Despre omul de astăzi şi raportarea sa la implicaţiile economice, sociale şi culturale, în contextul revoluţiei informatizării şi cyber – industrializării…
dr. Stelian Gomboș
Nu este greu de observat că parcursul vieţii creştine, ce vizează devenirea spirituală a omului, contrastează teribil cu oferta de joc şi divertisment a prezentului. Sfântul Ioan Scărarul prezintă, într-o bine cunoscută lucrarea a sa, drumul spiritualizării vieţii, între coordonatele existenţei robite de material şi sensibil şi lumina şi bucuria vieţii duhovniceşti.
Lucrarea “Scara” a Sfântului Ioan Scărarul prezintă scara hristificării vieţii omeneşti, treptele pnevmatizării existenţei, într-un excelent rezumat tactic şi tehnic despre lupta duhovnicească împotriva ispitirilor lumii şi a propriilor slăbiciuni; o hartă precisă, ce rezumă reflecţia filocalică a devenirii spirituale.
Este elocvent faptul că “Scara” prescrie, chiar în debutul urcuşului duhovnicesc, înstrăinarea de lumea sensibilă şi de plăcerile ei. Maica despătimirii omului, găsim scris, este chiar înstrăinarea lui. Curăţirea simţurilor şi facultăţilor sufleteşti, trăirea bucuriei ascunse în virtuţi şi vederea luminii izvorâte din împlinirea voii lui Dumnezeu sunt posibile, toate, dacă omul se eliberează din robia sensibilului, dacă se înstrăinează de cele trecătoare. Este evident că proiectul vieţii spirituale afirmat de creştinismul răsăritean contrastează, în câteva puncte – cheie, cu oferta culturii de consum, cu industria divertismentului. În cuprinsul postmodernităţii, producţiile de masă, entertainmentul propun un cu totul alt parcurs: o scară a senzaţiilor şi a efectelor psihologice tot mai tari, o lume a jocurilor virtuale cvasireale, cu efecte tot mai puternice, care solicită o participare tot mai intensă. Este vorba despre o altă scară, a jocului care se doreşte tot mai real, a divertismentului care se doreşte total, catalizate de tehnologiile IT.
Despre proximizarea divertismentului
În era tehnologiilor IT, dezideratul pare a fi o proximizare a divertismentului. Ne însoţim deja, în călătorii, acasă sau la locul de muncă, de o serie de dispozitive electronice indispensabile. Gadgeturi care facilitează conexiunea cu realitatea, cu cei dragi, cu pulsaţia evenimentelor politice de pe plan global.
Cu câteva decenii în urmă, erau disponibile prea puţine astfel de dispozitive. Cu două-trei decenii în urmă, ceasul şi telefonul se dovedeau necesare. Acum două decenii, walkmanul şi, mai aproape de noi, cd-playerul erau frecvent folosite pentru audiţii muzicale. Astăzi oferta este mult mai variată: un laptop, o tabletă, un iPod sau iPhone. Utilizatorii se conectează, prin ele, la o realitate mult mai bogată. Dispozitive ca acestea pot funcţiona ca videofon, ca maşină de scris, pentru corespondenţă prin email, ca aparat foto sau, într-o zonă bine aleasă, pentru vizionarea unor emisiuni tv în timp real. Nu punem la îndoială beneficiile tehnologiilor IT în general şi nici ajutorul imens în câmpul informării, al comunicării sau în actul medical. Însă trebuie spus că în toate acestea se ascunde şi un risc major.
De fapt, în toată oferta realizărilor omeneşti este încătuşat un pericol. Energia nucleară poate potenţa armamentul de distrugere în masă, autoturismul poate stimula setea de viteză, medicamentele pot cauza, în doze neadecvate, afecţiuni grave. În toate descoperirile ştiinţelor şi mai ales în fiecare dintre realizările tehnicii, găsim această dublă valenţă, a bunei-folosinţe şi relei-întrebuinţări. Aceasta nu descalifică realizările tehnice, ci formulează un avertisment, amintit în multe locuri de gândirea patristică, ce indică responsabilitatea omului în raport cu întrebuinţarea puterilor Creaţiei. Depinde de om cum sunt puse aceste posibilităţi în operă şi dacă ele folosesc într-o raportare adecvată a sa la semeni, la lume şi la Dumnezeu.
De reţinut şi observat faptul că în spaţiul virtual, imposibilul devine real
Şi tehnologiile IT propun posibilităţi de utilizare ce ascund riscuri. Între ele, se pot menţiona diversificarea nelimitată şi proximizarea accentuată a divertismentului. Să dăm câteva exemple. Tabletele, de mărimea unei cărţi subţiri, uşor de transportat, pot fi utilizate pentru jocuri sau muzică, pot fi folosite şi pentru vizionarea de filme sau acces la internet, fiind un adevărat univers de companie, cu informaţie şi divertisment. O companie a anunţat că va lansa în anul 2012 un stick de memorie SSD, încorporat într-un briceag elveţian, de 1 TB (o memorie echivalentă cu cea existentă în 2-4 laptopuri de bună calitate). Firme de renume sunt preocupate de crearea unor dispozitive de interfaţă creier-computer (Brain-Computer-Interface). În anul 2011 a fost deja creat primul BCI portabil, cu aplicaţii în medicină, în recuperarea pacienţilor afectaţi de atacul cerebral, dar, foarte promiţător, şi în aria comercială, pentru interacţiunea în computergames. Un bun exemplu aici este “NeuroBoy”, un joc ce permite utilizatorului să “intre” într-o realitate virtuală în care, pentru a realiza lucruri imposibile, trebuie doar să se concentreze, reuşind, în acest fel, să ridice unele obiecte mari sau să ardă diverse “lucruri” din spaţiul de joc (Claudiu Andone, “Interfeţele creier-computer. May the force be with you”, în rev. Ştiinţă şi Tehnică, mai 2011, p. 43).
Despre exilul şi retragerea din lume
Dispozitive de acest fel sunt cu atât mai căutate, cu cât asigură o experienţă mai reală a virtualului, care să înlocuiască tot mai bine realitatea însăşi; un divertisment de înaltă rezoluţie. În aceeaşi logică, se dezvoltă şi oferta gadgeturilor: portabilitate crescută şi acces la un conţinut tot mai bogat de entertainment de bună calitate, în timp real, oriunde ne-am afla, printr-o apăsare pe ecran. Însă, proximizând tot mai mult divertismentul, gadgeturile ne răpesc dispoziţia reflexivă interioară. Ele oferă un tot mai extins univers de conţinuturi senzoriale, îndepărtându-ne atenţia de propria interioritate. Obişnuinţa veche presupunea săli de spectacol sau divertisment televizat, adică locuri adecvate pentru acces: sala de concert, stadionul sau încăperea de acasă unde era amplasat televizorul. Când era cazul, căderea omului, prin faptul cultural de consum, era asociată cu locul unde era consumată experienţa căderii. De aceea, şi afirmaţia Sfântului Ioan Scăraru era încă valabilă: “Fugi ca de bici de locurile căderilor. Căci nefiind fructul de faţă, nu-l poftim des” (“Scara”, Cuvântul III. Despre înstrăinare, cap. 10, Editura IBMBOR, 1992, p. 69).
Astăzi însă, dispozitivele ce ar putea facilita experienţa căderii sunt chiar în buzunar. Mai mult, în viitorul apropiat, este probabil ca ele să poată permite accesul direct pe retina utilizatorului, la o clipire a pleoapelor… Pe măsură ce tehnologiile miniaturizează dispozitivele, ochii şi simţurile par să devină însuşi ecranul pe care se derulează întregul divertisment. Spectacolul evoluează direct la poarta simţurilor, vărsându-şi întreg conţinutul în interioritatea omului, fără nici un intermediar. Dacă aceasta este ţinta, industria divertismentului propune o nouă scară, a tehnologiilor încorporate în simţuri, care vor să ocupe interioritatea, prin exterioritatea sensibilă a lumii, prin ludic şi divertisment facil. Urcând pe scara aceasta, omul interior şi lăuntric este aservit, răstignit pentru entertainmentul lumii din afară.
Este şi motivul pentru care jocurile, potenţate de tehnologii digitale, trebuie să intre în sarcina reflecţiilor etice şi spirituale. Pentru că, la capătul acestei experienţe, viaţa ar culmina cu un exil, care expulzează pe om din lume, pentru a-l închide definitiv în spectacolul virtual consumat lăuntric, croit după bunul plac, perfect adaptat dispoziţiilor sale. Diametral opusă însă este retragerea din lume, înţeleasă ca etapă a vieţii spirituale, care îl deschide pe om spre îndumnezeire. Sfântul Ioan Scărarul vede această retragere din lume ca “ferire de bunăvoie de materia lăudată şi tăgăduirea firii pentru dobândirea celor mai presus de fire” (“Scara”, p. 47). (A se vedea, în acest sens, articolul: “Scara Raiului şi scara divertismentului” semnat de diacon Sorin Mihalache, în ziarul “Lumina” din data de 30.03.2012. http://www.ziarullumina.ro/articole;1914;1;70537;0;Scara-Raiului-si-scara-divertismentului.html)
Despre cyber-relaţiile şi conflictele vieţii interioare sau lăuntrice
Numărul de prieteni, like-uri sau subscribers, formatul estetic şi conţinutul informaţional reprezintă câteva dintre expresiile unui profil virtual. Numeroase studii urmăresc, din cele mai variate perspective, impactul reţelelor sociale virtuale asupra societăţii, în general, şi asupra persoanei, în particular. Desigur, încă de la început a fost anticipat şi reversul facilităţilor oferite de aceste reţele – anumite consecinţe pe termen lung, sociopatiile, precum depresia, izolarea, scăderea creativităţii în plan profesional, sedentarismul şi îndeosebi probleme de relaţionare între oameni, pe orice palier.
Ultima patologie, cea care se adresează în mod direct comunicării, vizează o analiză destul de amplă înscrisă într-un sistem de axe tridimensional, respectiv dialogul cu celălalt, dialogul cu sinele şi dialogul cu Dumnezeu. Deşi se ţine cont de faptul că astfel de reţele sociale încurajează mai degrabă relaţii slabe şi la un nivel superficial decât relaţionări profunde, unii cercetători au urmărit efectele pozitive ale acestora. Spre exemplu, s-a constatat că Facebook, MySpace, Twitter, Hi5, Netlog – primele cinci dintre cele mai răspândite reţele virtuale din lume, în anul 2010 1 – asigură un fond psihosocial propice pentru persoanele cu o stimă de sine scăzută şi cu un nivel mic de satisfacţie faţă de viaţă, în genere 2. Totuşi, specialiştii nu ezită să pună sub semnul îndoielii impactul real al acestor beneficii compensatorii, cu atât mai mult cu cât o asemenea terapie riscă să încurajeze comunicarea indirectă în detrimentul dialogului faţă către faţă 3. Astfel, tinerii – în special, dar nu numai ei – se pot exprima cu o oarecare uşurinţă şi flexibilitate când vine vorba de spaţiul virtual, dar se inhibă sau adesea chiar se blochează psihic când se confruntă cu o situaţie directă, în plan real.
Despre personalitatea umană şi cyber-relaţiile
A adăuga un comentariu la vreo fotografie postată, la un link sau un status a devenit un tabiet. Pe de o parte, un asemenea fapt încurajează capacitatea de reacţie, adică feedback-ul, însă ne problematizează calitatea mai mult decât simpla etichetă de răspuns. Ce fel de sesizări se fac, ce tip de comunicare se promovează, ce aport informaţional sau afectiv aduc cu sine aceste reacţii? Comment-urile reprezintă o formă de politeţe, un gest de rutină – mai mult sau mai puţin gratuit sau un gest simplu şi autentic, împărtăşit în mod real? Comunicarea de pe acest nivel poate influenţa structura interioară a utilizatorului sau, mai potrivit spus, a persoanei dincolo de profilul afişat? Dacă da, în ce măsură se influenţează? Cum anume şi în ce condiţii intervine impactul manifestărilor din spaţiul virtual asupra persoanei? Iar dacă nu, cum se păstrează o oarecare echidistanţă psihosocială fără a devia în comportamente care subscriu indiferenţei cronicizate ca revers al fluxului puternic de informaţii, publicitate şi poluare fonică, sau ca efect al dezamăgirilor din plan personal, fie social sau profesional? Adesea, frustrările cumulate în sfera socială se traduc prin prisma relaţiilor cu prietenii sau cu părinţii, cu colegii, inclusiv directori sau subalterni, cu profesorii, cu orice persoane de contact, iar rezultatul acestor dezamăgiri riscă să se transforme în apatii care sunt susţinute de genul de comunicare de la nivelul reţelelor sociale virtuale.
Mai concret, cyber-relaţionarea devine, în cele mai frecvente cazuri, doar un entertainment, în termeni de specialitate, după cum indică unele studii de piaţă4. Acest tip de activitate lezează uneori personalitatea, în funcţie de caracterul fiecăruia, de motivaţiile care conduc la explorarea cyber-spaţiului. Discuţiile gratuite acutizează adesea conflictele interioare şi nu fac decât să le cosmetizeze printr-o bună-dispoziţie indusă de activităţile specifice din reţelele sociale sau de alte oferte ale internetului. De aceea este importantă onestitatea cu sine, tradusă aici prin recunoaşterea propriilor motivaţii privind prezenţa în acest spaţiu.
Din nefericire, aceste probleme acute de comunicare se resimt şi în sfera socio-profesională şi reprezintă un semn de alarmă, mai ales dacă este lecturat la nivel global. În general, expunerea şi comunicarea de acest fel în internet reconfigurează modurile de interacţiune într-o anumită măsură care variază de la o persoană la alta 5. În acest sens, spre exemplu, în domeniul educaţional se pledează la momentul actual pentru politici de dezvoltare a gândirii critice 6, solicitarea feedback-ului ca parte integrantă şi obligatorie a sistemului de evaluare la clasă sau la seminar 7, proiecte în echipă 8, după cum informează cele mai recente studii de specialitate. Politicile vizate disting între gândirea critică de calitate care implică o pregătire specifică, elaborarea răspunsurilor cu un bun-simţ al culturii – fie şi doar a unei culturi interioare, însă clar conturate – şi reacţiile superficiale, gratuite, întâlnite în mod curent pe platformele de socializare. Toate aceste mijloace ale sistemului educaţional urmăresc definirea personalităţii care presupune, între altele, o edificare fondată pe libertatea de a fi tu însuţi, nu ceea ce vor să vadă alţii în tine. Astfel, se cultivă o fermitate în asumarea deciziilor, tinerii îşi formează propria optică 9, filtrează informaţiile din exterior înainte de a le asimila. Cu alte cuvinte, prin cultivarea unei gândiri critice, inclusiv cu observaţii apreciativ-pozitive, adolescenţii devin capabili să discearnă şi se detaşează de sistemul exclusiv determinist, chiar dacă interacţionează frecvent pe internet. Cine pe cine controlează? Ofertele cyber-spaţiului ne coordonează timpul liber şi ne guvernează, sau noi, ca persoane cu un oarecare liber-arbitru, suntem în stare să folosim internetul într-o anumită măsură?
Despre izolare versus interiorizarea
Angajarea în activităţile spaţiului virtual determină, în unele cazuri, sedentarismul corelat cu izolarea, fie şi în pofida faptului că utilizatorul se angrenează într-o cyber-socializare. Însă de remarcat că izolarea nu se confundă cu interiorizarea. Recent, în anii 2000-2001, s-a descoperit că omul dispune de un tip nou de inteligenţă, ca potenţial uman înnăscut, alături de inteligenţa abstractă (IQ) şi cea emoţională (EQ). Ne referim aici la inteligenţa spirituală (SQ), care vizează interiorizarea, o capacitate de meditare asupra sinelui, a stării sale reale, nu ideale. Este bine să fim optimişti, dar nu idealişti, mai ales în ceea ce ne priveşte pentru că există riscul să preferăm, în fapt, anumite măşti în dialogul cu ceilalţi.
Preferând anumite măşti de care poate nici nu suntem conştienţi, nu facem decât să fim foarte superficiali în relaţiile noastre. Chiar dacă părem statornici într-o relaţie, nu atingem, profunzimi, iar dacă le atingem, există riscul de a dezerta în momentul în care nu ne convine ceea ce auzim, nu ne re-cunoaştem în acuze. Însă pentru a fi autentici, cu prezenţă de spirit, fără a dramatiza intenţionat, se impune o cunoaştere de sine cât mai deplină cu putinţă, sau cel puţin veritabilă, şi să ne acceptăm pe noi înşine, cu calităţile cu care am fost dăruiţi, înzestraţi, dar şi cu defectele, limitele specifice fiecăruia dintre noi. A ne cunoaşte este o lucrare fără sfârşit, care devine tot mai clară în timp. Acest fapt solicită în primul rând un antrenament, cel puţin zilnic, de a dialoga cu sinele nostru, şi nu oricum, ci cu sinceritate.
În cele din urmă, intervine aprofundarea cunoaşterii – ne aducem pe noi în faţa lui Dumnezeu, dar, după cum menţionează Sfântul Ioan de Kronstadt, să ne aşezăm ca în faţa unui Tată iubitor, cu simplitate 10. A ne ruga nu înseamnă să facem doar rugăciunile de dimineaţă şi de seară, ci să-L pomenim şi să dialogăm permanent, pe cât se poate, cu Dumnezeu. Lui să-I cerem un sfat, să-I prezentăm o situaţie mai complexă, dar şi să-I mulţumim, să ne bucurăm de lucrările Lui, să le înţelegem încercările îngăduite, să-L mărturisim prin cultivarea unor gânduri de iubire faţă de întreaga făptură. Sfântul Grigorie Palama specifică cum rugăciunea netulburată implică o retragere totală a minţii din orice împătimire, “iar gândul să-l aibă mai tare ca mişcările rele ale patimilor din lumea cugetării”, ceea ce aduce cu sine o adâncă străpungere a inimii la vederea stării lăuntrice în transparenţa ei 11.
A comunica cu adevărat cu celălalt este un act deplin de iubire, o reflecţie a icoanei lui Iisus Hristos din fiecare. Iar a iubi, spunea Gabriel Marcel, filosof francez existenţialist, înseamnă a-i garanta celuilalt că “tu nu vei muri niciodată”, deci oricum este interlocutorul nostru, într-o stare mai bună sau mai puţin bună, noi rămânem într-o disponibilitate faţă de el, după capacitatea fiecăruia în conlucrare cu darul lui Dumnezeu.
Despre era digitală şi crizele vieţii spirituale sau duhovniceşti
Important de reţinut este că accesul la internet, în sine, nu reprezintă deloc un lucru rău, însă presupune o doză de discernământ pentru utilizatori, deopotrivă pe coordonatele cantităţii/ intervalului temporal şi ale calităţii, în funcţie de interesele socio-profesionale. Pe de altă parte, ceea ce nu ne poate oferi o reţea socială sau o pagină web constă în gesturi minime, cele mai simple, însă şi autentice în acelaşi timp. Aceste expresii ale trăirii, precum parfumul florilor sau al copacilor, aerul proaspăt, chiar atingerea însăşi a firului de iarbă, liniştea melodică a naturii devin adesea surse principale de energizare, de trezire la viaţă. Prin extrapolarea perspectivei, putem distinge bucuriile adevărate, mângâierile inimii, avantajele pseudo-sociabilităţii virtuale 12. Mai mult, frământările fiinţiale, durerile reale de ordin duhovnicesc – care converg spre echilibrul dispoziţiilor interioare – conţin în sine un simţ paradoxal al unei anumite bucurii sau stări de pace lăuntrică, comparativ cu dezamăgirile implicite ale relaţionărilor dependente de spaţiul virtual, cu repercusiuni ireversibile pe plan psihic, în frecvente cazuri, chiar şi dacă luăm în calcul numai pe cele mediatizate.
În baza celor mai recente studii, sociologul Gilles Lipovetsky aduce în prim-plan principala lor observaţie, şi anume că “dezvoltarea virtualului şi a universului mediatic are mai multe şanse să mărească importanţa trăită a contactelor directe, decât să le deprecieze”, dar, concomitent, atrage atenţia asupra unui alt aspect interesant: “Civilizaţia care bate la uşă nu aboleşte sociabilitatea umană; ea nimiceşte împăcarea cu sine şi pacea cu lumea, totul petrecându-se ca şi cum insatisfacţiile privind propria persoană ar progresa proporţional cu satisfacţiile aduse de piaţă” 13. Cu alte cuvinte, efectele pseudo-sociabilităţii devin vizibile în dificultatea de asumare a angoaselor personale. Amânarea confruntării cu sinele, cu limitele specifice, lipsa de înţelegere faţă de ceilalţi care potenţează criza personală şi ale cărei victime par să devină cei mai mulţi conduc spre alienarea duhovnicească, adică îndepărtarea reală de Dumnezeu. Această distanţare produce dezechilibre de proporţii în ceea ce priveşte încrederea în celălalt, în sine, în Dumnezeu şi reduce omul la o viziune antropocentristă asupra vieţii, cu reflexii nihiliste dintre cele mai sumbre.
Despre resursele interioare şi lăuntrice ca reper al statorniciei
Relaţiile superficiale şi totuşi aşa-zis binefăcătoare pentru persoanele cu carenţe în privinţa respectului de sine se dovedesc totuşi a fi nevalidate, pe termen lung şi în profunzimea persoanei. Trebuie luat în vedere că există multe crize artificial create, pe care tinerii nu le pot depăşi, se blochează în ele pentru că nu îşi conştientizează priorităţile vieţii, scopurile ultime, iar atenţia este cu uşurinţă distrasă de către oferta largă a marketingului de masă sau supraspecializat, de către exigenţele unei societăţi de hiperconsum, cu trendurile aferente, sau de către imperativele culturii promovate. Ne punem întrebarea: dacă pe fundalul unei stări negative de circumstanţă nu există solidaritate, pe de o parte (compasiune, presupusa empatie), şi stabilitate, pe de altă parte (discernământ, statornicie), atunci, care este perspectiva unei crize duhovniceşti care îşi are rostul foarte clar definit? De fapt, frământarea lăuntrică îşi mai găseşte locul între celelalte nelinişti personale sau devine invizibilă din cauza stringenţelor de la suprafaţă?
În tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, psalmul 68, 24 – “Şi am aşteptat pe cel ce m-ar milui şi nu era şi pe cei ce m-ar mângâia şi nu i-am aflat” – face trimitere la momentul de apogeu din Grădina Ghetsimani, moment de maximă tensiune care surprinde umanitatea lui Iisus Hristos. Însă, tot în acest context, Dumnezeu ne arată cum Omul este în stare să îşi depăşească temerile şi să îşi asume responsabilitatea vocaţiei personale până la capăt, chiar şi în condiţiile în care ceilalţi ne părăsesc din neputinţe personale, din raţiunile Proniei Dumnezeieşti. Iar în acest sens rămân semnificative trei aspecte ale situaţiei – lepădarea din partea prietenilor într-un moment critic (condiţia exterioară), menţinerea iubirii faţă de ei şi încrederea totală în Dumnezeu (condiţiile intrinseci). Omul credincios de astăzi este nevoit să afle în sine însuşi motivaţiile care să-i întărească credinţa şi rugăciunea, pentru ca, ulterior, el să devină reperul viu, care – prin frumuseţea, delicateţea şi nobleţea lăuntrică, permanentă – să invite la cunoaşterea lui Dumnezeu şi viaţa euharistică, să devină apostol în mediul său social 14.
Astfel, dialogul cu Dumnezeu şi cu sinele devine condiţie fundamentală în comunicarea autentică cu celălalt, fie că îl abordăm pe internet fie în mod direct.
Câteva referinţe bibliografice
1.http://www.slideshare.net/stevenvanbelleghem/social-networks-around-the-world-2010
2.http://online.journalism.utexas.edu/2008/papers/Valenzuela.pdf
4.http://www.marketingcharts.com/interactive/social-networking-grows-93-communication-becomes-entertainment-8576/
5.http://studiiteologice.ro/index.php?optionâcom_adsmanager&pageâshow_ad&adidâ295&catidâ34&Itemidâ0&langâro
6.Daniela Creţu, Dezvoltarea motivaţiei învăţării, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2003, pp. 68-73
7.http://www.kfupm.edu.sa/dad/richfiles/pdf/01said.pdf, Motivating students, in Tools for teaching, University of California, Berkeley.
8.Barbara Gross Davis, Motivating students, in Tools for teaching, University of California, Berkeley http://honolulu.hawaii.edu/intranet/committees/FacDevCom/guidebk/teachtip/motiv.htm
9.Conditions of university studentsâ motivation and study interest, Florian H. Müller, Department of Educational Science, University of the Bundeswehr Munich, Germany; Johann Louw, Department of Psychology, University of Cape Town, South Africa; Paper presented at the European Conference of Educational Research, University of Hamburg, Germany, 17-20 September 2003 http://www.leeds.ac.uk/educol/documents/00003572.ht
10.Sfântul Ioan de Kronstadt, Cunoaşterea de Dumnezeu şi cunoaşterea de sine, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, p. 24.
11.Sfântul Grigorie Palama, “Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie. Despre rugăciune”, Filocalia românească, vol. 7, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 214.
12.http://www.nytimes.com/2010/08/25/technology/25brain.html?pagewantedâ1&
refâgeneral&srcâme
13.Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală – eseu asupra societăţii de hiperconsum, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, p. 129.
14.Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 30.
15.Castell Manuel, The Rise of the Network Society, Blackwell Publishers, Massachusetts, 1996.
16.Idem, Le pouvoir de l’identité, Ed. Fayard, Paris, 1999.
Idem, Fin de millénaire, Ed. Fayard, Paris, 1999.
17.Schonborn Christoph, Creaţie şi evoluţie. O precizare de poziţie, revista Verso, numărul 100, Cluj Napoca, 2011.
18.Gimpel Jean, La fin de l’avenir, Ed. Du Seuil, Paris, 1992.
Dr. Stelian Gomboş
Coments