Dr. Constantin HLIHOR
Regiunea Mării Negre a fost de-a lungul istoriei un loc de întretăiere, de confluenţă şi confruntare de interese între diferite civilizaţii şi popoare. În antichitate aici s-a „întâlnit” sudul întruchipat de centrele de putere conturate de conducătorii unor popoare care s-au impus în lumea antichităţii timpurii: hittiţii, perşii sau grecii cu nordul ce a coagulat centre de hegemonie ale unor popoare indo-europene1. În evul mediu aici a fost unul dintre punctele majore de convergenţă şi confruntare dintre Islam şi Creştinătate2, iar în epoca modernă şi contemporană aici în această regiune s-a întâlnit Estul cu Vestul3. Oraşele-state greceşti au întemeiat colonii comerciale pe malurile mării încă din secolul al VII-lea î.Chr.,4 în evul mediu timpuriu, Bizanţul a domnit timp de secole printr-o reţea complicată de alianţe şi intervenţii militare selective5. Noul centru de putere, de data aceasta cel al Hoardei de Aur, a supravegheat un segment vital al drumului comercial cunoscut în istorie ca fiind Calea mătasii din China spre Europa, în special spre oraşele italiene Veneţia şi Genova. Această hegemonie nu a împiedicat dezvoltarea unor centre comerciale înfloritoare care au supravieţuit până la sfârşitul secolului al XV-lea6, când au fost înlocuite de puterea crescândă a Imperiului Otoman7. Acesta a preluat legăturile levantine tradiţionale dintre continente, iar prin cucerirea Egiptului (1517-1518) a conectat circulaţia comercială apuseană cu cea de pe coastele Africii de Nord şi din Asia. Dimensiunea asiatică a statului lui Soliman Magnificul era susţinută de dimensiunea europeană câştigată progresiv, începând cu secolul XIV a determinat o caracteristică aparte a geopoliticii spaţiului pontic. Marile puteri europene vor intra în competiţie cu otomanii pentru controlul Mării Negre. În această competiţie „Marea Neagră se forma ca un „lac pontic” prin cucerirea otomană progresivă până pe aliniamentul Dunării de Jos între Adriatică şi Marea Neagră. Deşi activitatea comercială nu dispare deoarece continua să aparţină sistemului de drumuri comerciale care legau vestul de orient, Marea Neagră va intra într-o „amorţeală otomană” care va dura peste trei secole”1. (…)
1 Ibidem, p. 145.
Prof. univ. dr., Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, Bucureşti
1 Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră. De la origini pînă la cucerirea otomană, vol. I, traducere de Mihaela Spinei, ediţie îngrijită, note, studiu introductiv şi bibliografie de Victor Spinei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, pp. 115-135.
2 Ibidem, pp. 341-357.
3 Vezi Alexandra Sarcinschi, Băhnăreanu Cristian, Redimensionări şi configurări ale mediului de securitate: zona Mării Negre şi Balcani, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2005; Gheorghe Fulga, Climatul de securitate în regiunea Mării Negre Extinse după 11 septembrie 2001, http://www.sie.ro/index.html; Adrian Pop, Dan Manoleli, Spre o strategie europeană în bazinul Marii Negre. Cooperarea teritorială, Bucureşti, Institutul European din România, 2007 (în continuare: Pop, Manoleli, Spre o strategie).
4 Alexandru Avram, Probleme ale colonizării greceşti pe coasta occidentală a Mării Negre, în Lukacs Antal, Gheorghe Vlad Nistor, Marea Neagră: Istorie şi geopolitică. Culegere de studii, vol. 1, IDR, Bucureşti, 2006, pp. 60-76.
5 Gheorghe I. Brătianu, op.cit., vol. II, pp. 10-34.
6 Ibidem, op.cit., cap. XIII, Tamerlan, declinul Hoardei de Aur şi chestiunea Dunării, ediţie a II-a revăzută, Editura Polirom, Iaşi, 1999, online http://www.bjmures.ro/bdPublicatii/CarteStudenti/B/BratianuGheorghe-Marea_Neagra.pdf.
7 Alexandru Simon, Cu privire la geopolitica imperiului otoman la începutul secolului XVI, în CRISIA XXXIX, Oradea, 2009, p. 144.
