Prof. univ. dr. Tasin GEMIL*

Situată între paralele 44°25’ şi 46°15’ latitudine nordică şi meridianele 30°30’ şi 34°37’ longitudine estică, peninsula Crimeea se întinde pe o suprafaţă de 26.140 km²; distanţele dintre punctele cele mai îndepărtate ale peninsulei sunt de 32 km între est şi vest, respectiv, de 200 km de la nord la sud. Peninsula este legată de continent prin istmul Orkapı (Perekop), care are o lărgime de 9 km şi lungimea de 30 km. Ţărmurile peninsulei, în lungime totală de circa 1.000 km, sunt deosebit de propice pentru navigaţie, având foarte multe golfuri pentru acostare şi promontorii pentru apărare. Un curent marin cald, care scaldă ţărmurile peninsulei, asigură acesteia o climă mediteraneană, iar munţii acoperiţi de păduri, care se înalţă chiar din apele mării, conferă peninsulei maiestuozitate şi o rară frumuseţe. Pe măsura îndepărtării de ţărmuri, relieful peninsulei coboară lin, cedând locul, în partea ei nordică, unei câmpii fertile. Aceşti factori, la care se adaugă poziţia geostrategică unică a peninsulei în întreg bazinul pontic explică atracţia pe care Crimeea a exercitat-o de-a lungul istoriei pentru numeroase seminţii şi popoare.

Stăpânirea Peninsulei Crimeea însemna practic exercitarea controlului asupra întregului trafic din Marea Neagră, iar prin extensie, Crimeea reprezenta o adevărată bază de atac şi, desigur, de apărare a Transcaucaziei, a Anatoliei şi a Peninsulei Balcanice. Totodată, Crimeea, ca entitate geoistorică, a fost complementară strâmtorilor Bosfor şi Dardanele în privinţa derulării legăturilor comerciale dintre bazinul Mării Mediterane, pe de o parte, şi zonele nord pontice, până departe către Europa centrală şi nordică, pe de altă parte. Exercitarea controlului asupra celor două strâmtori impunea ca o necesitate geostrategică primordială extinderea acestui control şi asupra peninsulei Crimeea[1].

Această relaţie a fost înţeleasă încă din antichitate. Genovezii care au reuşit să-şi stabilească influenţa în Constantinopolul bizantin nu au neglijat să-şi întindă, în acelaşi timp, şi controlul asupra ţărmurilor Crimeei, iar selciukizii din Anatolia inaugurându-şi politica maritimă, s-au grăbit, în 1221, să-şi fixeze un cap de pod deosebit de important la Sudak (Sogdaia), în Crimeea. Dezvoltându-şi programul de cuceriri în Europa şi Orientul Apropiat, Genghiz han nu putea, fireşte, omite Crimeea din planurile sale strategice. Peninsula Crimeea a reprezentat unul din obiectivele prioritare ale armatelor mongole. După biruinţa de la Kalka, din 1223, peninsula Crimeea a devenit de facto şi de jure parte integrantă a marelui stat genghishanid.

Procesul de etnogeneză a poporului tătar modern a avut ca bază Crimeea, zonele nord-pontice şi bazinul Volgăi. După cum se ştie, kîpceacii sau cumanii au reprezentat etnosul de bază în etnogeneza poporului tătar de astăzi. Prezenţa masivă a cumanilor în Crimeea este atestată încă din prima jumătate a sec. XI. După trecerea şocului năprasnic al cuceririi mongole, cumanii s-au repliat şi au căutat un modus vivendi cu noii cuceritori, cum de altfel au făcut şi multe alte popoare şi populaţii intrate între hotarele imensului imperiu eurasiatic genghishanid. Doar după două decenii, cumanii sunt atestaţi ca prezenţă activă importantă în armata genghishanidă care ataca centrul Europei. Cumanii au pătruns rapid şi în mare număr şi în structurile administrative ale Hoardei de Aur. Tot ei au constituit factorul catalizator în procesul de turcizare şi islamizare a Hoardei de Aur.[2]

Colegul Virgil Ciocâltan a demonstrat limpede faptul că stăpânirea Hoardei de Aur asupra litoralului Mării Negre a fost legată direct de rolul de „placă turnantă” a traficului comercial internaţional pe care l-au conferit tătarii acestei mări. Potrivit constatărilor aceluiaşi istoric, hanii tătari au acordat negustorului „o funcţie capitală” în Hoarda de Aur. Peninsula Crimeea, împreună cu zona sa înconjurătoare de pe continent, a deţinut în acest imperiu o poziţie specială de largă autonomie administrativă, care era izvorâtă din însemnătatea sa geopolitică[3]. Crimeea a constituit nucleu apusean sau european al statului tătar Hoarda de Aur (1242-1502), iar capitala acestui nucleu a fost oraşul Solkhat sau Eski Kirim.

La sfârşitul secolului XIII, când emirul Nogay şi-a afirmat pretenţiile la tronul de la Saray (capitala Hoardei de Aur, pe Volga), el s-a bazat pe Crimeea şi pe stepele nord-pontice, inclusiv zona gurilor Dunării. Hanatul tătar dizident al nogaizilor, cu capitala la Isaccea dobrogeană, se întindea între Don şi cursul mijlociu al Dunării. De aici, Nogay urmărea să aducă sub influenţa sa politică atât întreaga Peninsulă Balcanică, cât şi Constantinopolul bizantin. Obiectivele sale nu erau deloc hazardate în condiţiile vremii[4].

Potrivit lui Ibn Batutta, călătorul arab care a vizitat Hoarda de Aur în anii 1330, Crimeea şi-a menţinut larga autonomie graţie îndeosebi triburilor nomade (prin excelenţă partizanii lui Nogay), aflate în apropierea peninsulei[5]. În a doua jumătate a sec. XIV, în perioada luptelor interne din Hoarda de Aur, Crimeea a devenit un adevărat refugiu şi, totodată, bază de acţiune pentru pretendenţii la tronul imperial de la Saray. Rând pe rând, Mamay, Edige, Toktamîş sau Baştimur au folosit peninsula Crimeea pentru afirmarea pretenţiilor lor la puterea supremă. Intensificarea tulburărilor intestine din Hoarda de Aur, în prima jumătate a sec. XV, a facilitat evoluţia către independenţă a peninsulei. Către sfârşitul anilor treizeci ai aceluiaşi secol sau chiar în anul 1440, un descendent genghizhanid, din ramura Djudji, pe nume Hadji Ghiray şi-a proclamat independenţa în Crimeea, punând astfel bazele statului tătăresc cu acelaşi nume. Cea mai veche monedă cunoscută până acum, purtând numele lui Hadji Ghiray, ca prim atribut al suveranităţii, este din anul hegirei 845 (1441-1442)[6].

Hanatul Crimeei este singurul stat tătăresc care a rezistat expansiunii ţariste, până către sfârşitul sec. XVIII, mai precis până în anul 1783, când peninsula a fost anexată imperiului rus. Singura explicaţie a acestei rezistenţe relativ îndelungate a Hanatului Crimeei rezidă în protecţia pe care i-a acordat-o Poarta otomană. Celelalte state tătăreşti, născute tot din ruinele Hoardei de Aur, cum au fost hanatele de Kazan, Astrahan, Kasım, Siberia şi ale Nogailor – rămânând izolate faţă de statul otoman, au dispărut curând ca entităţi politice; la jumătatea sec. XVI, ele au fost înghiţite, rând pe rând, de Rusia în ascensiune.

Unii istorici turci din perioada postbelică acuză Poarta otomană din vremea lui Süleyman Magnificul (1520-1566), când Imperiul Otoman a cunoscut maxima sa putere, de orientarea greşită a liniilor directoare ale politicii externe otomane. Potrivit acestor istorici, Poarta ar fi trebuit să-şi dezvolte ofensiva nu către Europa centrală, ci către regiunile locuite de popoare şi populaţii musulmane turcofone, din bazinul Volgăi şi din Asia Centrală[7]. Dincolo de sentimentalism, o asemenea judecată de valoare denotă o greşită înţelegere a rolului şi rostului istoricului ca om de ştiinţă. Süleyman Magnificul este acuzat de aceşti istorici din perspectiva dezvoltării ulterioare a puterii expansioniste a Rusiei. Poarta otomană din vremea lui Süleyman Magnificul a promovat politica unei superputeri. În acest sens, orientarea sa firească a fost împotriva superputerii care era în măsură să-i conteste pretenţiile la dominaţia universală. Ori, această superputere rivală nu era alta decât cea reprezentată de Imperiul habsburgic şi nicidecum Rusia, care, atunci, nici nu îndrăznea încă să se considere subiect al sistemului politic european. Este adevărat, după căderea Kazanului şi a Astrahanului, sub stăpânirea lui Ivan cel Groaznic, la cererea expresă a crimeenilor, nogailor şi horezmienilor, Poarta otomană a plănuit, împreună cu Hanatul Crimeei, expediţii de recuceriri în aceste regiuni, iniţiind în 1569, chiar şi săparea unui canal între Volga şi Don. Numai că, unele interese divergente, inclusiv cele dintre Poartă şi Hanatul crimeean, au dus la eşecul acestor întreprinderi de mare anvergură politico-militară şi economică[8].

Cu excepţia acestui episod de la jumătatea sec. XVI, Poarta otomană din perioada ascensiunii nu a promovat nici un program de expansiune sistematică în regiunile nord-pontice. Rolul de apărător şi, totodată, de promotor al intereselor otomane în aceste zone l-a deţinut, până la sfârşit, Hanatul Crimeei, căruia i s-a conferit misiunea de „zid nordic” al statului otoman.

Peninsula şi statul Crimeei (hanatul crimeean cuprindea, în afara peninsulei, zone întinse din Caucaz şi nordul Mării Negre) au devenit obiective de primă mărime ale politicii otomane îndată după cucerirea Constantinopolului, în 1453. Planul lui Mehmed al II-lea (1451-1481) vizând asamblarea unui imperiu universal în jurul vechii capitale a basileilor a impus, ca o necesitate stringentă, crearea unei uriaşe centuri de siguranţă strategică şi economică, ce s-a extins din bazinul Mării Mediterane până în nordul Mării Negre, şi de la cursul mijlociu al Dunării până la Eufrat. Cuceritorul Constantinopolului fiind adevăratul făuritor al Imperiului otoman, este în acelaşi timp şi cel care a inaugurat politica maritimă otomană, fără de care nici nu putea fi concepută crearea şi dăinuirea unui imperiu cu veleităţi de dominaţie mondială.

Referindu-ne aici numai la politica pontică otomană, trebuie să observăm faptul că luarea în stăpânire a Mării Negre însemna nu numai garantarea securităţii noii capitale imperiale otomane dinspre nord, Balcani şi Caucaz, ci şi exercitarea controlului asupra marelui drum de negoţ euro-asiatic care debuşa în această mare. Avem în vedere aici atât dobândirea unor resurse economice importante, cât şi câştigarea unor elemente politico-strategice de primă valoare, de natură să înlesnească expansiunea otomană către Europa centrală. În acest din urmă aspect ne referim la utilizarea de către otomani, ca un instrument de disensiune, a dreptului lor de a acorda privilegii comerciale şi la însemnătatea geostrategică a Mării Negre. Această mare avea o importanţă primordială nu numai pentru omogenizarea celor două părţi componente geografice de bază ale Imperiului otoman, Anatolia şi Rumelia, ci şi pentru transportul rapid şi ieftin de trupe şi materiale pentru susţinerea frontului principal otoman din zona Dunării mijlocii[9].

Exercitarea controlului otoman asupra Mării Negre şi a Dunării româneşti a fost menită să aducă sub stăpânirea exclusivă a Porţii bogăţiile economice şi poziţiile strategice care garantaseră veacuri de-a rândul dăinuirea Bizanţului şi contribuiseră efectiv la înflorirea Italiei renascentiste. În acelaşi timp, prin statornicirea monopolului otoman asupra Mării Negre şi a Dunării mijlocii şi inferioare, Poarta a căutat să lipsească treptat regatul polono-lituanian de căile lui lucrative cu Orientul şi să şubrezească structura politico-economică a regatului apostolic maghiar. Otomanii au reuşit să sugrume astfel comerţul dunărean şi maritim al Ungariei şi au periclitat economia ei agrară prin devastări periodice[10].

Politica pontică a lui Mehmed al II-lea a fost inaugurată imediat după intrarea sa triumfală în fosta capitală a Imperiului roman de răsărit. Prof. Halil Inalçık a sintetizat motivele pentru care otomanii au dorit să controleze navigaţia pe Marea Neagră şi prin strâmtori: 1 – pentru a preîntâmpina primejdia unui atac de tip cruciat asupra capitalei; 2 – pentru a asigura aprovizionarea ritmică a acesteia; 3 – pentru a pune capăt, în favoarea populaţiei autohtone, dominaţiei economice şi politice a thalassocraţiei italiene; 4 – pentru obţinerea de beneficii în favoarea tezaurului imperial, din activitatea comercială a regiunii[11].

În vara anului 1453, statele riverane Mării Negre au fost somate să se supună noului stăpânitor de pe malurile Bosforului. Forţa proprie şi sistemul ei de alianţe prefigurau Moldova a fi singurul factor vizat în măsură să se opună cu eficienţă presiunii sultanului otoman. Hanatul Crimeei deţinea, neîndoios, o putere politico-militară mai mare decât cea a Moldovei, dar apartenenţa lui la lumea turco-islamică, ca un element în poziţie de avangardă europeană a acestei lumi, rivalitatea sa dură cu Hoarda de Aur şi Polonia, ca şi lipsa unei forţe maritime proprii făceau din hanatul tătăresc crimeean un factor de înlesnire a politicii pontice otomane, decât unul de opoziţie. Coloniile genoveze de pe litoralul crimeean, îndeosebi cea de la Caffa, dispuneau de resurse însemnate, dar fără susţinerea militară a metropolei şi fără posibilitatea ieşirii la Marea Mediterană, ele erau sortite să sucombe în scurt timp şi să ajungă la o înţelegere cu sultanul otoman. Cu toate acestea, atât Moldova, cât şi Caffa au respins ultimatumul sultanului. În replică, în 1454, flota otomană şi-a făcut apariţia în faţa Caffei şi, apoi, în apele teritoriale ale Moldovei. Această demonstraţie navală, combinată cu colaborarea politico-militară otomano-tătară, la care se adaugă şi atitudinea rezervată şi chiar duplicitară a Poloniei, au silit Moldova şi Caffa să accepte suzeranitatea Porţii otomane[12].

De acum înainte, până la sfârşitul Hanatului crimeean, în 1783, colaborarea otomano-tătară va fi unul dintre factorii cei mai însemnaţi ai promovării intereselor otomane nu numai în regiunile din nordul Mării Negre, ci şi în Europa centrală şi Orientul Apropiat. Instalarea oficială a suzeranităţii otomane în Hanatul Crimeei, în anul 1475, a fost o consecinţă firească a intereselor convergente ale tătarilor crimeeni cu otomanii împotriva Hoardei de Aur (Hoarda Mare) şi a Poloniei. Apoi, această colaborare a dobândit valenţele duratei – în ciuda nu puţinelor defecţiuni şi conflicte ivite pe parcurs – odată cu ivirea şi dezvoltarea în regiune a pericolului rusesc.

Prin poziţia sa geopolitică, Hanatul Crimeei nu a îndeplinit numai rostul unui bastion antipolon, anticazac şi, mai ales, antirus al Porţii otomane, ci şi rolul unei adevărate punţi de legătură, al unui stat-tampon în relaţiile Porţii cu Polonia, Rusia, şi ulterior, Suedia şi Danemarca. Dată fiind eficienţa şi continuitatea acestei colaborări, ca şi prestigiul dinastiei genghizide căreia îi aparţineau hanii ghiraizi din Crimeea, raporturile otomano-tătare au purtat – cel puţin până către a doua jumătate a sec. XVIII – mai mult caracteristicile unor relaţii federative, decât ale unor raporturi de subordonare. Aceloraşi motive li se datorează şi prevederea expresă din Kanunname-ul lui Mehmed al II-lea, potrivit căreia, la stingerea dinastiei osmane, tronul imperial de la Istanbul urma să fie ocupat de un ghiraid. Au fost cel puţin două tentative concrete ale părţii otomane, în 1640 şi în 1687, pentru transpunerea în practică a acestei prevederi testamentare a celui mai mare sultan otoman. Pentru a ilustra natura raporturilor tătaro-otomane, apelăm la o scrisoare, din 1643, a hanului Mehmed Ghiray al IV-lea adresată ţarului Mihail Feodorovici, în care hanul afirma răspicat: „atât padişahul Casei lui Osman, cât şi noi, padişahul Casei lui Genghiz han, suntem deopotrivă padişahi ai ţinuturilor islamice. Înţelegerea încheiată de el fiind şi a noastră, iar înţelegerea încheiată de noi fiind şi a lui, noi nu ne dorim pagube unul pentru celălalt”[13]. Din aceleaşi scrisori ale hanilor crimeeni adresate ţarilor Rusiei sau regilor Poloniei, Suediei şi Danemarcei reiese limpede rolul de împuternicit şi intermediar politico-diplomatic pe care îl avea curtea de la Bağçeseray în raporturile Porţii cu aceste ţări[14]. Exemplificăm cu un document din 1681, în care un înalt dregător tătar, pe nume Velişah Bey, adresându-se unui consilier al ţarului Feodor Alekseevici, îi cerea acestuia ca, potrivit vechilor obiceiuri, marele sol rus desemnat să meargă la Poartă să vină mai întâi la Bağçeseray, unde urma să fie primit în audienţă de către hanul Murad Ghiray, pentru ca apoi, însoţit de un reprezentant al hanului tătar, să fie trimis la Istanbul. Numai aşa – sublinia Velişah Bey – veţi putea încheia prietenia cu Casa lui Osman şi veţi găsi bun respect…[15].

Colaborarea strânsă a Hanatului Crimeei cu Poarta otomană a făcut ca acest stat tătăresc să împărtăşească atât crizele interne, cât şi involuţia Imperiului otoman din sec. XVII-XVIII. Aşa cum Poarta otomană a fost incapabilă să recurgă la transformările structurale reclamate de evoluţia istorică, nici hanatul crimeean nu a fost în măsură să depăşească statutul de anexă politico-militară şi chiar financiară a Imperiului otoman. În schimb, Rusia a ştiut să desfăşoare cu grijă politica sa de expansiune în bazinul pontic, acordând însemnătate primordială poziţiei geostrategice a Crimeei. Se ştie că politica rusească legată de Crimeea a fost inaugurată la jumătatea secolului XVII, mai exact în 1660, când a fost schiţat planul expansiunii ruseşti în Peninsula Balcanică şi către strâmtori, folosind ca bază de atac peninsula Crimeea. Ţarii din sec. XVIII-XIX au aplicat întocmai punctele programului de expansiune pontică, pornind din Crimeea, ceea ce a fost sistematic şi brutal golită de locuitorii ei tătari. Stalin nu a făcut nimic altceva decât să finalizeze, în modul lui caracteristic, această politică rusească împotriva tătarilor crimeeni, pe care i-a deportat în masă, în noaptea de 18 mai 1944. Preşedintele actual al Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, nu face nimic altceva decât să urmeze cu obstinaţie linia politică agresivă a Rusiei din sec. XVIII-XX.

* Profesor universitar doctor, Directorul Institutului de Turcologie şi Studii Central Asiatice, Cluj-Napoca

[1] Halil Inalçık, Problema închiderii Mării Negre sub stăpânire otomană, în vol. Halil Inalçık, „Imperiul Otoman. Epoca clasică”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 239-240.

[2] Vezi Tasin Gemil, ”Osmanlı öncesi Romanya topraklarında Türk varlığı” (Prezenţa turcă în spaţiul românesc înainte de otomani), Moştenirea Istorică a Tătarilor, vol.II, ed.Tasin Gemil şi Nagy Pienaru, Editura Academiei, Bucureşti, 2012, p.37 şi urm.

[3] Virgil Ciocâltan, Tătarii şi Marea Neagră (sec. XIII-XIV), în vol. „Lucrările simpozionului internaţional Originea tătarilor. Locul lor în România şi în lumea turcă” (Constanţa, 17-20 noiembrie 1994), coord. Tahsin Gemil, Editura Kriterior, Bucureşti, 1997, p. 129-138.

[4] Ernest Oberländer-Târnoveanu, Începuturile prezenţei tătarilor în zona gurilor Dunării în lumina documentelor numismatice, în vol. „Lucrările simpozionului internaţional Originea tătarilor…”, p. 93-128. V. Ciocâltan crede că limita estică a hanatului nogaizilor a fost pe Nistru.

[5] Halil Inalçık, Kırım Hanlıği (Hanatul Crimeei), în „Islâm Ansiklopedisi”, cilt 6, Istanbul, 1955, p. 745.

[6] Vezi Mustafa Kafalı, Altın Orda Hanlığının kuruluş ve yükseliş devirleri (Perioadele de formare şi ascensiune ale Hanatului Hoardei de Aur), Edebiyat Fakültesi Matbaası, Istanbul, 1976.

[7] Cf. Ismail Hakkı Uzunçarşılı, Osmanlı Tarihi (Istoria otomană), cilt II, ed. a II-a, Türk Tarih Kurumu Basımevi, Ankara, 1964, p. 307; A.N. Kurat, Turkiye ve Idil boyu (Turcia şi bazinul Volgăi), Ankara Universitatesi Basımevi, 1966, p. 2-9; Osman Turan, Türk ciban bâkimiyetimefkûresi tarihi (Istoria idealului turc de dominaţie universală), II, Istanbul, 1969, p. 114.

[8] Vezi Ismail Hakkı Uzunçarşılı, Osmanlı Tarihi (Istoria otomană), III-2, ed. a II-a, TTK Basımevi, Ankara, 1977, p. 150-151; Özalp Gökbilgin, 1532-1577 yılları arasinda Kırım Hanlığının siyasi durumu (Situaţia politică a Hanatului Crimeei între anii 1532 şi 1577), Ankara, 1973, p. 46-51; Muzaffer Urekli, Kırım Hanlığının kuruluşu ve Osmanlı bimâyesinde yükselişi (1441-1569) (Fondarea Hanatului Crimeei şi ascensiunea sa sub suzeranitate otomană (1441-1569), TKAE, Ankara, 1989, p. 48-57.

[9] Vezi Tahsin Gemil, Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI, Editura Academiei, Bucureşti, 1991, p. 132 şi urm.

[10] Carl Max Kortepeter, Ottoman Imperialism During the Reformation: Europe and the Caucasus, London-New York, 1973, p. 3-4.

[11] Halil Inalçık, The Question of the Closing of the Black Sea under the Ottomans, în „Arheion Pontou”, 35 (1979), p. 107-108.

[12] Vezi M. Małowist, Kaffa – kolonia genuenska na Krymie i problem wascho w latach 1453-1474 (Caffa – colonie genoveză din Crimeea şi problema orientală în anii 1453-1475), Warszawa, 1947, p. 128-132, Şerban Papacostea, La Moldavie état tributaire de l’Empire Ottoman au XV-e siècle, le cadre international de rapports establis en 1453-1456, în „Revue Roumaine d’Histoire”, XIII (1974), nr. 3, p. 445-461; Idem, Caffa et la Moldavie face a l’expansion ottomane (1453-1484), în vol. „Colocviul româno-italian Genovezii la Marea Neagră în sec. XIII-XV (Bucureşti, 27-28 martie 1975)”, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, p. 131-133.

[13] Kırım’ga dair yazular. Kırım yurtuna ve ol taraflarga dair bolgan yarlıglar ve battlar (Materială dlia istorii Krîmskogo Hanstvo), adunate de Moulla Houseïn Feïz-Khanov şi publ. De V. Veliaminof-Zernof, Sankt-Petersburg, 1864, doc. 71, p. 296-297.

[14] Vezi Josef Matuz, Krimtatarische Urkunden im Reichsarchiv zu Kopenbagen, Klaus Schwartz Verlag, Freiburg, 1976.

[15] Kırım’ga dair yazular…, doc. 255, p. 658-662.