Ionuţ MUTU

Reamintim cititorilor noştri că în urmă cu câteva luni, pe 30 august 2019, a avut loc cea de-a 79-a aniversare a aşa-numitei Alte Arbitraţii de la Viena, prin care Regatul Maghiar horthyst, cu sprijinul Germaniei naziste şi al Italiei fasciste, a răpit de statului român o suprafaţă de 43.000 de kilometri pătraţi şi 2,3 milioane de locuitori, care în majoritatea nu erau maghiari, ci români, germani şi alţi locuitori ai Regatului României.

Din perspectiva actuală, aceste evenimente nu pot fi evaluate altfel decât ca încă un pas făcut de Budapesta spre declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, în care ambele ţări au fost implicate datorită miopiei conducerii naţionaliste a statului maghiar de atunci.

Pentru România, aceste evenimente tragice au marcat o creştere accentuată a tensiunilor politice, ce a culminat cu putch-ul Gărzii de Fier condusă de Horia Sima în ianuarie 1941, care, astfel, a devenit unul dintre motivele ce au determinat alianţa Regatului cu naziştii.

Pentru Ungaria, însă, confiscarea teritoriilor româneşti din Transilvania de Nord nu a fost un act de dreptate istorică, aşa cum au trâmbiţat ziarele maghiare în septembrie 1940, ci un nou pas, probabil decisiv, în edificarea „zidului” politic şi istoric care a străbătut întreaga istorie a relaţiilor dintre popoarele noastre.

Ca urmare, mai mult de un milion de români au rămas pe teritoriul confiscat de către Ungaria, potrivit recensământului ungar în 1941. Totodată, peste 100 de mii de români îşi abandonaseră căminele, mulţi dintre ei neîntorcându-se niciodată…

Sângele victimelor nevinovate ale Masacrului de la Ip, comis de armata maghiară în tragica noapte din 14 septembrie 1940 în satul Ip, judeţul Sălaj, care a avut ca urmare moartea a 158 de civili, este cel mai trist exemplu al „justiţiei istorice de recuperare a teritoriilor pierdute prin Tratatul de la Trianon”.

Din păcate, politicienii de la Budapesta par să nu-şi amintească această tragedie, singurul lor scop fiind să atragă din nou atenţia asupra rezultatului Primului Război Mondial, încununat pentru vecinul nostru de nord-vest prin Tratatul de la Trianon din 1920.

Aşa că, fărâmiţată în zilele de august 1940, România a fost obligată să accepte termenii umilitori ai arbitrajului. Dar paradoxal, compensaţia avea să fie războiul izbucnit în mai puţin de un an.

După ce a băut din bolul amar al înfrângerii şi a suferit numeroase pierderi, în august 1944 Armata Română a devenit Eliberatoare, întorcându-şi armele împotriva aliaţilor de conjunctură, a naziştilor şi hortyştilor.

A venit vremea recuperării teritoriilor pierdute vremelnic şi a completei eliberări a ţării, care a avut loc în toamna anului 1944. Dreptatea istorică a fost restabilită şi consolidată de prevederile Conferinţei de Pace din Paris din 1947, care a anulat rezultatele Primului şi ale celui de-al Doilea Arbitraj de la Viena.

Prin urmare, politica maghiară din 1940, de revizuire a rezultatelor celor 20 de ani încheiaţi de la parafarea Tratatului de la Trianon, s-a dovedit doar o tentativă iluzorie, plătită cu generozitate atât cu sângele ungurilor, cât şi al românilor.

Din păcate, după cum putem vedea, nu pentru toţi Istoria este un bun dascăl.

Unii dintre politicienii de la Budapesta au uitat însă lecţia istoriei şi au început să pregătească aniversarea unui centenar de la semnarea Tratatului de la Trianon de pe 4 iulie 2020 cu acţiuni de revendicare a „teritoriilor pierdute”.

Pentru publicul românesc nu este un secret că unii dintre miniştrii şi parlamentari unguri, la fel ca în 1940, solicită revizuirea frontierelor create în concordanţă cu prevederile Tratatului şi susţin activ autonomia teritorială a „Ţinutului Secuiesc”, în totală contradicţie cu Constituţia României.

Această stare de fapt poate fi pusă pe seama politicii oficiale a Budapestei în ceea ce priveşte ţările vecine, politică determinată de criza demografică din ţară, de apropierea politică de Rusia lui Putin, de interesele electorale ale partidului FIDESZ în afara ţării în zonele diasporei maghiare, precum şi altor considerente de politică internă.

O consecinţă a acestor fapte este că, din păcate, relaţiile interstatale dintre ţările noastre au rămas mai degrabă „răcoroase” de o lungă perioadă de timp.

În acelaşi timp, în contextul aşa-numitei „probleme maghiare”, orice observator politic imparţial poate afirma că în România, respectarea drepturilor minorităţilor naţio-nale este în deplină conformitate cu toate cerinţele actuale ale Uniunii Europene.

Mai mult, minoritatea naţională maghiară este reprezentată în Parlamentul Româ-niei de către propriul său partid politic – Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, care a obţinut 21 de locuri la alegerile parlamentare din 2016.

Cu toate acestea, putem spune că în ultima perioadă activităţile acestuia au fost mai degrabă pro-maghiare sau chiar anti-române.

Cum altfel ar putea fi privită acţiunea parlamentarilor UDMR care au iniţiat în un proiect de lege pentru obţinerea autonomiei teritoriale a „Ţinutului Secuiesc”, precum şi apelul către minoritatea maghiară de a nu sărbători Ziua Naţională a României?

Prin urmare, este un fapt incontestabil că Ungaria uzează de aspecte istorice pentru a destabiliza situaţia diasporei ungureşti din România şi – evident – în alte ţări cu minorităţi maghiare

Numai în anul 2019 guvernul maghiar a cheltuit 9,5 milioane de dolari pentru susţinerea diasporei maghiare, iar în anul viitor alocarea ar trebui să ajungă la aproape 14 milioane de dolari.

O atenţie deosebită trebuia acordată politicii de la Budapesta de susţinere a planurilor de implementare a gazoductului Turkish Stream, de susţinere a ideii unui contract pe termen lung, de până la 15 ani, pentru furnizarea de gaze naturale ruseşti, precum şi construcţia unei centrale nucleare pe teritoriul Ungariei cu sprijinul Rusiei, acţiuni care vor transforma vecinul nostru într-o ţară care depinde semnifi-cativ de planurile geopolitice ruse.

Acest lucru contravine, la rândul său, politicii Uniunii Europene, şi ar trebui să constituie o preocupare majoră pentru politicienii noştri, care nu au dreptul să rămână tăcuţi.

Se spune că statisticile sunt mai elocvente decât cuvintele.

Ungaria îşi reformează activ forţele armate şi pentru aceasta intenţionează să atingă o alocare de până la 2% din PIB-ul ţării, numărul personalului activ al armatei maghiare urmând să ajungă la 37.000 faţă de 29.000 în prezent.

Ungaria creează noi unităţi şi facilităţi militare şi reglementează baza legală pentru utilizarea lor în afara teritoriului naţional. Acest fapt ar trebui să constituie un semnal de alarmă pentru experţii noştrii.

Concluzia este: Calul troian maghiar stă din nou la poarta Transilvaniei!

Decizia oficială a Budapestei de a declara anul 2020 „Anul unităţii naţionale” şi de a marca 100 de ani de la semnarea Tratatul de la Trianon, în ciuda faptului că Ungaria trebuie să îndeplinească şi să respecte deciziile Conferinţei de pace de la Paris care a anulat ambele Arbitraje de la Viena, poate fi privită, nici mai mult nici mai puţin decât ca un atentat la integritatea şi securitatea ţării noastre.

Prevenirea reapariţiei evenimentelor tragice din 1940 este nu numai respon-sabilitatea politicienilor noştri, ci şi a tuturor în vinele cărora curge sânge românesc.