Dr. Radu SĂGEATĂ

Ierarhia europeană

Sursa: Vasile Simileanu

Abstract. European Union – Past, present, perspective scenarious Current European integration, begun after the Second World War, was based on ideas of reconciliation and tolerance among the nations of the Continent, grounded on common cultural and economic values. However, after 1997, this paradigm suffered fundamental changes when the states at the eastern border with the former Iron Curtain, obviously less economically performant, were invited to EU membership, a move that entailed greater bugetary efforts from already existing members. Besides, migratory fluxes from the East of Europe, but moreover from the Middle East and Northern Africa increased criminality and terrorist risks in the West-European contries. Against this background, the question arises of whether the Christian values, underlaying the post-World War structure, are still topical or not. Centrifugal tendencies have already appeared and the Brexit might well be just the first step. This paper attempts to provide a future projection of Europe based on two district Unions in terms of economic development level and delimitation from the former Iron Curtain which turned from a political frontier into an economic frontier.

UNIUNEA EUROPEANĂ LA TRECUT

Construcţia ideologică (1945-1957)

Ideea de „Europă Unită” sau de „Uniune Europeană” a călăuzit gândirea unor iluminişti şi oameni politici încă din antichitate. Platon a susţinut ideea păcii şi arbitra-jului prin crearea de confederaţii. Romanii aveau în vedere o „pax romana”, care viza unificarea întregii Europe sub conducerea Romei. Evul Mediu s-a derulat sub auspiciul apărării valorilor creştinismului european de un pericol comun: cel otoman, de sorginte islamică. Europa era astfel „unită” sub stindardul creştinismului, în antiteză cu „păgână-tatea” musulmană. Concomitent avea să se manifeste din ce în ce mai evident şi o tendinţă inversă, de individualizare a valorilor autohtone în antiteză cu cele vecine, prin apariţia şi proliferarea statelor (San Marino – 1263, Elveţia – 1291 etc.). Aceasta a dus la o cotitură în însuşi modul de abordare a ideii de unitate europeană, care în timpurile moderne a fost fundamentată pe statele naţionale. Astfel, secolul al XIX-lea s-a derulat sub auspiciul ideologic al unei Europe a naţiunilor, dar unite pe principii federaliste.

Prăbuşirea imperiilor multinaţionale şi afirmarea statelor naţionale la sfârşitul Primului Război Mondial a creat premisele cristalizării a două concepţii majore cu privire la viitorul Europei: o concepţie bazată pe cooperarea între noile state suverane apărute şi o alta, care să depăşească limita suveranităţilor naţionale, tinzând spre un proces de unificare, de integrare europeană. În 1922 contele Coudenhove-Kalergi a publicat la Viena manifestul „Paneuropa” prin care afirma că dilema Europei se reduce la alterna-tiva unificare sau prăbuşire, deoarece fragmentarea politică impune o cooperare prin unificarea noilor state. În 1926 acesta reunea la Viena congresul de formare a Uniunii Paneuropene, ca uniune economică şi vamală, aceasta constituind un prim pas concret în procesul de integrare economică contemporană. Doi ani mai târziu era lansată ideea formării unei confederaţii europene ca singură alternativă de contrabalansare a hege-moniei SUA, idee reluată şi în anii următori. În 1930, Adunarea Societăţii Naţiunilor a adoptat, la iniţiativa ministrului de externe de atunci al Franţei, Aristide Briand, o rezoluţie prin care se hotăra crearea Comisiei de Studiu pentru Uniunea Europeană.

Criza economică şi iminenţa celui de-al Doilea Război Mondial au îndepărtat considerabil visul unei Europe unite. Ideea a fost reluată în anii postbelici sub auspiciul reconcilierii şi toleranţei într-o Europă distrusă de Război şi divizată de puternice sentimente de ură între fostele naţiuni beligerante. Toleranţa şi reconcilierea au fost, aşadar, cuvintele cheie care au guvernat ideea de unitate europeană după 1945. Nu întâmplător, principalii artizani care au condus la formarea nucleului viitoarei Europe unite proveneau din statele foste inamice: Jean Monnet, Robert Schuman, Konrad Adenauer şi Alcide de Gasperi. Trei au fost trăsăturile lor comune care le-au facilitat unitatea de voinţă politică:

–    toţi erau de formaţie creştin-democrată, fapt care le-a impus o anumită coerenţă politică extrem de necesară pentru începutul procesului de unificare europeană;

–    toţi proveneau din regiuni intens disputate din punct de vedere politic, ale căror frontiere au cunoscut importante modificări în urma celor două conflagraţii mondiale, fapt ce le-a conferit o mai mare deschidere către multilingvism şi multiculturalitate, fiind deci mai predispuşi să înţeleagă şi să accepte diversitatea. Robert Schuman era din Lorena, Konrad Adenauer provenea din Rhenania, iar Alcide de Gasperi se născuse în Imperiul Austro-Ungar;

–    toţi erau apropiaţi Bisericii catolice, unitatea religioasă şi susţinerea de către Vatican a procesului de integrare europeană prin apropierea dintre oameni şi naţiuni conferindu-i o mai mare substanţă.

Cele şase state care au format nucleul Comunităţii Economice Europene din 1957 au fost şi ele, cu mai bine de un deceniu înainte, inamice: pe de o parte Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg, care fuseseră ocupate de trupele naziste^[4], iar de cealaltă, Germania şi Italia, două foste puteri ale Axei. Iar ca punct central, capitală a viitoarei „Europe unite” a fost aleasă capitala unui stat mic, singurul dintre cele şase care nu îndeplineşte atributele unui stat naţional: Belgia. Bruxelles-ul, înainte de a fi capitală a belgienilor, este capitală a flamanzilor şi a valonilor, cele două comunităţi etnico-culturale ce compun Regatul Belgiei^[5], identitatea europeană fiind, în acest caz, principalul liant al identităţii statului.

Etapele de extindere (1973-2013)

Odată constituit nucleul Comunităţii Economice Europene (din 1993, UE)^[6] aceasta avea să se lărgească succesiv prin noi aderări ale unor state situate la vest şi la sud de fosta Cortină de Fier: Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord^[7], Irlanda şi Danemarca în 1973; Grecia în 1981^[8]; Spania şi Portugalia în 1986. După 1990, procesul de extindere al UE a continuat mai întâi în „zona gri”, tampon, situată la vest de fosta Cortină de Fier, prin includerea Austriei, Suedieişi Finlandei (1995), state ce îndeplineau atât criteriul politic, fiind democraţii vechi şi stabile, cât şi pe cel economico-social şi deci nu reprezentau o povară pentru bugetul UE. Prima integrată avea să fie însă fosta Germanie de Est, prin reunificarea din 3 oct. 1990.

Tabelul 1. UE-28

Concomitent, au început să se manifeste şi tendinţe centrifuge: în Elveţia (1992) şi Norvegia (1972, 1994), populaţia s-a opus, prin referendum, aderării la Uniunea Europeană, iar Groenlanda a ales să iasă din CEE (1985) datorită unor dispute legate de pescuit. La rândul său, Islanda, puternic integrată în UE prin Spaţiul Economic European şi Acordul de la Schengen a solicitat integrarea în 2009, dar cererea sa a fost puternic controversată, fiind ulterior îngheţată de către guvernul islandez^[9].

Situaţia avea să se schimbe însă odată cu lansarea oficială la Helsinki, în de-cembrie 1997, a procesului de extindere către centrul şi estul Continentului. Acesta a vizat 13 state ce aveau să fie integrate în trei valuri succesive: 2004, 2007 şi 2013.

Primul şi cel mai mare dintre acestea (2004) a cuprins 10 state: patru din centrul Continentului, membre ale Grupului de la Visegrád (Rep. Cehă, Polonia, Slovacia şi Ungaria), state recunoscute prin mişcări anticomuniste de amploare^[10], dar şi printr-o situaţie economică superioară mediei fostului Bloc Comunist. Alte trei fuseseră republici sovietice (Estonia, Letonia şi Lituania), Uniunea Europeană extinzându-se astfel pe fostul teritoriu sovietic şi făcând ca regiunea rusă Kaliningrad (reminiscenţă postbelică a Prusiei Orientale) să devină enclavizată. La acestea se adăugau două ministate insulare mediteraneene (Cipru^[11] şi Malta) şi o fostă republică iugoslavă (Slovenia), cea mai bogată şi omogenă etnic şi singura care evitase o implicare pe scară largă în Războiul iugoslav.

Al doilea val, cel din anul 2007, a vizat două dintre statele sărace ale fostului CAER: România şi Bulgaria, care conform Planului Valev^[12] ar fi trebuit să fie mari producătoare de cereale şi de produse obţinute prin industrializarea acestora. Integrarea acestor state a avut mai mult o componentă strategică decât economică, date find reactuali-zarea unor focare de conflict din Orientul Apropiat şi Mijlociu: Palestina, Irak, Siria, Afganistan. Cu toate acestea, integrarea „la pachet” a celor două state a creat falsa impresie a extinderii UE în „Balcani” şi implicit acreditarea ideii că România ar fi o ţară balcanică. Dacă Bulgaria este ţară balcanică, România este ţară Central-Europeană, situată în sud-estul Europei Centrale; Dunărea constituind limita dintre cele două domenii geografice^[13].

Ultimul val, cel din 2013, care a definitivat configuraţia UE-28, a vizat doar Croaţia, stat catolic ex-iugoslav, legat istoric de Ungaria şi Austria şi cu o economie perfor-mantă, dar care s-a desprins din fosta federaţie printr-un război dur (1991-1995), ale cărui consecinţe economice, dar mai ales demografice se resimt şi în prezent. Astfel, în 2013 UE ajungea la extensiunea sa maximă de până acum, având 28 de membri (Tabelul 1).

Statele candidate la aderare

În acelaşi timp, la porţile Uniunii bat alte 5 state: Turcia, Albania, Rep. Macedonia de Nord, Muntenegru şi Serbia (Tabelul 2).

Turcia şi-a depus oficial candidatura încă din 1987 în contextul geopolitic al Războiului Rece, însă dosarul său a fost blocat mai întâi de problema cipriotă, ulterior de cea kurdă^[14], iar după lovitura de stat eşuată din 15 iulie 2016, din cauza criticilor UE pentru repetate încălcări ale drepturilor omului şi îndepărtarea de la principiile statului de drept. Astfel, în 2017, oficialii UE au declarat că politicile turceşti planificate încalcă criteriile de la Copenhaga de eligibilitate pentru aderarea la UE^[15], iar la 26 iunie 2018 Consiliul Afaceri Generale al UE a declarat că „se constată că Turcia s-a îndepărtat de Uniunea Europeană”^[16]. În consecinţă, negocierile pentru aderarea Turciei la UE au fost sistate, nefiind prevăzută o dată exactă pentru reluarea acestora.

Tabelul 2. Candidate UE

Dosarul macedonean a fost blocat de controversele cu Grecia privind denumirea noului stat rezultat prin destrămarea fostei Iugoslavii. Grecia a blocat aspiraţiile Macedoniei de a adera la UE şi NATO, din cauza numelui ţării, despre care susţine că ar sugera pretenţii teritoriale privind provincia din nordul Greciei cu aceeaşi denumire. Această dispută, veche de 27 de ani, a fost soluţionată prin Acordul de la Prespa din 17 iunie 2018, prin care ambele părţi au căzut de acord asupra schimbării denumirii ţării în Republica Macedonia de Nord. Decizia a fost implementată în ianuarie 2019 după ce a fost votată în parlamentele ambelor ţări.

Muntenegrul a început procesul de aderare la UE în noiembrie 2005, în contextul uniunii statale cu Serbia. În mai 2006, populaţia din Muntenegru a optat prin referen-dum pentru independenţă, iar negocierile privind aderarea au reînceput separat în septembrie 2006. Acordul a fost parafat şi semnat oficial în 2007. În 2010, Comisia Europeană a emis aviz favorabil cu privire la solicitarea Muntenegrului, iar în decembrie 2011 Consiliul a lansat procesul de aderare, negocierile fiind începute ulterior, în iunie 2012. În 2016, Comisia Europeană a identificat Muntenegrul ca având cel mai înalt nivel de pregătire pentru aderare din rândul celor cinci state aplicante^[17].

Figura 1. Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2019

La rândul său, candidatura Serbiei, în vigoare din 2009^[18], este blocată de disputele în problema statutului Kosovo^[19]. La aceasta se adaugă necesitatea implementării de reforme în domenii precum statul de drept şi protejarea drepturilor fundamentale ale omului^[20]. Kosovo^[21] şi-a declarat unilateral independenţa pe 17 februarie 2008, fapt recu-noscut până în prezent de 98 dintre cele 193 de state membre ONU (50,8% din total). Printre acestea, s-au pronunţat pentru recunoaşterea independenţei Kosovo majoritatea statelor din UE (cu excepţia României, Spaniei, Greciei şi Slovaciei), Statele Unite, Canada şi Australia; în vreme printre statele care se pronunţă pentru un Kosovo ca parte integrantă din Serbia se numără Federaţia Rusă, China, India, Brazilia, Iran etc^[22].

Albania este candidat oficial pentru aderarea la Uniunea Europeană din iunie 2014 şi se află pe actualul program pentru viitoarea extindere. Adoptarea unor amen-damente constituţionale privind reformele justiţiei la 22 iulie 2016 a creat premisele deschiderii negocierilor de aderare. Acest fapt a fost confirmat de Comisia Europeană în aprilie 2018, care recomanda Consiliului European să înceapă negocierile cu Albania şi Macedonia^[23].

Crearea Spaţiului Economic European, a Zonei Euro
şi a Spaţiului Schengen

Unitatea Europeană se mai sprijină şi pe alţi trei piloni de bază, care s-au format şi au evoluat concomitent cu UE. Astfel, încă de la mijlocul anilor 1980, Comisia Europeană a lansat un amplu proiect pentru o piaţă internă complet integrată, proiect stabilit prin Actul Unic European, care a fost semnat în 1986. Primul pas a fost făcut însă în 1984 când statele AELS şi CEE au adoptat o declaraţie comună cu privire la înfiinţarea în comun a unui Spaţiu Economic European, declaraţie ce enumera posibilele căi de cooperare, în special în domeniul comerţului cu mărfuri.

Spaţiul Economic European (SEE, EEA) a fost constituit la 1 ianuarie 1994 pe baza acordului din 2 mai 1992 între statele membre AELS (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) şi statele membre UE. Scopul său este de a pune bazele unei pieţe unice europene guvernate de aceleaşi principii de bază, care să permită mărfurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor să circule liber într-un mediu deschis şi competitiv^[24]. Are 30 de membri (dintre care state 27 membre UE şi 3 membre AELS) (Tabelul 3). La acestea se adaugă Croaţia, cu statut de membru provizoriu.

Tabelul 3. Statele membre ale Spaţiului Economic European

Zona Euro (Eurozone, Euro Area) reprezintă o uniune monetară formată din 19 dintre cele 28 de state membre ale UE (Figura 1), care au adoptat euro ca monedă comună. Celelalte 9 membre ale UE continuă să-şi folosească propriile monede, deşi pentru majoritatea acestor state există obligativitatea ca pe viitor să adopte moneda euro^[25]. La acestea se adaugă patru ministate europene (Andorra, Monaco, San Marino şi Vatican) care au încheiat acorduri oficiale cu UE privind folosirea monedei euro ca monedă oficială şi de a-şi elibera propriile monede^[26].

Kosovo şi Muntenegru au adoptat unilateral moneda euro, însă acestea nu fac parte oficial din zona euro şi nu au reprezentare în Banca Centrală Europeană sau în Eurogrup^[27].

Spaţiul Schengen (Schengen Area), constituit în 1985, este o zonă ce cuprinde 26 de state europene (Figura 1) care au eliminat oficial obligativitatea prezentării paşa-portului la trecerea vamală, precum şi toate celelalte tipuri de control la frontieră^[28]. Această zonă funcţionează ca o singură jurisdicţie pentru călătoriile internaţionale, cu o politică comună în materie de vize.

Dintre cele 28 de membre ale UE, 22 aparţin Spaţiului Schengen. La acestea se adaugă cele patru state membre AELS (Elveţia, Liechtenstein, Islanda şi Norvegia).

Pentru alte patru state membre (Bulgaria, Croaţia, Cipru şi România) există obligativitatea legală să se alăture zonei, pe măsura îndeplinirii criteriilor de eligibilitate, în vreme ce Irlanda şi Regatul Unit au optat pentru rămânerea în afara sa. Trei ministate (Monaco, San Marino şi Vatican) sunt membre de facto ale Spaţiului Schengen^[29].

PRINCIPALELE PROVOCĂRI ACTUALE

Noile valuri de aderare şi contrastele economice

Din punct de vedere economic noile aderări după prăbuşirea Cortinei de Fier, dar mai ales cele din 2004 şi 2007 nu numai că au antrenat costuri ridicate, dar şi uriaşe riscuri generate de capacitatea de absorbţie a acestora de către vechile membre. Clivajele economice s-au adâncit, fapt ce a antrenat tensiuni sociale şi curente anti-UE în vechile membre. Populaţia Uniunii a crescut cu circa un sfert, în vreme ce PIB-ul/loc. calculat la paritatea puterii de cumpărare (PPP) a scăzut cu aproape 10.000 USD, iar indicatorul dezvoltării umane (IDU) s-a redus de la 0,9084 la 0,8819 (Tabelul 1).

Contrastele economice dintre statele membre s-au adâncit şi mai mult: dacă la nivelul UE-15 diferenţa dintre PIB-ul/loc. (PPP) al celui mai bogat şi celui mai sărac stat (Luxemburg, respectiv Grecia) era de 4,1:1, în formatul UE-28 acesta s-a mărit la 5,1:1 (Luxemburg şi Bulgaria), toate cele 13 noi membre având PIB-ul/loc. (PPP) inferior mediei UE-15. Aceeaşi situaţie se constată analizând şi indicatorul dezvoltării umane: toate cele 13 noi membre având un IDU inferior mediei UE-15. Cortina de Fier ajunge astfel să devină, din frontieră politică, o frontieră economică în cadrul Uniunii Europene. Doar Grecia şi Portugalia continuă să înregistreze externalităţi negative în UE-15, situate la aproape jumătate din valoarea medie, valoare ridicată oarecum artificial de Luxemburg, cel mai mic dintre statele UE-15. De cealaltă parte, media PIB/loc. (PPP) din noile membre (cele 13 state intrate în „familia europeană” între 2004 şi 2013) este de 34.804,4 USD, respectiv 64,7% din media UE-15. În cadrul acestora, externalităţi pozitive înregistrează cele două state mediteraneene (Cipru şi Malta), cele mai mici ca suprafaţă şi mărime demografică şi care sunt singurele din eşantionul UE-13 care nu au cunoscut „experienţa” unor regimuri comuniste. Republica Cehă, Slovenia, Slovacia şi Statele Baltice le urmează îndeaproape, cu valori ale PIB-ului/loc. (PPP) superioare sau comparabile cu cele ale Greciei şi Portugaliei. La polul opus, Bulgaria şi România încheie plutonul noilor aderate, cu valori ale PIB-ului/loc. (PPP) situate la 55,5% respectiv 63,6% din media UE-28.

Indicatorul Dezvoltării Umane (IDU) înregistrează valori cuprinse între 0,938 (Irlanda) şi 0,847 (Portugalia) în cadrul UE-15, respectiv între 0,896 (Slovenia) şi 0,811 (România), cele mai bine clasate din eşantionul UE-13 situându-se la nivelul celor mai slab clasate din eşantionul UE-15. Conform ultimelor date disponibile la acest indicator, România deţinea ultima poziţie la nivelul UE, înlocuind Bulgaria care a înregistrat o evoluţie superioară a IDU în intervalul 2014-2017.

Fractura economică dintre Vestul şi Estul Continentului este evidentă. O fractură moştenită de dinainte de 1989 ce impune presiuni tot mai mari asupra bugetelor „statelor bogate”, resimţite în final la nivelul populaţiei. Iar efectele centrifugale nu au încetat să apară: retragerea candidaturii Islandei (2015) şi Elveţiei (2016) şi, nu în ultimul rând, ieşirea Marii Britanii din Uniune în urma referendumului istoric din iunie 2016. În acest context, este greu de anticipat ce cale va urma o Germanie post-Merkel sau o Franţă post-Macron, în care manifestările antisociale, intoleranţa şi tendinţele naţionaliste sunt din ce în ce mai evidente…

Potenţiala integrare a celor cinci candidate va spori şi mai mult aceste contraste. Acestea au o medie a PIB/loc. (PPP) situată la doar o treime (35,3%) din media UE-15 şi la 42,9% din cea a actualei UE-28; chiar şi dacă ne raportăm la noile membre (UE-13), media PIB/loc. (PPP) a celor cinci candidate se situează la puţin peste jumătate (54,6%)! Între externalităţi (Luxemburg, respectiv Albania) diferenţa ar ajunge la 9,4:1. Aceeaşi situaţie se constată şi la analiza IDU: acestea au o medie de 0,78 faţă de 0,91 media UE-15 şi de 0,88 media UE-28. Prin urmare, fracturile economice tind să se adâncească din ce în ce mai mult, de aici intoleranţa faţă de „asistaţi” şi recrudescenţa violenţei şi a fenomenelor sociale marginale.

Imigraţia islamică, terorismul şi schimbarea paradigmelor ideologice

Discrepanţele economice generează fluxuri migratorii. Fractura economică a atras o profundă fractură socială şi, mai mult decât atât, una etnico-religioasă, prin numărul mare de imigranţi veniţi din Est şi Sud. Nu doar din Europa de Est, din care, în virtutea afinităţilor culturale, se pare că au fost mai uşor absorbiţi în statele occidentale, ci mai ales din societăţile islamice ale Orientului Mijlociu şi Africii de Nord „exportatoare” de terorism şi fundamentalism, care nu au nimic în comun cu toleranţa şi reconcilierea care au stat la baza fondării Uniunii (Alexandrescu, 2015). Recrudescenţa atacurilor islamiste (Tabelul 4) stă mărturie în acest sens. Astfel, conform unui studiu elaborat de Interpol^[30], după atacurile de la Madrid din 11 martie 2004, numărul de atacuri teroriste în Uniunea Europeană a crescut de la 0-6 pe an între 2006 şi 2014, la 17 în 2015, 13 în 2016 şi 33 în 2017, iar numărul victimelor a atins un apogeu în 2015 (de 150 pers).

Tabelul 4. Principalele atacuri islamiste în Europa

Sursa:
Islamic Terrorism in Europe, https://en.wikipedia.org/wiki/Islamic_terrorism_in_Europe, acc. 6 febr. 2019

(+1) – victime în rândul atacatorilor; atacurile din afara UE sunt scrise pe fond închis

Dintr-o succintă analiză a principalelor atacuri teroriste din Europa cu substrat islamist (Tabelul 4) rezultă că principalele ţinte au vizat locaţii din state vest-europene cu importante comunităţi musulmane, unele dintre acestea bine înrădăcinate ca rezultat al trecutului colonial (Regatul Unit, Franţa), dar şi din state cu comunităţi noi, înfiripate pe baza migraţiilor recente (Germania, Belgia, Olanda, Suedia etc.). La acestea se adaugă Turcia şi mai cu seamă interfaţa sa europeană (Istanbulul), stat islamic cu o societate laică şi important membru NATO, dar în care islamismul radical a cunoscut în ultimii ani o puternică recrudescenţă, pe fondul evenimentelor din statele situate în vecinătatea sa estică (Iran, Siria, Irak). La rândul său, terorismul islamist din Federaţia Rusă, activ după 1990, se sprijină mai ales pe componenta cecenă.

Pe de altă parte, imigraţia islamică, atât cea istorică, colonială, cât mai ales cea recentă, cu substrat economic şi politic, a schimbat considerabil structura demografică a unor state şi oraşe vest-europene (Tabelul 5).

Tabelul 5. Populaţia musulmană în unele state europene

Sursa: Cristian Barna (2008), Jihad în Europa: 108-116, cu completări

Ieşirea Marii Britanii din UE a fost dictată de englezi^[31], o naţiune colonială, deschisă schimburilor culturale, dar, în acelaşi timp, conservatoare şi protecţionistă şi care, înainte de toate, „s-a săturat” de toleranţă. Oare conservatorismul şi protecţionismul nu sunt un revers al toleranţei? Globalizarea nu atrage naţionalism?

Acţiunile teroriste sau, în sens mai larg, cele antisociale ale unor imigranţi mai vechi sau mai noi determină recrudescenţa mişcărilor extremiste. Franţa stă din acest punct de vedere pe un butoi cu pulbere, iar „experienţa istorică” a Germaniei în acest sens ridică serioase semne de îngrijorare.

În acest context se pune problema: cum ar putea arăta în viitor Uniunea Europeană? Mai sunt actuale principiile şi teoriile care au guvernat formarea ei?

Viitorul nu arată prea bine în acest sens. La porţile UE bat state cu importante comunităţi musulmane: prin aderare, Turcia ar fi cel mai mare stat UE, atât ca suprafaţă, cât şi ca populaţie (cu un sfert din suprafaţa şi populaţia UE-15), devansând cu peste 10.000.000 loc. actualul lider, Germania. La aceasta se adaugă alte state cu importante comunităţi islamice: Albania (58,8% musulmani), Rep. Macedonia de Nord (33,4%), iar independenţa Kosovo ar da naştere primului stat european cu populaţie islamică în majoritate absolută (95,6% din total).

Prin urmare, principiile creştin-democrate pe care se sprijineau după Război fondatorii Uniunii Europene ar trebui serios revizuite şi actualizate.

UN POSIBIL SCENARIU PRIVIND VIITORUL UNIUNII EUROPENE^[32]

Este un fapt deja confirmat că prăbuşirea barierelor ideologice tinde să transforme frontierele politice în frontiere economice. Iar în Europa există o evidentă barieră între o „Uniune” a bogaţilor şi una a săracilor, separate de o fâşie de tranziţie a cărei evoluţie este dificil de anticipat (cel mai probabil va evolua către o integrare în prima „Uniune”).

Din prima ar urma să facă parte vechile membre ale UE, integrate înainte de anul 2000, plus Elveţia, Norvegia şi Islanda care ar putea fi interesate de o Uniune constituită după principiul omogenităţii potenţialului economico-social, care să nu mai plătească „tribut” pentru dezvoltarea Estului. În cadrul acestora, geopolitica spaţiului britanic s-ar putea îndrepta spre formarea a trei state distincte: un Regat Anglo-Galez, o Scoţie independentă şi o „Irlandă Mare”, corespunzătoare insulei omonime^[33].

La această asociere s-ar putea adăuga foarte probabil „fâşia de tranziţie” dintre cele „două Europe”, reprezentată de statele cele mai dezvoltate economic din fostul „lagăr comunist”: Statele Baltice (Estonia, Letonia şi Lituania), Polonia, statele fostei Cehoslovacii (Rep. Cehă şi Slovacia), Ungaria şi statele din nord-vestul fostei Iugoslavii (Slovenia şi Croaţia), cele mai dezvoltate economic şi care au aparţinut Imperiului Austro-Ungar, având deci afinităţi culturale cu Germania şi Austria (Figura 2).

În cadrul acestei Uniuni a ţărilor catolice şi protestante, s-ar contura un „nucleu” bogat şi dinamic, reprezentat de statele Benelux-ului, Anglia, Franţa şi Germania şi continuat spre nord cu Danemarca şi Statele scandinave (Suedia, Norvegia şi Finlanda). Externalităţile negative s-ar contura atât la periferia vestică (Portugalia), cât şi la cea estică (Statele Baltice, Polonia, Slovacia, Ungaria, Croaţia etc.

Cea de-a doua Uniune, situată la est de prima, ar fi cea a „săracilor”, dar şi cea a statelor ortodoxe şi islamice, deci relativ omogene atât economic, cât şi, parţial, cultural. Aceasta ar fi şi o Uniune a Statelor balcanice (Grecia, Bulgaria, Albania şi cea mai mare parte a fostei Iugoslavii – Serbia, Muntenegru, Macedonia, Kosovo, respectiv Bosnia şi Herţegovina), extinsă atât spre nord (cu România), cât şi spre sud-est (cu Turcia şi Cipru). În acest context, ar exista riscul ca România să graviteze economic şi cultural către spaţiul balcanic.

Grecia este singura reprezentantă a „vechii UE” (UE-15) inclusă în acest eşantion. Este o ţară care rămâne puternic ataşată, atât din punct de vedere al slabelor performanţe economice, cât şi din punct de vedere geocultural şi al comportamentului managerial (Văcărelu, 2015), de spaţiul geografic din care face parte.

Turcia, atât ca suprafaţă şi mărime demografică (783.356 km², 79.463.000 loc.), dar mai ales ca instabilitate politică, pare să reprezinte principala variabilă a acestei potenţiale Uniuni. Stat democratic din 1923 şi membru NATO din 1952, Turcia nu a cunoscut o cristalizare în timp a instituţiilor democratice la fel ca democraţiile occidentale, cunoscând în ultima vreme o puternică recrudescenţă a fundamentalismului islamic. Încercarea de lovitură de stat din 16 iulie 2016 nu este singulară; acesta este al cincilea astfel de eveniment după 1960^[34], sprijinul islamist fiind evident. În acest context, geopolitica acestui spaţiu geografic ar putea evolua între o anihilare totală şi o dizolvare a grupării teroriste „Statul Islamic” şi o stabilizare a situaţiei în Siria şi Irak concomitent cu înscrierea acestora pe o orbită democratică şi rezolvarea problemei Kurdistanului (scenariul optimist), până la un „export” de fundamentalism în Turcia şi o destabilizare a situaţiei din această ţară (scenariul pesimist). Evenimentele de la Ankara din 16 iulie 2016, precum şi frecventele atentate teroriste din Istanbul, Ankara şi estul Turciei par să confirme această tendinţă. În plus, geografic, Turcia este stat european doar în proporţie de 2,5%: din suprafaţa totală a ţării doar 23.764 km² (Tracia Orientală) este teritoriu european!^[35]

La est de această potenţială grupare de state se află grupul GUAM, care, desprins la rândul său din CSI, priveşte către Uniunea Europeană^[36]. Dacă Azerbaidjanul este oarecum favorizat de potenţialul economic dat de imensele resurse de hidrocarburi din platoul continental al Mării Caspice şi de îngheţarea conflictului cu Armenia, vocaţiile paneuropene ale Ucrainei, Georgiei şi Moldovei par să fie blocate din acelaşi motiv: tendinţele separatiste cu sprijin rusesc. Crimeea pare să fi ieşit total de sub jurisdicţia Ucrainei în pofida „opoziţiei ferme” manifestate de Occident pe principiile dreptului internaţional, iar Ucraina şi Moldova cu cât se „apropie” mai mult de Occident, cu atât de „depărtează” mai mult de regiunile lor estice (Doneţk şi Luhansk, respectiv de Trans-nistria)!^[37]. În ceea ce priveşte Georgia, aceasta are la rândul ei două focare conflictuale: Abhazia şi Osetia de Sud, regiuni separatiste cu populaţie majoritar musulmană^[38]. În urma conflictului ruso-georgian din august 2008, Georgia a pierdut de facto controlul asupra Osetiei de Sud, regiune ce vizează unificarea cu Osetia de Nord aflată în cadrul Federaţiei Ruse. Cât priveşte Abhazia, aceasta şi-a declarat independenţa faţă de Georgia în 1992, în urma unui război soldat cu numeroase victime, Georgia pierzând controlul şi asupra acestui teritoriu^[39].

Figura 2. Un posibil scenariu privind viitorul Europei

Pentru alte două state din fostul spaţiu sovietic, Belarus şi Armenia, nu se pune deocamdată problema integrării în spaţiul comun european, acestea gravitând în sfera de influenţă a Federaţiei Ruse. Poate o „Uniune pan-ortodoxă”, eurasiatică, guvernată de Rusia pe principiul neo-eurasianismului promovat de Dughin, să fie o opţiune pentru aceste state, dacă îşi menţin actualul trend geopolitic. Şi aici scenariile pot evolua mult, mergând de la asimilare şi până la o integrare europeană a unei Rusii post-Putin împreună cu „sateliţii” săi!

Bibliografie

1. Alexandrescu C. (2015), Islamul văzut de către occidentali şi Occidentul văzut prin ochii islamiştilor, în V. Simileanu (edt), Dialogul Occident – Orient. Abordări geopolitice, Bucureşti, Top Form, 11-24.
2. Azrout R., Wojcieszak, M. (2017), What’s Islam got to do with it? Attitudes toward specific religious and national out-groups, and support for EU policies, European Union Politics, 18(1), 51-72.
3. Barna C. (2008), Jihad în Europa, Bucureşti, Top Form.
4. Booker Ch., North R. (2005), The Great Deception: Can the European Union survive? – EU Referendum Edition, London, Bloomsbury Publishing PLC.
5. Buyst E. (2011), Continuity and change in regional disparities in Belgium during the twentieth century, Journal of Historical Geography, 37(3), 329-337.
6. Clark J., Jones A. (2012), After ‘the collapse’: Strategic selectivity, Icelandic state elites and the management of European Union accession, Political Geography, 31(2), 64-72.
7. Dedman M. (2010), The Origins and Development of the European Union (1945-2008). A History of European Integration, New York, Routledge.
8. Dinan D. (2014), Europe Recast: A History of European Union, The European Union Series, Palgrave Macmillan.
9. Dupont Y. (1994), Resolving Fragmentation conflicts in Schema integration, în P. Loucopoulos (edt) Entity – Relationship Approach – ER’94 Business Modelling and Re-Engineering. Lecture Notes in Computer Science, Vol. 881, Springer: Berlin, Heidelberg, 513-532.
10. Elistrup-Sangiovanni M. (2006), Debates on European Integration: A Reader, The European Union Series, Palgrave Macmillan.
11. European Parliament (1999), Helsinki European Council 10 and 11 December 1999. Presidency Conclusions, www.europarl.europa.eu/summits/hel1_en.htm, acc. ian. 2018.
12. Fukuyama F. (1992), The End of History and the Last Man, London, Hamish Hamilton.
13. Garand J. (2005), Integration and Fragmentation in Political Science: Exploring Patterns of Scholarly Communication in a Divided Discipline, The Journal of Politics 67(4), 979-1005.
14. Grydehøj A. (2016), Navigating the binaries of island independence and dependence in Greenland: Decolonisation, political culture, and strategic services, Political Geography, 55, 102-112.
15. Ianoş I. (2000), Integration and Fragmentation processes in the Urban systems, în I. Ianoş, D. Pumain and J-B. Racine (eds), Integrated Urban Systems and Sustainability of Urban Life, Bucureşti: Edit. Tehnică, 67-76.
16. Johns M. (2014), The New Minorities of Europe. Social Cohesion on the European Union, New York: Lexington Books.
17. Kentmen-Cin C., Eristen C. (2017), Anti-immigration attitudes and the opposition to European integration: A critical assessment, Annual Review of Political Science, 18(1), 3-25.
18. Kincaid J. (1994), Peoples, Persons, and Places in Flux. International Integration versus National Fragmentation, in G. Laforest and D. Brown (eds), Integration and Fragmentation: The Paradox of the Late Twentieth Century, Reflections Paper, 12, Queen’s University, Kingston, Ontario, 53-84.
19. McCrone D., Bechhoferr F. (2015), Understanding National Identity, Cambridge University Press.
20. Paddison R., Rae N. (2017), Brexit and Scotland: towards a political geography perspective, Social Space, 13, 1-18, www.socialspacejournal.eu, acc. ian. 2018.
21. Rosamond B. (2000), Theories of European Integration, New York, St. Martin’s Press.
22. Schneider C. (2017), The Political Economy of Regional Integration, Annual Review of Political Science, 20, 229-248.
23. Vandermerwe S. (1989), From Fragmentation to Integration: A Conceptual Pan-European marketing formula, European Management Journal, 7(3), 267-272.
24. Văcărelu C. (2015), Criza din Grecia, în V. Simileanu (edt), Războiul resurselor. Geopolitică şi strategii de securitate, Bucureşti, Top Form, 169-178.
25. Wiener A., Diez T. (2009), European Integration Theory, Second Ed., Oxford University Press.