţi autorii unguri, cari caută unul între noi şi ei) va trebui să recunoască, în cazul pe care-l discutăm, că hotarul între noi şi unguri Dumnezeu l-a pus în altă parte: acolo unde arată d. Walther Vogel, profesorul de geografie istorică de la Universitatea din Berlin, în cartea sa Politische Geographie (Leipzig-Berlin, 1922), la pp. 33-34: în lungul zonei inundabile a Tisei, zonă decât care, până acum câteva zeci de ani, nici mlaştinile Pripetului nu alcătuiau un hotar mai bun. Era o barieră geofizică unică în toată Europa: pe o lungime de aproape cincisute de km. şi pe o lăţime care uneori era de cincizeci, – oridecâteori, primăvara sau toamna, când se topeau zăpezile sau cădeau ploi puternice, – o adevărată mare de apă dulce se revărsa, despărţind complet Ungaria de regiunile carpatice. Oare nu Ungurii sunt aceia cari se laudă că, cu câte canale au construit ei pentru drenarea şi asanarea regiunilor inundabile ale Tisei, s’ar putea uni cele două ţărmuri ale Atlanticului? Nu mărturisesc ei, prin aceasta, indirect, că numita zonă inundabilă fusese ca un hotar pus de însuş Dumnezeu între noi şi dânşii? Oare nu este d. Benda László acela care, într’o lucrare apărută acuma câţiva ani la Budapesta¹, spune că zona cea inundabilă a Tisei acoperea odinioară nu mai puţin de 25.000 de kmp.? – adică mai mult decât întreaga suprafaţă a podişului Transilvaniei? Şi când, peste toate acestea, s’a putut dovedi² – pe bază de documente exclusiv ungureşti – că chiar populaţia şesului asanat din stânga Tisei era, până acum un veac, în marea ei majoritate românească, – lunca cea largă şi plină de mlaştini a Tisei ne apare cu adevărat ca fiind fost – vorba ungurilor! – de însuş Dumnezeu pusă (sau clădită) să fie hotar între Unguri şi Români. Dar cum populaţia acestui şes asanat, din lungul Tisei, a fost deznaţionalizată prin aparatul de stat unguresc în decursul ultimului secol, de la Trianon România a cerut să-şi mute hotarul spre apus numai până acolo până unde, venind dinspre apus, izbutise acea operă de deznaţionalizare a elementului românesc. Hotarul de apus al României a urmat, cu alte cuvinte, linia în lungul căreia înceta predominarea etnică românească la acea dată, conform principiului etnic sau naţional, care stă la baza actualului statut politic al Europei şi al întregei lumi civilizate.

Astfel fiind, înseamnă că acei Carpaţi cari mărginise spre est şi sud podişul Transilvaniei, departe de a constitui un hotar – cum spun Ungurii – constitue, dimpotrivă, ceea ce a spus geograful german H. Grothe încă din 1909, coloana vertebrală a pământului şi poporului românesc. „Începând cu primii strămoşi ai Românilor – Dacii – neîntrerupt, din antichitate şi până azi, o una şi aceeaşi formaţie etnică a populat ambele versante ale acestor munţi, revărsându-se până departe, în dreapta şi stânga, oridecâteori împrejurările şi condiţiile de viaţă au fost mai favorabile în această parte a lumii. Carpaţii pe care alerga vechiul hotar silnic dintre noi şi Unguri, sunt, pentru noi Românii, ceea ce este Dunărea pentru poporul şi statul unguresc: axă centrală de sprijin şi fixare teritorială.

Carpaţii pe care mergea vechiul hotar dintre noi şi unguri sunt departe de a prezenta însuşirile geografice necesare unui aşa zis hotar natural. Ei sunt, mai întâi, de altitudine mijlocie: linia medie a înnălţimilor oscilează între 1.100-1.300 m. Pe cei din estul podişului şi între 1.300-1.500 pe cei din sudul lui. Lăţimea lor oscilează între 30-60 de km. În plus – şi aceasta constitue unul din caracterele lor icumenice esenţiale – ei nu se termină sus în creastă, ca alţi munţi, ci se termină în terasă, ca o casă arabă din ţări calde. Cu alte cuvinte, cine-i priveşte de sus, îi vede ca nişte suprafeţe tabulare, ca nişte câmpii slab ondulate, pe care o putere nevăzută le-a ridicat la actualele altitudini¹. Aşa se face că / cel mai de aproape cunoscător al lor, d. Emm. de Martonne – a putut scrie că, dela o anumită înălţime (după ce le-ai suit povârnişul) ascensiunea pe ei devine… o plimbare: „Cela n’est qu’une promenade”². Una din cele mai vechi şi mai intense vieţi pastorale din toată lumea veche s’a desvoltat, drept aceea, pe aceşti munţi. Documentele istorice ne vorbesc de o sumă de munţi cu numele de Nedeea – nume care ne arată că târgurile de fete se ţineau cândva în mare număr pe acele înnălţimi tabulare, târguri la care participa nu numai populaţia de păstori, ci şi cea sedentară din satele de sub ambele versante carpatice. Era, deci, viaţă intensă şi continuă pe ei. Dar mai e ceva: niciun alt sistem de munţi din Europa nu mai posedă atât de multe depresiuni în interiorul sau în poalele lui, ca aceşti Carpaţi româneşti. Ele se ţin lanţ pe sub ambele versante, în lungul lor. Şi tocmai din ele, atât în nord, cât şi în sud, în est şi vest, au răsărit primele organizaţii politice din a căror contopire aveau să ia naştere primele voievodate mari româneşti. Puterea noastră politică, la fel cu cea etnică, a pornit şi a crescut din centrul de munţi spre margini. – Şi se înşeală acei cari, privind la hărţile etnografice, văd Carpaţii noştri acoperiţi de o foarte slabă pânză de populaţie. Vara îi umple o populaţie de păstori mai densă decât pe oricare alţi munţi ai Europei. În masivul Parângului dintre Olt şi Jiu: „J’ai pu calculer que la zone des pâturages de ce massif en été une population de 42 bergers et 200 moutons par km².³. Şi să nu ne lăsăm induşi în eroare, încăodată, de hărţile etnografice care ne arată un vid de populaţie în lungul Carpaţilor. E vorba, aici, de o confuzie. În adevăr, nu trebuie să uităm că dacă aşezările omeneşti propriu zise – satele – nu suie până pe culmile carpatice, în schimb populaţia satelor aşezate sub versantele carpatice îşi scoate hrana din aproape totalitatea ariei carpatice, pe care o exploatează până sus, pe culmi. Spaţiul vital al satelor de pe un versant suie până sus pe culme, unde se întâlneşte cu spaţiul vital al satelor de pe celălalt versant. Un sat de câmp îşi scoate hrana din şesul înconjurător, un sat de pescari îşi scoate hrana din Deltă, din Balta Dunării sau din Mare, fără ca locuinţele lui să stea, totuş, pe apa acestora. Aşa şi satele din poala munţilor noştri. Pe hartă, satele acestea sunt nişte simple puncte. În natură, însă, adică în realitatea geografică locală, vom constata un lucru foarte important: suprafaţa de teren de pe care satele acestea îşi scot hrana prin tot felul de îndeletniciri (păstorit, lemnărit, exploatare de mine, industrii de tot felul) se întinde până în culmea muntelui; cu locuinţele, aşa dar, nu stau oamenii chiar în munte – dar îl exploatează pe acesta până în culmile cele mai înnalte. Satele îşi crează largi arii de circulaţie şi de folosire a muntelui din jur, cu atât mai largi cu cât ele nu se pot hrăni din simpla cultură intensivă a solului din imediata apropiere, ci prin metode care cer o exploatare de suprafeţe cât mai întinse⁴.

Cât de umblaţi au fost Carpaţii totdeauna, cât de mult au trăit Românii ca lipiţi de ei, se vede şi din mulţimea drumurilor populare (suntem ispitiţi să le spunem: naturale) care-i traversează la fiece pas. Un colonel german, Begennau, a ridicat la jumătatea secolului trecut o hartă a acestor drumuri (pastorale, cele mai multe) în Carpaţii meridionali: ele prind într’o adevărată reţea toată aria acestor munţi, de jos şi până pe culmile ultime. Iar culmile carpatice se poate spune că sunt o inextricabilă împletire de astfel de drumuri. Doi istorici saşi din Transilvania: Ackner şi Neugebauer au ajuns a identifica chiar unele drumuri dacice în plină inimă carpatică. Nu e nicio mirare, drept aceea, dacă unele săpături şi cercetări recente au descoperit vetre de cetăţi dace până pe la 2.000 de m. înnălţime. De aici, şi ceeace spuneam mai sus: că satele de sub versantele carpatice îşi au spaţiul vital permanent până sus, pe culmi.

Într’o cercetare mai de aproape asupra genurilor de viaţă rurală în Carpaţii din Ţara Haţegului¹, am constatat – am trăit, am putea spune, – fiindcă în adevăr am trăit-o, vara şi iarna deopotrivă – o stare de lucruri care, în ordinea de idei care ne preocupă, prezintă o importanţă şi o semnificaţie, peste care ne se poate trece uşor: viaţa satelor de sub staşina munţilor nu se ţese numai jos, în şesul depresiunii, ci ea se ţese, permanentă, până adânc în munte: vara până pe culmile înnalte, iarna până la circa 15 km. depărtare de sate.Până la această din urmă adâncime, iarna e plin muntele de aşa numitele sălaşe, pe care greşit le califică geografii de locuinţe temporale: ele sunt locuinţe permanente. Aria lor corespunde cu aria fâneţelor: vara, în adevăr, începând din Iunie, cositul şi strânsul fânului nu cunoaşte întrerupere până în Septembrie, când coboară turmele dinspre păşunea alpină fânul se face clăi pe loc, în jurul sălaşelor; aci, în staulele numeroase din jurul sălaşelor, rămân oile toată iarna şi mănâncă fânul din clăi. E o viaţă de munte extrem de interesantă, aceasta, – aceeaşi, azi, ca şi pe vremea – nu zâmbiţi! – lui Decebal şi a lui Burebista.

Carpaţii, aşa dar, au fost totdeauna locuiţi, în trecut – cu tot hotarul politic silnic, care alerga pe ei². Cu atât mai folosiţi şi mai puşi în valoare vor fi ei de acum înnainte, când acel hotar a dispărut.

Odată, într’una din multele lui treceri în curmeziş peste Carpaţi – era înnainte de unirea din 1918, fireşte – Badea Cârţan se oprise în popas pe culmea Bucegilor. Era cald şi asudase: dăsagii de pe umeri erau, doar, ca totdeauna, plini de cărţi luate din „Ţară” pentru cei de dincolo. A pus dăsagii jos, la umbra unui brădui, şi a rămas în picioare. A dat căciula de pământ, s’a şters pe frunte cu mâneca, s’a uitat spre sud – de unde venea – şi şi-a şoptit ca pentru sine, nedumerit şi strâmbând niţel din nas: „ţară românească”! -; a privit apoi spre nord – încotro mergea – şi iar şi-a şoptit ca pentru sine, strâmbând niţel din nas: „ţară românească”! şi odată a izbucnit, deşi singur, să-l audă toţi munţii: Da’ cine dracu a pomenit hotar prin mijlocu Ţării? Şi a mai adaos el ceva, tot tare, dar nu mai spunem ce.

Se întâlnise, se vede, ţăranul român din Ardeal, gând în gând cu geograful german H. Grothe, care scria în 1906 că nu sunt altceva, Carpaţii, decât şira spinării, a neamului şi pământului românesc, deopotrivă.