Gl. (r.) prof. univ. dr. Anghel ANDREESCU

Abstract. Romanian territories, recently reunited after a large blood tribute, became a battle field for foreign powers’ interests, such as the Habsburg, Russian and Turkish Empires, as well as Great Britain and France. The French and British observers described the anti-Romanian virulent campaign from Budapest regarding the atrocities done in the Romanian occupied territories to discredit the Romanian administration. Romania was the only country from the Axis that had the international legislation on its side in the offensive against the USSR. Regarding the Hungarian minorities in the successor states, Hungary admits the principle of international control. With respect to the Romanians living in Hungary, on the other hand, Hungary agrees with the retrograde view that their problem is an internal, Hungarian issue, with which Europe has nothing to do. Hungary’s severe duplicity is no longer found anywhere else in the world; on the outside it preaches the defense of minorities, and inside Hungary it has an oppressing treatment of minorities. Rudolf Brandsch, former leader of the German minorities in Romania, said: ”The minority problem in Romania has been objectively and rationally solved, this country with national minorities provides sufficient guarantees of free minority development, in opposition to Hungary, where minorities are severely discriminated against.” Lord E.D. Fitzmaurice, previous Minister of Great Britain, mentioned that ”The Hungarians have had violent and blind politics towards the minorities submissive to the Hungarian crown, particularly towards the Romanians.” The American newspaper editor, Milton G. Lehrer, considered that ”tearing apart the masque that the Hungarian revisionism showed for hundreds of years in Transylvania, the Occident can draw the real conclusions.” Dücsö Csaba in his work ”Nics Kegyelen”, mentioned that ”The blood of Attila, Arpad and Gingis Han flows into our veins!” Probably this is what explains the massacres committed by the Hungarians in the counties Harghita and Covasna, after the so-called revolution of December 1989. ¹A complex study², highly appreciated in the Occident, referring to the psychology of the Romanian people, mentions that the psychosocial distance perceived by the Romanian majority and Hungarian minority is the smallest in Romania, because of more open politics. Further, Romanians believe that all religions have the same level of morality and this generates a high level of tolerance.

Keywords: foreign powers, empires, national unity, large blood sacrifices, the National Army, the Romanian Orthodox Church, reforms, deported, atrocities, revisionism, manipulation, diversion, Intelligence services, special forces, Hungary, foreign interventions, mass murder, minorities, Extremist revisionism, forced Magyarization, revenge, settlers, massacres, killing, genocide

LUPTA ACERBĂ A POPORULUI ROMÂN PENTRU ÎNTREGIREA ŢĂRII ÎNCONJURATĂ NUMAI DE DUŞMANI³

În secolul XIX, în mod deosebit, teritoriile româneşti abia reunite în mare parte, după un tribut mare de sânge, au devenit teatru de interese ale unor puteri străine, precum Imperiile Habsburgic, Ţarist şi Otoman, celui din urmă alăturându-i-se, mai târziu, Marea Britanie şi Franţa.

Dorinţa de unitate naţională a determinat Principatele Române: Moldova şi Ţara Românească, prin dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza, să devină singur domnitor, împotriva Marilor Puteri Centrale.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a depus eforturi considerabile, cu multă abnegaţie, pentru înfăptuirea deplinei unităţi a statului român, un stat nou, modern.

Unele măsuri luate, precum confiscarea averii considerabile care aparţinea mai multor mănăstiri româneşti sau străine, au creat rumoare, ură chiar. Alte măsuri au constat în reforme de tot felul, specifice unui stat modern, precum reforma: seminariilor, obligativitatea folosirii limbii române în culte, în toate mănăstirile româneşti şi străine (mai cu seamă greceşti), secularizarea averilor mănăstireşti (o parte numai) s-a ridicat la ¼ din suprafaţa ţării noastre.

Promulgarea reformei agrare, actele de stare civilă date primăriilor, alte legi de organizare ale statului român, au dus la un început de ordine şi prosperitate, promovarea culturii, a unei armate moderne etc.

Reformele acestui domnitor au dus la înlăturarea sa de către vârfurile societăţii în februarie 1866, determinând reacţii vehemente din partea Marilor Puteri: Austria, Rusia, Poarta (Otomană), chiar respingând dorinţa majorităţii românilor de a alege un prinţ străin.

Adunarea Constituantă a aprobat noul candidat, principele german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Aşadar, a fost ales un nou conducător străin, contrar cerinţelor Marilor Puteri.

Prin Congresul de Pace de la Berlin, România a pierdut cele trei judeţe: Ismail, Cahul, Belgrad, luate de Rusia Ţaristă, fără alte explicaţii.

Basarabia a fost anexată de către Imperiul Rus.

Din a doua jumătate a veacului al XIX-lea se constată un adevărat asalt din partea autorităţilor de la Budapesta împotriva populaţiei româneşti din Transilvania, în vederea maghiarizării acesteia forţate.

• Legea Naţionalizărilor din 1868 prin art. XLIV, se preciza că în Ungaria nu există decât o singură naţiune, cea ungară, una şi indivizibilă şi toţi cetăţenii Ungariei, indiferent de origine şi limbă, sunt membrii aceleiaşi naţiuni. Deci limba oficială de stat era cea maghiară.

• Legea Şcolară Trefort din anul 1879, prin care a fost introdusă în mod obligatoriu studierea limbii maghiare, de toate popoarele nemaghiare. Din anul 1883 a fost introdusă în şcolile medii, iar din 1891, în toate grădiniţele de copii, obligatoriu.

• Legea numirilor de localităţi din 1897, care trebuiau înscrise în documentele oficiale numai în limba maghiară.

• Legea colonizărilor din 1904, prin care li se acorda ungurilor colonizaţi în Transilvania bunuri materiale la preţuri derizorii sau, uneori, chiar în mod gratuit şi anume: şcoală, biserică, case, grajduri, animale etc.

• Legile şcolare ale lui Apponyi, prin care se prevedea desfinţarea şcolilor confesionale româneşti, slovace, sârbeşti şi înlocuirea lor cu şcoli de stat, cu învăţământ exclusiv în limba maghiară. Închiderea şcolilor confesionale s-a făcut pentru că li s-au solicitat taxe enorme, greu de achitat.

Planul secret de maghiarizare a românilor din 1907, care era obligatoriu, s-a transpus în practică.

Planul din anul 1917 al contelui Bethlen Istvan, de distrugere a elementului românesc din Transilvania, a fost un atentat grav la fiinţa neamului românesc.

Statul maghiar şi-a dus cu multă consecvenţă politica de maghiarizare a românilor din Transilvania.

Culmea ipocriziei, Ungaria, prin Legea Naţionalităţilor, se aprecia că este un stat naţional, deşi maghiarii reprezentau doar 40% sau chiar mai puţin şi desigur limba oficială era numai limba maghiară, în şcoală, administraţie, de fapt în toate domeniile.

S-au luat toate măsurile de interzicere a oricărei cărţi scrisă în limba română, toate cărţile de citire, istorie, geografie etc., de fapt tot ce era românesc era interzis. Se urmărea scăderea la maxim a numărului de învăţători români, al preoţilor, a slujbaşilor etc. Tot în acest context se afirma tot mai des: „În Ungaria nu poate exista decât şcolile în limba maghiară.”¹ Să nu existe în niciun sat un preot sau un învăţător inamic maghiarismului, iar pe agitatorii naţionali să-i scoată din post ca pe nişte vrăjmaşi ai puterii, mai apreciau reprezentanţii maghiari.

„Contele Apponyi spunea că trebuie desfiinţată naţia românească.”²

Aceleaşi măsuri draconice, care depăşeau orice principii fireşti, se aplicau în grădiniţele de copii din mediul urban şi rural pentru implementarea legii maghiare obligatorii.

Toate localităţile din Transilvania fără excepţie, aveau numai denumiri maghiare ce erau trecute în documentele oficiale. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu numele cetăţenilor, care, după 1867 şi până în 1918, au fost maghiarizate. După 1904 aproape că toate disciplinele şcolare erau predate în limba maghiară.

Asemenea măsuri de aplicare a acestor inepţii luate de către autorităţile maghiare au creat greutăţi enorme românilor din Transilvania.

De asemenea s-a urmărit tot timpul desfiinţarea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, distrugerea spiritului românesc, de fapt tot ce era în acestă zonă.

La toate acestea s-a adăugat desfiinţarea băncilor româneşti, de fapt tot ce era element românesc trebuia distrus, să dispară din Transilvania pentru totdeauna.

Suferinţele nemaipomenite, specifice de ev mediu ale românilor prigoniţi, neîndreptăţiţi, închişi, tot ce era mai rău în această zonă.

După anul 1917 se prevedea aducerea invalizilor de război, a ceangăilor, favorizarea emigraţiei românilor din Transilvania, asimilarea rapidă a românilor, plus foarte multe facilităţi, alte măsuri de organizare teritorială, administrativă, reorganizarea armatei, desfiinţarea a tot ce era românesc.

Spionajul românesc, relativ tânăr, fără multă experienţă, menţiona că peste 3.000 de agenţi: „aruncau în satele româneşti foarte mulţi bani şi multe manifeste în decembrie 1918, împotriva unirii şi peste 4.000 de socialişti erau angajaţi în compania de propagandă pentru demobilizarea armatei române” ³.

Observatorii francezi şi britanici au descris virulenta campanie antiromâ-nească, a Budapestei şi atrocităţile nemaipomenite comise în teritorile ocupate de români pentru discreditarea administraţiei româneşti.

Spionajul militar francez şi român au dovedit cooperarea: bulgaro – maghiaro – rusă împotriva României.

S-a ajuns prea departe, chiar înfiinţarea unui minister special denumit „Recon-strucţia Transilvaniei”, cu rol specific.⁴

Acest plan diabolic număra, printre altele, desfiinţarea naţiunii române şi a poporului român. Deşi de necrezut, aceste lucruri îngrozitoare se întâmplau.

De remarcat că „aşa-zisa graniţă culturală se întindea de la Dunăre până la întorsătura Carpaţilor, concomitent cu desfiinţarea şcolilor româneşti”.

„Budapesta lansase deja, la sfârşitul anilor 1940, ca un substitut al pretenţilor sale teritoriale devenite nelegitime, o campanie pe termen lung menită să înfăţişeze autorităţile române ca abuzive la adresa minorităţii maghiare din Transilvania.”¹

După 1970, afirmaţia că România comitea un genocid cultural al minorităţii maghiare devenise strigătul de luptă al oficialilor de la Budapesta şi preluate de orga-nizaţiile maghiaro-americane din SUA.

Anchetele Congresului şi Departamentelor de Stat din SUA au întreprins in-vestigaţii care s-au dovedit că sunt nefondate, ba chiar de rea-credinţă.

„Chiar mai mult, în anii 1970, modul în care România îşi trata minorităţile etnice şi religioase rivalizau în bine cu cele ale Budapestei.”²

Inclusiv marile minciuni că Nicolae Ceauşescu a aplicat un plan de distrugere a satelor maghiare din Transilvania; culmea este că Ceauşescu exclusese Transilvania din procesul de sistematizare a ţării.

„În iulie 1989, Ungaria insistă că extinderea suveranităţii Ungariei asupra etnicilor maghiari din România, nu implica intenţii revizioniste.”³

În debutul „Revoluţiei Române” din decembrie 1989, preşedintele Ungariei abrogă unilateral Tratatul de Prietenie şi Cooperare semnat în 1948 cu România şi prin aceasta Transilvania să devină autonomă⁴, în condiţiile în care această regiune avea o populaţie de 7 milioane locuitori din care peste 87% erau români.

În decembrie 1989, URSS prin vocea secretarului general al Pactului de la Varşovia, Ivan Aboimov, considera că „Ungaria vrea ca noi (sovieticii) să intervenim cu trupe în România pentru că speră rezolvarea problemei cu Transilvania” ⁵.

Primul-ministru al Ungariei de la acea vreme, Karoly Grosz, a confirmat că a redislocat trupe de la graniţa cu Austria, la cea cu România, în timp ce acuza Bucureştiul că ameninţă Ungaria, asta în timp ce România era ea ameninţată; şeful Statului Major din România, generalul Guşă, i-a atenţionat pe maghiari, sovietici, bulgari şi sârbi, că nu are nevoie de ajutoare din partea lor în România.

Ungaria ceruse 69.000 km², cu o populaţie de 2.667.000, de la graniţa cu Oradea până în secuime.

S-au comis atrocităţi abominabile, acte represive, deznaţionalizare a populaţiei din această parte a ţării. S-a ajuns la desfiinţarea bisericilor româneşti, expulzări, extrădări, arestări şi torturi, la adevărate atrocităţi împotriva poporului.

În urma Dictatului de la Viena peste 280.000 de clerici, intelectuali au luat calea exodului, plus foarte mulţi credincioşi, unii expulzaţi cu forţa în România, printre care episcopi şi cadre didactice.

Mulţi clerici şi credincioşi au fost ucişi cu brutalitate de către hortişti, protopopi, alţi cetăţeni din multe localităţi, precum din Ip şi localităţile din jur; şi-au pierdut viaţa copii, tineri, femei.

La Mureşenii de Câmpie (CJ) au fost masacrate 11 persoane în frunte cu preotul comunei şi familia sa; şi alţi preoţi din judeţ.

Bandele hortiste au dărâmat zeci de biserici ortodoxe, mai ales în Sălaj, Covasna, Harghita, Mureş, Satu Mare şi multe alte devastate, pângărite, altele închise pentru totdeauna. Au fost dârâmate crucile din cimitirele româneşti, scoase din case, a fost dusă o întreagă politică de umilire specifică perioadei şi locului.

S-au practicat trecerile forţate la alte confesiuni maghiare, copiii au fost trecuţi la rubricile catolice sau reformaţi, au fost falsificate actele de căsătorie, evidenţele şcolare, cele ale armatei, inclusiv numele au fost schimbate.

Au fost schimbate numele localităţilor şi al străzilor din Transilvania, învăţă-mântul românesc aproape că a fost desfiinţat şi el, la fel şi liturgic, totul era modificat.

Sfârşitul „Golgotei” românilor din Transilvania şi anularea Dictatului de la Viena a început cu actul de la 23 august 1944 şi definitivat în ziua de 13 martie 1945 prin instaurarea administraţiei româneşti în Transilvania, cu multe greutăţi provocate de Regiunea Autonomă Maghiară creată din dispoziţia personală a lui Stalin.

Politicile de deznaţionalizare şi reprimare a identităţii româneşti s-au manifestat şi în Basarabia şi Bucovina.

Deşi nu există o înregistrare clară a numărului de deportaţi în Siberia şi Asia Centrală de către autorităţile sovietice, se estimează că au fost deportaţi între 100.000 şi 500.000 de români.

În Transilvania, administraţia civilă românească numită după eliberarea de forţele maghiare şi germane a fost alungată pur şi simplu de autorităţile sovietice, care au readus aceleaşi autorităţi maghiare, tratând armata română şi autorităţile româneşti drept inamici; din nefericire.

„Simbolurile româneşti erau interzise, iar Stalin încă se juca cu ideea unei federaţii în legătură cu Transilvania.”¹

În aprilie 1946, Stalin a apreciat că 22.000 km² din Transilvania puteau fi transfe–rate Ungariei, creând o dezamăgire totală şi o ură nemaiîntâlnită din partea românilor.

Aceeaşi atitudine faţă de România au avut-o Marx şi Engels, care apreciau: „Filonul etnic român era contrarevoluţionar prin însăşi natura sa şi astfel să fie eradicaţi pentru binele revoluţiei mondiale.”²

După crearea Comitetului de la Moscova, au exclus pe etnicii români de la conducerea Partidului Comunist din România. La fel şi Polonia.

Duşmanii aprigi, de la acea vreme, ai României pentru distrugerea statului român erau URSS şi Ungaria.

URSS dorea subminarea României, intenţionând să o împartă cu Ungaria şi Bulgaria, astfel URSS primea Basarabia şi Bucovina, Ungaria primea Transilvania, Bulgaria primea Dobrogea, de-a lungul ţărmului Mării Negre, iar Iugoslavia lua cea mai mare parte a Banatului.

Culmea ironiei, în Primul Război Mondial, cu toate că erau aliate, Rusia ţaristă tratase România într-o manieră ostilă şi chiar conspirase cu Puterile Centrale inamice: Germania, Austro-Ungaria şi Bulgaria, pentru a împărţi teritoriul României între ele, atât înainte de căderea ţarului, cât şi după aceea.”³

Deşi Germania de Est şi Ungaria au avut acelaşi statut ca România, de inamic beligerant, Stalin le-a iertat pe amândouă, chiar mai mult – a intervenit la liderul extremist al Ungariei, amiralul fără flotă Horthy, să nu fie judecat de tribunalul de la Nürburg pentru crime de război, desemnând Ungaria ca non-inamic.

La fel pentru RDG, transferând despăgubirile în seama Germaniei de Vest, lăsând România să pară a fi singurul inamic agresor din interiorul Blocului Sovietic.

România a fost singurul stat din Axă care a avut legislaţia internaţională de partea sa când s-a alăturat ofensivei împotriva URSS, nu a acceptat teritorii din com-ponenţa URSS, după depăşirea fostei graniţe de est a Moldovei, refuzate categoric de generalul Antonescu.

Chiar dacă primul-ministru al Ungariei, Imre Nagy, promitea că: „problema Transilvaniei trebuie considerată că este închisă”¹; s-a comentat mereu că aceasta este inima Ungariei şi fără ea Ungaria nu poate trăi, că cel mai puternic scut al Ungariei eterne este Transilvania.

Din fericire, descoperirile din arhivele Pactului de la Varşovia după anul 1989 şi organizaţii conduse de organisme de monitorizare americane şi internaţionale au infirmat acuzaţiile anterioare anului 1989 de „genocid” cultural împotriva minorităţilor din Transilvania.

Chiar istoricul şi etnograful maghiar Pàl Hunfalvy arăta că: „Strămoşii românilor de astăzi nu au încetat niciodată să locuiască în Dacia, adică în Transilvania, Moldova, Valahia şi, în consecinţă, aceştia sunt urmaşii direcţi ai coloniştilor stabiliţi de Traian în Dacia” (Neuere Ercheinungen der rumanischen, Guschicht ssdireibu, Wien si Teschen, 1886).

„Michael Horvath din Geschichte der Ungarn, vol. I, p. 9: Transilvania era populată de români, când ungurii şi-au făcut apariţia în Panonia.”²

Exemplele pot continua…

ROMÂNIA ŞI BLESTEMUL REVIZIONISMULUI MAGHIAR

Revizionismul interbelic din Europa este acea parte a politicii unor state care doresc să revizuiască deciziile tratatelor de pace, în special de către Ungaria.

Revizioniştii maghiari pretind că dezmembrarea Ungariei prin Tratatul de Pace de la Trianon ar fi o nedreptate şi că Ungaria ar fi ţara care a suferit cel mai mult în urma acestui tratat de pace.

De fapt ei doresc anularea completă a Tratatului de la Trianon şi reintegrarea Ungariei în hotarele ei dinainte de război.

A trebuit să vină războiul mondial, ca Ungaria să fie încadrată forţat în mersul istoriei, dând libertate naţionalităţilor conlocuitoare de a decide soarta lor.

„Punctul 10 din Proclamaţia preşedintelui Wilson, dată la 8 ianuarie 1918, este un document istoric, iar aliaţii au urmărit în Războiul Mondial odată cu dreptul de autodeterminare al popoarelor din Ungaria, dreptul la existenţa naţională liberă a românilor din Transilvania.”³

Marele George Clemenceau, în ziarul La Justice, a demonstrat asuprirea de sute de ani a românilor din Transilvania, iar fratele lui Clemenceau, Lordul Northcliff, cerea asigurarea drepturilor românilor din Transilvania de a se uni cu românii din Regatul României şi reducerea Ungariei la limitele sale etnografice ale rasei maghiare.⁴

De fapt, Ungaria revizionistă nu trebuie temută, ci compătimită, întrucât propa-ganda revizionistă a maghiarilor nu justifică sub raport istoric, de drept, politic în niciun fel comportamentul, iar ca idee este demult depăşită.

În ziarul Pesti Hirlop scria: „Nu este adevărat că ungurii cuceritori de patrie şi-ar fi întemeiat ţara prin suprimarea slovacilor şi românilor.

Ei nu ar fi găsit pe aceste locuri state cu hotare precis delimitate.

Astfel că partea aceea a Europei pe care şi-au întemeiat Regatul, a fost în cea mai mare parte nelocuită.”

„Se mai afirmă apoi de revizionişti, că Ungaria a fost timp de o mie de ani un stat unitar şi că românii din Transilvania nu sunt băştinaşi, ci au imigrat din Balcani şi din Albania.”¹

Contele Ştefan Bethlen, la Conferinţa din Londra a susţinut teoria că „românii ar fi imigrat în Transilvania din principatele româneşti în veacul al XVI-lea”.

Nenumăratele descoperiri arheologice, inclusiv la Alba Iulia şi în toată Transilvania, demonstrează contrariul.

De fapt chiar istoricii maghiari susţin continuitatea românească în Ardeal.

În 1886 istoricul şi etnograful maghiar Paul Hunfaly aprecia că: „Strămoşii românilor de azi nu au încetat niciodată, de la Traian, să locuiască în fosta Dacia, adică Transilvania, Moldova şi Valahia” (Nuere Erscheinumger der rumänischen Geschieht sschreibung Wien şi Teschen, 1886).²

„Scriitorul Huszti András: Nicio naţiune nu are limba atât de apropiată de cea română (latină), ca limba valahilor.”³

Un alt istoric maghiar, Horváth Mihály aprecia că: „Transilvania era populată de români, când ungurii şi-au făcut apariţia în Panonia.” (Michael Horváth: Geschichte der Ungarn, vol. I, p. 9).

Transilvania, înainte de venirea ungurilor, timp de mai multe secole a fost condusă de cneji români, apoi de voievozi maghiari, iar după 1526, statul maghiar independent a încetat să mai existe.

O parte a Ungariei a fost ocupată de turci 150 de ani, cealaltă parte a căzut sub stăpânirea Habsburgilor, iar Transilvania a devenit principat până în 1848.

Iredentismul din cărţile şcolare din Ungaria a determinat ca generaţiile din Ungaria, după Trianon, să devină generaţiile urii şi ale şovinismului sălbatic.

În istoria Ungariei de dr. Madai Pál, se aprecia revoluţia din 1848: „Vlahii exterminau pe maghiari cu cruzimea unor fiare sălbatice, ocupând întreg Ardealul în afară de judeţul Trei Scaune”.⁴

Idem toate manualele şcolare: de istorie, geografie etc., toate propagau ura, dezbinarea; minciuna era la ea acasă.

Toate statuile iredentiste în oraşele Ungariei, parcuri, filme, orice pentru a demonstra ideile revizioniste. La acestea s-au adăugat societăţiile iredentiste din străinătate: Anglia, SUA, Austria etc.

În a doua jumătate a veacului al XIX-lea s-a constatat un adevărat asalt asupra românilor de la Budapesta, în vederea maghiarizării lor.⁵

Vom evidenţia pe scurt legile maghiare dure pentru asimilarea populaţiei româneşti din Transilvania:

1. Legea Naţionalităţilor din 1868, unde se preciza că: „în Ungaria nu există decât o singură naţiune, cea ungară, una şi indivizibilă. Limba oficială de stat era cea maghiară”;

2. Legea şcolară Trefort din anul 1879 prin care s-a introdus studierea limbii maghiare de toate popoarele nemaghiare în şcolile medii şi apoi obligatorii din 1891 în toate grădiniţele de copii;

3. Legea numirilor de localităţi, din 1897, care propunea că toate documentele oficiale să fie numai în limba maghiară;

4. Legea colonizărilor din 1904 prin care se acordau ungurilor colonizaţi în Transilvania bunuri materiale la preţuri derizorii şi chiar gratuit pentru: biserică, şcoală, case, grajduri, animale etc.;

5. Legile şcolare ale lui Apponyi, ministrul Culturii şi Instrucţiunii Publice, prin care se prevedea desfiinţarea şcolilor profesionale şi confesionale româneşti, slovace, sârbeşti şi înlocuirea lor cu şcoli de stat exclusiv în limba maghiară;

6. Se cerea ca salariile învăţătorilor confesionali să fie ridicate la sume astronomice, imposibil de plătit, deci şcolile închise;

7. Planul secret de maghiarizare totală a românilor din 1907 având ca autori pe Albert Apponyi, Tisza Istvan şi Andrassy Gyulla;

8. Planul din 1917 al Contelui Bethlen Istvan de distrugere a elementului românesc din Transilvania.

9. La toate aceste legi draconice, inumane s-au adăugat măsuri aspre împotriva şcolilor poporale şi confesiunilor româneşti.

Au fost interzise majoritatea manualelor pentru şcolile poporale, scrise de clerici, tot ce era vorba de istorie, geografie, citire în limba română.

O altă lege din 1876 îi obliga pe inspectorii şcolari să controleze programele de învăţământ, manualele şcolare, materialul didactic la toate şcolile, chiar şi comunale.

S-a interzis începând cu anul 1877 tot ce era românesc: manuale, atlase geografice, de istorie, poveşti etc.

Autonomia Bisericii Ortodoxe redusă până la desfiinţare, de fapt se urmărea maghiarizarea acesteia.

Legea recensământului din anul 1880 prevedea că un număr mare de români din zonele de graniţă sau ţinuturile secuieşti au fost trecuţi scriptic la maghiari (peste 50.177 de cazuri).

Legea azilelor, grădiniţelor de copii, din 1891, prevedea o frecvenţă obligatorie şi în limba maghiară.

Legea numirilor de localităţi, din 1897, toate maghiarizate, precum şi maghiari-zarea numelor de persoane.

Legea colonizărilor din 1904 a fost legiferată pentru a mări numărul maghiarilor în Transilvania, cu foarte multe avantaje materiale.

S-a dispus înfiinţarea unui minister al reconstrucţiei în Transilvania, conform programului contelui Bethlen Istvan, de lichidare totală a românilor din Transilvania.

De precizat că, prin legea cultelor din 1929, Vaticanul a izbutit să-şi asigure, cu concursul statului român, dreptul de proprietate asupra celor mai mari bunuri la care râvnea dintotdeauna, ajungându-se în prezent să plătim sute de milioane de dolari pentru folosinţa unor clădiri din Transilvania în special.

S-a recurs la desfiinţarea şcolilor româneşti de orice fel, închiderea seminariilor teologice româneşti, folosirea în administraţie numai a actelor maghiare, interzicerea calendarului vechi, iar autorităţile au decis că: „Acei cărora nu le plac ordinele maghiare să plece în Valahia, aici nimic în limba română” ¹.

Cărţi iredentiste în limba maghiară la acea vreme 114, în limba franceză 67, în limba germană 16, în limba italiană 22.

Au fost elaborate o multitudine de proiecte maghiare pentru revizuirea frontierei cu România, în număr de zece.

Interesant este faptul că referitor la minorităţile maghiare din statele succesoare Ungariei se admite principiul controlului internaţional. În privinţa românilor din Ungaria, în schimb este de acord cu părerea retrogradă prin care „problema românilor din Ungaria este o chestiune internă, ungurească cu care Europa nu are nimic de a face.”¹

Duplicitatea gravă a Ungariei nu se mai întâlneşte nicăieri; în străinătate este apărătoarea minorităţilor, iar acasă asupritoarea lor barbară.

Rudolf Brandsch, conducător al minorităţii germane din România menţiona: „Problema minoritară în România a fost soluţionată obiectiv şi raţional, ţara aceasta cu mari majorităţi naţionale dând garanţii suficiente de liberă dezvoltare a minori-tăţilor, în opoziţie cu Ungaria, unde minorităţile sunt exterminate” ².

Aceasta este Ungaria de azi, intolerantă, agresivă, periclitând pacea lumii. Ea este de altfel exact ceea ce a fost şi în trecut, întrucât lecţia din 1918 nu i-a servit la nimic şi nici după cel de-al Doilea Război Mondial.

Toate statuile iredentiste, sfidătoare, stridente, publicaţiile iredentiste, tăbliţele iredentiste impuse proprietarilor de case (nu, nu niciodată), unele chiar de aur, literatura vastă în toate limbile de circulaţie universală, crimele odioase săvârşite, măceluri generale, despre care le vom evidenţia pe scurt, dovedesc o lipsă de maturitate politică şi chiar omenească.

Crimele odioase nu pot fi uitate niciodată aşa cum au fost săvârşite în Transilvania:

1. în judeţul Arad, numărul crimelor s-a ridicat la 300 Siria, Sohodol, Poeni (ofiţer român pus să-şi sape mormântul, mutilat); Bologa (7 soldaţi români omorâţi);

2. în judeţul Sibiu, masacraţi români de către soldaţii maghiari;

3. în Turda au fost ucişi 9 oameni şi mulţi răniţi;

4. în Sânmartin, în Cluj, sat Mihalţ au fost ucişi 10 români şi răniţi 28;

5. în Făget au fost împuşcaţi 14 ţărani şi mai mulţi răniţi;

6. în Gara Bajar – Susan, împuşcaţi 45 de români, în Gara Lasăului 36, în Beiuş au fost ucişi 2 avocaţi celebri, iar lista poate continua la nesfârşit cu Ip, Trăsnea şi zeci de mii duşi în lagărele din Ungaria după Dictatul de la Viena.

Genocidul săvârşit asupra românilor din Transilvania, din anul 1940, de către trupele maghiare se concretizează după 80 de ani, ca urmare a proceselor iniţiate de un cetăţean american şi român, cu peste 2.100 de probe trimise Tribunalului Internaţional.

Ungaria şi-a cerut scuze pentru prima dată, la ONU pentru responsabilitatea pe care a avut-o în cadrul Holocaustului, a declarat ambasadorul maghiar la ONU, Csaba Korosi, citat de MTI.

Ambasadorul a mai precizat că „Instituţiile statului maghiar de la acea vreme au fost responsabile pentru Holocaust.”

Suntem de acord, însă pentru comportamentul neîncetat din zilele noastre, începând cu ciocnirile repetate, precum cele de la Târgu Mureş din 1990, masacrele din judeţele Harghita şi Covasna în mod deosebit, uciderea poliţiştilor; pentru toate acestea trebuie cineva să răspundă, conform anchetei Comisiei Parlamentului României, din care au făcut parte şi liderii din UDMR.

„Poveşti despre pogromul la care i-au supus românii pe etnicii maghiari din Târgu Mureş continuă să circule, puţini întrbându-se cum s-a putut ca o mulţime estimată la 500-3.000 de indivizi să lanseze un program împotriva unui grup de 9.000-15.000 de maghiari, sau cum este posibil ca un program să se soldeze cu 135 de răniţi în rândul celor care le-au comis şi numai 30 în rândul presupuselor victime.”

Ministrul de externe maghiar Gyla Horn a fost primul care a numit evenimentele de la Târgu Mureş „pogrom”, la întrunirea Consiliului Europei de la Lisabona, în 22-24.03.1990.¹

Victima confruntărilor, Cofariu – român, a fost prezentat în presa internaţională drept etnic maghiar, atacat de şovini români, iar „genocidul” cultural împotriva minorităţilor din Transilvania a fost prezentat în presa internaţională ca un program din perioada Holocaustului.²

De precizat că, la numai cinci ani de la crearea Comiternului de la Moscova, se făcea apel la distrugerea României, urmând ca părţile sale componente să fie împărţite între URSS, Ungaria şi Bulgaria plus Iugoslavia.

În contrast cu rapoartele Budapestei privitoare la atrocităţi, nici Berlinul şi nici etnicii saşi din zonă Transilvaniei nu erau de acord ca Transilvania să fie cedată de Regatul Român Ungariei, din cauza durelor politici de asimilare ale acesteia din urmă.³

Conform fostului site al Biroului Ungar pentru minorităţile din străinătate, existau în 17.07.2006 – 1,4 milioane de etnici maghiari în România.

Tot Biroul nota că trebuie să se renunţe la iluzia unei prezenţe maghiare de peste 2 milioane de persoane.⁴

În aceeaşi perioadă, ambasadorul Ungariei în România raporta adevărul: „cultura maghiară devenise înfloritoare datorită noii linii naţionale adoptate de Bucureşti.”⁵

Anchetele personalului ambasadei SUA din România au arătat că acuzaţiile au fost false şi că nu existau semne ale unei discriminări sau asimilări forţate oficiale, cu atât mai mult de genocid, iar practicarea religiei era mai liberală în România, decât în Ungaria.⁶

Idem reprezentantul Marii Britanii afirma că Bisericile în România sunt mai libere decât în Ungaria, iar ataşatul de presă al ambasadei a observat că bisericile de limbă maghiară din Transilvania erau pline.⁷

Aceeaşi impresie (de mai sus) în ce priveşte „genocidul” cultural împotriva minorităţii maghiare din Transilvania.

Desigur se naşte întrebarea de ce Budapesta a utilizat şi cele mai mârşave metode, de utilizare a forţelor paramilitare maghiare, care vorbeau româneşte, îmbrăcate în costume româneşti, deghizate în turişti români şi provocau atacuri teroriste împotriva etnicilor germani din Transilvania, asupra unor grupuri de maghiari pentru a demonstra în străinătate că sunt justificate represaliile asupra României.⁸

Culmea este că Budapesta insista în 1987 pe problema genocidului cultural, pretinsa represiune antimaghiară din România care amintea de antisemitismul din perioada nazistă şi îi va determina să se revolte şi astfel va curge sângele pe străzi.

Budapesta şi-a menţinut perspectiva apocaliptică şi după 1989, prevăzând un inevitabil sistem de violenţe dacă Transilvaniei nu îi era acordată autonomia.¹

De fapt acesta era motivul dintotdeauna, pretextul, mergându-se chiar mai departe cu scenariile dorite de maghiari, precum „planul de distrugere a statelor maghiare”, deşi Nicolae Ceauşescu exclusese Transilvania în 1987 din procesul sistematizării, informând şi Budapesta.²

S-a ajuns şi mai departe, preşedintele Antall a declarat pentru un ziar maghiar că: „România are pur şi simplu nevoie de un inamic, iar acesta suntem noi maghiarii.”³

În august 1988 TV maghiară l-a invitat pe istoricul sovietic Roy Medvedev pentru o discuţie privind necesitatea autonomiei terioriale a etnicilor maghiari din Transilvania. Acesta a susţinut reinstaurarea Regiunii Autonome Maghiare în Transil-vania, de pe vremea lui Stalin.⁴

Deja în vara anului 1989, Ungaria redefinise în mod oficial România ca principalul său inamic şi principala sa ameninţare militară.⁵

Cui foloseau asemenea scenarii perpetue, de prost gust, de inducere a violenţelor în atâtea sute de ani?

Victor Orban declara: Budapesta trebuie să sprijine deschis aspiraţiile la autonomie ale minorităţii maghiare din Transilvania ca şi instituţiile adecvate acestei autonomii, specificând intenţia partidului său, trancede Tratatului de bază dintre Ungaria şi România.

Interesant este faptul că în urma cercetărilor comisarului pentru minorităţi al Consiliului Europei, Max von der Stoel, şi organizaţii independente occidentale au denumit România un model pentru tratarea relaţiilor etnice.⁶

Însă imaginea României a suferit prin sute de lucrări în care se pretindea asimilarea brutală şi genocidul pe care l-au dezlănţuit chiar maghiarii asupra românilor din Transilvania zeci de ani.

„Discriminarea pozitivă” adoptată de România şi recunoscută de Uniunea Europeană nu a fost urmată şi de Ungaria, fapt ce a dus la asimilarea la peste 180.000 de români din Ungaria, după Trianon, idem în Iugoslavia lui Tito, peste 110.000 de români.

Felicitări Academiei Române pentru lecţia de drept constituţional şi de bun simţ dată liderului UDMR în problema autonomiei, care nu a înţeles sau se face că nu a înţeles ce înseamnă autonomia.

Termenul de autonomie, în înţelesul invocat de unii lideri politici actuali, nu este folosit decât o singură dată în textul Rezoluţiei de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, anume la articolul al II-lea.

„Adunarea Naţională rezervă teritoriilor susindicate, autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă prin vot universal”, ceea ce s-a şi întâmplat.

În concluzie, în documentul de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia nu se vorbeşte despre acordarea autonomiei pentru vreo minoritate, ci despre asigurarea deplinei libertăţi naţionale.

Conduşi de Moscova, partenerii din strânsa cooperare au lansat o companie de distrugere a reputaţiei de mediator internaţional pe care şi-o câştigase România după o activitate intensă, inspirată şi apreciată, reproiectând-o ca pe un stat agresiv şi intolerant, care se angajase într-un genocid împotriva minorităţilor din interior, deşi lucrurile demonstrau contrariul.¹

Unul dintre cele mai complexe studii referitoare la psihologia poporului român, întreprins de Daniel David, inclusiv despre relaţia cu minorităţile, menţionează că distanţa psihosocială percepută între minoritatea maghiară şi populaţia majoritară din ţările analizate (România, Serbia, Slovacia, Ucraina etc.) este cea mai mică în România, aceasta probabil datorită politicilor mai deschise privind minoritatea maghiară din zonă.

Românii au, de asemenea, convingerea că toate religiile au acelaşi nivel de moralitate. Aceasta generează o anumită doză de toleranţă din partea românilor faţă de naţionalităţi şi religii.²

La început de secol XXI, musulmanii din România sunt cei care susţin dialogul, respectul faţă de valorile religioase, dorind să promoveze acest lucru şi în comunitatea europeană.

UE trebuie să ia act de modul de organizare a comunităţii, de contribuţia pe care aceştia o au pe lângă populaţia majoritară la progresul României.³

ARDEALUL A FOST ŞI VA RĂMÂNE PĂMÂNT ROMÂNESC

Lordul E.D. Fitzmaurice, fost ministru al Marii Britanii, spunea că „ungurii au dus o politică violentă şi oarbă faţă de minorităţile supuse coroanei ungare şi în special faţă de români”.

Documentele din vremuri străvechi, dar şi actuale, demonstrează, aşa cum şi ziaristul american Milton G. Lehrer⁴ spunea, că, rupând masca pe care revizionismul a afişat-o, explicând cu date certe monstruozităţile săvârşite de sute de ani, culminând cu Dictatul de la Viena, vom vedea realitatea.

Anul 955 – prin dezastrul de la râul Lech, unde Otto cel Mare le administrează o înfrângere umilitoare triburilor maghiare, punând capăt expediţiilor de pradă spre apusul Europei şi creştinându-i, aceştia se orientează spre est, pentru cucerirea în etape a Transilvaniei într-o perioadă de 300 de ani.

Notarul anonim al regelui Béla notează cum cele trei triburi maghiare au purtat lupte cu ducii provinciilor din Transilvania: Menumorut, Gelu şi Glad.

Chiar istoricii maghiari au recunoscut în lucrările lor continuitatea românilor în Transilvania. Astfel Horvat Mihaly, în Geschichte der Ungarn, vol. I, p. 9, considera că: „Transilvania era populată, când ungurii şi-au făcut apariţia în Panonia”.

Huszti András, un alt istoric maghiar, menţiona că „urmaşii geţilor trăiesc şi astăzi acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor.⁵

Un alt specialist în istorie, în 1911, Petrovay G., îşi exprimă deschis opinia cu privire la istoriografia ungară după care românii ar fi venit în Transilvania prin veacul al XIII-lea; sau nu se potriveşte.⁶

Aceleaşi concluzii le au istoricii germani Leopold von Ranke şi Tamm Traugott în Leopold von Ranke, Wellgeschicht I, II, III, Leipzig, 1883, pp. 272-448.

Tamm Traugott spunea că „românii locuiesc şi astăzi acolo unde acum 17 secole au locuit strămoşii lor” (Tamm Traugott, Uber der Rumänen, ein Beitrag Zur F Etnographic Sud – Ősteuropes, Bon, 1891, pp. 84-85).

Chiar dacă maghiarii urăsc notarul anonim al regelui Béla pentru consemnările acestuia referitoare la români, doi dintre cei mai buni istorici maghiari, Pauler Gyula şi Hóman Balint susţin că datele oferite de Anonymus au fost verificate şi prin alte izvoare istorice.¹

Profesorul maghiar Eugen Horváth aprecia că din spusele lui Anonymus reiese că ungurii ar fi găsit în Transilvania un număr oarecare de români, izolaţi în munţi. Alte mărturiri sunt edifictoare: Cronica lui Simon de Kéza, Cronica pictată de la Viena, Cronica germană de la Hildsheim, toate diplomele regilor maghiari despre Transilvania.

Au fost şi înainte de 1.103 voievozi cu nume româneşti, fapt confirmat şi de Pauler în 1886, precum: Leuca Vodă (1219), însă numele lor nu s-au păstrat.

Alţi istorici maghiari recunosc starea de fapt cu Transilvania, precum Pauler Gzula în „Istoria naţiunii maghiare sub regii din Casa Arpadiană”, afirmând că Transilvania a fost stăpânită în mod perpetuu de voievozi.²

Istoricul maghiar Alexandru Szilagyi, în istoria Transilvaniei din 1866, declară formal că Transilvania nu a fost niciodată contopită deplin cu Ungaria, amândouă fiind două ţări distincte.³

Transilvania nu putea în acei ani să fie supravegheată îndeaproape de maghiari, deoarece elementul maghiar era redus la număr, deci provincia era obligată să se apere cu propriile puteri. A se vedea Pauler Gyula, A magyar nemzet története az Arpad hazi Kiralyok alatt, Budapest, 1899, I, p. 218.

După cum afirmau istoricii lor, maghiarii nu au fost capabili să populeze nici teritoriile ocupate după tratatul de la Trianon, ajungându-se la colonişti.

Secuii au fost primii colonişti fixaţi în Transilvania de Răsărit, cu misiunea de a apăra graniţele de SE ale Transilvaniei de pecenegi şi cumani aflaţi în estul Munţilor Carpaţi în secolul XII.

Între anii 1141 şi 1161 s-a recurs la coloniştii germani.

În 1930, la recensământ, erau: 1,5 mil. de maghiari, din care 500 mii (1/3) secui, adică 7,9% din populaţia României.

La venirea secuilor în SE Transilvaniei erau cnezate româneşti conform Cronicii lui Simon de Keza, rămânând numai 64.423 de români.

Deznaţionalizarea a parcurs mai multe etape, respectiv ademenirea cu profituri vitale, pământ care devenise proprietatea regilor maghiari, alte privilegii pentru fruntaşii localităţilor. Cu timpul s-au luat măsuri asupra elementelor româneşti: prigoniri, interzicerea de a construi biserici sau chiar interzicerea participării la slujbele religioase.

Chiar regele Sigismund ia măsuri dure împotriva preoţilor ortodocşi, inclusiv confiscarea averilor şi interzicerea botezurilor.

În 1566, Dieta de la Sibiu hotărăşte ca tot clerul ortodox să fie scos din ţară dacă nu trece la religia catolică.

La începutul secolului XVIII, procentul românilor în Ţinutul Secuiesc se reduce de la 30 la 5%.

Deznaţionalizarea a continuat prin şcoală, cele confesionale ortodoxe se desfiinţaseră; amintim aici de celebrul conte Albert Apponyi, care prin măsurile dure luate în: administraţie, armată, ordine publică etc. a acţionat pentru scopul final propus.

Scriitorul maghiar Pál Balogh¹ aprecia în 1902 că în mai puţin de 50 de ani au dispărut prin maghiarizare zeci de localităţi româneşti.

Conform „Suplex Libellus Valachorum” – „despre ura seculară împotriva elementului românesc din Ardeal, fără nicio justificare”².

Avea dreptate Nicolae Bălcescu, când afirma că: „Ungurii n-au învăţat nimic şi n-au uitat nimic în cursul istoriei lor”³.

Marele om politic francez Gambetto a afirmat că: „Ungurii sunt aceia care prin violenţa guvernării lor fac să ia naştere chestiunea românească”⁴.

Maghiarizarea numelor oraşelor şi satelor din Ardeal, numele oamenilor, ale staţiilor de cale ferată, a tot ce este posibil de denumit în maghiară a continuat într-un ritm infernal. Nu întâmplător se susţine de istorici că intoleranţa maghiară este cauza principală a prăbuşirii monarhiei dualiste.

Celebrul romancier rus, Lev Tolstoi, considera că: „Ceea ce este mai trist este faptul că în străinătate contele Apponyi are reputaţia unui pacifist, pe când în Ungaria nu recunoaşte nici măcar calitatea de oameni.

Orice persoană cu mintea sănătoasă trebuie să smulgă de pe faţa acestui om masca sa mincinoasă pentru a arăta lumii întregi că nu este un binefăcător ci „o pasăre de pradă” ⁵.

Grav este şi cazul contelui Tisza, considerat a fi culmea intoleranţei şi a unei prostii de care a dat dovadă în 1918, cu ocazia vizitei în Bosnia şi Herţegovina, când a declarat franc: „Ne prăbuşim, dar înainte ca noi să ne prăbuşim, vom găsi mijloace suficiente, forţe ca să vă distrugem”⁶.

Se consideră că declaraţia preşedintelui SUA Wilson oferă un răspuns cores-punzător situaţiei: „Autodeterminarea nu este un simplu termen. Este un principiu imperativ de acţiune pe care în viitor oamenii de stat trebuie să nu-l ignore decât în detrimentul lor”⁷.

Aşadar unirea tuturor românilor a fost o împlinire a unui destin prelungit prea mult.

Populaţia Ungariei în anul 1910, conform statisticilor era de 20.886.000 de locuitori, din care:

1. maghiari – 9 milioane;

2. nemaghiari – 11 milioane;

• români – 3 milioane;

• germani – 2 milioane;

• croaţi – 1,8 milioane;

• slovaci – 2 milioane;

• sârbi – 1,11 milioane;

• alte naţionalităţi – 470 mii.

La 01.01.1930, Ungaria avea 8,6 milioane de cetăţeni, din care 8 milioane erau maghiari şi 680 mii alte naţionalităţi.

În 1919 minorităţile din Ungaria reprezentau doar 11% din totalul populaţiei şi politica de maghiarizare continua cu mare avânt.

În 1930 ministrul de război al Ungariei a dat ordin de schimbare a numelor cadrelor militare în maghiară. La fel şi prefectul Poliţiei Budapestei în iunie 1933.

Ministrul de Interne a cerut funcţionarilor Primăriei Capitalei necesitatea maghia-rizării ca o mare îndatorire patriotică în anul 1933, iar de două ori pe an cerea stadiul realizării acestui ordin.

Ministrul Învăţământului şi Culturii a dat aceeaşi dispoziţie celor din subordine.

Rectorul Universităţii din Budapesta condiţiona aprobarea cererilor studenţilor de anexarea unei cereri de schimbare a numelui.

Un ziar, „Pesti Hirlop”, informa cititorii că numărul maghiarilor a crescut cu peste 100 mii pe an. Per total populaţia Ungariei a crescut atunci de la 7,1 milioane la 8 milioane de cetăţeni maghiari.

Conform surselor oficiale maghiare, în urma unirii Transilvaniei cu România la 01.12.1918 au rămas în Ungaria 29.104 români şi în câţiva ani s-a redus la 1/3 din numărul acestora. Conform statisticilor maghiare, în 1920, la o rubrică separată se menţiona că există 88. 871 vorbitori de limba română.

Nu întâmplător se plâng maghiarii de atâţia ani de marea nedreptate care li s-a făcut cu „dictatul păcii” prin reducerea cu 71% din teritoriu şi 63% din populaţie.

Chiar un publicist maghiar, Fényes, analiza netemeinicia politicii revizioniste promovate de Ungaria în perioada interbelică şi recunoaşte că este greu de înţeles în ce ar consta nedreptatea pe care o reclamă şi o pretinde Ungaria.

Preşedintele SUA şi cel al Franţei le-au dat răspunsuri corecte invocând chiar bunul simţ şi nu doar cele de justiţie, revizionismul maghiar care nu a încetat niciodată.

De remarcat că Ion I. C. Brătianu, în interesul păcii, al progresului economic a renunţat să revendice teritoriile locuite cu români din sudul Dunării şi cele din regiunea Tisei.

Pe de altă parte, Conferinţa de Pace i-a refuzat României teritoriile prevăzute în tratatul de alianţă din 1916, iar linia de demarcare dintre România şi Ungaria erau mai la est, la Tisa. Alte multe dovezi stau mărturii, în acest sens, inclusiv harta revoluţionarului Lajos Kossuth, publicată într-o revistă din SUA.

Compendiul geografic al Ungariei din 1779, de Mátyás Bél, menţiona că românii se întindeau până la: Bereg, Ugoesa, Bekés şi Bihor, acum rămase în afara ţării.

Hărţi publicate în 1860 în Ungaria, alta la Berlin, ori în Austria în 1889 de Institutul Geografic Austriac, precum şi cele publicate de Gustav Gläber în 1908 stau mărturie; şi exemplele pot continua.

Cronicarii unguri Thuróczi şi Simon de Kéza au afirmat că în momentele invaziei Panoniei, aici se găseau păstori români, adică strămoşii românilor de astăzi.

Scriitorul maghiar Marki, în lucrarea publicată la Oradea Mare în 1887, menţiona că: „În Valea Crişului Negru ungurii noştrii au găsit acolo pe români.”

În actul de donaţie al regelui Geza I în favoarea benedictinilor din Gron sunt menţionaţi românii, iar contele Ştefan Bethlen în 1912 recunoaşte superioritatea zdrobitoare a elementului românesc în Transilvania de Vest, chiar spunând că: „Masele româneşti reprezintă în Transilvania faţă de celelalte naţionalităţi un ocean, o mare, o avalanşă prin proporţia zdrobitoare de 75,1% români faţă de 15% maghiari.

Hărţi în Ungaria mutilată au circulat în toată lumea denaturând totul, plângându-le de milă destui.

Dacă Apponyi considera că asimilarea naţionalităţilor s-ar face pentru cultura lor superioară, scriitorul german Otto Hanser spunea categoric: „Nicio cultură superioară nu există”.

Constituţia României din anul 1923 nu stabilea nicio deosebire, faţă de maghiari, după cum nici cea din zilele noastre.

Chiar în ziua în care Ungaria a ratificat Tratatul de la Trianon şi-a manifestat intenţiile revizioniste. După ratificare, deputaţii au jurat în mod solemn să înfăptuiască reînvierea Ungariei Milenare, care a durat 5 decenii de la 1867 până la 1918.

La inaugurarea statuilor din centrul Budapestei ce reprezentând provinciile dezlipite, episcopul catolic spunea: „Locul acestor monumente este şi va fi cuptorul urii şi al răzbunării care se apropie cu paşi gigantici.” „Cu orice preţ trebuie să ne reunim.”

Acesta este culmea revizionismului şi mai ales din partea unei feţe bisericeşti de rang înalt; acest caz nefiind singular.

Cronicarul secuilor Cserei din secolul al XVII considera că: „Nenorocirea Transil-vaniei vine din Ungaria.” Aşa am pierdut şi ţara şi libertatea noastră. Este adevărat că pentru maghiari „coşmarul îl reprezintă numărul lor”, sporul populaţiei maghiare este mai mic decât cel românesc, iar ambiţiile sunt nemăsurat de mari.

În Europa sunt destule state mici precum: Belgia, Elveţia etc., dar devenite mari prin măreţia principiilor culturale.

Prin Dictatul de la Viena s-au atribuit Ungariei localităţi din România, precum Ponoară (BH), unde din cei 1.108 locuitori doar unul era maghiar sau din Surduc, unde nu erau maghiari şi exemplele pot continua. Aceste aspecte se întâmplau în Europa „caporalului” Hitler şi al „paiaţei” numite Mussolini.

Un corespondent din Turda al ziarului „Universul” relata despre intrarea triumfală a trupelor maghiare în Transilvania.¹ Răzbunarea a dus la crime greu de imaginat, asemănătoare celor din timpul poparelor migratoare de peste 1000 de ani în urmă.

Nu fără temei scrisese Dücsö Csaba în a sa „Nines Kegyelem” că: „În noi fierbe sângele lui Attila, a lui Arpad şi cel a lui Gingis Han!” Fără nicio obiecţie, au rămas din acele vremuri vitrege animale de pradă şi atât.

În numai două luni de la Dictat au fost ucişi în Transilvania cedată 919 români, bărbaţi, femei, copii, peste 791 persoane torturate şi aproape 3.400 maltratate.

În localitatea Trăsnea s-a tras din ordin cu armele din dotare, apoi au pătruns în case şi tot ce era viu a fost omorât şi totul incendiat. Nici măcar copiii, femeile sau vârstnicii nu au fost cruţaţi. Aşa da „luptători”; de fapt ce poţi cere unor popoare migratoare puse pe jaf, dar mai ales crude, cum au fost caracterizate în trecut când au fost alungate din Asia de Est.

Alte sute de oameni, femei şi copii au fost extermitaţi de bandele lui Horthy, amiralul fără flotă în localitatea Ip.

În Sălaj şi alte judeţe, alte asasinate pentru că erau români aruncaţi din tren, decapitaţi cu toporul, torturaţi, mai ales preoţii ortodocşi, fruntaşii români din localităţi, care nu s-au conformat ordinelor date.

Masacrele au fost comise de către militarii maghiari, dar şi de bandele civile de maghiari. Mii de broşuri difuzate în Transilvania îndemnau la jafuri, omoruri, crime specifice demenţilor şi conţineau: „Datoria noastră este să stârpim seminţia blestemată de valahi şi alte formulări nedemne de oameni normali”.

Un gazetar maghiar „Györgan Ferenczy a condamnat barbaria conaţionalilor săi, sălbăticia crudă nespecifică oamenilor.¹ Numărul persoanelor reţinute în 1941, peste 13.000, iar peste 2 ani numărul s-a triplat, fiind duşi în lagărele din Ungaria în condiţii inumane.

S-au distrus majoritatea bisericilor ortodoxe, unele catolice, mai ales în Odorhei, Trei Scaune, în zona ocupată etc.

Din secuime aproape toţi preoţii români au fost nevoiţi să emigreze în Regat.

Am prezentat mai sus o parte din masacrele săvârşite de maghiari în perioadele de până la cel de-al Doilea Război Mondial, însă tupeul fără margini al factorilor politici maghiari a ajuns acolo încât în urma ciocnirilor etnice de la Târgu Mureş, din martie 1990, provocate şi organizate de la cel mai înalt nivel maghiar să fie prezentate în presa internaţională drept „un atac furibund al şovinilor români, asupra etnicilor maghiari, lucru asimilat ulterior cu programul antisemit din perioada Holocaustului”².

Filmul original al ciocnirilor etnice, despre care s-a spus că au fost provocate de români la Târgu Mureş în martie 1990, a dovedit că lucrurile au stat exact invers.³

Grupul mai mare de demonstranţi de etnie maghiară (15.000) i-a atacat pe cei de etnie română (300-2000), iar victima confruntărilor brutale a fost prezentată în mass-media internaţională drept etnic maghiar, care însă era de etnie română, a rămas invalid pe viaţă, plus încă 135 de răniţi.

Cel care a organizat acest măcel a fost Károly Kiraly, fost membru al CC al PCR, viceprim-ministru al României, numit de Ion Iliescu preşedinte al FSN Târgu-Mureş, care a regizat totul pentru a-i înfăţişa pe români ca fiind agresorii măcelului, conform dispoziţiilor Budapestei.

Ministrul de externe maghiar Gyla Horn a fost primul care a numit evenimentele de la Târgu-Mureş, drept un progrom, la întrunirea Consiliului Europei desfăşurat la Lisabona în 22-24.03.1990.⁴

În contrast cu rapoartele Budapestei privitoare la atrocităţi, nici Berlinul, nici etnicii saşi din zonă nu erau dornici ca Transilvania să fie cedată de regatul român Ungariei din cauza politicilor dure de asimilare ale Ungariei. Pál Teleki, când s-a sinucis, accentua în biletul lăsat că: „Nu există niciun cuvânt adevărat în poveştile despre atrocităţile comise faţă de maghiari şi germani”⁵.

Propaganda deşănţată a liderilor conform justiţiei penale pentru masacrele săvârşite la: Târgu-Mureş, Harghita, Covasna şi în alte localităţi din Transilvania cu ocazia tulburărilor grave produse după 1989.

Marele diplomat Titulescu aprecia că: „Statele din Europa Centrală şi de Est n-au decât să se unească spre a ajunge la o prosperitate sau să se ajungă la o izolare, chiar la mizerie”.

Din nefericire Ungaria a refuzat orice colaborare în acest sens. Declararea unilaterală a provinciei Kosovo, din Serbia a readus în discuţie obţinerea autonomiei Ţinutului Secuiesc, format din judeţele: Covasna, Harghita şi partea de sud-est a judeţului Mureş, descris în lucrarea „Acţiunile separatiste care vizează România” ⁶.

De precizat că autonomia de facto în judeţele respective este realizată în toate componentele sale: administrativ, cultural, economic, politic etc., maghiarii fiind majoritari, cei mai dezavantajaţi fiind românii, chiar discriminaţi, neprotejaţi în propria ţară, insultaţi, umiliţi, alungaţi din aceste ţinuturi, daţi afară de la serviciu sub privirile neputincioase ale autorităţilor româneşti centrale.

Hájdu Gyözo considera că: „Ca scriitor autohton şi patriot român gândesc că nu eu sunt cel care în primul rând să facă o critică dură posibilităţilor şi indiferenţelor autori–tăţilor de la noi. Dar să spun că răspunsul acestora mi-a produs o dezamăgire totală”¹.

Genocidul săvârşit asupra românilor din Transilvania, după Dictatul de la Viena din 1940, de către trupele maghiare, s-a concretizat după aproape 80 de ani, ca urmare a proceselor iniţiate de Anton Lixandroiu cu cetăţenie română şi americană, cu cele aproximativ 2.100 de probe trimise la Tribunalul Internaţional.

În acest sens Ungaria a fost determinată să îşi ceară scuze la ONU, prin ambasadorul maghiar Csaba Korosi (citat de MTI), pentru responsabilitatea pe care a purtat-o în cadrul Holocaustului. Ambasadorul a mai precizat că „Instituţiile statului maghiar de la acea vreme au fost responsabile pentru Holocaust.”

Suntem, însă, de acord că pentru comportamentul neîncetat din zilele noastre, începând cu ciocnirele repetate, precum cele de la Târgu-Mureş din 1990, masacrele de la Harghita în mod deosebit, şi nu numai; cineva trebuie să răspundă conform anchetei Comisiei Parlamentului României, din care au făcut parte şi lideri maghiari.

Unul dintre cele mai complexe studii referitoare la psihologia poporului român întreprins vreodată în România de către Daniel David, inclusiv despre relaţia cu minoităţile, menţionează că: „distanţa psiho-socială percepută între populaţia majoritară şi minoritară maghiară din statele analizate (România, Serbia, Slovacia, Ucraina etc.) este cea mai mică în România, aceasta datorită politicilor deschise privind minoritatea maghiară din zonă.

Românii sunt de părere că toate religiile sunt egal de morale. Acestea generează o doză de toleranţă din partea românilor faţă de alte minorităţi şi religii.”²

Muftiul-Şef al cultului musulman din România, Yusuf Murat, pomenea în lucrarea: „Jihadul islamic”: „La început de secol XXI, musulmanii din România sunt cei care susţin dialogul, respectul faţă de valorile religioase, dorind să promoveze acestea şi în comunitatea europeană. UE trebuia să ia act de modul de organizare a comunităţii, de contribuţia pe care aceştia o au pe lângă populaţia majoritară la progresul economico-social al României”³.

Un serviciu deosebit ţării îl pot face autorităţile româneşti prin promovarea celor întâmplate şi lupta diplomatică pentru demnitatea şi onoarea poporului spre recuperarea atât cât se mai poate a celor pierdute.

Bibliografie

1. Dan-Siliviu Boerescu, Noua Ordine Europeană. Teoria conspiraţiei privind dezmembrarea României şi reîmpărţirea Bătrânului Continent, Editura Integral, Bucureşti, 2018

2. David Daniel, Psihologia poporului român, Editura Polirom, Iaşi, 2015

3. Paul Dobrescu, Crizele după crize. O lume fără busolă şi fără hegemon, Editura Litera, Bucureşti, 2016

4. George Friedman, Ţinuturi de frontieră, Editura Rao, Bucureşti, 2013

5. Aurel Gociman, România şi revizionismul maghiar, TIP Ziarului Universul, 1934

6. Ioan Lăcătuşu, Ioan Solomon, Un fals „Referendum”, pentru impunerea unei autonomii anacronice deja existente, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2007

7. Milton G. Lehrer, Ardealul pământ românesc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989

8. Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Naţiune. Cultură, vol. III, Tom I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006

9. Ioan Aurel Pop, Transilvania. Starea noastră, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016

10. Alin Spânu, Istoria serviciilor de informaţii / contrainformaţii româneşti în perioada 1919-1945, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2015

11. Gheorghe Şincai, Chronica românilor şi a mai multor neamuri Ediţia a II-a, Tomul II, anii 1440-1614, Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1886

12. Traian Ungureanu, Proştii Europei. Cum se sinucid civilizaţiile, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017

13. Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă, Editura Rao, Bucureşti, 2013

14. Larry L. Watts, Fereşte-mă Doamne de prieteni, Editura Rao, Bucureşti, 2011

15. Larry L. Watts, Oaia albă în turma neagră, Editura Rao, Bucureşti, 2013

16. Colectiv, Acţiunile separatiste care vizează România, Editura Rao, Bucureşti, 2016

17. Colectiv, Efectul migraţiei asupra securităţii României şi a Europei, Editura Rao, Bucureşti, 2016

18. Colectiv, Jihadul islamic, Editura Rao, Bucureşti, 2015