Dr. Serhii HAKMAN^

Problema viitoarei sorţi a Bucovinei, care de la sfârşitul secolului al XVIII-lea făcuse parte din Monarhia Habsburgică, a fost actualizată în relaţiile internaţionale din timpul Primului Război Mondial. Soarta populaţiei acestui meleag s-a intercalat într-un mod complex şi imprevizibil cu interesele geopolitice ale marilor puteri. Acestea din urmă, la rândul lor, s-au confruntat şi trebuiau să ia în calcul presiunea revoluţio-nară bolşevică. Nu a devenit mai puţin actuală această problemă şi după includerea Bucovinei în componenţa României în noiembrie 1918 şi consolidarea ulterioară a acestui act de către Bucureşti prin legile interne româneşti.

Regimul bolşevic n-a avut în această perioadă interese speciale referitor la Bucovina. Drept excepţie au fost anumite acţiuni diplomatice şi militare în primăvara anului 1919, care conform opiniei noastre au fost motivate de considerente strategice şi aveau ca obiectiv unirea prin Galiţia şi Bucovina a forţelor comuniste ruse, ucrainene şi maghiare.

Despre existenţa unor sarcini ale politicii externe (deşi nu erau în acea perioadă legate de apărarea intereselor ruseşti de stat în sensul tradiţional), care reveneau acestei zone remarca şi delegatul partidului comunist al Galiţiei, O. Korfe: „Evenimentele din Ungaria au pus-o pe Galiţia între două republici sovietice… Acest fapt cred că l-a simţit şi Antanta, ceea ce lămureşte faptul încercării ei de a împăca Polonia cu Ucraina, ca pe urmă să le folosească pe ambele împotriva bolşevismului”¹.

Cu toate acestea, exista şi un alt interes, nu mai puţin periculos, legat de lupta împotriva „imperialismului mondial”. Cât de gravă a fost ameninţarea pentru estul Galiţiei din partea Rusiei bolşevice se poate observa într-o scrisoare scrisă ulterior de Cicerin către Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist Rus (bolşevic). Documentul afirma: „Potrivit comuniştilor galiţieni, Galiţia de Est a depăşit iluziile naţionalismului şi s-a maturizat pentru sovietism. Revolta în spatele polonezilor ar fi un mare plus. Un anumit scepticism nu este niciodată nepotrivit. Posibil o înnaintare imediată în spiritul anexării Galiţiei ar fi un pas de neatenţie… Este mai bine să înaintăm într-un ritm mai lent. Este oportun să creăm un comitet revoluţionar galiţian pentru a desfăşura politica sovietică în Galiţia, a organiza acolo răscoale, a concentra trupele galiţiene pe Frontul Galiţian şi a pregăti o viitoare contopire cu Ucraina”². Biroul

politic a susţinut propunerile lui Cicerin pentru o „politică atentă” în Galiţia de Est.

În toată perioada anilor 1918-1919 bolşevicii nu au refuzat ideea de a revendica Basarabia, pierdută în primăvara anului 1918, inclusiv cu forţa, ceea ce coincidea şi cu doctrina revoluţiei mondiale.

În acest sens, Rusia sovietică vedea în calitate de aliat Ungaria. În acelaşi timp, România era unul dintre cei mai mari duşmani ai guvernului maghiar, înfiinţat la 21 martie 1919 şi format din socialişti şi comunişti, care au proclamat Republica Sovietică Ungară¹. Ajunsă la Conferinţa de Pace de la Paris, delegaţia română a declarat disponibilitatea sa de a lupta atât contra bolşevicilor ruşi, cât şi contra bolşevicilor maghiari: „Toţi reprezentanţii Antantei au recunoscut în timpul negocierilor cu noi, că pe Nistru noi apărăm nu numai ţara noastră, ci şi Europa şi civilizaţia.. Este imposibil ca Europa să nu fie conştientă de povara pe care o suportă România – de a servi drept barieră necesară bolşevismului agresiv”².

Totodată, inspiraţi de ascensiunea revoluţionară, liderii Rusiei sovietice şi ai Ucrainei sovietice au decis să trimită Armata Roşie în ajutorul Budapestei şi, conco-mitent, să soluţioneze problema Basarabiei. Potrivit opiniei istoricilor ruşi V. Vinogradov şi M. Yereshchenko, „revoluţia proletară mondială” în această manifestare s-a transfor-mat într-un adevărat „export al revoluţiei”³.

Este de menţionat faptul că încă pe 26 februarie 1919, Consiliul Inter-Aliat Militar de la Versailles a instituit o zonă neutră între România şi Ungaria până la demarcarea definitivă a graniţelor dintre cele două state.

Guvernul Ungariei, după ce a stabilit legături cu Rusia sovietică şi Ucraina sovietică, declarând starea de urgenţă şi mobilizând toată populaţia masculină sub 46 de ani, a luat hotărârea „de a începe un război împotriva tuturor celor care au ocupat teritoriile fostei Ungarii”⁴. Încurajat de faptul că generalul Foch n-a atacat cu trupele franco-sârbe, române şi cehoslovace Ungaria bolşevică, Bela Kun s-a hotărât să atace Cehoslovacia. El intenţiona să rupă legăturile dintre armatele română şi cehoslovacă şi să facă joncţiunea cu Rusia roşie, de la care a sperat să primească soldaţi şi materiale⁵. După cum scria ziarul socialist român „Adevărul”: „Astfel, Ungaria este în stare de război cu întreaga Antantă. Guvernul revoluţionar maghiar şi-a asumat angajamente pe care nu le va putea îndeplini niciodată. Care vor fi consecinţele acestora este greu şi imposibil de prevăzut”⁶.

În acest context, după vizita lui Cristian Rakowski la Budapesta şi schimbul de telegrame între Rusia sovietică şi Ungaria sovietică, Statul Major General al Armatei roşii ucrainene a elaborat operaţiuni militare de ofensivă, care urmau să fie efectuate în două direcţii: Prima armată sovietică trebuia să lovească prin Bucovina pentru a se uni cu trupele maghiare. Armata a doua, împreună cu voluntarii internaţionalişti, urma să lanseze o ofensivă pentru a rupe frontul trupelor române din Basarabia¹. Între 16 şi 18 aprilie 1919, Armata roşie maghiară a atacat trupele române în regiunea Munţilor de Vest. Ofensiva maghiară a reuşit să-i înfrângă pe aliaţii cehoslovaci, în pofida unor încercări din partea trupelor române. Acestea au zădărnicit însă atacurile ucrainenilor din Galiţia. Pentru a-i ajuta pe unguri, Rakowski a trimis detaşamente de ucraineni înarmaţi pentru a opera în Bucovina şi Galiţia. Armata română a trecut în contraofensivă. Împreună cu divizia a 8-a din Bucovina, românii au înaintat până la Colomeea, nimicind planurile ungurilor de a se uni în aceste locuri cu bolşevicii ucraineni şi ruşi. În două săptămâni românii au ajuns la Tisa².

În timp ce se afla la Paris, premierul român I.C. Brătianu a ordonat trupelor sale să nu înainteze spre Budapesta, ci să se limiteze la operaţiuni de apărare³. Membrii Consiliului Suprem Aliat au fost supăraţi pe România, acuzând-o că a tulburat Ungaria, înaintând până la Tisa fără consimţământul lor, şi au cerut – zadarnic însă – limitarea armatei şi armamentului românilor. Lui Brătianu i s-a cerut să intre în tratative cu liderul maghiar Bela Kun. Premierul român a respins ambele propuneri, susţinând că România avea nevoie de toate forţele ei militare pentru a menţine integritatea teritorială a statului său şi a refuzat să negocieze cu liderul maghiar, motivând că acesta „urmărea să înşele prin asemenea discuţii toate guvernele pentru a uni anarhiile din Moscova şi Budapesta şi a răspândi bolşevismul în centrul Europei”⁴.

Interesul puterii bolşevice faţă de Bucovina, dictat de necesitatea unirii trupelor republicilor sovietice ruse, ucrainene şi maghiare, s-a reliefat şi în telegramele de care a făcut schimb Guvernul Ungariei Sovietice în perioada lui scurtă de existenţă cu guvernele Ucrainei Sovietice şi a Rusiei Sovietice, publicate dejа în perioada postcomunistă⁵.

În special, în telegrama din 26 martie 1919, trimisă de către comandantul suprem al Armatei Roşii I. Vaţetis şi de membrul Consiliului Militar Revoluţionar S. Aralov comandantului de oşti V. Antonov-Ovseenko se atrăgea atenţia asupra sarcinii principale – lupta contra lui Simon Petliura, care se apropia de Kiev. Totodată se clarifica faptul că „înaintarea spre Vest e necesar să fie adusă până la frontierele Galiţiei de Sud-Est şi a Bucovinei”, deoarece aceasta este necesar pentru stabilirea „unei legături nemijlocit strânse cu trupele sovietice ale Ungariei”⁶.

Totodată această operaţiune urma să fie asigurată de anumite resurse umane. Pe data de 11 aprilie 1919 preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului şi Comisar în Afacerile Externe al RSS Ucrainene, C. Rakowski a cerut de la preşedintele Consiliului Militar Revoluţionar al federaţiei ruse Lev Troţki „să fie repetat într-o formă categorică despre trecerea de pe Frontul Rusesc” spre comandamentul ucrainean „a tuturor originarilor din România, Dobrogea, Basarabia şi Bucovina (…) pentru punerea în aplicare a planului strategic de legătură cu Ungaria”⁷. Ca urmare, pe data de 13 aprilie L. Troţki a dat ordin comandanţilor armatelor 1, 2, 3, 4 şi 5 „să fie scoşi din funcţie toţi originarii din România, Dobrogea, Basarabia şi Bucovina” şi să fie trimişi la Moscova în dispoziţia lui”¹.

Pe 17 aprilie 1919 Bela Kun s-a adresat către Lenin cu rugămintea ca Armata Roşie „să efectueze o deplasare cu cele mai mari forţe posibile în direcţia generală spre Cernăuţi”. Se adăuga că dacă atacul nu este posibil pe linia întregului Front Român, partea maghiară cerea „să susţină lovitura principală în direcţia Cernăuţi cu acţiuni active demonstrative” pe alte segmente ale frontului, adăugând că aceasta este o condiţie de existenţă a Republicii Sovietice Ungare². A doua zi B. Kun, într-o telegramă trimisă Comisarului Afacerilor Externe al RSFS Ruse G. Cicerin pentru a fi transmisă ulterior lui Lenin, informa că trupele române au trecut în ofensivă, fapt care a forţat armata maghiară să se retragă. El din nou ruga „ca Armata Roşie să înceapă operaţiuni atât împotriva Galiţiei, cât şi împotriva Cernăuţiului”, ce era extrem de important atât din punct de vedere strategic, cât şi moral³.

Aşadar liderii bolşevici intenţionau „ca prin Basarabia, Bucovina şi Galiţia să se întindă o mână de ajutor Republicii Sovietice Ungare”⁴, încercând în aşa mod să unească fronturile republicilor sovietice. Foarte clar se evidenţiază rolul Bucovinei şi al Galiţiei în planurile strategice ale conducerii bolşevice în telegrama cifrată din 21 aprilie 1919, expediată de V. Lenin, către I. Vaţetis şi S. Aralov. Printre altele, în tele-gramă era menţionat: „Înaintarea spre Galiţia şi Bucovina este necesară pentru legătura cu Ungaria Sovietică. Această sarcină trebuie realizată cât mai repede şi cât mai puternic, iar în afara cadrului ei nu are rost nici o ocupare a Galiţiei şi a Bucovinei”⁵.

Aceasta se argumenta prin faptul că armata „nu ar trebui să se detaşeze de sarcinile sale principale”, printre care susţinerea Donbasului şi stabilirea legăturilor feroviare cu Ungaria sovietică⁶. Pe data de 23 aprilie, I. Vaţetis şi S. Aralov, adresân-du-se comandantului Frontului Ucrainean V. Antonov-Ovseenko, menţionau: „În starea actuală, este considerat necesar de a intra într-o legătură nemijlocită cu Republica Sovietică Ungară, pentru aceasta armatelor Frontului Ucrainean, folosindu-se de succesele în zonele Guseatin şi Kameneţ Podilski, le este necesară organizarea înaintării prin teritoriul Galiţiei, a Bucovinei şi a Ungariei în direcţia generală Colomeea, Sighet, Budapesta. Scopul final al avansării noastre către Ungaria este de a stabili o legătură feroviară puternică cu Ungaria sovietică, fără a avea scopul de a prelua teritoriile”⁷.

Este de menţionat faptul că evenimentele de pe fronturile războiului civil şi, mai ales, ofensiva trupelor generalului Denikin, au afectat negativ asupra convingerii lui Lenin în necesitatea de a sprijini planurile lui С. Rakowski. Între opţiunea susţinerii Republicii Sovietice Ungare, pe de o parte, şi opţiunea salvării Rusiei bolşevice, care era ameninţată de Denikin, pe de altă parte, a fost aleasă mobilizarea tuturor forţelor republicii pentru a lupta cu acesta din urmă⁸.

Cu toate acestea, C. Rakowsky nu a oprit acţiunile militare împotriva României, fiind susţinut de anumite cercuri militare. Astfel, pe 24 aprilie, comandantul Armatei a 3-a din Ciudakov urma să „elibereze Basarabia şi să se pregătească energic de ofensiva contra României, având ca sarcină securizarea râului Siret; scopul însă este instituirea, în interacţiune cu insurgenţii maghiari din nord-vestul Dobrogei, care ne simpatizează, a puterii proletariatului în România”¹.

Cu toate acestea, la 30 aprilie, Bela Kun, într-o telegramă adresată lui Lenin, se plângea de G. Cicerin şi C. Rakowski: „Am pledat pentru o acţiune militară împotriva Basarabiei şi Bucovinei pentru a paraliza avansarea concentrică a Antantei. În schimb, am primit o scrisoare de la Cicerin despre căderea Guvernului din Stanislav, iar Rakowski a oprit atacul împotriva Basarabiei şi a Bucovinei, fapt care le-a permis românilor să trimită toate trupele contra noastră…”².

Cele expuse mai sus explică paşii diplomaţilor guvernului sovietic rus şi ai celui ucrainean, care la 1 mai 1919 au înaintat Ministerului de Externe al României o notă, cerând evacuarea imediată a trupelor române din Basarabia, iar pe data de 2 mai, guvernul sovietic ucrainean a trimis o notă cu cerinţa „să declare în 48 de ore despre acordul lor de a evacua imediat trupele sale din Bucovina”. În notă se specifica: „Clasa muncitoare din Ucraina nu poate să permită, ca între Ungaria Sovietică şi Ucraina Sovietică, Bucovina să rămână subjugată”³.

Ar trebui de remarcat faptul că această acţiune diplomatică a fost planificată de către conducerea sovietică cu câteva zile mai înainte. Motivaţia şi scopul ei final într-o anumită măsură pot fi dezvăluite şi datorită conţinutului conversaţiei duse de către C. Rakowski prin „linia directă” telegrafică pe data de 28 aprilie 1919. În special, el menţiona: „Ca o demonstraţie politică, care ar însoţi ofensiva noastră în Bucovina şi Basarabia, poate fi trimisă o notă României şi garanţilor ei – aliaţilor. Ca punct central în această notă poate fi Acordul ruso-român din 5 martie anul trecut. El ne creează o bază directă îndemânoasă pentru nişte acţiuni militare împotriva românilor, al căror obiectiv ar putea fi Basarabia, iar de fapt – răsturnarea burgheziei române şi unirea peste cadavrul ei cu Ungaria. Această acţiune va sprijini starea de spirit din Ungaria”. Mai departe şeful Consiliului ucrainean al Comisarilor Poporului menţiona: „Operaţiunile contra românilor le pregătim, folosind, în mod explicit, elemente internaţionale şi basarabene, astfel încât acestea să nu meargă în detrimentul executării directivei lui Vladimir Ilici [Lenin. – n. n.]. Eu personal cred că operaţiunile noastre în Bucovina şi Basarabia, le vom efectua sub formă locală, fără a ne dezvălui”. În aceeaşi conversaţie se menţiona că în Odesa deja se pregăteşte un guvern pentru Basarabia din cadrul „tovarăşilor basarabeni”⁴.

La 2 mai comisarul pentru afaceri militare al Federaţiei Ruse, Mihail Podvoyski, i-a informat pe Lenin şi Troţki: „(…) În Ucraina are loc formarea Armatei Roşii (…) a internaţionaliştilor pentru Campania spre Ungaria” şi a cerut ajutor în muniţii şi uniforme⁵. Cu câteva săptămâni înainte, în data de 12 aprilie 1919, în Transilvania, la Pauleşti (în apropiere de Satu Mare), un avion sovietic cu doi pasageri din cauza lipsei de combustibil a fost nevoit să aterizeze. El pleca de la Kiev spre Budapesta cu un mesaj către Bela Kun. Printre veştile favorabile se aflau şi acelea că 4.000 de oameni înarmaţi se grăbeau să vină în ajutorul Internaţionalei a III-a şi că în Ucraina Rakowski mobilizează şi constituie o mare armată română cu care să atace oraşul Iaşi. Ulterior, toate acestea nu au fost confirmate şi nu au avut urmări practice pentru această parte a României¹.

Chiar şi atunci când din cauza creşterii forţei numerice a inamicului cu 20.000 de baionete şi săbii şi a unei revolte în regiunea Don, situaţia de pe Frontul de Sud s-a înrăutăţit semnificativ, comandamentul Armatei roşii cerea de la Frontul ucrainean să „asigure forţe suficiente pentru acţiuni în direcţia Bucovina – Budapesta”².

La Tiraspol a avut loc o şedinţă militară, în timpul căreia a fost aprobat un plan pentru ofensiva Armatei roşii în Basarabia, conform căruia era planificat să forţeze Nistrul la Dubăsari, Rezina, Hotin, Grigoriopol şi Cetatea Albă³.

La 8 mai comisarul pentru afaceri militare Mihail Podvoyski i-a telegrafiat lui Troţki despre faptul că „în mod accelerat se formează diviziile 4 şi 6 ucrainene, precum şi diviziile internaţională şi basarabeană cu o sarcină specială – acordarea unui ajutor Ungariei şi eliberarea Basarabiei”⁴. O săptămână mai târziu, pe 16 mai, un reprezentant al bolşevicilor ucraineni, A. Rudnianski îi telegrafia lui Bela Kun că Armata roşie rusă a „eliberat deja Basarabia de boierii români şi înaintează acum mai departe spre vest”. În acelaşi timp, el menţiona că armata trebuie să continue ofensiva, având în vedere că „protejează nu numai Rusia, ci şi singurul aliat socialist de astăzi – Ungaria Roşie”. În aceeaşi telegramă, A. Rudnianski raporta că în „Vecernie izvestia” [Ştirile de seară] s-a scris: „…trupele sovietice ucrainene, rupând frontul românesc, se grăbesc în ajutorul Ungariei sovietice, şi acest ajutor va veni muncitorilor maghiari la timp. Aceasta pune pe un plan real unirea dintre Republica Federativă Rusă şi Ungaria Sovietică. Întregul curs al revoluţiei şi contrarevoluţiei pune pe ordinea de zi problema creării unei alianţe blindate, care vizează protecţia socială. Trupele ucrainene au arătat primul exemplu. Graniţele imperialiste, care separă republica sovietică frăţească trebuiesc să fie eliminate. România, în care astăzi predomină o exploatare nemiloasă, trebuie să devină un coridor sovietic liber”⁵.

La 13 mai 1919, într-o notă către Ministerul Afacerilor Externe al Franţei, C. Rakowski a justificat intrarea Armatei roşii în România prin violenţa şi pogromurile comise de trupele române în Basarabia⁶. Iar deja pe 19 mai, el din nou i-a confirmat lui Bela Kun atitudinea hotărâtoare a guvernului RSS Ucrainene de a acorda ajutor Ungariei: „Consiliul comisarilor poporului din Ucraina declară că va urma ferm o politică a unui front revoluţionar unit cu Ungaria roşie, proclamată prin ultimatumurile sale către România şi prin ofensiva noastră”⁷.

Pe data de 27 mai trupele sovietice au început să forţeze Nistrul. După ce au ocupat Tighina, câteva ore mai târziu, Armata roşie a fost nevoită să se retragă. Comandamentul român însă a desfăşurat în Basarabia diviziile 5 şi 4, înlocuind cu ele trupele coloniale franceze şi alte regimente străine. În sudul Basarabiei a fost înfiinţat un comandament teritorial român, căruia i-au fost subordonate Divizia 15 Infanterie, Brigada 4 Roşiori şi trei regimente de cavalerie¹. După ce România a luat aceste măsuri, armata sovietică nu a făcut nicio încercare nouă de a forţa Nistrul, deoarece a fost nevoită să ducă lupte grele cu trupele lui Denikin în Ucraina².

Situaţia creată în urma evenimentelor de pe fronturi a provocat un conflict grav între Lenin şi Rakowski, deoarece acesta din urmă nu a abandonat ofensiva împotriva României. Într-o telegramă din 5 mai Lenin şi-a exprimat nemulţumirea faţă de Rakowski: „Ocupaţia Luganskului dovedeşte faptul că cei care vă condamnă pentru ambiţia de a merge împotriva României au dreptate. Nu uitaţi că veţi răspunde pentru această catastrofă dacă veţi întârzia cu un sprijin serios în bazinul Donului”. În timpul atacului Tighinei, Lenin nu o singură dată (26, 28 şi 29 mai) a trimis telegrame acuzând comandamentul armatei roşii ucrainene de „iresponsabilitate criminală” „pentru fiecare minut de întârziere” şi „de catastrofa iminentă”³.

Destul de interesant este faptul că C. Rakowski, care dintre liderii bolşevici a luptat cel mai consecutiv contra României şi pentru revendicarea Basarabiei de către Rusia proletară, la un miting din 1912, în calitate de preşedinte al Partidului Social-Democrat al României, s-a raliat asupra anexării de către Rusia a Basarabiei, a acuzat acţiunile „ocupante” ale Imperiului Rus, care „a anexat un teritoriu care nu i-a aparţinut şi care a fost locuit de români”⁴. După ce a părăsit România pentru a se alătura revoluţiei ruse, Rakowski, în noile sale funcţii de preşedinte al Consiliului Comisarilor RSS Ucrainene şi, ulterior, de ambasador sovietic la Londra, şi-a schimbat părerile în diametral opuse, apărând interesele sovietice referitor la Basarabia cu aceeaşi convingere, cu care în 1912 a luptat împotriva imperialismului rus⁵.

Cu toate acestea, planurile lui Rakowski au eşuat. În răspunsul din 19 mai 1919 la notele din 1 şi 2 mai, guvernul român şi-a exprimat speranţa continuării relaţiilor normale dintre cele două ţări. La 11 iulie, Consiliul Militar Aliat a decis ocuparea Ungariei sovietice de către Antanta. În zilele de 20-26 iulie, guvernul maghiar, nemulţumit de pierderea Transilvaniei, a ordonat trupelor sale să atace armata română, traversând Tisa spre Est, provocând o rezistenţă serioasă din partea acesteia din urmă. La 27 iulie 1919, trupele române au trecut Tisa şi, obligându-i pe maghiari să se retragă, la 4 august au ocupat Budapesta, ceea ce, la rândul său, a dus la căderea guvernului lui Bela Kun⁶. În acelaşi timp, în Ucraina, bolşevicii au suferit o serie de înfrângeri din partea armatei generalului Denikin.

Menţionăm faptul că după căderea Republicii Sovietice Ungare, România şi-a intensificat activitatea referitor la nordul Bucovinei. Luând în consideraţie acordurile semnate în anii precedenţi între România şi ţările Antantei, participarea activă a armatei române în lupta contra Ungariei, necesitatea evacuării armatei române din Budapesta şi alţi factori, la 1 august 1919 Comisia în chestiunile române şi iugoslave a recomandat Consiliului suprem al Antantei să includă întreaga Bucovină în compo-nenţa României¹. La 10 septembrie 1919 reprezentanţii Puterilor Aliate şi Asociate şi Austria au semnat Tratatul de pace de la St. Germain en Laye, cu textul articolului 59, cu privire la suveranitatea României asupra Bucovinei², ale cărei frontiere urmau să fie stabilite mai târziu. Linia de frontieră a Bucovinei pe care Consiliul Suprem Aliat a recunoscut-o ca aparţinând în întregime României, pentru a-i păstra „integritatea teritoriului ei istoric, cu excepţia unui aliniament mic necesar pentru a nu întrerupe legătura feroviară între oraşele galiţiene Horodenka şi Zalischyky”. Cinci localităţi bucovinene pentru mai mulţi ani au fost incluse în componenţa Poloniei, plată pentru a nu întrerupe calea ferată, trecută de asemenea sub administrare poloneză³. Problema acestui segment al frontierei s-a discutat la şedinţele Comisiei mixte româno-polonă pentru delimitarea frontierelor dintre cele două ţări în perioada dintre 1921-1935. La 26 ianuarie 1928 s-a convenit că aceste localităţi ale Bucovinei istorice să revină României⁴.

Mai târziu, prin Tratatul de pace de la Trianon, Transilvania a fost încadrată în componenţa României⁵. Problema a rămas nerezolvată încă mulţi ani, deoarece Ungaria nu a recunoscut noile frontiere şi deciziile Conferinţei de pace de la Paris⁶.

Aşadar, interesul bolşevicilor referitor la Bucovina în primăvara anului 1919 a fost dictat de considerente strategico-militare şi vizau unificarea forţelor comuniste ruse, ucrainene şi maghiare prin Bucovina şi Galiţia. După răsturnarea puterii sovietice în Ungaria, interesul bolşevicilor pentru Bucovina a dispărut brusc. Diplomaţia sovietică ucraineană nici nu a răspuns la propunerea românilor de a anticipa negocieri cu privire la problemele controversate, uitând pentru mai mulţi ani de această problemă. Niciodată, până în vara anului 1940, URSS nu a iniţiat revendicări teritoriale faţă de România referitor la Bucovina (spre deosebire de Basarabia), nici la nivel diplomatic, nici la un alt nivel. Prima şi singura reclamaţie teritorială formală către partea română referitor la nordul Bucovinei şi-a găsit reflecţia în notele ultimative sovietice către guvernul român din 26 şi 27 iunie 1940, care au dus la noi schimbări teritoriale în această parte a Europei.