Diana Maria SBÎNGU*

PROBLEMELE EUROPEI SECOLULUI XX, FORMAREA UE,
APARIŢIA INIŢIATIVEI PREŞEDINŢIEI CONSILIULUI UNIUNII EUROPENE ŞI EVENIMENTELE CE AU DUS LA ACTUALA CONDUCERE

Nevoia de alianţă a marilor puteri europene a apărut ca reacţie la contextul unui continent devastat în urma celui de-al Doilea Război Mondial, lumea post-nazistă fiind încă bântuită de naţionalismul extremist, de crize economice accentuate de cheltuielile pentru război şi de frecvente izbucniri ale unor conflicte tacite. Astfel prima iniţiativă pentru o unire a statelor europene a apărut la 19 septembrie 1946 la Universitatea din Zürich, Elveţia, prin propunerea lui Winston Churchill de a înfiinţa Statele Unite ale Europei, ca răspuns la ambiţiile economice ale statelor europene şi la tot mai pronunţatul fenomen al globalizării ce a caracterizat a doua jumătate a secolului XX.

Această iniţiativă se materializează în 1950 prin Comunitatea Europeană a Căr-bunelui şi Oţelului, care creează, prin Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951), o piaţă comună pentru cărbune şi oţel, ţările fondatoare fiind Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos. În contextul Războiului Rece, apare în 1957 Tratatul de la Roma, prin care apare Comunitatea Economică Europeană (CEE), cunoscută şi sub numele de „piaţa comună”. Franţa aderă la CEE în urma compromisului de la Luxem-burg din 1966, prin care este soluţionată criza scaunului gol (dezacord privind finanţarea politicii agricole comune) prin introducerea votului în unanimitate atunci când sunt în joc interese majore. Un Consiliu, un buget şi o Comisie unice pentru CECO, Euratom şi CEE sunt introduse prin tratatele de fuziune din 1976 şi 1971.

La 1 ianuarie 1973 are loc semnarea Tratatului de aderare la UE de către Dane-marca, Irlanda şi Regatul Unit, prima extindere a Comunităţii Europene, numărul statelor membre crescând astfel la nouă, iar la 1 ianuarie 1981 aderă şi Grecia. La 14 iunie 1985, Belgia, Germania, Franţa, Luxemburg şi Ţările de Jos semnează acordul Schengen, ce permite călătoria persoanelor în acest spaţiu fără controlarea paşapoartelor (acordul va fi pus în aplicare abia zece ani mai târziu), iar în 1986 aderă la UE şi Spania şi Portugalia.

Actul Unic European (AUE) instituie piaţa internă, care prevede libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Actul lansează cooperarea în domeniul politicii externe şi extinde utilizarea votului cu majoritate calificată pentru procesul decizional din cadrul Consiliului. De asemenea, Actul Unic European conferă Consiliului European un temei juridic, oficializând reuniunile şefilor de stat sau de guvern. Semna-rea Tratatului de la Maastricht la 7 februarie 1992 formează Uniunea Europeană pe baza unui pilon comunitar extins, creează uniunea economică şi monetară şi stabileşte doi piloni noi: politica externă şi de securitate comună (PESC) şi cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (JAI). Prin acest document, Consiliul European dobândeşte un statut oficial. Acesta este definit ca oferind impulsurile şi orientările politice generale pentru dezvoltarea UE, declanşând, de asemenea, procesul de trecere la moneda euro şi lansând politica externă şi de securitate comună (PESC).

Trei noi state, Austria, Finlanda şi Suedia, aderă la 1 ianuarie 1995, Uniunea Europeană ocupând acum aproape întreg vestul Europei. Tratatul de la Amsterdam (1 mai 1999) instituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie şi integrează Acordul Schengen în dreptul UE. Tratatul modifică rolul Secretarului General al Consiliului, care devine şi Înalt Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună. La 1 ianuarie 2002, euro intră în circulaţie sub formă de bancnote şi monede, înlocuind monedele naţionale.

La 1 februarie 2003 are loc o reformă a Consiliului, pentru extinderea utilizării votului cu majoritate calificată şi pentru introducerea principiului de cooperare consolidată între statele membre. La 1 mai 2004 se realizează cea mai mare extindere a UE ca populaţie şi ca număr de ţări, întrucât zece noi ţări aderă la UE în acelaşi timp: Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia. În acest moment există 25 de state membre ale UE. Bulgaria şi România devin membre ale UE la 1 ianuarie 2007, numărul statelor membre crescând astfel la 27.

În data de 1 decembrie 2009 Tratatul de la Lisabona intră în vigoare, reformând structura UE şi modul de funcţionare al acesteia. Acesta extinde utilizarea votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului. Consiliul European devine o instituţie de sine stătătoare, cu preşedinte propriu. Anterior, Consiliul European era un organism informal, iar poziţia de şef al Consiliului European era neoficială. Rolul revenea şefului de stat sau de guvern al statului membru care deţinea preşedinţia asigurată prin rotaţie a Consiliului UE.

La 1 iulie 2013 Croaţia devine a doua ţară din fosta Iugoslavie care aderă la UE, după Slovenia. În acest moment, UE are 28 de state membre. Dezvoltarea Consiliului a fost caracterizată de creşterea puterii Parlamentului, cu care Consiliul a trebuit să împartă puterile sale legislative. Parlamentul a oferit de multe ori opoziţie faţă de dorinţele Consiliului. Acest lucru a dus, în unele cazuri, la ciocniri între ambele organe, cu sistemul de interguvernamentalism al Consiliului contrazicând sistemul parlamentar în curs de dezvoltare şi principiile supranaţionale.

CE ÎNSEAMNĂ PREŞEDINŢIA CONSILIULUI EUROPEI,
ATRIBUŢIILE ŞI MISIUNILE STATELOR CE DEŢIN PREŞEDINŢIA, LEGISLAŢIA, LUAREA DECIZIILOR ŞI FACTORII DETERMINANŢI

Împreună cu Parlamentul European, Consiliul este principalul organism cu putere decizională al UE. Consiliul UE nu trebuie confundat cu Consiliul European – summit trimestrial în cadrul căruia liderii UE se reunesc pentru a stabili direcţiile generale ale politicii europene, ori cu Consiliul Europei – instituţie care nu face parte din UE.^[40]

Autoritatea legislativă a UE este împărţită între Consiliul UE şi Parlament. Pe măsură ce s-au dezvoltat relaţiile şi puterile acestor instituţii, au fost create diferite proceduri legislative pentru adoptarea legilor. În vremurile timpurii, deviza a fost: „Comisia propune şi Consiliul dispune”, dar acum majoritatea legilor sunt supuse procedurii legislative obişnuite, care funcţionează pe baza principiului conform căruia consimţământul Consiliului şi Parlamentului deopotrivă sunt necesare înainte de adoptarea unei legi. În cadrul acestei proceduri, Comisia prezintă o propunere Parlamentului şi Consiliului. După prima lectură, Parlamentul poate propune amendamente. Dacă Consiliul acceptă aceste amendamente, atunci legislaţia este aprobată. Dacă nu, atunci adoptă o „poziţie comună” şi susţine noua versiune în Parlament. În cea de-a doua lectură, dacă Parla-mentul aprobă textul sau nu se opune, acesta este adoptat, altfel Parlamentul poate propune modificări suplimentare la propunerea Consiliului. Acesta poate fi respins de o majoritate absolută a deputaţilor europeni. În cazul în care Consiliul încă nu aprobă poziţia Parlamentului, atunci textul este adoptat într-un „Comitet de conciliere” format din membrii Consiliului şi un număr egal de deputaţi din Parlamentul European. Dacă un comitet reuşeşte să adopte un text comun, acesta trebuie apoi aprobat în a treia lectură atât de Consiliu şi Parlament, sau propunerea este abandonată.

Câteva alte domenii în care operează procedurile legislative speciale sunt justiţia şi afacerile interne, bugetul şi fiscalitatea şi anumite aspecte ale altor domenii de politică, cum ar fi aspectele fiscale ale politicii de mediu. În aceste domenii, Consiliul sau Parlamentul decid singuri legea. Procedura folosită depinde, de asemenea, de tipul de act instituţional utilizat. Cel mai puternic act este un regulament, un act sau o lege care este direct aplicabilă în ansamblul său. Apoi, există directive care leagă membrii de anumite obiective pe care trebuie să le atingă, dar fac acest lucru prin legile proprii şi, prin urmare, au loc de manevră pentru a decide asupra lor. O decizie este un instrument care se concentrează asupra unei anumite persoane sau a unui grup şi este direct aplicabil. Instituţiile pot, de asemenea, să emită recomandări şi avize care sunt doar declaraţii fără caracter obligatoriu.

Consiliul UE

• Negociază şi adoptă legislaţia UE, împreună cu Parlamentul European, pe baza propunerilor înaintate de Comisia Europeană;
• Coordonează politicile ţărilor UE;
• Elaborează politica externă şi de securitate a UE, plecând de la orientările Consiliului European;
• Încheie acorduri între UE şi alte ţări sau organizaţii internaţionale;
• Adoptă bugetul anual al UE, în colaborare cu Parlamentul European.

Componenţă

Nu există membri permanenţi ai Consiliului UE. Acesta se reuneşte în 10 configuraţii diferite, fiecare corespunzând unuia dintre domeniile politice supuse dezbaterii. În funcţie de configuraţie, fiecare ţară îşi trimite ministrul care se ocupă de domeniul abordat. De exemplu, la reuniunea Consiliului pentru afaceri economice şi financiare („Ecofin”) participă miniştrii de finanţe din fiecare ţară. Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, asigurată prin rotaţie la fiecare 6 luni între statele membre ale UE, este responsabilă de funcţionarea Consiliului Uniunii Europene, defineşte orientarea şi priorităţile politice generale ale UE, conduce reuniunile la toate nivelurile în Consiliu, contribuind la asigurarea continuităţii lucrărilor UE în cadrul Consiliului. Nefiind una dintre instituţiile cu rol legislativ ale UE, aceasta nu negociază şi nu adoptă legislaţia UE. În schimb, stabileşte agenda politică a acesteia, în mod tradiţional prin intermediul „concluziilor” adoptate în cadrul reuniunilor Consiliului European, care identifică subiectele de interes şi măsurile care urmează să fie luate. Preşedinţia Consiliului nu este deţinută de o persoană individuală, ci este exercitată de guvernul unui stat membru. Statele membre care deţin Preşedinţia lucrează împreună îndeaproape în grupuri de trei, denumite „triouri”, sistem introdus prin Tratatul de la Lisabona din 2009. Trioul stabileşte obiective pe termen lung şi pregăteşte o agendă comună, determinând subiectele şi aspectele majore care vor fi abordate de Consiliu pe o perioadă de 18 luni. Pe baza acestui program, fiecare dintre cele 3 ţări îşi pregăteşte propriul său program, mai detaliat, pentru 6 luni. Preşedinţia trebuie să acţioneze ca un intermediar onest şi neutru, fiind responsabilă de avansarea lucrărilor Consiliului privind legislaţia UE, de asigurarea continuităţii agendei UE, a unor procese legislative bine organizate şi a cooperării dintre statele membre. Preşedinţia are două misiuni principale:

Ø     planificarea şi conducerea reuniunilor din cadrul diferitelor formaţiuni ale Consiliului (cu excepţia Consiliului Afaceri Externe) şi ale grupurilor sale de pregătire, care includ comitete permanente, precum Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper), şi grupuri de lucru şi comitete care se ocupă de chestiuni foarte precise;

Ø     reprezentarea Consiliului în relaţiile cu celelalte instituţii ale UE, în special cu Comisia şi cu Parlamentul European. Rolul său este de a încerca obţinerea unui acord privind dosarele legislative prin triloguri, reuniuni de negociere informale şi prin reuniuni ale Comitetului de conciliere. Preşedinţia cooperează strâns cu Preşedintele Consiliului European şi cu Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.

Cine prezidează reuniunile?

Consiliul „Afaceri externe” este prezidat întotdeauna de aceeaşi persoană – Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate. Toate celelalte reuniuni sunt prezidate de ministrul de resort din ţara care deţine preşedinţia UE în momentul respectiv. De exemplu, în cazul în care Consiliul de mediu se reuneşte în perioada în care Estonia deţine preşedinţia UE, reuniunea va fi prezidată de ministrul estonian al mediului. Coerenţa globală este asigurată de Consiliul „Afaceri Generale”, care este sprijinit de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi. Acesta este format din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre pe lângă UE, care au rang de ambasadori.

Cum lucrează Consiliul?

Toate discuţiile şi voturile se desfăşoară în public. Deciziile pot fi adoptate doar dacă se întruneşte o majoritate calificată: 55% din ţări (la numărul actual de 28 de state membre, aceasta înseamnă vot favorabil din partea a 16 ţări) reprezentând cel puţin 65% din populaţia totală a UE. Pentru a bloca o decizie este nevoie de cel puţin 4 ţări, reprezentând cel puţin 35% din populaţia totală a UE, excepţie făcând subiectele delicate, precum politica externă sau impozitarea, necesită unanimitate de voturi (vot favorabil din partea tuturor ţărilor). Pentru aspectele procedurale şi administrative este suficientă majoritatea simplă de voturi.

În funcţie de problematica discutată, Consiliul UE decide prin:

• majoritate simplă (vot favorabil din partea a 15 state membre)
• majoritate calificată (vot favorabil din partea a 55% dintre statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia UE)
• vot unanim (toate voturile sunt favorabile).

Cum funcţionează diferitele sisteme de vot utilizate în cadrul Consiliului?

Consiliul poate vota doar dacă majoritatea membrilor săi sunt prezenţi. Consiliul poate vota în privinţa unui act legislativ la 8 săptămâni după ce proiectul de act legislativ a fost trimis parlamentelor naţionale spre examinare. Parlamentele naţionale trebuie să decidă dacă proiectul legislativ respectă principiul subsidiarităţii. Doar în cazuri speciale de urgenţă se poate vota mai devreme. Preşedintele Consiliului iniţiază votarea. Un membru al Consiliului sau al Comisiei poate, de asemenea, să iniţieze procedura de votare, dar majoritatea membrilor Consiliului trebuie să aprobe această iniţiativă. Rezultatele voturilor Consiliului sunt făcute publice în mod automat atunci când Consiliul acţionează în calitatea sa de legiuitor. Dacă un membru doreşte să adauge o notă explicativă la vot, această notă va fi, de asemenea, făcută publică dacă se adoptă un act juridic. În alte situaţii, când explicaţiile voturilor nu sunt publicate în mod automat, nota explicativă poate fi făcută publică la cererea autorului. În cazul în care Consiliul nu acţionează în calitate de legiuitor, rezultatele şi explicaţiile votului pot fi, de asemenea, făcute publice, printr-o decizie unanimă a Consiliului. Membrii Consiliului şi ai Comisiei pot face declaraţii şi pot solicita includerea acestora în procesul-verbal al Consiliului. Aceste declaraţii nu produc efecte juridice şi sunt considerate un instrument politic menit să faciliteze luarea deciziilor.

Consiliul UE negociază şi adoptă nu doar acte juridice, ci şi documente, cum ar fi concluzii, rezoluţii şi declaraţii, care nu sunt destinate să producă efecte juridice. Consiliul foloseşte aceste documente pentru a exprima o poziţie politică cu privire la un subiect legat de domeniile de activitate ale UE. Prin urmare, ele nu au forţă juridică obligatorie. Concluziile Consiliului sunt adoptate după o dezbatere în cadrul unei reuniuni a Consiliului. Este important să se facă distincţia între concluziile Consiliului şi concluziile Preşedinţiei. Concluziile Consiliului sunt emise de Consiliu, în vreme ce concluziile Preşedinţiei exprimă doar poziţia Preşedinţiei şi nu angajează Consiliul. Rezoluţiile Consiliului pot invita Comisia să prezinte o propunere sau să ia măsuri ulterioare. În cazul în care rezoluţia se referă la un domeniu care nu intră pe deplin în sfera de competenţă a UE, aceasta ia forma unei „rezoluţii a Consiliului şi a reprezentanţilor guvernelor statelor membre”.

Concluziile şi rezoluţiile sunt utilizate în scopuri diferite, cum ar fi:

–        pentru a invita un stat membru sau o altă instituţie a UE să ia măsuri cu privire la un aspect specific. Aceste concluzii sunt adoptate adesea în domenii în care UE are competenţa de a sprijini, de a coordona şi de a completa, de exemplu în domeniul sănătăţii sau al culturii.

–        pentru a solicita Comisiei să pregătească o propunere referitoare la o anumită temă. Acest lucru este prevăzut la articolul 241 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).

–        pentru a coordona acţiunile statelor membre. Aceste concluzii sunt folosite în cazurile în care Consiliul realizează un obiectiv de politică printr-un proces de coordonare fără caracter obligatoriu. În aceste situaţii, concluziile sau rezoluţiile sunt elaborate pentru a stabili obiective sau pentru a evalua progresele înregistrate.

–        pentru a preciza, în cadrul politicii externe şi de securitate comune (PESC) a UE, poziţia UE cu privire la un anumit eveniment sau la o anumită ţară. Acestea exprimă o poziţie politică sau evaluează un eveniment internaţional în numele UE.

–        pentru a formula observaţii şi posibile soluţii la problemele identificate în rapoartele speciale ale Curţii de Conturi.

Coreper pregăteşte lucrările tuturor formaţiunilor Consiliului şi se compune din două părţi: Coreper I şi Coreper II.

Înainte să fie adoptate, concluziile trec prin trei niveluri în cadrul Consiliului:

–    grupul de lucru

–    Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper)

–    formaţiunea Consiliului.

Înainte de redactarea unui proiect de text al concluziilor, Preşedinţia prezintă uneori un document de dezbatere care să examineze chestiunea la nivelul grupului de lucru. Pe baza discuţiilor, Preşedinţia Consiliului, asistată, de obicei, de Secretariatul General al Consiliului (SGC), elaborează apoi un proiect de text al concluziilor. Responsabilitatea politică pentru proiect îi revine Preşedinţiei. Grupul de lucru se reuneşte de mai multe ori pentru a examina documentul în cauză. Discuţia finală la nivelul grupului de lucru are loc cu circa 7-14 zile înainte de trimiterea concluziilor către Coreper în vederea unei examinări suplimentare. Coreper examinează documentul cu aproximativ două săptămâni înainte de reuniunea Consiliului şi încearcă să rezolve eventualele probleme care subzistă. Formaţiunea Consiliului în cauză va adopta apoi textul. Concluziile Consiliului trebuie să fie adoptate prin consens între toate statele membre. În cazul în care miniştrii nu sunt de acord cu textul, încă se mai pot face amendamente. În cazuri excepţionale, Consiliul ar putea să nu fie în măsură să ajungă la un acord cu privire la concluzii. În astfel de cazuri, textul este uneori adoptat sub forma „concluziilor Preşedinţiei”, care nu necesită acordul statelor membre. Miniştrii din statele membre ale UE se reunesc în cadrul Consiliului pentru a discuta, modifica şi adopta acte legislative şi pentru a coordona politici. Ei sunt abilitaţi să angajeze guvernelor lor în îndeplinirea acţiunilor asupra cărora s-a convenit în cadrul reuniunilor Consiliului.

CONEXIUNEA DINTRE STATUL CARE DEŢINE PREŞEDINŢIA
ŞI POLITICA UNIUNII EUROPENE

Stabilitate, o monedă unică, mobilitate şi creştere economică

UE a oferit mai mult de jumătate de secol de pace, stabilitate şi prosperitate, a contribuit la creşterea nivelului de trai şi a lansat o monedă unică europeană: euro. Peste 340 de milioane de cetăţeni ai UE din 19 ţări o utilizează acum drept monedă şi se bucură de avantajele acestora.

Datorită eliminării controalelor la frontierele dintre ţările UE, oamenii pot călători liber pe tot continentul şi a devenit mult mai uşor să trăieşti, să munceşti şi să călătoriţi peste hotare în ţările din Europa. Toţi cetăţenii UE au dreptul şi libertatea de a alege în ce ţară UE doresc să studieze, să lucreze sau să se pensioneze. Fiecare ţară a UE trebuie să trateze cetăţenii în acelaşi mod ca pe cetăţenii lor pentru ocuparea forţei de muncă, securitate socială şi fiscalitate.

Principalul motor al UE este piaţa unică ce permite majoritatea mărfurilor, serviciilor, banilor şi persoanelor să se mişte liber. UE urmăreşte să dezvolte această resursă uriaşă în alte domenii cum ar fi energia, cunoaşterea şi pieţele de capital, pentru a se asigura că europenii pot beneficia de pe urma acestui avantaj.

Instituţii transparente şi democratice

UE se concentrează în continuare pe consolidarea transparenţei şi a democraţiei instituţiilor sale de conducere. Deciziile sunt luate cât mai deschis posibil şi cât mai aproape de cetăţeni.

Mai multe puteri au fost acordate Parlamentului European ales, în mod direct, în timp ce parlamentele naţionale joacă un rol fundamental, lucrând alături de instituţiile europene.

UE este guvernată de principiul democraţiei reprezentative, cu cetăţenii reprezentaţi direct la nivelul Uniunii în Parlamentul European, iar statele membre reprezentate în cadrul Consiliului European şi al Consiliului UE.

Cetăţenii europeni sunt încurajaţi să contribuie la viaţa democratică a Uniunii, oferind opiniile lor cu privire la politicile UE în cursul dezvoltării lor sau sugerând îmbunătăţiri ale legilor şi politicilor existente. Iniţiativa cetăţenilor europeni îi împuterniceşte pe aceştia să aibă un cuvânt mai pronunţat cu privire la politicile UE care le afectează viaţa. Cetăţenii pot depune, de asemenea, plângeri privind aplicarea legislaţiei UE.

UE în lume

1. a)Comerţ

Uniunea Europeană este cel mai mare bloc comercial din lume. Este cel mai mare exportator mondial de bunuri şi servicii industriale şi cea mai mare piaţă de import pentru peste 100 de ţări. Comerţul liber între membrii săi a fost unul dintre principiile fondatoare ale UE. Acest lucru este posibil datorită pieţei unice. Dincolo de frontierele sale, UE este, de asemenea, hotărâtă să liberalizeze comerţul mondial.

1. b)Ajutor umanitar

UE se angajează să ajute victimele catastrofelor provocate de om şi naturale la nivel mondial şi să sprijine anual peste 120 de milioane de persoane. În mod colectiv, UE şi ţările sale constituente sunt principalii donatori de ajutor umanitar din lume.

1. c)Diplomaţie şi securitate

UE joacă un rol important în diplomaţie şi lucrează pentru a promova stabilitatea, securitatea şi prosperitatea, democraţia, libertăţile fundamentale şi statul de drept la nivel internaţional.

CONEXIUNEA DINTRE LIDERII UE ŞI STATELE CE DEŢIN PREŞEDINŢIA UE

Pe toată durata deţinerii Preşedinţiei, ochii statelor membre UE, a partenerilor şi ţărilor terţe vor fi aţintiţi asupra statului lider, din punct de vedere organizatoric, al abilităţilor de leadership şi inovare, prestanţei şi nivelului de pregătire pentru ducerea la bun sfârşit a acestui exerciţiu. O Preşedinţie de succes se remarcă dacă dovedeşte o serie de calităţi, cu un bilanţ final pozitiv. Deşi ţara care o asigură se schimbă, Preşedinţia are caracter permanent şi unic. Astfel coordonarea şi continuitatea între ţările care deţin Preşedinţia, între persoanele implicate în Preşedinţie şi diferitele formaţiuni ale Consiliului sunt esenţiale. Este nevoie de o coordonare exemplară a tuturor actorilor implicaţi, care să permită o fluiditate în activităţi şi o continuare (dacă nu concluzionare) a lucrărilor UE din cadrul Consiliului. Prin definiţie, Preşedinţia trebuie să fie neutră şi imparţială, deoarece, în practică, ea nu poate nici favoriza interesele altor state membre, nici împinge preferinţele naţionale în faţa celor europene. Moderatorul este responsabil de gestionarea discuţiilor, fapt ce presupune şi găsirea de compromisuri şi reconcilieri între reprezentanţii ţărilor aflate la masa de discuţie. De exemplu, România va trebui să traseze priorităţile UE şi să joace rolul de mediator în cadrul reuniunilor, să fie capabilă să gestioneze divergenţe şi conflicte, aducând la masă soluţii inovative care să permită atingerea de compromisuri în dosarele de pe agendă. Nu în ultimul rând, ţara ce deţine Preşedinţia va trebui să promoveze o imagine pozitivă, de stabilitate şi coerenţă, capabilă să facă faţă atât momentelor şi negocierilor dificile, cât şi evenimentelor neprevăzute. Din aceasta cauză, flexibilitatea şi perseverenţa trebuie să fie prezente pe durata acestui exerciţiu. De asemenea, oportunitatea unei vizibilităţi sporite trebuie exploatată, iar organizarea de evenimente internaţionale, implicarea societăţii civile, asigurarea unei prezenţe active în Parlamentul European şi activarea reţelelor din diaspora pot îmbunătăţi imaginea de ţară.

MĂSURI LUATE DE-A LUNGUL TIMPULUI DE STATELE CE AU DEŢINUT PREŞEDINŢIA CONSILIULUI UE

Ianuarie-iunie 2009: Cehia – „Europa fără bariere”:

• Economie – diminuarea crizei economice printr-o legislaţie eficientă a pieţei interna-ţionale şi prin crearea de locuri de muncă.
• Energie – întărirea şi eficientizarea sistemului energetic european şi protejarea climei.
• Relaţii internaţionale – cooperare transatlantică şi parteneriatul cu ţările Europei de Est.

Ianuarie-iunie 2010: Spania:

• A ameliorat criza economică şi a creat locuri de muncă;
• A pus în aplicare Tratatul de la Lisabona;
• A acordat o atenţie deosebită egalităţii de gen;
• A consolidat spaţiului european de libertate, securitate şi justiţie, acordând o atenţie deosebită combaterii terorismului şi revizuirii politicilor UE în materie de imigraţie şi azil politic;
• A consolidat politicile UE în aşa-numitele regiuni ultraperiferice: Guadelupa, Guyana Franceză, Martinica, Reunion, Azore, Insulele Canare şi Madeira;
• A promovat un nou model de energie cu emisii scăzute de carbon pentru combaterea schimbărilor climatice.

Ianuarie-iunie 2011: Ungaria:

• A acţionat rapid în situaţii neaşteptate (Libia), rezolvând problemele legate de imigraţie sau energie prin convocări spontane ale Consiliului.
• A asigurat integrarea europeană a minorităţilor rome, reunind diferite naţiuni de-a lungul Dunării şi pregătind mediul pentru o Uniune de 28 de membri.

Ianuarie-iunie 2012: Danemarca:

• A asigurat stabilitatea economică prin scăderea ratei şomajului;
• A propus o nouă directivă privind eficienţa energetică, pentru a menţine „Europa verde”;
• A diminuat problemele transfrontaliere ale Europei, pentru a îmbunătăţi siguranţa cetăţenilor.

Iulie-decembrie 2013: Lituania:

• A întărit graniţele externe ale Uniunii;
• A promovat învăţământul superior.

Ianuarie-iunie 2013: Irlanda:

• A investit în locuri de muncă durabile pentru a creşte economia;
• A încheiat acorduri comerciale bilaterale cu Statele Unite ale Americii.

Ianuarie-iunie 2014: Grecia:

• A echilibrat calendarul de consolidare fiscală;
• A luat măsuri pentru egalitatea dintre sexe.

Iulie-decembrie 2015: Luxemburg:

• A gestionat problema migraţiei;
• A crescut rata de angajare a femeilor.

Ianuarie-iunie 2016: Olanda:

• A continuat să se concentreze asupra aspectelor legate de guvernanţa economică şi calitatea în domeniul statisticii şi aliniază, de asemenea, cadrul juridic la noul context instituţional;
• A luat măsuri în cadrul colectării de date, al globalizării, şi al reducerii costurilor de producţie;
• A stabilit statistici privind balanţa de plăţi, comerţul internaţional cu servicii şi investiţiile străine directe.

Iulie-decembrie 2017: Estonia – „Unitatea prin echilibru”:

• A luat măsuri pentru integrarea oamenilor cu dizabilităţi
• A sponsorizat dezvoltarea unor tehnologii inovatoare în domeniul economic, social şi medical.

Iulie-decembrie 2018: Austria: „O Europă care protejează”:

• S-a concentrat pe securitate şi luptă împotriva migraţiei ilegale
• A asigurat prosperitatea şi competitivitatea prin digitalizare
• A menţinut stabilitatea în vecinătatea europeană – perspectiva UE a Balcanilor de Vest / Europa de Sud-Est.

Ianuarie-iunie 2019: România

România deţine pentru prima dată preşedinţia rotativă a Consiliului. Priorităţile preşedinţiei române se înscriu în sfera următorului motto: coeziunea, înţeleasă ca unitate, egalitate de tratament şi convergenţă. Programul Preşedinţiei se axează pe:

• Întărirea pieţei energetice europene
• Combaterea sărăciei, şomajului şi a excluderii sociale, probleme extrem de grave ce afectează cu ponderi diferite şi într-o măsură mai mare sau mai mică toate statele europene.
• Gestionarea golului în bugetul european lăsat în urma Brexitului.
• De asemenea, Preşedinţia va găzdui un summit la Sibiu de Ziua Europei, care va orienta dezbaterea privind viitorul Europei.

Uniunea Europeană, apărută ca răspuns la nevoia mondială de stabilitate a lumii secolului XX, a luat, de-a lungul anilor, o amploare neaşteptată, astăzi numărând 28 de state membre. Aceasta a asigurat pace între puterile europene şi totodată satisfacerea ambiţiilor economice ale fiecărui stat. În 2012, UE a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru promovarea cauzei păcii, reconcilierii, democraţiei şi drepturilor omului în Europa. În momentul înmânării Premiului Nobel pentru Pace Uniunii Europene, Comitetul Nobel din Norvegia afirmă că decizia sa este motivată de rolul stabilizator jucat de UE în transformarea aproape a întregii Europe dintr-un continent al războiului într-un continent al păcii.

Bibliografie

1. Manual de istorie pentru clasa a XI-a, editura Corint Educational
2. https://www.consilium.europa.eu/ro/council-eu/
3. https://europa.eu/european-union/about-eu/history_ro
4. https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/european-council_ro
5. http://www.cultura.ro/presedintiile-ue
6. https://legeaz.net/monitorul-oficial-472-2018/hg-396-2018-masuri-pregatire-romania-presedentie-consiliu-ue-2019
7. http://www.europuls.ro/wp-content/uploads/2017/11/Guide_RO2019_EN_WEB.pdf
8. https://www.eu2018.at/latest-news/news/01-04-2019-The-2018-Austrian-Presidency–of-the-Council-of-the-European-Union-at-a-glance-.html
9. file:///C:/Users/dd/Downloads/Bulgarian_Presidency_Results.pdf
10. https://www.eu2017.ee/node/921.html
11. https://www.eu2017.mt/en/Pages/Maltese-Priorities.aspx
12. http://luxembourg2015.eu/en/
13. http://avrupa.info.tr/en
14. http://italia2014.eu/en/
15. https://www.dges.gov.pt/en/pagina/presidency-european-union-council-lithuania
16. http://eu2013.ie/ireland-and-the-presidency/about-the-presidency/presidencylogo/
17. https://www.eukn.eu/fileadmin/Files/Presidencies/2011_Hungary/HU_priorities_and_programme.pdf
18. http://eu2016.cbs.nl/
19. http://www.realinstitutoelcano.org/wps/portal/rielcano_en/contenido?WCM_GLOBAL_CONTEXT=/elcano/elcano_in/zonas_in/europe/ari134-2011
20. https://www.euractiv.com/section/regional-policy/linksdossier/the-spanish-eu-presidency/
21. http://www.europuls.ro/wp-content/uploads/2017/11/GhidRO2019-Final.pdf
22. http://www.eu2009.cz/en/czech-presidency/programme-and-priorities/achievements/achievements-of-the-presidency–24392/index.html