Interviu cu Excelenţa Sa domnul Mihai GRIBINCEA,
Ambasadorul Republicii Moldova la Bucureşti

Vasile SIMILEANU: Domnule Ambasador,
La 22 iunie 2018, Adunarea Generală a ONU a adoptat un proiect de rezoluţie propus de Chişinău privind retragerea trupelor ruse din Transnistria. 64 de ţări au votat pentru, 15 împotrivă şi 83 s-au abţinut. Proiectul de rezoluţie a fost co-autorat de 10 state (Canada, Estonia, Lituania, Letonia, Ucraina, Georgia, Polonia, Cehia şi Marea Britanie), inclusiv România. Deşi a fost o evidentă victorie a diplomaţiei moldoveneşti, evenimentul nu s-a bucurat de o acoperire mediatică prea mare. Ştiu că aţi publicat mai multe cărţi şi articole despre trupele ruse în Moldova, că aţi fost membru al Delegaţiei moldoveneşti la negocierile moldo-ruse cu privire la retragerea trupelor ruse din Moldova, tratative desfăşurate în anii ’90. Cum apreciaţi dumneavoastră adoptarea Rezoluţiei ONU cu privire la retragerea trupelor ruse din Moldova, din iunie anul trecut?

Mihai GRIBINCEA: Evident, consider adoptarea Rezoluţiei ONU drept un mare succes al diplomaţiei moldoveneşti, dar ea este foarte întârziată. O asemenea rezoluţie trebuia adoptată cu cel puţin 25 de ani în urmă.

V.S.: Şi ce a împiedicat Moldova să iniţieze adoptarea unei asemenea rezoluţii atunci? Cu atât mai mult cu cât la începutul anilor ’90 o rezoluţie ONU a fost adoptată cu privire la retragerea trupelor ruse din Ţările Baltice?

Mihai GRIBINCEA: În anii 1992-1993, a existat o intenţie de a se adopta o rezo-luţie ONU cu privire la retragerea trupelor ruse din Moldova, dar nu s-a materializat. Atunci, în paralel cu negocierile bilaterale duse cu Moscova în vederea retragerii trupelor ruse de pe teritoriul republicii, diplomaţia moldovenească şi-a anunţat intenţia de a promova o rezoluţie a ONU cu privire la evacuarea trupelor ruse din Moldova. Şi demersurile diplomaţiei moldoveneşti aveau loc, într-adevăr, în contextul discuţiilor din Adunarea Generală a Naţiunilor Unite legate de adoptarea rezoluţiilor cu privire la retragerea trupelor ruse din Ţările Baltice. Astfel, cu ocazia celei de-a 47-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, la 1 octombrie 1992, Nicolae Ţâu, Ministrul Afacerilor Externe al Republicii Moldova, sublinia că „unul din factorii care au contribuit şi încă contribuie la destabilizarea situaţiei” în Moldova „este prezenţa forţelor militare străine pe teritoriul său”, că „tratativele moldo-ruse cu privire la stabilirea termenelor de retragere a Armatei a 14-a din Moldova decurg anevoios”, că afirmaţiile potrivit cărora Armata a 14-a poate juca un rol de „garant al păcii” sunt lipsite de temei, că Armata a 14-a „este o armată de ocupaţie care … constituie o sursă permanentă de tensiune şi conflict” etc. El a salutat proiectul de rezoluţie propus pe ordinea de zi a sesiunii Adunării Generale de către Estonia, Letonia şi Lituania cu privire la retragerea completă a forţelor militare străine de pe teritoriul statelor baltice şi şi-a exprimat speranţa că „această problemă, a cărei soluţionare […] are o semnificaţie deosebită şi pentru statul meu, va fi abordată într-un context mai larg pentru a cuprinde retragerea forţelor armate străine şi de pe teritoriul Republicii Moldova”. Acelaşi Ministru Ţâu a reiterat intenţia Moldovei de a include pe agenda ONU un proiect de rezoluţie cu privire la retragerea forţelor armate străine şi de pe teritoriul Republicii Moldova şi la următoarea sesiune a Adunării Generale ONU din 1993, chemând „statele membre ale ONU să examineze cu înţelegere şi bunăvoinţă o eventuală cerere de includere a unui punct suplimentar în ordinea de zi a Adunării Generale, cu privire la problema retragerii complete a forţelor militare străine de pe teritoriul Republicii Moldova. Cred că ţara mea, care este împiedicată să-şi desăvârşească independenţa reală, să-şi urmeze opţiunea fermă pentru democraţie şi libertate, are nevoie de aceeaşi solidaritate lăudabilă a Comunităţii Internaţionale, exprimată faţă de Statele Baltice”.

Dar atunci, în 1992-1993, la fel ca şi un an mai înainte, intenţiile părţii moldoveneşti de a promova o rezoluţie ONU privind retragerea trupelor ruse din Moldova au fost întâmpinate cu dezaprobare la Moscova. La 15 octombrie 1993, purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei a declarat că discursul domnului Ţâu la ONU conţinea „evaluări distorsionate” cu privire la „negocierile ruso-moldoveneşti cu privire la aspectele militare” şi a afirmat că solicitarea Moldovei „în vederea unui punct supli-mentar în agenda Adunării Generale a Naţiunilor Unite privitor la retragerea deplină a forţelor militare străine de pe teritoriul Moldova nu este justificată”. Mai mult decât atât, la 17 noiembrie 1993, Anatol Ţăranu, Ambasadorul Republicii Moldova în Federaţia Rusă, a fost invitat la Ministerul rus de Externe şi avertizat că intenţia Moldovei de a include pe ordinea de zi a următoarei sesiuni a Adunării Generale a ONU o rezoluţie cu privire la retragerea formaţiunilor militare străine de pe teritoriul RM va conduce la o complicare a relaţiilor moldo-ruse, că Rusia va aplica sancţiuni economice împotriva Moldovei. La întâlnirea domnului Ţăranu de la MAE-ul rus am participat şi eu, care pe atunci eram consilier al Ambasadei RM la Moscova. Ţin minte foarte bine acea întrevedere.

Ameninţările cu sancţiuni economice au determinat conducerea Moldovei să-şi abandoneze intenţia de a promova o rezoluţie ONU, decizie, în mod evident, greşită. Decizia luată a fost influenţată şi de lipsa de susţinere din partea statelor occidentale. Deşi Moldova, la fel ca şi Ţările Baltice, a fost victimă a Pactului Molotov – Ribbentrop, statele occidentale nu au dorit să trateze problemele Moldovei „la pachet” cu cele ale Ţărilor Baltice. Îmi amintesc cum în acei ani unii diplomaţi străini îmi explicau „cu ardoare” că „Moldova este altceva decât Ţările Baltice”, că examinarea „la pachet” a problemelor din Moldova şi Ţările Baltice va complica negocierile celor din urmă cu Rusia”, că „încă nu a venit timpul Moldovei” etc. În consecinţă, Moldova a pierdut o mare oportunitate de a se debarasa de trupele ruse de ocupaţie de pe teritoriul său cu ajutorul mecanismelor oferite de ONU.

În anii ce au urmat, în cadrul ONU, Moldova a abordat sporadic subiectul retragerii trupelor ruse din Moldova, amintind cu anumite ocazii de existenţa problemei, dar fără a-şi manifesta interesul ca ONU să adopte o rezoluţie la subiect. Abia în 2017, oficialii moldoveni au reiterat interesul Moldovei ca ONU să adopte o rezoluţie cu privire la retragerea trupelor ruse din Moldova. La sfârşitul lunii august 2017, Reprezentantul permanent al Republicii Moldova la Naţiunile Unite, Victor Moraru, a iniţiat procedura de înscriere în agenda sesiunii a 72-a a Adunării Generale a ONU a unui punct intitulat „Retragerea forţelor militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova”.

V.S.: Excelenţă,
Ce s-a schimbat între timp, ce factori au determinat schimbarea de poziţie a Guvernului Moldovei?

Mihai GRIBINCEA: După ocuparea Crimeii de către Rusia, Guvernul de la Chişinău cred că a conştientizat mai bine pericolul prezenţei trupelor ruse în Moldova. Pe de altă parte, Rusia a început să-şi promoveze mai agresiv şi mai sfidător interesele în Moldova. E destul să spunem că după ocuparea Crimeii desfăşurarea de aplicaţii militare în comun ale trupelor ruse de ocupaţie cu cele ale pretinsei „RMN” a devenit un lucru obişnuit. Unele aplicaţii includ şi forţarea râului Nistru. În anul 2014 au fost înregistrate 135 activităţi cu caracter militar desfăşurate de trupele transnistrene în comun sau sub comanda militarilor GOTR, în 2015 – 167 acţiuni, în 2016 – 243 şi în 2017 – circa 300. În plus, trupele ruse desfăşoară deschis acţiuni de recrutare a tinerilor din Transnistria în trupele ruse de ocupaţie. La 29 mai 2017, autorităţile de la Chişinău au expulzat 5 diplomaţi ruşi, printre care şi pe ataşatul militar al Ambasadei Federaţiei Ruse de la Chişinău, Igor Dovbnea. Aceştia, ofiţeri sub acoperire ai serviciului de informaţii militare al Rusiei, GRU, recrutau în Republica Moldova, în special în Găgăuzia, luptători pentru insurgenţa sprijinită de Moscova în estul Ucrainei. Exemplele pot continua.

Dar demersul diplomaţiei moldoveneşti din 2017 de a promova o rezoluţie ONU cu privire la retragerea trupelor ruse din Moldova a fost şi un pas concret în vederea realizării prevederilor Declaraţiei Parlamentului RM privind retragerea forţelor militare ruse de pe teritoriul ţării din 21 iulie 2017, care cerea, printre altele, „Guvernului şi Pre-şedintelui Republicii Moldova să promoveze, prin orice mijloc pe care îl au la dispoziţie, adoptarea unei Rezoluţii de către Adunarea Generală a ONU privind retragerea trupelor militare ruse aflate ilegal pe teritoriul ţării noastre”. La 22 septembrie acelaşi an, Prim-ministrul Pavel Filip a ţinut un discurs în cadrul celei de-a 72-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, cerând ca subiectul legat de prezenţa militară rusă în Republica Moldova să fie inclus pe agenda Adunării Generale a ONU. Demersurile moldoveneşti la ONU erau în deplină rezonanţă şi cu hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova care, examinând la 2 mai 2017 „interpretarea articolului 11 din Constituţie (neutralitatea permanentă)”, a constatat că 11% din teritoriul Republicii Moldova rămâne ocupat de Federaţia Rusă şi că „dislocarea pe teritoriul Republicii Moldova a trupelor sau bazelor militare, conduse şi controlate de către state străine, este neconstituţională”.

La 15 septembrie 2017, MAEIE a anunţat că cererea Republicii Moldova privind includerea pe agenda sesiunii a 72-a a Adunării Generale ONU a unui subiect supli-mentar intitulat „Retragerea completă a forţelor militare străine de pe teritoriul Republicii Moldova” a fost introdusă în lista punctelor suplimentare propuse spre înscriere în agenda Adunării Generale. Conform programului de lucru al Comitetului General, responsabil de aspectele procedurale ale întocmirii şi completării agendei sesiunii a 72-a a Adunării Generale, punctul propus de Republica Moldova urma să fie examinat la una din şedinţele din luna octombrie 2017. La 20 octombrie însă, Reprezentantul Permanent al Moldovei la ONU, dl Victor Moraru, a solicitat comitetului amintit să examineze propunerea moldovenească mai târziu „în vederea obţinerii unui sprijin mai larg în favoarea acesteia”.

Demersurile diplomaţiei moldoveneşti la ONU au continuat şi în 2018, iar în iunie Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite a înregistrat proiectul de rezoluţie înaintat de Republica Moldova şi intitulat „Retragerea completă şi necondiţionată a forţelor militare străine de pe teritoriul Republicii Moldova”. Pentru a se asigura sprijinul cât mai larg al statelor membre ale ONU, Prim-ministrul Pavel Filip, Preşedintele Parlamentului Andrian Candu şi Ministrul de Externe Tudor Ulianovschi au adresat scrisori cu solicitări de susţinere omologilor lor dintr-un şir de state de pe toate continentele. În consecinţă, 10 state (Canada, Estonia, Lituania, Letonia, România, Ucraina, Georgia, Polonia, Cehia şi Marea Britanie) au co-autorat proiectul de rezoluţie, iar la 22 iunie acesta a fost examinat în cadrul Adunării Generale. Documentul a fost prezentat Adunării Generale a ONU de Ministrul de Externe Tudor Ulianovschi, care a evocat istoricul problemei trans-nistrene, dar şi angajamentele asumate de Federaţia Rusă în 1999 la Istanbul şi mai târziu, la Porto, de a-şi retrage trupele şi armamentul din regiunea transnistreană. Împotriva rezoluţiei s-a pronunţat Federaţia Rusă, care a solicitat amânarea examinării acesteia pentru următoarea sesiune. Reprezentantul Rusiei la ONU, Dmitri Polianski, a spus că proiectul rezoluţiei prezentat de Chişinău nu este susţinut nici măcar de întreaga societate în Republica Moldova, făcând referire la unele declaraţii în acest sens ale preşedintelui Igor Dodon. Rusia mai consideră că o asemenea rezoluţie va împiedica procesul de reglementare a diferendului transnistrean. Tudor Ulianovschi a invocat şi problema trupelor ruse de menţinere a păcii în Transnistria, menţionând necesitatea transformării acestei misiuni în una civilă, sub mandat internaţional. Adunarea Generală a ONU a adoptat proiectul de rezoluţie propus de Chişinău privind retragerea trupelor ruse din Transnistria, cu 64 de voturi pentru, 15 împotrivă şi 83 de abţineri.

V.S.: Domnule Ambasador,
L-aţi amintit pe Preşedintele Dodon. Care a fost atitudinea Domniei sale faţă de demersurile Guvernului?

Mihai GRIBINCEA: Dat fiind că societatea moldovenească este divizată pe diverse falii (identitare, lingvistice, religioase), atitudinea faţă de prezenţa militară rusă pe teritoriul RM nu este univocă. Forţele proruse şi moldoveniste sunt în favoarea păstrării trupelor ruse pe teritoriul Moldovei, văzând în acestea garanţia rămânerii Moldovei în sfera de influenţă a Rusiei. Semnificative în acest sens sunt declaraţiile lui Sergiu Perciun, reprezentant al partidului „Patrioţii Moldovei”. În cadrul dezbaterilor publice cu tema „Cererea de retragere a trupelor ruse de pe teritoriu Republicii Moldova: legalitate, avantaje, riscuri şi pericole”, desfăşurată cu susţinerea Fundaţiei germane Hanns Seidel, la Chişinău în septembrie 2017, acesta a declarat că „Armata 14 trebuie să rămână în Transnistria. […] De ce? Pentru că Rusia pentru Moldova este o garanţie clară, concretă că Moldova va mai supravieţui ca ţară şi poporul moldovenesc va rămâne popor moldovenesc şi nu se va româniza […]”. Mai mult, el a declarat că armata Republicii Moldova trebuie lichidată.

Poziţia Preşedintelui Igor Dodon nu diferă foarte mult de cea a reprezentantului partidului „Patrioţii Moldovei”. Acesta a apreciat decizia Curţii Constituţionale cu privire la articolul 11 din Constituţie, din 2017, drept o „plecăciune în faţa unioniştilor”, iar la 19 iunie 2018 a condamnat demersurile Guvernului Republicii Moldova la ONU cu privire la retragerea trupelor militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova, considerându-le o iniţiativă „sfidătoare” şi „o campanie PR ieftină” ce „vizează în exclusivitate agravarea situaţiei din Republica Moldova şi afectarea serioasă a relaţiilor moldo-ruse”. El a reiterat „importanţa semnificativă a operaţiunii de pacificare de pe Nistru în calitate de garanţie a păcii şi securităţii cetăţenilor, aceasta fiind un element important al programului de realizare a măsurilor de consolidare a încrederii şi al acordurilor încheiate în formatul „5+2” în perioada ultimilor doi ani”.

Poziţia forţelor pro-ruse şi moldoveniste de la Chişinău, din păcate, nu diferă prea mult de cea a Moscovei. Atât în 2017, cât şi în 2018, Rusia a calificat drept lipsă de respon-sabilitate şi act neprietenesc intenţiile Moldovei de a promova o rezoluţie ONU cu privire la retragerea trupelor ruse din Moldova. În septembrie 2017, Vice-ministrul de externe rus Serghei Reabkov a calificat iniţiativa moldovenească drept o provocare, subliniind că „Moscova consideră acest pas, care ignoră cauzele adevărate şi realităţile aflării contingentului militar limitat pe Nistru, ca încă o acţiune neprietenească în şirul de asemenea acţiuni, întreprinse în ultimul timp în Chişinău de duşmanii schimbărilor pozitive în relaţiile moldo-ruse.” La 23 iunie 2018, a doua zi după votarea de către Adunarea Generală ONU a rezoluţiei cu privire la retragerea trupelor ruse din Moldova, Departamentul de Presă şi Informaţii al MAE al Rusiei a dat publicităţii un comunicat în care, pe lângă faptul că a reiterat rolul „pacificator” al Rusiei în regiune, a blamat Moldova pentru promovarea rezoluţiei ONU. Pentru Moscova proiectul „provocator” de rezoluţie propus de Republica Moldova nu este altceva decât „un demers făţiş publicitar de propagandă”, care vizează să permită unei „părţi a politicienilor de la Chişinău (…) să câştige popularitate în apropierea alegerilor legislative” programate să aibă loc în toamnă. La 25 iunie G.B. Karasin, Vice-ministru de externe al Federaţiei Ruse, l-a convocat la MAE pe A. Neguţa, Ambasadorul Republicii Moldova în Federaţia Rusă. În cadrul întrevederii, oficialul rus a subliniat „caracterul destructiv” al rezoluţiei adoptate la 22 iunie de către Adunarea Generală a ONU cu privire la retragerea trupelor ruse din Moldova, precum şi „impactul negativ inevitabil asupra procesului de reglementare transnistreană”. Ambasadorului Neguţa i s-a mai atras atenţia că „acest pas neprietenesc” a fost promovat în pofida faptului că nu există un consens politic intern în Moldova şi că va conduce la o înrăutăţire a relaţiilor moldo-ruse. Ambasadorul Serghei Gubarev, reprezentant al Rusiei în procesul de negocieri privind reglementarea transnistreană, a declarat că Rusia percepe rezoluţia ONU cu privire la retragerea trupelor ruse din Moldova ca „un pas absolut provocator, ca o lovitură dată tuturor aspectelor pozitive înregistrate în ultimele luni [în procesul de negocieri privind soluţionarea conflictului transnistrean – M.G.], ca un demers pur de „PR” şi ca o acţiune de reclamă din partea unor oficiali şi politicieni antiruşi de la Chişinău, care, în ajunul apropiatelor alegeri parlamentare, vor să câştige puncte pe seama stimulării manifestărilor antiruse”.

V.S.: Pe cât de îndreptăţite sunt îngrijorările exprimate de Rusia şi agenţii ei de influenţă de la Chişinău în legătură cu presupunerea că o eventuală retragere a trupelor ruse din Moldova ar reaprinde conflictul?

Mihai GRIBINCEA: Personal, cred că îngrijorările Moscovei şi ale celor ce constituie coloana a 5-a a ei de la Chişinău nu au nicio relevanţă. De fapt, Rusia este cea care încearcă să dezinformeze opinia publică internaţională în legătură cu rezoluţia adoptată. În primul rând, trebuie spus că Rezoluţia ONU nu vizează aşa-numitele „trupe de pacifi-care”, ci doar trupele din Grupul Operativ de Trupe Ruse (GOTR) dislocat în Transnistria. Aşa-numitele „trupe de pacificare” se află pe teritoriul Republicii Moldova în baza Acordului Snegur – Elţin din 21 iulie 1992. Pe când cele din GOTR se află în Moldova ilegal, fără acordul statului gazdă, al Guvernului de la Chişinău. De fapt, trupele GOTR sunt trupe de ocupaţie, aşa cum a constatat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea sa din 8 iulie 2004, pronunţată în cazul Ilaşcu şi alţii versus Moldova şi Rusia. Scopul acestor trupe nu este altul decât de a apăra regimul separatist din Transnistria. De-a lungul anilor, Rusia a invocat diferite motive pentru a nu-şi retrage trupele de ocupaţie. Ba că nu are unde să le retragă, ba că cetăţenii ruşi Smirnov şi Antiufeev trimişi în misiune de KGB rus la Tiraspol nu permit Moscovei să-şi evacueze trupele, ba că trupele trebuie să rămână în Transnistria ca să păzească depozitele cu muniţii uitate în regiune de Elţin etc. După ocuparea Crimeii, Rusia a început să-şi justifice prezenţa trupelor în Transnistria şi prin imposibilitatea evacuării acestora din cauza războiului din estul Ucrainei. Serghei Gubarev, ambasadorul cu însărcinări speciale al Ministerului rus al Afacerilor Externe, de exemplu, a declarat, la 7 aprilie 2016, în cadrul unei discuţii cu jurnaliştii la centrul de presă al agenţiei Sputnik Moldova că trupele şi muniţiile Armatei a 14-a rămase în Transnistria nu pot fi evacuate, pentru că în Ucraina, ţară de tranzit, e un conflict militar. Oficiali moldoveni i-au răspuns atunci lui Gubarev că sunt mai multe soluţii de a rezolva problema evacuării trupelor ruse din Transnistria: 1) o parte din muniţii pot fi casate pe loc în regiune; 2) trupele şi muniţiile pot fi evacuate pe calea aerului sau prin portul Giurgiuleşti; 3) Ucraina este disponibilă să ofere pe teritoriul său un „coridor verde” Rusiei pentru a-şi retrage trupele şi armamentul din stânga Nistrului. Dar Viceministrul de externe al Federaţiei Ruse, Grigori Karasin, a respins ideea creării unui coridor verde pentru retragerea trupelor ruse din Transnistria, considerând-o „o provocare”. Mă mir că oficialii ruşi nu invocă drept argument pentru a-şi păstra trupele de ocupaţie în Moldova lipsa de carburant în rezervoarele maşinilor blindate care trebuie să-i ducă pe ostaşi acasă…

V.S.: Văd că în ceea ce priveşte trupele de pacificare folosiţi calificativul „aşa-numitele forţe de pacificare”. De ce acest calificativ?

Mihai GRIBINCEA: Explicaţia este simplă. Aceste trupe, în pofida propagandei ruse care încearcă să prezinte operaţiunea de „pacificare” din Transnistria drept una de succes, nu au nimic în comun cu practica internaţională în domeniu.

În anii ’90 diplomaţia rusă a depus eforturi considerabile pentru ca comunitatea internaţională să recunoască trupelor ruse din Transnistria, Osetia de Sud şi Abhazia statutul de trupe de „menţinere a păcii”, dar fără succes. ONU, dar şi OSCE au refuzat să acorde Rusiei mandat pentru operaţiunile sale de „pacificare” din spaţiul post-sovietic considerându-le drept unul din mijloacele Moscovei de promovare a unei politici neo-imperiale. În cadrul dezbaterilor din cadrul ONU şi OSCE, precum şi la conferinţele internaţionale consacrate pacificării, diplomaţii şi experţii occidentali subliniau faptul că practica de pacificare rusă nu corespunde standardelor OSCE / ONU. De regulă, se indicau următoarele deosebiri: în operaţiunile de menţinere a păcii participă forţe ale părţilor aflate în conflict (operaţiunile din Transnistria şi Osetia de Sud); deseori pretinsele trupe ruse de pacificare iau apărarea uneia dintre părţile aflate în conflict; în unele cazuri pretinsele trupe ruse de pacificare au fost introduse în zonele de conflict doar la solicitarea uneia dintre părţi (Tadjikistan); unele operaţiuni ruseşti se iniţiază pentru a susţine forţele pro-ruse care suferă înfrângere în conflicte sau pentru a întări poziţiile Rusiei în zonele de conflict; lipseşte controlul din partea organizaţiilor interna-ţionale asupra operaţiunilor ruse de menţinere a păcii.

În documentele Reuniunii Consiliului de Miniştri al CSCE / OSCE de la Roma din decembrie 1993 s-au stabilit următoarele opt principii care trebuie să se afle la baza activităţii forţelor de menţinere a păcii: respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statului pe teritoriul căruia sunt dislocate; acordul părţilor; imparţialitatea; caracterul multinaţional; mandat concret; transparenţa; legătura organică cu procesul politic de soluţionare a conflictului; planul de retragere ordonată.

Dacă raportăm aceste opt principii la pretinsele trupe de pacificare din Transnistria, vedem că, pe lângă faptul că acestea nu au mandat internaţional, ele nu au un caracter multinaţional, nu sunt imparţiale, la operaţiune participă trupele statelor aflate în conflict (Rusia şi Moldova), operaţiunea de „pacificare” nu este transparentă; în sfârşit, pentru că operaţiunea nu este limitată în timp, trupele nu au un plan de retragere ordonată.

Trupele ruse din Transnistria, din păcate, în timp, au devenit un scut în spatele căruia autorităţile separatiste şi-au consolidat structurile de stat şi au transformat regiunea într-o zonă a crimei organizate, a traficului de armament şi de persoane. Aceasta este cauza pentru care autorităţile Republicii Moldova insistă pe transformarea acestei misiuni în una civilă.

V.S.: Care este numărul efectivului forţelor de pacificare?

Mihai GRIBINCEA: După cum cunoaşteţi, aşa-numitele trupe de pacificare au fost formate în urma semnării Convenţiei Elţin – Snegur din 21 iulie 1992, printr-o decizie a Comisiei Unificate de Control (CUC), comisie creată pentru a asigura realizarea în practică a Acordului Snegur – Elţin. Forţele de „pacificare” au fost amplasate pe teren în perioada 31 iulie-4 august 1992. Până atunci, CUC a stabilit limitele Zonei de securitate între părţile aflate în conflict. Lungimea Zonei de securitate a fost stabilită de 225 km, iar lăţimea – de la 12 până la 20 km. Zona de securitate a fost împărţită în trei sectoare: Sectorul de Nord (Râbniţa), Sectorul Central (Dubăsari) şi Sectorul de Sud (Bender). De-a lungul Zonei de securitate, cu excepţia sectorului de Nord, au fost amplasate posturi bilaterale cu folosirea pe malul stâng al Nistrului a militarilor din contingentele Federaţiei Ruse şi ale „RMN”, iar pe malul drept – a militarilor din trupele ruse şi ale Forţelor Armate ale Moldovei (pe malul stâng al Nistrului au fost amplasate 15 posturi, iar pe malul drept – 17). În interiorul Zonei de securitate au fost amplasate posturi mobile. În afară de aceasta, la trecători şi poduri au fost instalate posturi trilaterale.

În ceea ce priveşte efectivul forţelor de „pacificare”, CUC a decis, la 30 iulie 1992, ca ele să fie compuse din 4.300 militari şi 800 personal militar de rezervă. Din partea Federaţiei Ruse să fie introduse în Zona de securitate şase batalioane, dintre care unul în rezervă (în total 2.400 de militari), din partea autorităţilor constituţionale ale Republicii Moldova – 3 batalioane (1.200 de militari), din partea autorităţilor separatiste de la Tiraspol – trei batalioane, dintre care unul în rezervă (în total 1.200 de militari).

La 3 august 1992, pentru asigurarea observării şi controlului în Zona de securitate a fost creat un grup de observatori militari, compus din 30 de persoane (câte 10 din partea fiecărei părţi implicate în conflict). Din noiembrie 1998, alături de observatorii militari ruşi, moldoveni şi transnistreni, în regiune mai activează şi 10 observatori ucraineni.

În prima jumătate a anului 1994, Rusia, contrar Acordului din 21 iulie 1992, care stipulează că efectivul, modul de introducere şi de retragere din zona de conflict a forţelor de pacificare se determină printr-un protocol adiţional încheiat între părţi, în mod unilateral şi-a redus efectivul forţelor sale de „pacificare” de la 2.400 la 1.200 persoane. Mai târziu, în noiembrie 1994, Moscova şi-a redus forţele de „pacificare” până la 630 persoane. De atunci şi până în prezent aşa-numitele forţe de „pacificare” au avut aproximativ acelaşi efectiv. În prezent, forţele de „pacificare” ruse sunt constituite dintr-un batalion (circa 450 persoane), care face parte din Grupul Operativ de Trupe Ruse (GOTR) dislocat în Transnistria. Trupele transnistrene numără circa 850 de militari (două batalioane, dintre care unul este dislocat în Zona de securitate şi altul în afara ei), iar cele ale RM – circa 420 persoane.

V.S.: Să revenim, domnule Ambasador, la Rezoluţia ONU. Să înţelegem din ceea ce spuneţi că adoptarea Rezoluţiei ONU cu privire la retragerea trupelor ruse din Moldova nu va contribui la deocuparea Moldovei?

Mihai GRIBINCEA: Rezoluţia din 22 iunie este un document foarte important pentru Moldova. Credem însă că aceasta va avea puţine efecte practice. Rusia o va ignora la fel cum a ignorat şi Decizia Summit-ului OSCE de la Istanbul cu privire la retragerea trupelor ruse de pe teritoriul Moldovei. În opinia noastră, soluţia care ar conduce la accelerarea procesului de retragere a trupelor ruse de pe teritoriul Moldovei, inclusiv a pretinselor trupe de pacificare, este declararea teritoriului controlat astăzi de Rusia prin cetăţenii săi de la Tiraspol, drept teritoriu ocupat de Rusia, cu toate consecinţele de ordin juridic de rigoare. În plus, consider că Moldova ar trebui nu să pledeze pentru transformarea misiunii actuale în una civilă, ci să denunţe Acordul Snegur – Elţin din 21 iulie 1992. Conform articolului 8 al Acordului, acţiunea acestuia poate fi suspendată „prin acordul comun al părţilor sau în cazul în care una din părţile contractante îl denunţă, fapt care implică încetarea activităţii Comisiei de control şi a contingentelor militare afectate acesteia”.

Denunţarea acordului nu ar influenţa prea mult situaţia din aşa-numita zonă de securitate. Comisia Unificată de Control oricum nu controlează situaţia în Zona de securitate. Mai mult, nici situaţia din Zona de securitate nu este de natură să necesite o autoritate militară de control. În Abhazia trupele de „pacificare” ruse (sub mandat CSI) în 11 ani de activitate au pierdut 99 de pacificatori. În Transnistria însă situaţia e calmă şi stabilă, „pacificatorii” ruşi reuşind să se evidenţieze doar prin implicarea în operaţiuni criminale, mai ales în comerţul ilicit cu armament.

Prin denunţarea acordului din 21 iulie 1992, Moldova ar avea mai multe beneficii: a) denunţarea ar acorda trupelor ruseşti din regiune statutul legal pe care acestea îl au în realitate – de trupe de ocupaţie; Moscova nu ar mai putea pretinde că-şi menţine trupele GOTR sub drapel de „forţe pacificatoare”; b) denunţarea Acordului Snegur – Elţin ar oferi posibilitatea schimbării formatului operaţiunii actuale de „pacificare” din Transnistria; c) declararea Transnistriei drept teritoriu ocupat de Rusia i-ar oferi Chişinăului posibilitatea de a înainta Rusiei solicitarea de compensaţii materiale pentru daunele provocate de aceasta Moldovei în timpul conflictului şi în cei peste 27 de ani de ocupaţie a raioanelor din partea stângă a Nistrului.

Este evident că atât la Chişinău, cât şi în Occident se vor găsi persoane care vor exprima „îngrijorări” că denunţarea Acordului Elţin – Snegur ar putea conduce la escala-darea conflictului, la blocarea procesului de negocieri etc. Pentru a rezista presiunilor, decizia de denunţare a acordului din 21 iulie 1992 trebuie să fie însoţită de o declaraţie a Guvernului Republicii Moldova în care să se explice că denunţarea Acordului nu înseamnă în niciun caz că Chişinăul doreşte o reluare a ostilităţilor şi că va continua să considere negocierile cu Moscova, ca parte la conflict, drept cale unică de reglementare a conflictului; că denunţarea Acordului demonstrează ineficienţa operaţiunii „de pacificare” de pe Nistru şi Chişinăul insistă asupra stopării ei, fiind necesar ca „pacificatorii” ruşi să fie înlocuiţi cu forţe de poliţie civilă şi cu observatori internaţionali, inclusiv din ţările UE şi NATO. În sfârşit că decizia de denunţare a Acordului din 21 iulie 1992 se înscrie în demersurile consecvente ale RM de a-şi elibera o parte a teritoriului naţional de forţele de ocupaţie ruse.

V.S.: O ultimă întrebare, domnule Ambasador. Pornind de la profilul revistei noastre vreau să explicaţi cititorilor noştri de ce Moldova este atât de importantă pentru Rusia.

Mihai GRIBINCEA: Deşi au trecut aproape 30 de ani de la destrămarea URSS, Rusia nu s-a împăcat cu pierderea Moldovei, din considerente în primul rând de ordin strategic. În anii „războiului rece” trupele sovietice de pe teritoriul RSS Moldoveneşti făceau parte din Districtul Militar Odesa şi, în caz de conflict armat, aveau misiunea de a efectua o ofensivă strategică împotriva Balcanilor pe teatrul de operaţiuni militare sud-vest, canalul de Suez şi coasta de nord a Africii constituind al doilea obiectiv. În acest context Moldova, împreună cu forţele militare dislocate pe teritoriul ei, avea o semnificaţie strategică cu caracter global. După dezintegrarea URSS, Moldova şi-a pierdut această semnificaţie. Cu toate acestea, Rusia continuă să considere Moldova drept un punct strategic important în sud-estul Europei. Generalul Lebed, ex-comandant al Armatei a 14-a, numea Transnistria „cheia spre Balcani”, considerând că, dacă Rusia îşi va retrage trupele din Moldova, ea va pierde această cheie şi influenţa în regiune. După anexarea Crimeii de către Rusia şi încercările Moscovei de a transforma Marea Neagră în lac rusesc, importanţa strategică a Transnistriei şi a Moldovei a căpătat valenţe noi. În prezent, se pare că Moscova îşi propune a face nu doar din Transnistria un al doilea Kaliningrad, ci din întreaga Moldovă. În ce măsură îi va reuşi acest lucru, depinde nu doar de guvernul de la Chişinău, dar şi de susţinerea comunităţii internaţionale.

Interviu realizat la 1 iunie 2019