Dr. Romulus HÂLDAN^*

Abstract: The European Union is in the middle of a real identity crisis from a military point of view, and BREXIT is a real blow in this regard. By default, the situation also extends to the EU’s naval power, which, through England’s exit from the EU, will be diminished by almost a quarter of its current capacity. In the case of nuclear submarines, this loss means half the number of this type. Command duality, NATO – EU, further amplifies these vulnerabilities, as the EU cannot have its own military structure, as it would run in parallel with NATO’s. Vulnerabilities are obvious and practically very well known, but difficult to address, because, unlike NATO, which defines the major danger in Europe, the EU, due to the divergent interests of the constituent states, has not defined anything in this respect. And the vulnerabilities remain, and the potential danger is present.

Europa, ca orice continent, vrând-nevrând, are o graniţă maritimă şi, vrând-nevrând, este dependentă de ea în cel mai înalt grad. Acest fapt presupune o analiză complexă, care să aibă în vedere toate elementele definitorii ale politicii navale, dar şi interdependenţele acesteia cu politicile din celelalte domenii. La nivel state, în Europa, abordările sunt destul de diferite sau, mai bine zis, sunt marcate puternic de interesele naţionale ale statelor respective şi acest fapt se răsfrânge şi asupra politicii navale a Uniunii Europene, diferenţa de abordări naţionale materializându-se în incoerenţe şi inadvertenţe la nivel uniune. Există o mulţime de documente şi iniţiative la nivelul UE, dar nu există, încă, documentele esenţiale pentru o politică economică navală comună (care să cuprindă toate domeniile – transport, pescuit, piscicultură, construcţii navale, exploatare resurse minerale etc.), o politică ştiinţifică comună în domeniul naval şi, important, o politică navală militară unitară. Ieşirea Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din Uniunea Europeană complică şi mai mult situaţia geopolitică şi geostrategică din domeniul naval, deoarece regatul constituia piesa forte, atât din punct de vedere economic, cât şi militar. Chiar dacă, în domeniul „civil” al politicii navale, odată cu finalizarea lucrărilor Conferinţei de la Limassol (octombrie 2012), materializate în declaraţia comună a miniştrilor responsabili, cunoscută sub numele de „Declaraţia de la Limassol”^[41], există ceva ce seamănă a politică navală, totuşi, mai sunt destui paşi de făcut. Practic, primele încercări datează din anul 2006 când apare primul document, „Green Paper – Towards a future Maritime Policy for the Union: a European vision for the oceans and seas (07.06.2006)”^[42], cunoscut sub numele de „Cartea Verde” şi continuate în anul 2007, odată cu elaborarea Planului de acţiune „An Integrated Maritime Policy for the European Union”, cunoscut sub numele de „Cartea Albastră”^[43], documente foarte elaborate, dar, din păcate, foarte teoretice şi nearticulate, dar şi slab sau deloc aplicate.

Deoarece nu este domeniul în care mă pricep şi, implicit, nu trebuie să îmi dau cu părerea, voi reveni la subiectul pe care mi l-am propus spre analiză şi anume politica UE în domeniul naval militar, respectiv în crearea mult trâmbiţatei flote comune, cu o comandă unică şi cu o strategie şi doctrină unice. Aici nu trebuie să intrăm în domeniul poliţiei de frontieră, gărzii de coastă sau ce alte denumiri mai sunt vehiculate în spaţiul european, ci ne vom referi la forţele navale, în sensul strict militar al acestei sintagme.

Prima problemă importantă este răspunsul la întrebarea: Cine are rolul primordial, UE sau NATO? Dacă răspunsul este unul sau altul, problema este clară şi trebuie renunţat la una dintre aceste structuri, în ceea ce priveşte conducerea militară, deoarece două săbii nu încap în aceeaşi teacă. Cine are chef să mă contrazică, să încerce! NATO a fost creat ca o alianţă defensivă, menită să apere Europa de pericolul sovietic, având la cârmă fratele mai mare, SUA. La fel, Tratatul de la Varşovia a fost creat ca alianţă defensivă, menit să apere „lagărul socialist” de „imperialismul anglo-american”, având la cârmă, evident, fratele mai mare, adică URSS care, ca subiect de drept internaţional, dispare în anul 1991. În acelaşi an, dispare şi Tratatul de la Varşovia, iar fratele mai mare îşi schimbă numele în Rusia, care alunecă într-o mocirlă economică din care nu părea că nu va mai ieşi şi toată lumea credea că urmează o perioadă în care fratele mai mare din NATO nu mai avea cu cine să se joace „geopolitic şi geostrategic” şi că îşi desfiinţează şi el şandramaua inutilă şi anacronică. Dar, nu! Îşi găseşte de lucru pe ici, pe colo, mai cu o democratizare pe la păstorii de capre, dar care au subsol şi nu orice fel de subsol, mai cu o luptă cu o piraterie descoperită cu bucurie în plin final de secol XX şi, evident, cu marea problemă a secolului, terorismul, pe care tot ei şi Rusia l-au crescut, sponsorizat şi încurajat. Şi dă de lucru şi NATO, cu ocazia asta şi, mai ales, îi dă o raţiune de a exista.

Revirimentul economic şi militar neaşteptat al Rusiei, după anul 1999, vine ca o mănuşă pentru promotorii NATO şi o luăm de la capăt! În sfârşit, avem obiectul muncii! Europa, mai ales Germania, nu prea mai are chef de NATO, fiindcă totul costă şi nu costă puţin, la care se mai adaugă şi faptul că SUA, prin mesajul aparent teatral al lui Trump, avertizează că nu mai este dispusă să facă pe fratele cel mare care plăteşte toată consumaţia. Şi, repet, ieşirea Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din Uniunea Europeană nu înseamnă şi ieşirea din NATO, dar, în mod cert, înseamnă o breşă serioasă în apărarea europeană şi, mai ales, o reducere semnificativă de forţe şi mijloace.

Hai să facem o scurtă analiză a domeniului pe care îl abordăm acum, respectiv domeniul naval militar sau, ca să fim mai exacţi, domeniul militar al puterii navale al UE (Fig. 1) şi ce înseamnă BREXIT-ul pentru acest domeniu. La acest moment, excluzând Anglia, din cele 22 de ţări din UE cu ieşire la mare, numai 13 ţări pot fi luate în consideraţie ca deţinând o forţă navală cu capacităţi demne de luat în seamă, adică au în dotare nave de suprafaţă de nivel cel puţin fregată şi, eventual, şi submarine. Dintre acestea, numai nouă ţări au în dotare submarine, singura ţară posesoare de submarine cu propulsie nucleară fiind Franţa.

Practic, Ţările membre ale UE, luând în calcul şi Anglia, deţin, la această dată, 4 portavioane, 10 portelicoptere (care, de fapt, sunt un nou tip de nave, multirol, de proiecţie strategică a forţei, având elicoptere la bord), 23 distrugătoare, 89 de fregate, 20 submarine cu propulsie nucleară şi 44 submarine cu propulsie clasică. O forţă redutabilă, dar care este foarte greu de coordonat, mai ales în lipsa unei comenzi comune, chiar dacă se foloseşte actuala structură a NATO şi logistica aferentă comenzii acestuia. Practic, la această dată, UE, din punct de vedere militar şi, implicit, naval, nu poate face nimic fără NATO. Asta înseamnă că nu poate avea o politică militară proprie, o doctrină militară şi o strategie proprie. Bineînţeles, pe cale de consecinţă, nu poate avea o doctrină navală şi o strategie navală proprii. De asemenea (şi vom reveni asupra subiectului) are şi vulnerabilităţi în Zona Arctică, în Marea Baltică şi în Marea Neagră.

Fig. 1 Principalele nave de luptă şi submarine ale forţelor navale aparţinând ţărilor membre UE şi Angliei

Acum să vedem ce înseamnă ieşirea Angliei din cadrul UE, deoarece Anglia este, totuşi, o forţă navală apreciabilă, mai ales că a parcurs un program de modernizare a flotei extrem de ambiţios, dar şi eficient.

Fig. 2 Procentele rămase, pe categorii de nave şi submarine aparţinând ţărilor din Uniunea Europeană, după ieşirea Angliei din Uniunea Europeană

Practic (Fig. 2), forţa navală europeană pierde 25% din portavioane, 20% din navele multirol de proiecţie strategică (portelicoptere), 26% din distrugătoare (care sunt cele mai performante distrugătoare europene), 15% din fregate şi, important, 50% din submarinele cu propulsie nucleară, Franţa rămânând unica posesoare de astfel de submarine din UE. Este adevărat că UE rămâne cu toate submarinele cu propulsie clasică, adică 44.

Este evident că Anglia, după ieşirea din UE, nu va mai avea nicio pasiune pentru o armată europeană unită şi, evident, nici pentru o flotă unită unde, evident, Germania va vrea să conducă şi Franţa să îşi vadă de ale ei, dar să nu o conducă nimeni, mai ales că devine actorul principal, „primus inter pares”.

Practic, NATO nu are obiectul muncii, dar cu asiduitate îl caută şi, dacă nu îl găseşte, îl reinventează. Pentru mine este evident că, în acest moment, NATO înseamnă SUA, Anglia şi Canada, iar celelalte ţări sunt doar actori de mâna a doua (Germania, Franţa, Italia, Spania) şi a treia, celelalte state membre, chiar fiind o utopie că SUA, Anglia şi Canada vor activa, vreodată, vestitul articol 5, mai ales dacă interesele lor nu o cer şi, mai ales, dacă nu au ce câştiga.

Turcia iese din orice ecuaţie. Cu NATO a încheiat, în mod evident, orice poveste frumoasă, iar cu UE a aterizat, după ultimele evenimente interne, în realitatea candidaturii la o aderare niciodată posibilă. Singura ei grijă este să nu supere Rusia, ca să poată supravieţui în zonă şi să se amăgească cu impresia că este un lider islamic şi o putere militară şi economică. Visul acesta, în mod cert, va eşua într-o trezire la o realitate cruntă, în care va constata că a pierdut cam totul. Excepţia poate veni de la paşalele din puşcării, dacă vor reuşi să reclădească ce a construit Mustafa Kemal Atatürk, adică o Turcie ancorată în realitate şi prosperitate. O Turcie care alunecă în fundamentalism şi dictatură este o pradă perfectă pentru Rusia, fiindcă SUA nu prea mai are treabă prin zonă.

Să vedem cum se poziţionează Rusia în actuala ecuaţie geopolitică şi geo-strategică, vis-a-vis de UE şi ţările acesteia. În afară de România care, ca întotdeauna, pariază pe cai morţi şi Ţările Baltice care ar dori, dacă s-ar putea, să nu se mai învecineze cu Rusia, restul ţărilor nu prea latră la urs. Fiindcă au diferite interese, dar niciunul care să genereze un conflict cu Rusia. Nici măcar Franţa, deşi a cam stricat căruţele cu Rusia!

Uniunea Europeană, în mod cert, are o vulnerabilitate clară în Zona Arctică. Practic, ţările din zonă au de-a face cu o forţă arctică rusă specializată, care are în dotare nave, aviaţie, trupe terestre şi trupe speciale, toate instruite pentru lupta în condiţiile din Zona Arctică, cele mai noi elemente intrate în dotare fiind sistemele de rachete în variantă arctică, TOR-M2DT^[44]. Celelalte forţe terestre, forţe aeriene, forţele speciale, dar, mai ales, forţele navale şi cele de rachete strategice, aflate în zonă, atât prin mărime, cât şi prin enorma putere de distrugere, fac ca Zona Arctică să fie zona cu cea mai mare concentrare de vectori strategici din lume. Oare de ce? Şi, important, se află în proximitatea Europei.

Marea Baltică, o altă vulnerabilitate a Uniunii Europene şi, în primul rând, a ţărilor din zonă, reprezintă, pentru Rusia, un interes major, deoarece, la fel ca şi Marea Neagră, are o singură ieşire spre Oceanul Planetar şi enclava Kaliningrad, care este Crimeea Nordului, nu poate să existe ca zonă de maxim interes strategic dacă nu are această ieşire. Este normal să fie alocate forţe pentru a se asigura accesul spre Oceanul Planetar şi aceasta justifică existenţa Flotei Mării Baltice. Ca nave majore, aceasta are două distrugătoare, două fregate şi patru submarine clasice, dar şi patru corvete din clasa Stereguşcii, clasificate de către NATO ca fregate (2.200 tone), dotate cu rachete antinavă Uran Kh-35, la care se adaugă peste 20 de alte corvete destinate pentru lovirea navelor de suprafaţă, căutarea şi atacul submarinelor.

Aviaţia maritimă este formată din două regimente de aviaţie de luptă, două escadrile de elicoptere şi o escadrilă de aviaţie de transport, iar forţele terestre sunt de nivel corp de armată (Corpul 11 Armată), care are în subordine două brigăzi de infanterie motorizate, o brigadă de infanterie marină, o brigadă de artilerie, una de rachete şi un regiment de rachete de coastă. Apărarea antiaeriană este asigurată de către o brigadă de apărare antiaeriană, formată din trei regimente, dotate majoritar cu sistemele S-300 şi S-400.

Bineînţeles că, în caz de conflict generalizat în zonă, intervin şi forţele Flotei de Nord şi cele ale Districtelor militare NORD şi VEST. Tot în această zonă se află şi marile unităţi ale Armatei 27 Rachete Gardă, care are în compunere 6 divizii de rachete, care au în dotare peste 172 de rachete balistice. La acestea se adaugă şi rachetele de pe cele 25 de submarine nucleare din Flota de Nord. Nu o să insist asupra structurilor militare ruse din zonă şi asupra dotării acestora, deoarece subiectul l-am abordat în amănunţime în numărul 2/2016 al magazinului GeoPolitica^[45]. Bineînţeles că au apărut, deja, date noi şi este necesară o reabordare a subiectului. Ideea este de creare a unei imagini asupra mărimii şi periculozităţii forţelor ruse din zonă, raportate la UE. Adică, mai explicit, să ştim cam ce este cu adevărat prin jurul nostru.

A treia vulnerabilitate navală a UE este Marea Neagră. Şi pentru UE şi pentru NATO, deşi pare un succes aderarea Bulgariei şi României, în fapt, vecinătatea cu Marea Neagră este o povară în plus, pe care încearcă să şi-o paseze sau, mai nou, să o lase cadou celor două ţări care au nefericirea istorică de a fi la graniţă de mari puteri sau, mai bine zis, la graniţă de interese de mari puteri. Aştia compun muzica, dar noi suntem cei care jucăm!

Turcia, care era a doua putere militară din NATO, practic, nu mai contează în Marea Neagră şi nu numai. Chiar nici în lumea islamică. Ea a picat în navodul Rusiei şi nu mai are scăpare.

Deci, orice analiză despre Marea Neagră, în mod realist, trebuie făcută fără a lua în calcul Turcia. Chiar şi atuul pe care îl are Turcia, adică faptul că deţine strâmtorile Bosfor şi Dardanele, este o iluzie. Niciodată, Turcia nu va îndrăzni să blocheze strâmtorile, mai ales în defavoarea Rusiei. Convenţia de la Montreaux, în limba rusă sună puţin diferit.

În primul rând, vom analiza situaţia navelor de luptă ale forţelor navale din Marea Neagră, în cazul Rusiei neluând în calcul crucişătorul Moskva şi distrugătorul Smetlivîi care, în mod constant, se află în Marea Mediterană, constituind nucleul viitoarei flotile şi, apoi, flote ruse din Marea Mediterană. România are trei fregate şi toate trei sunt inapte pentru o luptă navală reală, în primul rând neavând rachete la bord (Regele Ferdinand şi Regina Maria) sau având rachete total depăşite moral (Mărăşeşti). Cam la fel este şi cazul Bulgariei care are două fregate second hand, dar care, totuşi, au la bord lansatoare de rachete navă – navă şi navă – aer. Cele două fregate bulgare trăiesc din canibalizarea celei de-a treia, cumpărată numai pentru piese de schimb pentru cele două care sunt operative. De asemenea, Bulgaria mai are o aşa-zisă fregată, Smeli, din clasa rusească Koni şi care, de fapt, este o corvetă, destul de veche, din anul 1975.

Ucraina stă şi mai prost. Are o singură fregată, care este, de fapt, şi singura navă de luptă reală şi de luat în seamă. Oricum, flota ucraineană este un fel de ladă de gunoi, unde ruşii au aruncat tot ce este inutil şi vechi. De asemenea, actualul comandant al forţelor navale ucrainene este un fost general-locotenent (transformat în viceamiral, peste noapte), de origine tanchist. Trist. Practic, spus direct, Ucraina nu mai are forţe navale.

Rusia are cinci fregate, dintre care trei din noua clasă „Amiral Grigorovici”, care au la bord lansatoare verticale pentru rachete de ultimă generaţie, de tip Kalibr, ONIX sau, mai nou, Zirkon, aceasta din urmă fiind din categoria rachetelor hipersonice. Aceste fregate au fost livrate în doar doi ani (2016-2017) şi vor fi urmate de încă una, cel târziu anul viitor. La acestea se mai adaugă două fregate din clasa mai veche Krivak.

În ceea ce priveşte submarinele, Flota Mării Negre are un submarin din clasa Kilo şi şase din clasa Kilo, generaţia a treia, care au intrat în dotare în trei ani (2014-2016), în ritmul de două pe an şi care sunt dotate, printre altele, cu rachete Kalibr, în trei variante de atac (terestru, naval şi submarin).

La acestea se adaugă şi o forţă amfibie care are ca structură principală şapte nave mari de desant şi o multitudine de corvete, dragoare şi vedete de patrulare.

Chiar şi noile corvete din clasa Buyan (al cărui număr este de patru, prin intrarea recentă în operativitate a două noi astfel de corvete – Graivoron şi Inguşetia) sunt un pericol extrem de mare, prin faptul că pot lansa rachete Onix, Kalibr (pînă la 1.500 Km) şi posibil, şi noile rachete hipersonice, Zirkon.

Practic, Flota Mării Negre este dotată cu nave foarte noi, în procent de peste 80%, procesul de redotare continuând până în anul 2022.

Totuşi, în opinia mea, cea mai temută armă a ruşilor în Marea Neagră este „portavionul Crimeea”. I-am dat această denumire deoarece multitudinea de forţe dislocate şi bazate pe această peninsulă este impresionantă. Nu voi insista asupra subiectului, deoarece este destul de vast şi chiar este necesar un studiu de sine stătător dedicat peninsulei Crimeea, pentru a putea avea imaginea completă a arsenalului militar găzduit de ea, arsenal care se caracterizează printr-o dinamică de dotare destul de rapidă. Aş da numai exemplul dotării cu patru divizioane de rachete S-400, dar exemplele pot continua şi cu multe alte exemple.

Practic, acum, Rusia deţine controlul asupra întregului bazin al Mării Negre şi nu trebuie să ne facem iluzia că sosirea, din când în când, în zonă, a câte unui distrugător american, va schimba situaţia. Practic, cel mai mult ar trebui să ne apărăm pielea şi să nu mizăm pe cai morţi.