Dr. Romulus HÂLDAN*
Forţele Navale ale Turciei sunt esenţiale în ecuaţia de putere a Turciei, având rolul primordial în definirea acesteia, prin simplu fapt că problemele importante care privesc securitatea Turciei sunt legate de mare şi de cele două strâmtori care cântăresc mult în toate ecuaţiile geopolitice şi geostrategice în care este implicată Turcia, la nivel zonal, european şi chiar şi mondial.
Din aceste considerente, componenţa, dotarea şi pregătirea lor sunt vitale pentru Turcia.
Forţele Navale ale Turciei au 20.000 de ofiţeri şi maiştri militari, 35.000 soldaţi şi o rezervă de 55.000 de oameni.
Începând cu anul 1961, Forţele Navale ale Turciei au fost organizate pe patru comandamente operaţionale principale:
Comandamentul Flotei, dislocat la Gölcük, are în compunere:
– Comandamentul Grupării de Acţiune de Suprafaţă, dislocat în Baza Navală Gölcük din provincia Kocaeli;
– Comandamentul Grupării de Submarine;
– Comandamentul Grupării de Vedete Rapide de Patrulare, Istanbul;
– Comandamentul de Luptă contra Minelor, Baza Navală Erdek;
– Comandamentul Grupării de Suport Logistic, Baza Navală Gölcük şi
– Comandamentul Grupării de Aviaţie Navală, Baza Aero-Navală Cenghiz Topel;
Comandamentul Zonei Maritime de Nord, Istanbul:
– Comandamentul Strâmtorilor, Çanakkale şi Istanbul;
– Comandamentul Diviziei de Hidrografie şi Oceanografie;
– Comandamentul Muzeului Militar Istanbul
Comandamentul Zonei Maritime de Sud, Izmir:
– Comandamentul Brigăzii de Infanterie Navală, Foça;
– Comandamentul Grupării Amfibii, Foça;
– Comandamentul Batalionului de Infanterie Navală, Izmir;
– Flotila de Vedete de Patrulare şi Escortă;
– Comandamentul Bazei Navale Aksaz, Baza Navală Aksaz, Marmaris
Comandamentul pentru Instrucţie şi Educaţie Navală, Istanbul:
– Academia Navală, Tuzla;
– Liceul Militar de Marină, Heybeliada;
– Comandamentul Centrului de Instrucţie Karamürselbey, Yalova
Pe lângă aceste structuri, Forţele Navale ale Turciei mai au în compunere unităţi speciale de infanterie marină şi două unităţi de operaţii speciale:
– Brigada de Desant de Infanterie Marină (Amfibi Deniz Piyade Tugayı) care constă în 4.500 de militari, bazată la Foça, lângă Izmir, trei batalioane de desant;
– Câteva detaşamente de comando;
– Un Batalion de Tancuri;
– Un Batalion de Artilerie;
– Un Batalion de Suport Logistic;
– Alte structuri de nivel companie
Cele două unităţi de operaţii speciale sunt Su Altı Taarruz – (S.A.T.) – Atac sub Apă şi Su Altı Savunma – (S.A.S.) – Apărare sub Apă.
La acestea se adaugă şi comandamentele zonale: Comandamentul pentru Marea Neagră, bazat la Eregli, Comandamentul pentru Marea Egee, bazat la Izmir, comandamentul pentru Marea Mediterană, bazat la Mersin şi comandamentele celor două strâmtori, bazate, aşa cum am arătat mai sus, la Çanakkale şi, respectiv, Istanbul.
Actualmente, Forţele Navale ale Turciei au în compunere 212 de nave de luptă, dintre care 16 fregate, 8 corvete, 13 submarine, 23 de vedete purtătoare de rachete, 28 vedete de patrulare, 32 de nave de luptă contra minelor, 29 nave de debarcare, precum şi diferite nave auxiliare.
Dezvoltarea Forţelor Navale ale Turciei, precum şi misiunile acestora sunt rezultatul atât al dezvoltării economice a ţării, dar şi al noilor provocări din spaţiul geostrategic din zonă. Aşa s-a născut, în anul 1996, programul de înzestrare a forţelor navale, cunoscut sub numele de Milli Gemior (Nave Naţionale) – MILGEM care, iniţial, a însemnat colaborarea cu firma germană Blohm & Voss, rezultatul fiind construirea a două generaţii de fregate din clasa MEKO 200 (patru tip MEKO 200 TN-I cunoscute şi sub numele de clasa Yavuz şi patru tip MEKO 200 TN-II cunoscute şi sub numele de clasa Barbaros), precum şi a corvetelor din clasa MEKO 100.
Pe la începutul anilor 2000, Turcia a renunţat la colaborarea cu partea germană şi a trecut la programul propriu de construire a corvetelor necesare pentru patrularea în apele sale teritoriale (în număr de opt), dar, în viitor, este planificată şi construirea a patru fregate, totalmente produs naţional. Primele două corvete din producţia proprie (este vorba de clasa ADA), au intrat, deja, în dotarea Forţelor Navale ale Turciei, F-511 TCG Heybeliada, în anul 2011 şi F-512 TCG Büyükada, în anul 2013.
Încă din 2010, un oficial turc sublinia faptul că Turcia este capabilă să construiască nave de sprijin, corvete şi chiar fregate. Şi faptele au arătat că nu făcea afirmaţii gratuite.
Mai mult, programul de dotare cu submarine clasice, cu propulsie independentă de aer, care vor înlocui submarinele din clasa Howaldtswerke-Deutsche Werft Type 209/1200, va aduce Turciei un plus de combativitate destul de semnificativ. Contractul semnat cu concernul german ThyssenKrupp Marine Systems, prevede construirea a şase astfel de submarine, şantierul naval desemnat cu execuţia fiind şantierul naval turcesc, Gölcük Donanma Tersanesi. Primul urma să fie livrat în acest an, dar se pare că există unele neînţelegeri între parteneri, fapt care a dus la întârzierea programului de construcţie. Oricum, evenimentele de ultimă oră dau de înţeles că, în sfârşit, construcţia acestor submarine va începe destul de repede. Ultimele afirmaţii oficiale turce relevă faptul că aceste submarine vor intra în dotarea Forţelor Navale ale Turciei între anii 2018-2023.[1]
O ştire destul de recentă, din luna mai a acestui an, vine cu o informaţie de maximă importanţă: Turcia va construi, cu asistenţa tehnică a firmei spaniole Navantia, o navă amfibie de asalt multirol, în fapt o navă din cea mai modernă clasă de nave, în familia cărora intră navele tip franceze tip Mistral, proiectul spaniol Carlos I (construit de Navantia) sau navele americane tip LHD (Landing Helicopter Dock). Construcţia acestei nave este de aşteptat să se încheie în anul 2021 şi va avea un deplasament de 27.436 de tone, o lungime de 231 metri şi va fi în măsură să transporte 1.200 de persoane, dar şi tancuri, elicoptere şi avioane fără pilot. Totodată, la bordul navei va fi şi un spital complet dotat.
Israelul a reacţionat imediat la această informaţie, accentuând faptul că Turcia periclitează, astfel, situaţia din zonă şi că orice proiect de transportare a gazelor naturale din câmpul israelian Leviathan, pe teritoriul Turciei, nu mai poate fi luat în calcul şi că Israelul, Cipru şi Grecia vor trebui să sporească, împreună, măsurile de securitate.
Şi asta nu este totul. Turcia, în mod sigur, va construi nave de luptă pentru ţări din Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Asia Centrală şi de Sud. Corvetele MILGEM au trezit interesul Canadei, Pakistanului, Ukrainei şi câtorva ţări din America de Sud.
Intenţiile Turciei nu se opresc aici. Forţele Navale ale Turciei îşi extind aria de cooperare, după cum declara comandantul Forţelor Navale ale Turciei, amiralul Bostanoglu, în anul 2012, cu ocazia marşului de 102 zile spre Capul Bunei Speranţe al grupării navale Barbaros Turkish Maritime Task Force, prin acordarea de sprijin ţărilor africane în sporirea capacităţilor navale ale acestora. Vizitarea a 24 de ţări din Africa, cu ocazia acestui marş, este semnificativă.
Practic, Turcia parcurge un lung şi amplu proces de poziţionare ca putere navală majoră, pe moment în Marea Mediterană şi Marea Neagră şi pe viitor, şi în alte zone ale Oceanului Planetar, funcţie de evoluţia intereselor sale naţionale.
Turcia declară că principala prioritate a sa este aceea de a proteja drepturile maritime şi interesele sale în regiune, dar şi minimalizarea repercusiunilor negative ale conflictelor pe termen lung, cum ar fi problema Ciprului şi evoluţiile politice şi sociale recente din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, care s-au derulat începând cu anul 2010.
Principalele activităţi derulate de către Forţele Navale ale Turciei sunt:
- a)Exerciţii organizate la nivel naţional. Forţele Navale ale Turciei, anual, planifică şi conduc un exerciţiu întrunit, un exerciţiu de amploare mare şi minimum patru exerciţii de nivel tactic la nivel de grupare navală la interval de trei luni, ca urmare a cerinţelor naţionale de instruire operaţională şi a cerinţelor de instruire individuală a unităţilor. Anul trecut, în acest sens, s-au desfăşurat exerciţiile „Efes” (exerciţiu de tip Joint), „Deniz Yıldızı” şi „Beyaz Fırtına”;
- b)Exerciţii organizate şi desfăşurate în cadrul NATO. Anul trecut au fost desfăşurate exerciţiile „Noble Mariner”, „Dynamic Move” şi „Dynamic Monarch”;
- c)Exerciţii desfăşurate la invitaţia altor state (INVITEX). Anul trecut au fost desfăşurate exerciţiile Joint Warrior (găzduit de Marea Britanie), „Breeze” (găzduit de Bulgaria) şi „Sea Breeze” (găzduit de Ucraina). De asemenea, Turcia a găzduit exerciţiile „InvitexNusret” şi „Mavi Balina”;
- d)Pe de altă parte, Turcia a participat la numeroase operaţii şi iniţiative internaţionale, destinate să contribuie la securitatea maritimă prin planificarea şi executarea misiunilor de patrulare şi supraveghere în spaţiile maritime din jurul său, dar şi prin aportul pe care şi-l aduce la misiuni cum ar fi:
– Operaţiunea Black Sea Harmony (OBSH), al cărui iniţiator este, pentru promovarea contribuţiei la securitatea maritimă a statelor de la litoralul Mării Negre;
– Operaţiunea Mediterranean Shield (OMS), cu scopul de a proteja drepturile Turciei şi interesele sale navale importante în zonele sale de jurisdicţie maritimă, precum şi protejarea rutelor comerciale din Mediterana de Est;
– Operaţia UNFIL (United Nations Interim Force in Lebanon) sub egida ONU;
– Participarea la acţiunile grupărilor navale Standing NATO Maritime Groups SNMG -2), Standing NATO Mine Counter Measures Groups (SNMCMG -2);
– Operaţiunea Active Endeavour;
– Operaţiile de sprijin al păcii în Bosnia, Kosovo şi Afganistan;
– Operaţiile contra pirateriei din Golful Aden şi zona Somaliei.
Acestea ar fi principalele activităţi de pregătire la care participă Forţele Navale ale Turciei. Aceste date au fost furnizate de către comandantul Forţelor Navale ale Turciei, amiralul Bülent Bostanoğlu, într-un interviu acordat publicaţiei Defence Turkey, la sfârşitul anului trecut şi, deoarece amiralul nu a făcut referire la iniţiativa Blackseafor, nu am inclus-o în activităţile enumerate mai sus.
Contextul geopolitic şi geostrategic în care va trebui să acţioneze Forţele Navale ale Turciei, pentru apărarea intereselor naţionale în Marea Mediterană, este destul de complex şi evoluţiile recente demonstrează din plin acest lucru.
Asistăm, în această perioadă, la o politică a Rusiei de sporire a prezenţei şi influenţei sale în bazinul de Est al Mării Mediterane cu perspectivă evidentă de extindere în toată Marea Mediterană. Până a se egala forţa navală sovietică din Marea Mediterană, constituită din vestitul Divizion 5 (care, în fapt era Flotila de Mediterana a Flotei Mării Negre) format din 50 de nave, este drum lung de parcurs, dar, se pare că Rusia a renunţat la număr în favoarea performanţei individuale a navelor de luptă şi, prin urmare, amplul proces de dotare cu nave moderne a flotelor sale şi, în urgenţă a Flotei din Marea Neagră, poate fi hotărâtor.
Scenariul este deja binecunoscut: ajutor economic pentru ţările vizate sau ştergerea unor datorii mai vechi, după care urmează o prezenţă economică puternică. După intrarea în maturitate a acestor demersuri, pasul următor este prezenţa militară în bazele militare concesionate de către aceste state prietene. Exemplul elocvent actual este Libia, unde, de exemplu, compania petrolieră rusă Tatneft deja este prezentă[2]. Bineînţeles că va urma şi reactivarea fostei baze navale ruse din Libia. Sunt vizate şi celelalte ţări din nordul Africii, dar şi Libanul, unde Rusia se va implica în valorificarea zăcămintelor de gaze naturale din largul coastelor libaneze. Cea mai recentă colaborare militară în zonă s-a materializat în exerciţiile navale ruso-egiptene „Podul Prieteniei 2015”, care s-au desfăşurat în Marea Mediterană, timp de opt zile, la începutul acestei luni. Este evident că Rusia nu moare de dragul Egiptului, dar Egiptul este interesant, atât din punct de vedere economic, dar şi ca partener militar care poate oferi baze militare extrem de importante pentru ecuaţia geopolitică şi geostrategică din zonă. Este vehiculat, din ce în ce mai mult, numele portului egiptean Alexandria ca viitoare bază navală pentru Rusia.[3] În anul 2013, o primă navă de război rusă a fost andocată în portul Alexandria, fapt ce susţine ideea că Rusia doreşte ca portul egiptean Alexandria să devină o bază militară permanentă pentru forţele navale ruse din Mediterana.
De peste 200 de ani, Marea Mediterană a jucat un rol important în istoria Rusiei şi, în mod sigur, aşa va fi şi de acum înainte. Prima prezenţă rusă a fost pe timpul războiului ruso-turc (1768-1774), când amiralul rus Grigori Spiridov, a comandat o escadră care a învins flota turcă în bătăliile pentru Strâmtoarea Chios şi Baia Cesma, în iulie 1770.[4]
Din momentul când Rusia a iertat Siria de trei sferturi din datoria de 13,4 mil. $ (aceasta însemnând 9,6 mil. $) şi a devenit principalul furnizor de armament pentru Siria, începând cu anul 2006, s-au lansat şi negocierile privind dezvoltarea facilităţilor navale ruse din portul Tartous (Fig. 1).
Facilităţile ruse din portul sirian Tartous datează din anul 1971.
Datorită evoluţiei evenimentelor cauzate de deteriorarea relaţiilor Rusiei cu Vestul, începând cu anul 2008, preşedintele Assad a fost de acord cu transformarea facilităţilor ruse din Tartous în bază navală rusă permanentă. Imediat, în anul 2009, ruşii au început renovarea bazei militare şi dragarea portului, pentru a se putea permite intrarea navelor mari.
Ruşii, prin RIA Novosti, au afirmat imediat că, practic, aceste facilităţi vor fi folosite numai pentru suportul logistic şi bazarea navelor implicate în lupta anti-piraterie.
Fig. 1
Sursa: Cristopher Harmer, Russian Naval Base Tartous, Institut of Study of War, 31 July 2012, p. 2
De notat este prezenţa în acest port a crucişătorului greu Moskva, nava comandant a Flotei Mării Negre, care, în cazul că, totuşi, Rusia va primi de la Franţa nava multiroltip Mistral (şi care s-a hotărât să poarte numele simbolic Sevastopol) şi care o va înlocui în Marea Neagră, va deveni navă comandant a Flotilei Ruse din Mediterana ce este în plină configurare. Deocamdată, pe moment, nava comandant a grupării din Mediterana (formată din 10 nave) este distrugătorul Severomorsk, detaşat din Flota de Nord.
În noiembrie 2011, îşi face apariţia în zonă şi portavionul Admiral Kuzneţov care, împreună cu celelalte nave ruseşti din zonă, a constituit un suport pentru Assad. Staţionarea sa în portul Tartous, până în februarie 2012, relevă două aspecte: cel politic, de suport vădit al lui Assad de către Rusia şi, cel mai important, cel militar, care a arătat clar că portul Tartous a fost pregătit pentru bazarea unor nave mari, inclusiv portavioane.
În august 2012, trei nave mari de debarcare din Flota de Nord a Rusiei, Aleksandr Otrakovskiy, Georgiy Pobedonosets şi Kondopoga, având la bord câteva sute de puşcaşi marini, au intrat în portul Tartous, ulterior părăsind baza navală rusă de aici, misiunea acestora nefiind precizată. Cert este faptul că, în permanenţă, nave militare ruseşti se află în zonă.
Anul 2015 (mai precis începând cu 11 mai 2015), debutează cu o nouă prezenţă a unor nave militare chineze în Marea Mediterană şi exerciţii navale ruso-chineze. Numărul relativ mare de nave (nouă), precum şi durata relativ mare (10 zile) a exerciţiilor reprezintă un puternic semnal la nivel mondial, dar, în special, pentru ţările din zonă. Este, în mod evident, un avertisment dat NATO, prin care se prezintă o alianţă care a depăşit, deja, valenţele economice ale Tratatului Shanghai. După exerciţiile comune ruso-chineze, din zona Pacificului, care, practic, sunt o invitaţie pentru Flota a VII-a a SUA de a înţelege că dominaţia sa în zonă este puternic erodată, se pare că şi în Marea Mediterană se dă un avertisment similar pentru Flota a VI-a a SUA. Deşi, pentru mulţi analişti, aceasta a fost o surpriză, trebuie să le reamintim faptul că această activitate este urmare a unei hotărâri luate în ianuarie 2014, când crucişătorul rus Petru cel Mare a desfăşurat un exerciţiu naval, în Marea Mediterană, împreună cu fregata chineză Yancheng.[5]
Ministrul apărării din Rusia declara că scopul acestui exerciţiu este de asigurare a protecţiei pentru o navigaţie în siguranţă în zonele îndepărtate ale Oceanului Planetar.[6] Această declaraţie sună tare paşnic, dar, dacă suntem niţel atenţi la nişte amănunte care au trecut neobservate, vom ajunge la concluzii deloc liniştitoare. Pe lângă tot felul de faze domestice ale exerciţiului, s-au executat şi trageri de luptă cu muniţie reală. Comandamentul întrunit al acestui exerciţiu şi cartierul general al acestuia au fost la Centru de Coordonare de la Divnomorskoie, aflat în apropierea bazei militare ruse de la Novorosiisk. Aşa ceva, când este vorba de două mari puteri nu se face decât dacă este vorba de scopuri strategice. Care ar fi scopul strategic? După părerea mea, China şi Rusia au hotărât, deoarece fiecare în parte nu poate, să domine Oceanul Planetar, înlocuind, treptat, dominaţia SUA. Pentru cei care se îndoiesc de această afirmaţie, le-aş pune în faţă patru întrebări: Ce caută China în Marea Mediterană? De ce exerciţiul ruso-chinez a avut loc în Marea Mediterană? De ce a fost nevoie de un comandament pe uscat, când, în astfel de situaţii, conducerea se poate exercita de pe mare, fără nici un fel de probleme? De ce China s-a alăturat Rusiei, uzitând, alături de Rusia, de dreptul său de veto, în Consiliul de Securitate al ONU, când s-a solicitat intervenţia militară în Siria? Şi ar mai fi şi multe alte întrebări.
Contează extrem de mult pentru Turcia cum se poziţionează în cazul unei eventuale astfel de provocări. Vom vedea.
Interesul Rusiei pentru Marea Mediterană este evident, deoarece, aşa cum arăta ministrul apărării rus, Serghei Şoigu: „Marea Mediterană a fost elementul cheie pentru toate pericolele la adresa intereselor Rusiei”.[7]
Prezenţa navelor militare ale Rusiei în Marea Mediterană este din ce în ce mai intensă, fapt ce dovedeşte interesul crescut pentru această zonă. Numai în anul 2014, Bosforul şi Dardanelele au fost tranzitate de aproximativ 100 de nave militare ruse. În anul 2015, numai în luna ianuarie navele militare ruse au tranzitat strâmtorile de 17 ori, fapt ce indică o mişcare mult amplificată a navelor militare ruse, aproape dublă faţă de anul precedent. Tendinţa este de a se reedita performanţa anilor ’70 – ’80, când Divizionul 5 din Marea Mediterană al Flotei din Marea Neagră era, conform specialiştilor de la aceea vreme, o forţă redutabilă.[8] Această escadră opera 60-80 de nave, pe când Flota a 6-a opera numai 40-50 de nave, deci raportul de forţe era net favorabil pentru sovietici.[9]
Exerciţiile navale desfăşurate de către Forţele Navale ale Rusiei în Marea Mediterană s-au intensificat în mod evident, mărindu-se şi numărul de nave participante.
Din anul 2011 până în anul 2013, Rusia a efectuat trei serii de exerciţii navale în Marea Mediterană, la un nivel nemaiîntâlnit din timpurile sovietice. Ultima rundă, în ianuarie 2013, a implicat mai mult de 20 de nave de război de suprafaţă şi submarine din Marea Neagră, Marea Baltică şi Flota de Nord, precum şi forţe speciale şi aviaţie cu rază lungă de acţiune.
Tensiunile apărute în zonă, în fapt, au furnizat Rusiei o gama mai largă de motive pentru a-şi consolida poziţia în Marea Mediterană. Analiştii în domeniu privesc cu îngrijorare creşterea continuă a prezenţei navelor militare ruse în estul Mării Mediterane şi chiar specifică faptul că forţele navale ruse au devenit forţa navală dominată în această zonă.
Chiar în această lună a fost planificat un exerciţiu comun al unor nave din Flota de Nord a Rusiei şi nave militare turce. Exerciţiul are mai mult un caracter simbolic, urmărind să scoată în evidenţă faptul că Rusia şi Turcia au bune relaţii.[10] În opinia mea, Rusia şi Turcia nu au încotro, ele sunt condamnate să aibă bune relaţii. Nu intru în amănunte, deoarece consider că sunt evidente.
Cu toate măsurile impuse de UE împotriva Rusiei, guvernul rus nu pierde nicio oportunitate de a profita de orice fisură posibilă în cadrul acestei comunităţi. Acordul din luna mai 2015 cu Cipru este un astfel de exemplu. Rusia sprijină economic Cipru, iar Cipru, aşa cum sublinia preşedintele său, Nikos Anastasiades, acordă un normal ajutor umanitar navelor ruseşti care sunt implicate în operaţiuni de salvare a conaţionalilor aflaţi în focare de conflict din zona Mării Mediterane, precum Siria, prin asigurarea refacerii plinurilor de combustibil ale navelor de luptă şi auxiliare, precum şi aprovizionarea cu apă şi alimente.[11] Bineînţeles că asta este o poveste frumoasă, deoarece distanţa dintre Limasol şi Tartous este de 150 mile marine (241 kilometri) şi, în termeni militari, chiar şi de logistică, la nivel strategic, nu înseamnă nimic.
Practic, adevărul este că Rusia conform principiului său binecunoscut „Am venit aici ca să rămânem”, de fapt, ţinteşte controlul asupra accesului prin strâmtori, dar şi prin Canalul de Suez. În noua postură în care se află Grecia, este de aşteptat ca, urmând exemplul Ciprului, să adopte o atitudine mult mai binevoitoare faţă de Rusia, atitudine care, oricum este destul de binevoitoare.
Turcia, care are relaţii bune cu Rusia şi depinde oarecum de gazul rusesc, totuşi, nu va adopta politici de genul Ciprului, datorită faptului că este, totuşi, o putere economică şi militară, care nu are nevoie şi nici nu face compromisuri.
Forajele exploratorii din zona coastelor Egiptului, Israelului, Siriei, Libanului şi Turciei au dus la descoperirea unor zăcăminte importante de gaze naturale şi petrol, estimate la 3.450 miliarde metri cubi de gaze naturale şi 1,7 miliarde metri cubi de petrol.[12] Disputa pentru aceste zăcăminte devine, în mod evident, cea mai acută dispută din estul bazinului Mării Mediterane.
Să ne oprim puţin asupra acestui subiect care, aşa cum am subliniat, este extrem de important pentru ecuaţia geopolitică şi geostrategică a zonei.
Principalul beneficiar al zăcămintelor de gaz din zonă este, în mod evident, Israelul, prin cele două câmpuri, Tamar şi Leviathan, care asigură tot necesarul de gaze naturale al Israelului, pe o perioadă de cel puţin 30 de ani, ba, mai mult, asigură chiar şi oportunităţi pentru export.[13] Deoarece Israelul nu are un tratat privind delimitarea spaţiilor maritime cu Libanul, în mod evident au apărut şi disputele asupra celor două câmpuri de gaze naturale. Din punct de vedere strict militar, Israelul, care are o forţă navală mai mult costieră, s-a trezit că trebuie să asigure securitatea instalaţiilor de extracţie din zonă şi deja a luat măsuri pentru achiziţionarea de nave capabile să execute misiuni în zona sa economică exclusivă. Pe lângă aceste măsuri de ordin militar, a luat măsuri de intensificare a cooperării cu Ciprul care, la rândul său, are probleme cu Republica Turcă a Ciprului de Nord care, la rândul său, revendică o parte din aceste zăcăminte (câmpul Aphrodite). Ciprul are semnat, din anul 2010 şi un document care reglementează problemele de frontieră cu Israelul, devenind, astfel, al doilea principal beneficiar al zăcămintelor de gaze naturale din zonă, ba, mai mult, aproape sigur, va fi partener în transportul gazelor livrate de Israel către Europa.[14] Practic, avem, deja, o axă în această ecuaţie geopolitică şi geostrategică. Cealaltă axă, implică Turcia, Republica Turcă a Ciprului de Nord şi Libanul. Turcia se implică din două motive: unul este că o nouă conductă de transport gaze naturale către Europa din Israel, prin Cipru şi Grecia este în mod evident un concurent serios al traseelor care deja trec prin Turcia şi al doilea motiv este sprijinul evident pe care Turcia îl acordă Republicii Turce a Ciprului de Nord. De fapt, forţele navale turce au desfăşurat ample exerciţii navale, exact în zona în cauză.
Evenimentul de toamna anului trecut, când nava turcă de cercetări Barbaros Hayrettin Pasa, escortată de fregatele Gelibolu şi Giersun a executat activităţi de explorare seismică în zona economică exclusivă declarată unilateral de către ciprioţii greci, s-a soldat cu un răspuns extrem de rapid al blocului Cipru – Israel – Rusia, prin declanşarea unui exerciţiu naval comun în 20-23 octombrie. Reacţia Turciei şi a NATO a fost la fel de rapidă şi s-a concretizat printr-un exerciţiu, „Blue Whale”, desfăşurat pe o durată mult mai mare, în perioada 6-14 noiembrie.[15] Acest fapt dovedeşte, fără îndoială, existenţa unei încălziri a situaţiei din zona de est a Mării Mediterane, cu consecinţe chiar imprevizibile.
Comandantul Forţelor Navale Vice Adm. Bostanoğlu a declarat că regulile de angajament vor fi aplicate în cazul în care Turcia va avea de-a face cu navele acestor state în Marea Mediterană şi a avertizat Grecia în ceea ce priveşte implicarea în diferendumul privind exploatarea zăcămintelor de gaze naturale din zonă.[16] Regulile de angajament au fost modificate, după ce un avion turcesc a fost doborât de către sirieni, în anul 2012 şi permit deschiderea focului cu mai multă uşurinţă decât înainte. Grecia a replicat imediat la această afirmaţie, specificând că şi ea are astfel de reguli de angajare şi ar fi fost surprinsă ca Turcia să nu aibă, nu să aibă.[17]
Bostanoğlu a declarat că Forţele Navale ale Turciei monitorizează îndeaproape toate evoluţiile în mările înconjurătoare, în special în Marea Mediterană, adăugând că Turcia va continua activităţile de explorare de petrol din estul Mediteranei.
Concluzia este că Forţele Navale ale Turciei parcurg un amplu proces de modernizare, dezvoltare, reevaluare a misiunilor şi repoziţionare, vizând, în mod clar, următoarele:
– Realizarea statutului de forţă navală majoră;
– Realizarea dominaţiei navale în estul Mării Mediterane;
– Extinderea cooperării cu ţări din Asia şi Africa pe poziţia de partener privilegiat;
– Anihilarea acţiunilor Israelului, Greciei şi Turciei;
– Realizarea prezenţei navale pe întreg Oceanul Planetar, în emisfera sudică;
– Menţinerea unui raport de echilibru cu Forţele Navale ale Rusiei;
– Realizarea supravegherii navale întărite permanente în estul Mării Mediterane;
– Poziţionarea favorabilă prin permanentizarea prezenţei în zonele unde nu au fost delimitate zonele economice exclusive;
– Utilizarea, dacă va fi cazul, a unor reguli de angajare mai drastice, dar care să nu încalce legislaţia internaţională.
* Clubul Amiralilor
[1] *** Turkish Naval Forces have Set Sail Towards Becoming a Medium Global Force Projection Navy, Defence Turkey, Issue 62 Volume: 9 Year: 2015
[2] Mesut Hakkı Caşın, Turning The Russian Naval Fleet Back To Warm Mediterranean Waters: Transformation To A New Rivalry With The West?, Caspian Strategy Institute, Center for Foreign Policy and Security, 05 Jan, 2014
[3] Efraim Inbar, Israel‘s Challenges in the Eastern Mediterranean, The Middle East Quarterly, Fall 2014 • Volume 21: Number 4, p. 8
[4] Ilya Kramnik, Russia to expand naval presence in the Mediterranean Sea, corespondență pentru RIA Novosti
[5] *** Russian, Chinese warships start joint exercise in Mediterranean Sea, The Voice of Russia, 27 January 2014
[6] *** Russia, China set up headquarters joint Mediterranean Sea military drills, Itar TASS Agency, Moscow, May 7, 2015
[7] T. Fedyszyn, captain US Navy (ret.), Russian Navy, The Russian Navy ‘Rebalances’ to the Mediterranean, US Naval Institute, Proceedings Magazine, December 2013, Vol. 139/12/1,330
[8] Gordon H. McCormick, The Soviet presence in the Mediterranean (document prezentat la cea de-a 29-a Conferinţă anuală a IISS-International Institute for Strategic Studies – cu tema „Prospecţiuni pentru Securitate în Mediterana”, Barcelona, 10-13 septembrie 1987), The RAND Corporation, October 1987, p.21
[9] Alexander Korolkov, Why Russia’s naval capacity in the Mediterranean is overstated, Russia Direct, Mar 5, 2015
[10] *** Turkish naval forces completed training exercises with Russia’s northern fleet in the Mediterranean Sea, Hurryet, July 03, 2015
[11] Paul J. Saunders, Cyprus port deal gives Russian navy alternative to Tartus, Al Monitor, 3 Martie 2015
[12] Niklas Anzinger, Will the Eastern Mediterranean become the next Persian Gulf?, American Enterprise Institute, July 25, 2013
[13] Zhukov, Yuri, Trouble in the Eastern Mediterranean Sea: The Coming Dash for Gas, Weatherhead Center for International Affairs, Harvard University, 2013
[14] Ibidem
[15] Metin Gurcan, Military presence increases in eastern Mediterranean, Al Monitor, November 5, 2014
[16] *** Naval Forces has full authority to attack in Mediterranean Sea, BGN News, 10 November, 2014
[17] *** Oil and gas reserves around Cyprus give Greece and Turkey more to fight about, The Guardian, 10 November 2014