Prof. univ. dr. Cristian TRONCOTĂ
Pentru sistemele de securitate actuale, precum şi pentru activitatea de intelligence care le dă concreteţe, se poate spune că prin apariţia şi răspândirea noilor tehnologii, dar şi a noilor riscuri, pericole şi agresiuni şi-au schimbat total fizionomiile. Ne-am propus ca în rândurile ce urmează să analizăm succint ce este nou şi ce a mai rămas din vechile practici ale frontului secret pentru ceea ce putem numi Intelligence-ul postmodern. O sintagmă ce vine să contureze mai bine confruntările pe frontul secret în epoca post Războiul Rece. O epocă istorică ce îşi are începuturile odată cu prăbuşirea URSS şi a întregului sistem comunist din Europa central-răsăriteană de la sfârşitul deceniului nouă şi începutul celui următor din secolul trecut, dar care începe să-şi contureze mai bine profilul odată cu tragicele evenimente din 11 septembrie 2001, de la New York şi Washington, când se declanşează ceea ce mulţi teoreticieni şi istorici numesc epoca „războiului mondial contra terorismului”. Este un război total atipic, asimetric, cu strategii absolut inedite, printre care şi strategia americană a „loviturilor preventive”, cu pierderi mari de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile şi mai ales cu lipsa totală de speranţă că omenirea va putea pune capăt prea curând unei astfel de confruntări. Oricum, este o epocă în care globalismul aduce în istoria omenirii lipsa de încredere în marii diriguitori ai lumii, dar şi vulnerabilităţi, pericole, riscuri şi agresiuni de tot felul la adresa securităţii globale. Trăim într-o lume în care liniile de conflict sunt dispersate şi instabile, scăpând total logicii confruntărilor tradiţionale. Abia aceste pericole ale noii „lumi fără stăpân” au avut un rol determinant în schimbarea profundă a intelligence-ului de securitate.
DESPRE INTELLIGENCE ŞI SECURITATE
Dacă încercăm să definim Intelligence-ul ca o activitate a instituţiilor specializate ale statului în culegerea, sintetizarea, evaluarea şi difuzarea informaţiilor de interes pentru decidenţii politici, ca pilon fundamental al efortului de asigurare a securităţii naţionale, atunci înţelegem mai bine noile realităţi ale lumii globale de azi.
Am introdus în definirea intelligence-ului şi sintagma de „securitate naţională”, pe care, de asemenea, mă încumet să o percep ca pe un sistem prin care instituţiile statului asigură prosperitatea în legalitate a tuturor membrilor societăţii şi apără valorile naţionale fundamentale aşa cum sunt înscrise ele în Constituţie. Trebuie să existe desigur şi un mental colectiv al naţiunii care să-şi dorească să contribuie la realizarea sistemului de apărare şi securitate. Pentru aceasta ar fi nevoie de foarte multă cultură de securitate. Iar cultura, indiferent care ar fi ea, nu se poate obţine decât prin instruire şi autoinstruire permanentă.
Se vorbeşte atât despre securitatea naţională, în egală măsură cu securitatea regională sau globală. O singură precizare: securitatea globală sau regională nu înseamnă automat suma securităţilor naţionale. Putem avea de-a face cu sisteme şi strategii de securitate naţională, dar care pot veni în contradicţie cu alte sisteme de securitate naţională, chiar şi între vecini, exemplele fiind prea numeroase, nu mai are rost să zăbovim. Adică, ceea ce consider eu că-mi serveşte la apărarea şi realizarea securităţii este posibil să devină un risc de securitate pentru unul sau mai mulţi vecini. De aici putem desprinde concluzia că pentru sistemele de securitate regionale şi/sau globale este nevoie de contribuţia tuturor participanţilor la crearea unui sistem viabil de securitate. Oricum, securitatea nu înseamnă impunerea sistemului sau a viziunii celui mai puternic asupra intereselor celorlalţi, chiar dacă vorbim despre sistemele de securitate din cadrul coaliţiilor politico-militare. Liberul consimţământ şi acceptul pentru aderarea la un sistem ori contribuţia fiecăruia în perfecţionarea sistemului îi creează acestuia caracterul fiabil. Pentru crearea unui sistem de securitate colectivă este indicată promovarea unor politici echilibrate privind interesul naţional. Orice exces în acest domeniu poate duce la un naţionalism exacerbat cu consecinţe dintre cele mai grave pentru umanitate. Istoria stă mărturie în acest sens, conflictele şi războaiele secolului trecut ar trebui bine studiate şi cunoscute pentru a nu se mai repeta.
Pe de altă parte, nu există sistem de securitate fără ca instituţiile statului sau cele internaţionale să asigure prosperitatea în legalitate a membrilor societăţii. Nu este o viziune comunistă, potrivit căreia toţi membrii societăţii trebuie să fie la fel de prosperi. În regimurile democratice sistemul de securitate al statului trebuie să asigure acele condiţii minime şi absolut necesare pentru prosperitatea fiecărui membru al societăţii. O astfel de concepţie o întâlnim şi în strategiile de securitate americane sau ale altor Mari Puteri, care pun pe primul plan securitatea individului. Desigur, oamenii sunt diferiţi. Fiecare cu calităţile, ideile şi ritmul său în a-şi concepe modul de viaţă şi prosperitatea, respectând legile. Dar trebuie să existe acel minim garantat de stat. Aşa se şi explică de ce în constituţiile multor ţări întâlnim sintagma de „stat-social”. Nu se poate realiza un sistem de securitate eficient pentru o populaţie care trăieşte în sărăcie.
Mult întâlnită în literatura de specialitate este şi sintagma de „securitate socială” sau societală. Este vorba despre acel ansamblu de măsuri, alţii îi spun politici, promovate de factorii decidenţi aflaţi la conducerea statului, prin care se urmăreşte a crea tuturor cetăţenilor ţării şanse egale la prosperitate. Sistemul nu poate funcţiona fără un cadru economic solid şi performant. Este un aspect al studiilor de securitate care pun accentul pe securitatea economică. Concentrându-şi eforturile spre politicile de securitate economică se pot obţine efecte benefice şi în domeniul securităţii sociale, în sectorul cultural sau în domeniul securităţii mediului.
În realitate, proiectul de ţară ar trebui să fie inclus în strategia de securitate naţională, iar fiecărui domeniu de securitate (economică, socială, culturală, militară, de mediu, alimentară, informaţională, a infrastructurii informatice) ar necesita a fi stabilit rolul intelligence-ului, de unde începe, unde se termină şi la ce performanţe te poţi aştepta din partea lui, în funcţie de principiile în baza cărora funcţionează: legalitatea, secretizarea, echidistanţa politică, operativitatea, fiabilitatea, cooperarea. Toate acestea ar trebui să se regăsească într-un document intitulat strategie naţională de securitate, actualizat cel puţin o dată la 4-5 ani în funcţie de noile provocări de securitate cu care se confruntă naţiunea sau societatea globalizată. SUA au actualizat Strategia de securitate naţională în 2015 la un interval de câteva luni.
Şi dacă nu este securitate înseamnă că avem de-a face cu o stare de insecuritate, „o lume fără stăpân”, iar într-o astfel de situaţie factorii decidenţi se găsesc în afara legii. Într-o atare situaţie, ori demisionează onorabil pe motiv că nu-şi pot realiza promisiunile din campania electorală în domeniul securităţii, ori trebuie traşi la răspundere pentru că nu-şi realizează una dintre atribuţiile fundamentale cu care au fost investiţi la depunerea jurământului. Este inadmisibil ca o ţară după integrarea în NATO şi apoi în UE să nu fie în stare, timp de mai bine de un deceniu, să-şi elaboreze un pachet de legi care să instituţionalizeze noul sistem de securitate naţională, integrat desigur în sistemele de securitate aliate, şi în baza căruia să se construiască proiecte de ţară şi strategii pe termen scurt, mediu şi lung. Iată de ce, în lipsa pachetului de legi în domeniul securităţii, vorbim despre tradiţii şi ce ar trebui să se facă, ori ne străduim să conceptualizăm problematica din domeniul securităţii. Mai grav este că în lipsa unei gândiri originale în stare să găsească soluţii în funcţie de nevoile sistemului de securitate naţională se împrumută tot felul de noţiuni şi concepte străine prin a căror aplicare se riscă obţinerea unor efecte exact contrare intereselor de securitate naţională. Mai mult, fără sistem legislativ actualizat în domeniul securităţii nu se pot emite pretenţii ca studiile de securitate, în calitatea lor de discipline academice, să poată progresa.
Aşa s-ar putea explica şi apariţia unei formulări şocante în spaţiul public românesc, potrivit cărora „doctoratul în securitate este o formă de impostură la români”. Fără să polemizăm cu cei ce împărtăşesc o astfel de opinie ne mărginim să amintim că, încă din 1997, lordul Robertson, pe atunci secretar general al NATO, vorbea despre cultura de securitate, care ar trebui integrată în cultura universală. Fără cultură de securitate nu sunt prea mulţi sorţi de izbândă în faţa gravelor riscuri şi pericole de securitate ale lumii globale. Aşa au apărut studiile de securitate ca discipline universitare în majoritatea universităţilor de prestigiu din lume, iar România nu a făcut altceva decât să se adapteze după puteri şi capacităţi la o astfel de cerinţă. În ţările care au adoptat sistemul Bologna, studiile de securitate sunt organizate în trei cicluri: studii universitare de licenţă (3 ani), studii universitare de masterat (2 ani) şi studii universitare de doctorat (3 ani). Dacă o astfel de organizare universitară a studiilor de securitate se consideră o formă de impostură, înseamnă că nu prea ştim despre ce vorbim.
Lipsa pachetului de legi în domeniul securităţii naţionale poate crea disfuncţii, vulnerabilităţi şi numeroase confuzii. Un exemplu elocvent îl reprezintă legea 217/2015, care înăspreşte sancţiunile pentru manifestările xenofobe şi antisemite. Şi aceasta în condiţiile în care nu există la ora actuală în România antisemitism. Există însă, şi se manifestă din plin, antiromânismul, care însă nu este sancţionat prin nicio lege.
Pe de altă parte, mai trebuie spus că acolo unde nu există securitate înseamnă că rolul intelligence-lui este aproape nul sau este direcţionat să se ocupe de cu totul alte probleme, precum poliţia politică represivă, adică utilizarea acestor structuri instituţionalizate pentru eliminarea ori compromiterea adversarului politic. Este un fenomen des întâlnit în regimurile politice dictatoriale, dar, din nefericire, se poate strecura şi în regimurile democratice, mai ales acolo unde democraţia este insuficient consolidată.
Pentru existenţa unui sistem de securitate eficient trebuie să funcţioneze un intelligence performant, dar şi o voinţă naţională participativă. Ori, pentru a-i determina pe oameni să aibă încredere în sistemul de securitate naţională, regională sau globală, dar şi în Intelligence-ul cu rol de semnalizare timpurie şi prospectivă, aceştia au nevoie de o educaţie şi o cultură de securitate.
Participarea cetăţenilor atât la sistemul de securitate, cât şi la cel de intelligence nu poate fi bine înţeleasă, într-o societate în care analfabetismul şi abandonul şcolar fac ravagii. În România toate guvernele care s-au succedat la conducerea ţării după 1990 sunt răspunzătoare de situaţia actuală a ţării, unde există cel mai mare indice de analfabeţi din întreaga Uniune Europeană. Cultura de securitate nu poate face casă bună cu analfabetismul şi fenomenul de abandon şcolar, în plină creştere, datorită sărăciei.
TRANSPARENŢA
Şi dacă am lămurit, cel puţin fugitiv, aceste concepte şi legătura dintre ele, este bine să mergem cu construcţia teoretică mai departe. Cum rămâne cu transparenţa, într-un domeniu, adică al serviciilor secrete, care, dintotdeauna, s-a vrut a fi unul în deplină secretizare şi conspirativitate? Binomul transparenţă-secretizare este un non-sens, spun mulţi foşti protagonişti, adică ofiţeri în sectoarele operative ale serviciilor de intelligence. Alţii, adică americanii anilor ’80, i-au dat o interpretare exact inversă. Adică lumea modernă sau postmodernă ar fi caracterizată de cunoaştere, adică atribuţia fundamentală a intelligence-ului. Prin urmare, nici intelligence-ului nu-i poţi impune limite. Construcţia teoretică este corectă. Cunoaşterea nu are limite, ceea ce implică în mod evident nevoia de transparenţă ca o condiţie fundamentală pentru progresul cunoaşterii. Acest aforism, adică „secretul transparent”, în domeniul securităţii are impact major. Securitatea se bazează pe cunoaştere, adică fără limite. Cunoaşterea se bazează pe transparenţă. Nu poţi să progresezi în cunoaştere, în cercetarea academică sau profesională fără transparenţă. Cui te adresezi, cine îţi dă replica la ceea ce realizezi în beneficiul comunităţii? Numai că, în acest caz, transparenţa anulează vechiul concept elitist potrivit căruia Intelligence-ul ar fi o „meserie de domni”. Desigur că nu oricine poate fi angrenat în activitatea de intelligence, ci doar cei cu calităţi anume stabilite de angajatori, singurul criteriu fiind performanţa. Numai că operatorii de intelligence, adică ofiţerii de informaţii îşi modifică şi ei calităţile în funcţie de epoca istorică.
Pe vremea SSI-ului, Eugen Cristescu recruta bărbaţi inteligenţi, discreţi, cu o bună memorie vizuală şi auditivă, cu calităţi de analiză, sinteză, discernământ, buni cunoscători de limbi străine. Iar la Şcoala de agenţi învăţau să dactilografieze, să cifreze şi să descifreze mesaje. Mai învăţau să călărească, să tragă cu pistolul din toate poziţiile, lupta corp la corp. Iar dintre problemele strict profesionale urmau tematici ce vizau: spionajul, contraspionajul, prevenirea sabotajelor, terorismul şi revizionismul antiromânesc, combaterea acţiunilor extremiste violente care puteau dăuna intereselor statului.
Câte dintre aceste calităţi şi problematici ale intelligence-ului mai sunt valabile astăzi? Toate, dar se mai adaugă încă una, la fel de importantă, dar care pare să le eclipseze pe cele tradiţionale: capacitatea de a fi performant în utilizarea noii tehnologii informatice. Spionii, la fel ca şi contraspionii, îşi rezolvă multe dintre dilemele lor cu ajutorul calculatorului. Petrec mai mult timp în faţa calculatorului, căutând în bazele de date. În mod evident stau mai mult în faţa calculatorului decât în teren. Se deplasează în teren pentru investigaţii doar în situaţiile în care trebuie să verifice amănunte pe care sursele deschise nu ţi le pot oferi. Succesul activităţii lor se bazează astfel pe transparenţă.
Într-o atare situaţie ne gândim cum s-ar putea formula o definiţie echilibrată şi echidistantă a acestei noţiuni, de transparenţă? În esenţă, am putea spune că transparenţa este condiţia sine qua non a cercetării, adică publicarea produsului analitic. Dar în activitatea serviciilor secrete cum poate fi definită transparenţa? La fel, nevoia de a face cunoscut că ceea ce ai descoperit tu, prin activitatea de intelligence, este absolut necesar opiniei publice. Care ar fi raţiunea unui astfel de demers? Pentru a putea primi replica la cât este de util ceea ce ai realizat. Fără răspuns din partea opiniei publice, adică feed-back-ul, după cum spun alţii, se poate pierde esenţialul, adică utilitatea măsurilor de securitate, ceea ce integrează şi expertiza de cercetare sau rezultatele cercetării academice, fără de care nu poţi progresa. A fi transparent în intelligence înseamnă a comunica produsul analitic, nu şi metodele, mijloacele şi procedurile utilizate în obţinerea lui. Comunicarea trebuie să funcţioneze în ambele sensuri; dinspre societatea civilă spre instituţiile de Intelligence pentru securitate, dar şi dinspre acestea către opinia publică.
Pentru serviciile secrete, secretizarea activităţilor de culegere a informaţiilor reprezintă o condiţie sine qua non. Atunci toată lumea civilizată se întreabă cum se împacă principiul secretizării cu cel al transparenţei, având în vedere că atât transparenţa, cât şi secretizarea reprezintă pilonii eficienţei intelligence-ului modern. Iată una dintre marile provocări ale activităţii de informaţii pentru securitatea naţională din zilele noastre, dar mai ales pentru perspectivă. Ajunşi în această zonă de analiză a binomului secretizare-transparenţă, va trebui să facem referire şi la un alt concept: legalitatea şi controlul serviciilor de intelligence.
CONTROLUL ŞI LEGALITATEA
Multe critici venite din partea societăţii civile îndreptate asupra serviciilor secrete de astăzi şi poate dintotdeauna, evident acolo unde s-a permis aşa ceva, se referă la ineficienţa controlului. Dar care este cauza unui control deficitar, insuficient sau neproductiv? Dacă acceptăm că întrebarea este retorică, atunci răspunsul vine de la sine. Sistemul de control al activităţii de intelligence are limite pentru că transparenţa în activitatea de intelligence are la rândul ei numeroase limite impuse de nevoia de secretizare, ceea ce înseamnă că va trebui să operăm mai corect cu sintagma „transparenţă limitată”. Dacă limităm transparenţa în funcţie de necesitatea secretizării, înseamnă că şi cunoaşterea va avea limite. Consecinţele sunt clare: progresul în domeniul sistemelor de securitate se circumscrie limitelor secretizării şi transparenţei. Problema este că marile provocări de securitate în epoca globală nu au limite. Ele se dezvoltă în pas cu riscurile societăţii moderne, sau cu „societatea riscului”, după expresia unui sociolog german, Ulrich Beck, din secolul trecut[1].
Controlul activităţii de informaţii pentru securitatea naţională nu se reduce doar la controlul parlamentar, după cum greşit se percepe în mass-media. Controlul este multiplu: juridic, intern, avocatul poporului, prin partenerii de coaliţie. Dar cel mai sever control este exercitat zilnic de către puterea executivă, care primeşte produsul de intelligence. Acesta nu poate conţine informaţii de slabă calitate, ori neverificate, întrucât factorul de decizie poate reacţiona imediat cu sancţiuni. Dar cel mai eficient control ar fi cel exercitat de opinia publică, atunci când există transparenţă.
În directă legătură cu controlul se află şi un alt pilon fundamental al intelligence-ului post modern şi anume legalitatea în activitatea de informaţii. În fond, controlul are ca principal obiectiv legalitatea activităţii de intelligence. Prin legalitate înţelegem, pe de o parte, existenţa unei legi ferenda, publicată în jurnalul oficial, şi, pe de altă parte, respectarea cu stricteţe a acestei legi, precum şi a metodologiilor de punere a ei în aplicare. Este un domeniu extrem de interesant şi mai puţin cunoscut din istoria serviciilor secrete româneşti.
La 15 noiembrie 1940, a fost publicată, în „Monitorul Oficial” al României, legea de organizare şi funcţionare a Serviciului Special de Informaţii. Din datele pe care le deţinem rezultă că este cea mai timpurie lege ferenda a unui serviciu secret, publicată. În SUA, abia în 1947 a fost publicată legea de organizare şi funcţionare a celebrei Central Intelligence Agency (CIA). Nu primatul este important, ci faptul că atât românii, cât şi americanii au gândit utilitatea transparenţei şi a existenţei unei legi a activităţii de informaţii, în care să se prevadă funcţiile, atribuţiile, tipul de misiuni, fondurile de la bugetul statului alocate anual pentru activitatea de informaţii, formele de control, raporturile cu societatea civilă şi, nu în ultimul rând, lanţul de comandă, adică modul în care se subordonează instituţiilor politice şi militare, de la care primeşte feed-back-ul. La acest capitol putem conchide că, în activitatea de intelligence, cu cât controlul este bine reglementat şi realizat, cu atât sporeşte legalitatea şi deci încrederea din partea opiniei publice. Ofiţerii de informaţii cu vechi state în instituţiile de intelligence susţin, parcă la unison, existenţa unui principiu pe care l-au urmat cu sfinţenie : „apără legea ca să fii apărat de lege”.
ANALIZA MULTISURSĂ
O altă provocare este analiza multisursă. Deci analiştii de intelligence, fie ai instituţiilor specializate, fie ai societăţii civile se implică în a oferi produse analitice care utilizează informaţii din surse deschise, din surse secrete, dar şi din surse care au ţinut „să-şi păstreze anonimatul”. Se utilizează şi formula „informaţii nesecrete, dar nedestinate publicităţii”, referindu-se desigur la acea categorie de date şi informaţii despre viaţa privată, dosarul medical şi alte intimităţi de acest gen. Pentru Intelligence-ul postmodern de astăzi, devine imposibil să se ignore culegerea şi procesarea informaţiilor din sursele deschise. Aproape că nu există sistem de intelligence instituţionalizat care să nu dispună de structuri specializate în analiza surselor deschise, OSINT (open sources intelligence). Se practică şi sistemul de analiză integrată, adică informaţiile din surse deschise împreună cu cele obţinute prin metode, mijloace şi procedee secrete. Se mai numeşte şi „analiză multisursă”.
Şi aici întâlnim o puternică ancoră peste timp, în tradiţia SSI. Spre exemplu, în decembrie 1940, Eugen Cristescu, proaspăt numit director al SSI, organizează un compartiment de analiză şi sinteză a informaţiilor venite de la toate instituţiile statului (Prefectură, Jandarmerie, SSI, Biroul doi al armatei, Serviciul de informaţii al CFR, Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă) şi obţinute pe toate căile şi prin toate mijloacele. Această structură capătă ulterior numele de Serviciul de centralizare a ştirilor, iar buletinele zilnice se înaintau dimineaţa la ora opt la Cabinetul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Din analiza fluxului informaţional oferit zilnic de Serviciul de centralizare a ştirilor rezultă că factorii de decizie ai statului român au avut la dispoziţie informaţii zilnice, de bună calitate, utilizate în actul de guvernare. De exemplu, în aprilie 1941, SSI, prin sinteza intitulată Pregătirile de război ale URSS, informa Preşedinţia Consiliului de Miniştri că în doctrina militară sovietică războiul se duce până la „nimicirea inamicului”, iar prin această sintagmă sovieticii înţelegeau „impunerea sistemului sovietic”. Dacă acest document îl interpretăm ca pe un produs de intelligence, atunci putem spune că SSI-ul şi-a făcut datoria, informând corect riscurile la care se expun cei ce vor hotărî intrarea României în război. Cel mai mare risc era bolşevizarea României, ceea ce s-a întâmplat după Al Doilea Război Mondial. Produsul de intelligence cu rol prospectiv s-a dovedit corect. Deci pierderea războiului pe Frontul de Est nu s-a datorat în niciun caz lipsei de informaţii sau analize cu caracter prospectiv, ci unor cauze ce ţin de cu totul altă natură (tăria forţelor inamicului, configuraţia teatrului de operaţii, deciziilor de valoare strategică ale aliatului bazate pe informaţii false induse de adversari[2] etc.).
În ziua de astăzi, principalele instituţii de intelligence dispun de structuri specializate în analiza multisursă, iar buletinele de informaţii care se concentrează zilnic la cabinetul şefului statului conţin analize pertinente despre toate riscurile de securitate, naţională, regională sau globală. Din nefericire, specialiştii sesizează că nu întotdeauna declaraţiile ori deciziile şefului statului se justifică sau sunt în concordanţă cu esenţa fluxului informativ oferit de intelligence. Ceea ce înseamnă că interesul politic îngust al executivului este mai presus de orice, inclusiv de interesul naţional.
Dar nicăieri în lume nu este reglementată, cel puţin legislativ, obligativitatea factorului de decizie politică de a ţine cont sau de a reacţiona într-un anumit fel faţă de produsul de intelligence. Prin urmare, produsul de intelligence joacă doar rolul de semnal de alarmă cu rol prospectiv (early warning), în faţa căruia factorul politic are libertatea de a reacţiona când şi cum crede că este oportun. Nimeni nu-l poate trage la răspundere despre cum a reacţionat sau cum şi-a promovat politicile de securitate. Singurii care o pot face sunt doar cetăţenii, în funcţie de cum şi cât de mult se simt protejaţi. Dar ca să existe un astfel de criteriu care reacţionează cu promptitudine şi cu un spirit critic echilibrat, ar trebui ca ceea ce înţelegem prin cultură de securitate să aibă şi efect benefic. Efectul negativ se produce doar acolo unde nu există eficienţă a culturii de securitate. Iată şi motivul pentru care feed-back-ul ar trebui transformat într-un instrument de îmbunătăţire a performanţei în intelligence. Iar deciziile politice cu rol fundamental în evoluţia unui stat sau a unei naţiuni, bazate pe produsul de intelligence, ar trebui supuse unui referendum. Evident, ne referim la sistemele politice democratice.
IMPACTUL NOILOR TEHNOLOGII
Noile tehnologii digitale au revoluţionat, pur şi simplu, în ultimele două decenii, activitatea de intelligence. Aceste noi tehnologii au aplicabilitate aproape în toate structurile şi compartimentele activităţii de informaţii, de la culegere, verificare, procesare la difuzarea şi stocarea produsului de intelligence. La fel şi în domeniul monitorizării. Filajul tradiţional a fost înlocuit în mare parte cu sistemele video şi tehnologii în mişcare, manipulate de la distanţă, ceea ce protejează discreţia acestui gen de monitorizare, şi ale căror înregistrări redau mult mai fidel o situaţie din teren decât vechiul raport al grupei de filaj. Se pot urmări şi studia mai bine şi în timp real toate detaliile, se pot formula concluzii mult mai apropiate de situaţia din teren sau „câmpul tactic”, după expresia altora. Înregistrările se pot arhiva, ceea ce implică o altă bază de date deosebit de valoroasă pentru analiza de intelligence. Şi o altă constatare, aproape că a devenit o regulă: ţările care dispun de informaticieni de valoare au şi servicii de intelligence performante.
Structura informatică poate deveni critică atunci când este atacată. Se practică şi terorismul informatic. Prin urmare, noile tehnologii digitale au adus cu sine şi noi provocări: sisteme eficiente de securitate informatică şi informaţională. Războiul între spioni şi contraspioni a acaparat aproape în totalitate spaţiul virtual. S-au modificat, de asemenea şi o serie de acţiuni speciale, care până nu demult erau de resortul exclusiv al serviciilor de intelligence, ca de exemplu diversiunea, intoxicarea, dezinformarea, ca să dăm doar câteva exemple. Dacă astfel de acţiuni speciale pot fi clasificate ca fiind active, adică trecute în categoria agresiunilor la adresa securităţii naţionale, regionale sau globale, înseamnă că trebuie să acceptăm şi riposta. Adică acţiuni speciale de contradiversiune, contradezinformare, contraintoxicare. Aşa se dezvoltă şi dicţionarul activităţilor de intelligence. Prin urmare, noile tehnologii au schimbat aproape total configuraţia frontului secret, ca şi a modului de a purta un război. În locul războaielor clasice avem de-a face cu războaie mediatice, războaie informaţionale, războaie informatice, războaie de reţea, războaie asimetrice etc.
Dar noua configuraţie a frontului secret a adus şi o altă practică a intelligence-ului postmodern şi anume nevoia de externalizare a unor funcţii. Fără a renunţa la propriile analize şi estimări de securitate, serviciile secrete ale SUA au făcut tot mai des apel în ultimul timp la institute private de analiză, cum este de exemplu Institutul Stratfor, condus de George Friedman. Se cunoaşte foarte bine în opinia publică că renumitul analist politic al relaţiilor internaţionale şi studiilor de securitate a fost agent al CIA. Şi nu este singurul. De aici rezultă o altă provocare a intelligence-ului post modern şi anume că foştii agenţi de elită ai serviciilor secrete, odată retraşi la pensie, îşi continuă însă activitatea la timona unor instituţii civile care sprijină din plin activitatea serviciilor secrete. Acest aspect readuce în actualitate un principiu care circulă în lumea serviciilor secrete şi anume că „ofiţerii de informaţii nu se retrag din activitate decât o dată cu decesul lor”.
Externalizări se pot face şi în alte domenii ale intelligence-ului, ca de exemplu în producerea de tehnologie şi microtehnologie performantă sau pregătirea în institute specializate în diferite domenii cu aplicabilitate în intelligence. Greu de crezut că ofiţerii de informaţii informaticieni, care în întreaga lor activitate au contribuit la succesul unor operaţii de intelligence, utilizând tehnologii performante, odată ieşiţi la pensie vor sta cu mâinile încrucişate şi se vor uita impasibil la tot ce se întâmplă în jurul lor.
COOPERAREA
Cooperarea între structuri ale sistemului de securitate naţională, precum şi între acestea şi structuri similare ale ţărilor partenere din sistemul de coaliţie politico-militară, ori cu altele din ţări cu interese comune, reprezintă un alt pilon al intelligence-ului postmodern. La acest capitol, tradiţia serviciilor secrete româneşti se bucură de alte ancore peste timp. De exemplu, Serviciul Secret de Informaţii al armatei, organizat şi condus de Mihail Moruzov în perioada 1924-1940, apoi Serviciul Special de Informaţii condus de Eugen Cristescu (1940-1944) au colaborat prin schimb de informaţii, încă din perioada interbelică, cu structuri similare din Marea Britanie (Secret Intelligence Service), Franţa (Deuxième Bureau), Statele Unite (Biroul Federal de Investigaţii – FBI), Italia (Serviciul de informaţii al armatei italiene), Germania (Abwehr – serviciul de informaţii al armatei). Sunt numeroase atestări documentare care pun în lumină schimbul de informaţii cu servicii ale ţărilor din sistemul de alianţă, cum ar fi cele poloneze, cehoslovace şi iugoslave. În afara sistemului de alianţe, documentele de arhivă atestă colaborare şi cu serviciul de informaţii al Finlandei.
În ziua de astăzi procedeul se numeşte intelligence interagency şi este răspândit pe aproape întreg mapamondul. Teoreticienii, deopotrivă cu experţii în studiile de securitate, aproape că nu concep un intelligence modern fără cooperare. Interesele de securitate fiind globale, înseamnă că doar prin cooperare se poate preveni orice risc de securitate. Chiar şi în cazul problemelor de securitate cauzate de dezastre naturale (cutremure, incendii, inundaţii etc.), cooperarea vizează punerea în aplicare a unor proceduri rapide de intervenţie pentru a limita zonele calamitate şi chiar pentru rezilienţa comunităţilor umane afectate. De aici şi sintagma vehiculată în studiile de specialitate, privind „securitatea prin cooperare”.
Toate strategiile de securitate naţionale prevăd într-o formă sau alta sisteme de cooperare. Provocarea în acest domeniu constă în faptul că trebuie să se dovedească multă flexibilitate în elaborarea strategiilor de securitate, a legislaţiei şi metodologiilor de aplicare deopotrivă cu înlăturarea birocraţiei. Ori acest ultim aspect nu se poate realiza decât prin cultura de securitate, o altă sintagmă a vocabularului intelligence-ului post modern, după cum am arătat la locul potrivit.
PREVENIREA
Principiu, dar şi pilon fundamental al sistemelor de securitate, prevenirea nu trebuie să lipsească din niciun discurs sau proiect de strategie naţională, regională sau globală de securitate. Dacă un risc de securitate nu este depistat la timp, el evoluează şi se transformă în pericol şi apoi în eveniment de securitate. Devine mult mai greu să încerci să repari ceea ce s-a distrus (alţii numesc acest procedeu rezilienţă) decât să previi. Eficienţa oricărui sistem de securitate poate fi dată de felul în care instituţiile specializate, inclusiv sau mai ales serviciile de intelligence, se raportează la măsurile preventive. Dacă pierderile materiale se mai pot recupera, cele în vieţi omeneşti niciodată.
De regulă, despre politicile preventive, promovate de instituţiile statului se vorbeşte foarte vag şi la modul general şi inofensiv în spaţiul public. Şi este perfect normal acest lucru. Dacă adversarii sau cei ce provoacă cu bună ştiinţă riscuri de securitate ar cunoaşte din timp măsurile preventive, atunci ar şti să acţioneze mult mai eficient. Secretizarea în acest caz este în logica măsurilor de securitate. Fiecare dintre actorii frontului secret caută să afle despre celălalt tot mai multe informaţii, deci prin utilizarea intelligence-ului, pentru a-şi proiecta acţiunile cu rapiditate şi mai ales în locurile vulnerabile.
Ne explicăm astfel de ce există şi se manifestă atâta încrâncenare în războiul de pe frontul secret. Este o luptă între inteligenţe, fapt pentru care victoriile şi înfrângerile alternează în ambele părţi ale baricadei. Dar cum toţi actorii frontului secret cunosc foarte bine principiul prevenirii, se străduiesc să se abţină de a provoca adversarului distrugeri prea grave, care pot afecta nu numai o regiune sau continent, ci întreaga umanitate. Promovarea unor politici agresive de securitate pot duce la escaladarea riscurilor şi la probleme grave pentru propria securitate. De aici şi până la autodistrugere nu este decât un pas.
Deocamdată, prevenirea a făcut ca acea confruntare totală, crâncenă şi periculoasă din secolul trecut, între cele mai mari forţe politico-militare şi economice ale lumii, este vorba despre confruntarea din perioada Războiului Rece, să evite distrugerea inamicului. Acest lucru ar fi însemnat autodistrugere. Iată şi motivul pentru care în studiile de securitate principiul prevenirii creează o stare de optimism.
Provocarea actuală o constituie faptul că unul dintre actori, ISIS, statul islamic, care practică megaterorismul suicidar, nu respectă nicio regulă a jocului. Dacă în perioada Războiului Rece confruntarea a avut limite, respectiv neutilizarea loviturilor nucleare, în zilele noastre megaterorismul suicidar se pare că nu are niciun fel de limite. Într-o atare situaţie, prevenirea trebuie focusată pe un ansamblu de măsuri şi sisteme de securitate care să vizeze imposibilitatea teroriştilor de a ajunge în posesia tehnologiilor nucleare sau a vehiculelor aeriene fără pilot (UAV) capabile să ucidă oameni cu rachete ghidate de la distanţă.
ÎN LOC DE CONCLUZII
Multe dintre provocările lumii de azi în domeniul intelligence-ului sunt produsul necesităţii de adaptare la pulsul lumii postmoderne. Alături de unele aspecte tradiţionale, globalizarea şi riscurile de securitate au schimbat fundamental faţa frontului secret. Cercetarea, aportul lumii academice şi ştiinţifice, explozia inovaţiilor tehnologice cu aplicabilitate în intelligence, rolul mass-mediei în furnizarea informaţiilor din surse deschise şi rapiditatea cu care circulă aceste informaţii, la care se adaugă necesitatea transparenţei, legalităţii şi controlului în Intelligence ori rolul extrem de important pe care-l poate juca cultura de securitate au creat parcă o altă lume. Este vorba, evident, despre lumea intelligence-ului pentru securitate. O lume în care ar trebui să aibă loc mai mulţi actori. Alături de serviciile de intelligence pentru securitate ar trebui să-şi arate contribuţia şi mass-media, institutele academice, institutele private, şi, de ce nu, chiar freelancer-ii. Între aceşti actori nu trebuie să existe niciun fel de contradicţii sau adversităţi, ci doar cooperare şi bune intenţii în interesul naţional, regional şi chiar global. Serviciile secrete nu trebuie să fie în competiţie cu niciunul dintre aceşti actori. Cu toţii trebuie să concure la a oferi societăţii civile răspunsuri la: ce se întâmplă, de ce ni se întâmplă şi ce ar trebui să ne aşteptăm. Totul trebuie făcut transparent şi în baza principiului de prevenire, pentru a ne bucura cu toţii de securitate, adică de prosperitate în legalitate.
Prin urmare, termenii de securitate, intelligence, prosperitate, legalitate, transparenţă şi cultură de securitate nu sunt noţiuni abstracte, ci concepte bine stabilite aflate în proces de influenţare şi intercondiţionare într-o societate normală. Dar ele ar trebui definite în legi ferenda pentru ca să ne putem raporta la aceleaşi noţiuni şi a putea vorbi aceeaşi limbă.
Şi, nu în ultimul rând, serviciile de informaţii româneşti din perioada interbelică şi Al Doilea Război Mondial ar trebui studiate cu mai multă atenţie şi puse în valoare ancorele peste timp. Adică asemănările cu ceea ce este caracteristic şi viabil pentru Intelligence-ul post modern de astăzi. Suntem siguri că vom găsi multe aspecte de interes pentru a le putea valorifica în studiile de securitate. Oricum, mult mai multe faţă de modul simplist şi maniera reducţionistă, total neacademică, prin care gândirea istoriografică din perioada comunistă le-au tratat, ca „organe de represiune burghezo-moşiereşti”, sau efortul unora din zilele noastre de a se strădui să le prezinte drept „instituţii criminale”, care nu merită a fi cercetate academic, pentru că, nu-i aşa, „doctoratul în securitate este o formă de impostură la români”. Mai degrabă ne străduim să reprimăm antisemitismul acolo unde nu este şi să ignorăm antiromânismul care ne umileşte mândria naţională.
[1] Ulrich Beck, Risk society: Towards a new modernity (Vol. 17). Sage. 1992.
[2] De exemplu, marea victorie sovietică în bătălia tancurilor de la Kursk, iulie 1943, care a hotărât soarta celui de Al Doilea Război Mondial, s-a datorat faptului că germanii retrăseseră două divizii blindate de pe Frontul de Est, pe care le-au trimis în Grecia, acolo unde credeau că aliaţii anglo-americani urmau să-şi focuseze atacul principal. Numai că această decizie pripită a fost luată de către Înaltul Comandament german în urma unei operaţiuni de dezinformare, numită codificat „Mincement”, proiectată şi aplicată de serviciile secrete britanice. Această contribuţie fundamentală a intelligence-ului britanic în obţinerea victoriei a fost subliniată şi de Winston Churchil în memoriile sale.
Coments