Consideraţii cu privire la statutul minorităţii rroma în context european şi la nivel naţional din perspectiva conceptului de securitate

Drd. Gabriela PETRE ^*

Abstract. The fear and security are at the basis of the dichotomous paradigm under which life arose and developed on Earth. The feeling of fear has since forever dominated humanity. Over the time, dangers have multiplied and amplified proportionally to the technological development of means of natural resources exploitation. Ensuring the security, from the individual level to the infinite space of the universe, is in the spotlight of mankind’s attention. Although a lot of talks frequently approach geographical strategies, security strategies, however the existence of the planet and of each individual, it is not safer than it has been before. From among the wide range of threats, of course specific forms have been identified and the one about the impact a certain minority can have on the security of majorities from a state makes no exception. In the present study we will address the concepts of national minority and security. Furthermore, we will refer to matters that relate to the impact that a national minority can have on the national and global security. The conclusions and solutions to mitigate negative effects and strengthening the role that a minority can have on security will be exposed as a case study. This will present the way minorities in Romania in general, particularly the Roma minority, are provided with the necessary legislative framework for conservation and development of national identity.

Key words: national minority, security, collective security, international security, European security, international security system, the Roma minority, ethnicity, EU policy on minorities, the Romanian legislation on minorities

GENERALITĂŢI

Teama şi securitatea este paradigma dihotomică în baza căreia a apărut şi s-a dezvoltat viaţa pe Terra. Sentimentul de teamă a dominat dintotdeauna umanitatea. Oamenii s-au simţit mai întâi în pericol în faţa animalelor de pradă, a triburilor învecinate şi a forţelor naturii. De-a lungul timpului pericolele s-au diversificat şi amplificat, proporţional cu dezvoltarea societăţii. Teama, care la începuturi se referea doar la mediul apropiat s-a transferat la comunităţi mai mult sau mai puţin extinse. În prezent ea este percepută la nivelul statelor, care nu se mai confruntă doar în spaţiul terestru, ci şi în tot mai îndepărtatul spaţiu extraatmosferic.

În acest mediu ostil oamenii au conceput diferite modalităţi de a se proteja împotriva multiplelor şi diverselor pericole. Au creat şi perfecţionat arme şi sisteme de arme, au pus în operă doctrine militare şi politice, diferite strategii şi sisteme de apărare, din nefericire toate cu un consum imens de resurse umane, materiale şi financiare.

Pe agenda de securitate a actorilor statali şi non statali se află astăzi concepte precum „securitatea economică”, „securitatea energetică”, „securitatea mediului”, „securitatea individului”, „securitatea individului şi a comunităţii”, „securitate alimentară” etc.^[1] Toate cu un singur scop, realizarea mult doritei, dar niciodată realizatei, siguranţă şi securitate individuală sau colectivă regională şi/sau internaţională.

Asigurarea securităţii, de la nivel individual la spaţiul infinit al cosmosului, este în atenţia omenirii. Deşi se vorbeşte foarte mult şi frecvent despre geostrategii, strategii de securitate, cu toate acestea existenţa Planetei şi a fiecărui individ în parte, nu este mai sigură ca altădată.

În larga paletă de ameninţări, desigur în forme specifice, s-a identificat şi cea pe care o anumită minoritate o poate avea asupra majoritarilor. Chestiunea minorităţilor naţionale este una de mare importanţă în contextul geostrategic actual. Odată cu dobândirea independenţei şi suveranităţii, fostele state comuniste au cunoscut presiunea de autodeterminare a minorităţilor etnice, cerinţa respectării identităţii lor ofensive. Majoritarii se simt ameninţaţi în faţa solicitărilor minoritarilor. În acest context au avut loc numeroase conflicte interetnice, unele dintre ele în curs.^[2]

În studiul de faţă vom aborda aspectele care se referă la minoritatea rroma din perspectiva raporturilor cu populaţiile locale din diferite state în general, cu cele din România în special. Urmând firul logic al concluziilor vom urmări să identificăm aspectele care se referă la modul în care securitatea la nivel naţional şi la nivel european ar putea fi influenţată de o soluţionare inadecvată a problemelor minorităţii rroma.

MINORITĂŢILE NAŢIONALE ŞI SECURITATEA INTERNAŢIONALĂ

Despre minorităţile naţionale

Din perspectivă conceptuală, minoritatea naţională reprezintă o comunitate sau grupare din populaţia unui stat ai cărei membri se diferenţiază de majoritatea populaţiei prin anumite particularităţi de limbă şi cultură, religie, rasă sau origine etnică.^[3]

Protocolul adiţional la „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, propune următoarea definiţie: „În sensul acestei Convenţii, expresia minoritate naţională, desemnează un grup de persoane dintr-un stat, care: (a) îşi au reşedinţa pe teritoriul unui stat, şi sunt cetăţeni ai săi; (b) întreţin legături vechi, solide şi durabile cu acest stat; (c) prezintă trăsături etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice; (d) sunt suficient de reprezentative, deşi sunt mai puţin numeroase decât restul populaţiei acestui stat sau a unei regiuni a sa; (e) sunt animate de voinţa de a păstra împreună ceea ce formează identitatea lor comună, mai ales cultura, tradiţiile şi limba lor”.^[4] Majoritatea statelor lumii sunt neomogene din punct de vedere etnic şi religios.

O trăsătură caracteristică a perioadei actuale o reprezintă proliferarea minorităţilor şi, pe cale de consecinţă, amplificarea problemelor pe care acestea le ridică. Documente recente arată că în Europa sunt 60 de minorităţi. În Nigeria sunt peste 250 de comunităţi lingvistice distincte, iar în India, China şi Rusia sunt o multitudine de popoare de diferite etnii, limbi şi religii.^[5] Pe plan internaţional nu s-a ajuns încă la o definiţie unanim acceptată, deşi au existat numeroase preocupări, unele chiar şi în cadrul Comitetului pentru drepturile omului al ONU. Originea şi conceptul de minorităţi naţionale în ţările Europei centrale sunt diferite de cele din ţările occidentale sau din statele recent eliberate, unde poate fi vorba de cel mult o minoritate tribală. Apărute în diferite epoci istorice din cauze diferite, minorităţile sunt de mai multe tipuri: rezultate în urma migraţiei europene către America de Sud, America de Nord, Asia Australă, Siberia şi Africa de Sud; minorităţi apărute în urma traficului de sclavi; minorităţi create de regimul colonial; minorităţi rezultate în anii 1950-1970 (perioada creşterii economice rapide a lumii industrializate); minorităţi rezultate din destrămarea imperiilor mari ale lumii (otoman, austro-ungar), după MI, şi destrămarea URSS, după 1990; minorităţi religioase etc.^[6]

În prezent, valul de migraţie către Europa a impus adoptarea unei poziţii comune cu privire la primirea migranţilor din ţările afectate de conflicte din Asia şi Orientul Mijlociu. Chiar dacă nu există un concept unitar pentru definirea acelei părţi a populaţiei unui stat care se diferenţiază de majoritatea populaţiei, pe plan internaţional există o preocupare pentru asigurarea protecţiei lor. O astfel de preocupare a fost înscrisă în Tratatele de pace de la Paris din 1919 şi reafirmată printr-o serie de alte acte internaţionale cum sunt: Convenţia pentru reprimarea şi prevenirea crimei de genocid din 1948; Convenţia UNESCO cu privire la lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului (1960); Convenţia OIM pentru populaţiile aborigene şi tribale (1956); Actul final al CSCE de la Helsinki din 1975; Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale din 1995 etc. În cadrul Comitetului pentru drepturile omului funcţionează, începând din anul 1949, o subcomisie pentru apărarea drepturilor minorităţilor naţionale. În Anglia, îşi are sediul din 1960 organizaţia neguvernamentală denumită Grupul internaţional al minorităţilor naţionale (GIMN) (Minority Rights Group International – MRGI), care are ca obiectiv asigurarea respectării drepturilor minorităţilor în întreaga lume.

Imaginea cu privire la minorităţile presupune o abordare pragmatică, având în vedere că în general informaţiile prezente în mass media urmăresc să creeze o imagine senzaţională cu riscul sacrificării adevărului. Analizele care îşi propun abordarea acestui subiect au de cele mai multe ori la bază cunoaşterea şi prezentarea trecutului şi evoluţiei comunităţilor minoritare. Se aduc în actualitate disputele înregistrate de-a lungul istoriei, se scot din arhive hărţi istorice, care influenţează unii lideri mai slabi din perspectivă psihică, se prezintă statistici care vor să insinueze raporturile dominante din partea majorităţii.^[7] Şi toate acestea cu scopul de a da o turnură etnică unor dispute, care în fapt au aceleaşi cauze ca în trecut, dar prezentate dintr-o altă perspectivă.

Şi după cum istoria a demonstrat-o în nenumărate rânduri, minorităţile, cărora le lipseşte puterea politică în interior, primesc, de regulă, sprijin din exterior, fie de la ţara de origine, fie de la alte state pentru a realiza scopuri politice proprii. În Europa Centrală şi de Sud Est, există şase minorităţi naţionale care numără fiecare peste un milion de persoane şi care reprezintă prin ele însele un factor politic în această zonă.

Evoluţia geopolitică a spaţiului iugoslav reprezintă un exemplu al unui mecanism controlat de descompunere a raporturilor care au existat între minorităţile naţionale care cooperau în cadrul unui stat. Diferenţele clare ale identităţilor naţionale exprimate în obiective distincte din perspectiva ţelurilor publice au condus la încercarea rezolvării lor pe cale violentă. Sârbi, croaţi sau bosniaci s-au găsit în postura de a dori fiecare distrugerea celeilalte părţi. Situaţia este asemănătoare şi în Kosovo, unde se confruntă minoritatea albaneză cu cea sârbă şi unde echilibrul unor relaţii paşnice, în ciuda eforturilor comunităţii internaţionale, este unul fragil.

Irakul este o altă zonă a lumii în care tensiunile interetnice se fac simţite. Aici sunt trei comunităţi, dintre care una este majoritară. Doar intervenţia comunităţii internaţionale a reuşit să menţină într-o oarecare măsură unitatea statului irakian. Am formulat „într-o oarecare măsură” deoarece unitatea statală a Irakului este profund afectată de apariţia şi dinamica autointitulatului Stat Islamic (ISIL).

Nu la fel stau lucrurile în Afganistan, unde divizarea teritorială este recunoscută de autoritatea centrală. Autonomia unor provincii conduse de guvernatorii locali („lorzii războiului”), care sunt reprezentanţii unor minorităţi naţionale, au afectat profund stabilitatea naţională.

Având în vedere importanţa şi semnificaţia pe care o are prezenţa şi, în acest context, soluţionarea problemelor minorităţilor naţionale, UE a elaborat o politică proprie în acest sens. Un rol important în problemele privind minorităţile naţionale la nivel european îi revine Consiliului Europei. Instituţie pan-europeană, din care fac parte 45 de state membre, promovează respectarea drepturilor omului. Aplicarea acestora fără discriminare, manifestările de rasism, discriminare şi xenofobie au impus înfiinţarea în 1993, a Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Intoleranţei (ECRI). Ca organism specializat al instituţiei, are ca scop combaterea rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei în Europa extinsă. În acest scop urmăreşte: analizarea legislaţiei statelor membre, a politicilor, a măsurilor pe care acestea le întreprind pentru combaterea fenomenelor menţionate; propunerea de soluţii la nivel local, naţional şi european; formularea de recomandări în materie pentru statele membre; studierea instrumentelor juridice internaţionale pentru eficientizarea lor. ECRI este formată din experţi cu autoritate, expertiză şi cunoştinţe în materie, care sunt independenţi şi imparţiali.

O primă concluzie pe care o evidenţiem este faptul că de multe ori minoritatea naţională este un pretext la care se recurge cu uşurinţă pentru a soluţiona ţeluri de ordin economic, politic şi militar.^[8]

Din această perspectivă manipulatorie şi pentru impactul emoţional pe care îl poate avea în escaladarea tensiunilor şi chiar justificarea unor conflicte, situaţia minorităţilor naţionale poate reprezenta un factor de afectare a securităţii naţionale şi internaţionale.

Şi după cum aprecia profesorul Simileanu^[9], viitorul secol va fi confruntat cu calamitatea minorităţilor etnice, care vor acţiona pentru autonomie – o perspectivă care nu prevesteşte nimic bun în relaţiile internaţionale.

O a doua concluzie asupra căreia ne oprim este cea potrivit căreia minorităţile naţionale sunt produse ale statelor şi prin urmare protecţia lor împotriva abuzurilor majorităţii reprezintă un proces de actualitate şi de durată.^[10]

Despre securitatea internaţională

Redefinirea conceptului de securitate a fost adusă în atenţia opiniei publice după încetarea Războiului Rece. Dacă până atunci s-a folosit în înţelesul său restrâns, accentul fiind plasat pe latura militară, după această dată s-a făcut o reinterpretare a conceptului, acesta devenind mai cuprinzător. Astfel, se au în vedere dimensiunile: politică, economică, societală, ecologică etc.^[11] Etapizat, latura societală a căpătat importanţă în rândul preocupărilor organizaţiilor internaţionale, ca urmare a creşterii atenţiei acordate respectării drepturilor omului şi a dreptului minorităţilor. Argumentul are la bază explicaţia potrivit căreia ciocnirea dintre grupurile etnice poate lua forme violente, în interiorul statelor sau peste graniţe. În această situaţie problemele de securitate societală devin probleme de securitate globală şi rolul comunităţii internaţionale în atenuarea conflictelor este evident.^[12]

Înţelegerea conceptului de securitate este în corelaţie directă cu definirea ameninţărilor la adresa securităţii.

Pentru crearea şi consolidarea unui sistem de securitate statele au conceput diferite modalităţi de a coopera în acest scop. Atenţia acordată minorităţilor naţionale în contextul conceptului de securitate a avut ca rezultat implicarea unor organizaţii în rezolvarea aspectelor cu relevanţă din această perspectivă. În raport de aria de cuprindere, aceste sisteme au trecut de la cel naţional la cele colective, cu acoperire regională, continentală sau internaţională.

Sistemul de securitate colectivă reprezintă un ansamblu de principii şi norme adoptate de un grup de state, precum şi instituţiile prin care se verifică şi, la nevoie, se impune respectarea acestora. Pentru asigurarea securităţii, statele naţionale au recurs la crearea unor structuri internaţionale de securitate, care, pe baza unor principii, norme şi instrumente specifice, să poată realiza cooperarea şi înţelegerea dintre actorii internaţionali. Sunt exemple în acest sens Organizaţia Naţiunilor Unite, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Organizaţia Atlanticului de Nord, Uniunea Europeană, Consiliul Europei şi o serie de organizaţii de securitate regionale. Pentru ca statele să-şi poată promova şi apăra interesele naţionale, într-o lume în care riscurile şi ameninţările la adresa acestora nu mai au frontiere, sunt obligate să se integreze în sistemele de securitate colectivă, singurele în măsură să identifice pericolele la adresa securităţii internaţionale. În aceste structuri, statele naţionale şi alte organizaţii îşi pot maximiza contribuţia la stabilirea normelor ce trebuie respectate de către toţi actorii internaţionali şi să creeze instrumentele necesare prin care să asigure stabilitatea şi cooperarea internaţională. În condiţiile actuale ale mediului de securitate, statele naţionale sunt obligate să adopte norme şi principii recunoscute pe plan internaţional, transferând o parte din prerogativele care le aparţineau în exclusivitate. Organismele internaţionale tind să preia elemente ale securităţii, fenomen care se va accentua în perspectivă. Statele naţionale nu mai pot singure să rezolve problematica imprevizibilă şi complexă a securităţii şi, de aceea, integritatea în aceste structuri de securitate a devenit o necesitate.^[13]

Actualul sistem de securitate internaţională se realizează în cadrul ONU. Creată din dorinţa statelor de a „apăra generaţiile viitoare de flagelul războiului” cu toate dificultăţile în realizarea acestui obiectiv, ONU s-a dovedit un instrument necesar dialogului dintre state, în procesul de reconfigurare a noii ordini mondiale.

Intenţia era de a se crea o organizaţie internaţională fondată pe principiul unei egale suveranităţi a tuturor statelor membre. Toate cele şase organisme principale ale ONU (Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul) participă activ la protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale la nivel internaţional. Fundamentele ideologice ale sistemului de securitate colectivă – specifice noii ordini internaţionale – se regăsesc în Carta Atlanticului şi în Declaraţia NU şi se referă la: afirmarea principiului securităţii colective drept garanţie a securităţii individuale; dezarmarea în cadrul securităţii colective; dreptul la autodeterminare a popoarelor; dreptul fiecărui stat la comerţ, dezvoltare economică şi protecţie socială; libertatea mărilor; libertatea religioasă ş.a.^[14]

La nivel european se vorbeşte de un sistem de securitate regională cu specificul său. Acesta este un sistem de angajamente, măsuri şi garanţii de natură să asigure în raporturile dintre statele europene şi ale acestor state cu celelalte ţări ale lumii un tip de relaţii care să permită fiecărei entităţi suverane şi tuturor ţărilor continentului existenţa şi dezvoltarea liberă în condiţii de pace, la adăpost de orice agresiune – militară, economică sau de altă natură -, de orice act de forţă sau de ameninţare cu folosirea forţei.

Politica de securitate europeană reprezintă una dintre modalităţile de înfăptuire a relaţiilor externe ale Uniunii Europene. Reglementarea sa juridică a fost realizată relativ târziu faţă de restul construcţiei europene, având în vedere natura sensibilă a acestei politici care în continuare se regăseşte în sfera competenţelor statelor membre.

În cadrul UE, prin art. 13 al Tratatului de la Amsterdam (1997), Consiliul este abilitat să ia „măsurile necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală”. Tot în 1997, a fost înfiinţat Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei (European Monitoring Center on Rasism and Xenofobia – EUMEC), ca organism independent, care contribuie la combaterea acestor fenomene. De menţionat este şi crearea în cadrul OSCE a Înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale (1992).

Securitatea naţională se referă la acea caracteristică a situaţiei unui stat, care se află la adăpost de pericolele exterioare şi care este totodată, o preocupare a acestuia de a-şi asigura această situaţie prin mijloace proprii. Securitatea naţională este o valoare fundamentală a societăţii, apărată de legile statului şi se concretizează în dreptul absolut al statului la o existenţă de sine stătătoare şi priveşte toate acele valori sociale cum sunt: suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea.^[15]

În contextul general al realizării cerinţelor pe care le presupune înfăptuirea securităţii un element nu lipsit de importanţă îl reprezintă analizarea multidisciplinară a aspectelor care privesc existenţa şi manifestarea diferitelor minorităţi naţionale.

MINORITATEA RROMA

Statisticile indică faptul că în Europa trăiesc aproximativ patru milioane de rromi. Ei reprezintă unul dintre cele mai mari grupuri minoritare din regiune, iar numărul lor aproximativ fiind apreciat între 3 şi 12 milioane de persoane. Cu toate că nu au o limbă comună, o literatură şi nu aparţin unei confesiuni religioase – nereprezentând o naţiune – aceştia au reuşit să înfiinţeze în spaţiul excomunist organizaţii politice.

Prezenţi de peste şase secole în spaţiul european, au avut o contribuţie însemnată în această zonă. Susţinători ai solidarităţii transversale, şi ai naţiunilor fără un teritoriu compact, defavorizate şi vulnerabile, rromii doresc să se implice în soluţionarea problemelor cu care ei se confruntă. Astfel, în anul 2003, este elaborată Carta morală a rromilor – statut cadru, prin care este definită identitatea naţională rromă, fără un teritoriu compact şi fără pretenţia la un astfel de teritoriu: beaşii(Ungaria, Croaţia), rudarii (România, Bulgaria), askhalii sau balcano-egipţienii, aromânii din sudul Balcanilor etc. Statutul de minoritate europeană li se recunoaşte prin Rezoluţia 1203 din 1993 a Consiliului Europei. Romii solicită şi recunoaşterea persecuţiilor active / pasive şi discriminarea, pe care au fost obligaţi să o suporte de-a lungul timpului, şi care a avut drept consecinţă vulnerabilitatea prezentă la manifestări de ţiganofobie şi excluziune socială. Toate acestea reclamă reconsiderarea politicilor europene cu privire la rromi, subliniindu-se că naţiunea romani nu poate fi redusă la grupurile aflate în situaţie de excludere.^[16] Carta nu stipulează criteriile definitorii ale identităţii romani, ci doar un set de caracteristici cum ar fi: o origine nord-indiană comună, o limbă romani comună, un element bizantin şi balcanic important, un anume număr de valori filozofice şi umane comune, o integrare de grad variabil prin sânge şi/sau alianţe la reţeaua de familii romani din Europa şi conştiinţa de a aparţine unei naţiuni romani comune.^[17]

Specific rromilor din Europa este faptul că aceştia, ca grup transnaţional, s-au răspândit în mai multe ţări europene, având cele mai multe limbi de comunicare. Trăind în simbioze economice dificile, de regulă la marginea societăţii, rromii au avut un rol important în modernizarea Europei.

Pentru desemnarea acestei minorităţi este folosit şi termenul de etnie. Definirea termenului este prezentată din mai multe perspective. Una dintre ele aparţine lui Breton şi a fost formulată în 1981, astfel: „etnia reprezintă un grup de indivizi legaţi printr-un complex de caracteristici comune (antropologice, lingvistice, politico-istorice etc), a căror asociere constituie un sistem propriu, o structură esenţialmente culturală”.^[18] Referitor la acest aspect se arată: „Etnia este haina pe care o îmbraci, cântecul care te pătrunde, modul de a te întoarce la izvorul tău, care este unic pe pământ şi pe care pământul trebuie să ţi-l respecte. Etnia este casa ta spirituală, este sufletul tău, este sistemul de valori spirituale la care te raportezi. Dar viaţa mai este şi altceva decât obiceiuri, valori, întoarcere la izvoare. Este muncă, aspiraţie, convieţuire socială, profesie, respect”.^[19] Etnicitatea cumulează un set de trăsături fizice, culturale şi sociale specifice, care are drept rezultat o identitate distinctă pentru o comunitate, este expresia naturală a diversităţii.

Identitatea etnică a rromilor a fost influenţată de mediul social şi politic, iar acest aspect trebuie luat în considerare de liderii acestei etnii. Spre exemplu, reţelele transnaţionale, create prin intermediul International Romani Union, au obţinut rezultate semnificative pe lângă Consiliul Europei şi OSCE, prin măsurile pe care aceste organisme le-au luat şi prin condiţiile pe care le-au impus statelor membre. Realitatea potrivit căreia rromii sunt definiţi din perspectiva statusului social (ex.: sărăcie, marginalizare, criminalitate etc) şi de origine (ex.: exotică, non-europeană) creează mari dificultăţi în integrarea acestei etnii.

Situaţia rromilor în România a urmat cursul procesului de excluziune socială: mai mult de cinci secole de robie, Holocaustul, asimilarea forţată, care au adâncit deficitul social şi economic dintre rromi şi restul populaţiei.

În prezent, problematica rromilor este gestionată de către Oficiul pentru Problematica Romilor, ce funcţionează în cadrul Secretariatului General al Guvernului, conform HG nr. 747/2003, condus de un subsecretar de stat aparţinând etniei romilor

Studiu de caz:

CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA STATUTUL MINORITĂŢII RROMA ÎN CONTEXT EUROPEAN ŞI LA NIVEL NAŢIONAL DIN PERSPECTIVA CONCEPTULUI DE SECURITATE

Cu privire la politicile referitoare la minorităţi, situaţia din Marea Britanie este oarecum asemănătoare cu cea a majorităţii statelor din Uniunea Europeană.

Datele arată că procesul de reformare în scopul acceptării diversităţii şi a respectării drepturilor tuturor cetăţenilor indiferent de apartenenţă s-a dovedit extrem de dificil în majoritatea statelor europene. Chiar şi în secolul XXI anumite societăţi au dovedit că nu sunt pregătite să accepte diversitatea şi să creeze mecanisme viabile implementării drepturilor universale pentru grupurile de minorităţi prezente în spaţiul european.

Cu şi mai mare acuitate ele se fac remarcate atunci când se impune analizarea standardelor de viaţă a unei minorităţi. De cele mai multe ori opinia publică afişează rezistenţa în a accepta şi a respecta, spre exemplu, drepturile minorităţii rrome.

Prezentarea aspectului prin evidenţierea exclusivă a diferenţelor majore dintre ei şi romi, în plan socio-economic ori cultural, a adâncit prăpastia înţelegerii şi a generat o diferenţiere clară la nivelul opiniei publice.

Conform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1948, „orice persoană este îndreptăţită la toate drepturile şi libertăţile,(…) fără nicio deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau alt statut.”^[20]

Deşi acesta a fost sensul iniţial al valorilor şi principiilor umanitare, înţelegerea anumitor drepturi a suferit modificări, iar esenţa s-a pierdut în momentul aplicării la nivel naţional şi, în special, la nivel local.

În cazul minorităţii rroma, argumentaţia are la bază de cele mai multe ori dificultatea înţelegerii acţiunilor acesteia şi plasarea demersurilor de soluţionare a problemelor în sarcina exclusivă a minorităţii. Abordarea superficială poate fi uşor observată în cazul analizei indicatorilor macro-economici, în care guvernele naţionale minimalizează aspectele cu privire la aplicarea drepturilor în cazul acestei minorităţi. De aici şi până la discriminare şi excluderea populaţiei rroma nu mai este decât un pas.

Convenţia Internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (1965) defineşte discriminarea ca vizând „orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, fondată pe rasă, culoare, ascendenţă, origine naţională sau etnică, care are drept scop sau efect de a distruge ori de a compromite recunoaşterea, beneficiul sau exercitarea, în condiţii de egalitate, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în domeniile politic, economic, social şi cultural sau în alt domeniu al vieţii publice”.^[21]

Măsurile nediscriminatorii în respectarea drepturilor omului ar trebui să reflecte progresele indicatorilor socio-economici ai guvernelor naţionale şi administraţiilor publice locale. Eforturile acestora ar trebui să se concentreze în aplicarea legislaţiilor internaţionale şi a tratatelor care au generat beneficii şi măsuri protective la momentul semnării lor, propulsând ţările respective în cadre de stabilitate şi pace în sistemul internaţional.

Gravitatea situaţiei a fost subliniată de H. E. Barosso, care la summit-ul de la Roma se exprima în termeni categorici: „Este inacceptabil – şi cred că inacceptabil este cuvântul potrivit – că mulţi romi trăiesc încă în sărăcie foarte mare şi suferă excluziuni sociale într-o serie de oraşe. Este inacceptabil faptul că, în unele locuri, copiii romi sunt trimişi la singura şcoală din apropiere – o şcoală pentru copii cu dizabilităţi mintale – cu nicio speranţă de a atinge adevăratul potenţial în educaţie şi ocuparea forţei de muncă. Este inacceptabil faptul că romii se confruntă în continuare cu discriminarea în spitale, companii şi şcoli; că ei sunt fără locuinţă adecvată, fără un viitor.”^[22]

În acelaşi sens, Vivian Reading prezenta în următorii termeni situaţia minorităţii rroma: „Deşi situaţia diferă între ţările UE, studiile arată că, în medie, doar aproximativ 40% din copiii romi vor termina ciclul primar de studiu, comparativ cu o medie de 97% pentru populaţia generală în întreaga UE. Acesta este motivul pentru care Comisia a invitat toate statele membre să se asigure că toţi copiii romi termină cel puţin şcoala primară. Pentru a rupe cercul vicios al romilor care nu au educaţie şi care mai târziu nu pot găsi un loc de muncă şi, prin urmare, sfârşesc prin a trăi în sărăcie absolută; pentru a asigura copiilor romi educaţie astăzi, pentru a găsi de lucru mâine”.^[23]

Brian Barry, filozof politic, defineşte excluziunea socială ca fiind strâns legată de modul în care două valori, dreptatea socială şi solidaritatea socială, sunt prezente în instituţiile sociale. Prin dreptate socială, Barry se referă la egalitatea de şanse. În viaţa reală, aceasta însemnă, în primul rând, accesul la educaţie şi la un loc de muncă. Spre exemplu, fără servicii publice educaţionale la standarde sensibil egale pentru toţi copiii şi tinerii, apare polarizarea socială: cei cu resurse îşi trimit copiii la şcoli private sau de stat de vârf, în timp ce excluşii fără resurse nu beneficiază de aceleaşi oportunităţi.

România nu a făcut excepţie în ceea ce priveşte recursul la paradigma minorităţilor naţionale. Astfel, după 1989, s-a vorbit tot mai frecvent de construirea unei societăţi democratice, dar care nu a fost scutită de manifestarea unor confruntări interetnice. Pe cale de consecinţă, s-a acţionat pentru crearea unui cadru legislativ destinat rezolvării problemelor minorităţilor naţionale. S-a avut în vedere crearea unui sistem de protecţie care să le asigure păstrarea identităţii şi culturii specifice acestora.

În acest sens, Constituţia României din 1991 a consacrat principiul unităţii poporului şi egalităţii între cetăţenii statului român „fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, apartenenţă politică, avere sau origine socială”.^[24] Principalele idei au fost menţinute în Constituţia modificată şi completată prin referendumul din 2003, care conţine prevederi referitoare la drepturile şi libertăţile minorităţilor naţionale. Astfel aceasta stipulează că: „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”.^[25]Art. 6 reglementează dreptul la identitate „Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţilor administraţiei publice, fără privilegii şi fără discriminări”.^[26] Art. 59, alin. 2, se referă la dreptul organizaţiilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi, pentru a fi reprezentate în Parlament, de a li se repartiza un post de deputat, în conformitate cu prevederile Legii electorale. Doar o singură organizaţie poate reprezenta cetăţenii unei minorităţi în Parlament.

De asemenea, în art. 32 din Constituţie^[27], se reglementează dreptul minorităţilor naţionale de a învăţa în limba maternă. Acest drept a fost recunoscut, garantat şi detaliat ulterior prin Legea învăţământului^[28] modificată în 2001. În cadrul Ministerului Educaţiei, precum şi în Ministerul Culturii şi Cultelor îşi desfăşoară activitatea Direcţii Generale pentru minorităţi.

În domeniul justiţiei, dreptul la un proces legal şi corect al cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale este asigurat prin posibilitatea exprimării în limba maternă în faţa instanţelor de judecată.^[29]

Alături de dreptul de a învăţa în limba maternă, persoanele aparţinând minorităţilor au dreptul de a utiliza limba maternă şi în anumite circumstanţe legate de serviciile publice.

Cu referire la integrarea normelor de drept internaţional în situaţia protecţiei minorităţilor naţionale în legislaţia internă, sunt relevante dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie. Aceste articole prevăd caracterul direct aplicabil al actelor internaţionale ratificate de Parlament în dreptul intern, precum şi prioritatea normelor internaţionale privind drepturile omului în raport cu cele interne.

Având ca bază prevederile Constituţiei, în România a fost adoptată Legea nr. 33/1995, prin care s-a ratificat Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, iar prin Legea nr. 133/1996 s-a ratificat Tratatul cu privire la relaţia de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ungaria şi, prin Legea nr. 129/1997, Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina.

Dezbateri intense au avut loc în jurul Legii privind maghiarii din statele vecine Ungariei, în anul 2001, numită şi „Legea statutului”. Faţă de acest act normativ au formulat obiecţii Slovacia şi România, pe motiv că acesta conţinea prevederi discriminatorii, cu aplicabilitate extrateritorială şi crea o legătură politică între persoanele de naţionalitate maghiară de pe teritoriul acestor state şi statul maghiar. În baza unui dialog politic, purtat între cele două părţi, s-a încheiat un Acord privind condiţiile referitoare la aplicarea acestei legi şi, ca urmare, problematica a fost înlăturată de pe agenda bilaterală româno-ungară.

Evoluţia legislaţiei româneşti în materia minorităţilor a continuat prin crearea unui cadru instituţional prin adoptarea HG nr. 1194/2001, privind crearea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). CNCDeste o structură executivă, subordonată Guvernului, ce are ca obiectiv transpunerea în practică a principiului egalităţii între cetăţeni, prin propuneri de acte normative în materie, colaborarea cu autorităţile statului, elaborarea de studii, primirea de reclamaţii şi cereri, etc. Structura a început să funcţioneze în 2002.

La înfiinţarea acestui organism s-a avut în vedere modul în care acesta este organizat şi funcţionează în alte state ale UE. Astfel, în unele state funcţionează ca structuri independente, subordonate administrativ Guvernului (ex.: Marea Britanie, România, Belgia), în altele sunt înfiinţate în cadrul instituţiei Ombusdmanului (Suedia), în cadrul unor Ministere (Austria) sau au regimul unor ONG-uri (Norvegia). În acest context CNCD în reţeaua instituţiilor specializate este singura care are putere legală de-a sancţiona în mod direct, prin aplicarea de sancţiuni contravenţionale, faptele de discriminare. Din acest punct de vedere experienţa românească este luată în calcul şi de alte state membre UE.

De asemenea, în anul 1997, pentru a pune în practică necesitatea consultării minorităţilor de către Guvern, acesta a creat o structură responsabilă denumită Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, condus de un ministru delegat. Acesta are ca sarcină să elaboreze politica guvernamentală cu privire la minorităţile naţionale, pregătirea de acte normative etc. În anul 2000, acest organism a devenit Departamentul pentru Relaţii Interetnice, în cadrul Ministerului Informaţiilor Publice. În 2003, a fost trecut în subordinea primului ministru şi în coordonarea secretariatului general al Guvernului.^[30]

Minorităţile naţionale beneficiază de posibilitatea prezentării aspectelor specifice în numeroasele publicaţii pe care le au la dispoziţie. Pentru aceasta primesc suportul logistic prin Departamentul pentru Relaţii Interetnice. Baza legală pentru finanţarea unor proiecte, inclusiv a publicaţiilor, se face în conformitate cu prevederile HG nr. 749/2003.

De asemenea, minorităţile naţionale au posibilitatea să se prezinte în cadrul emisiunilor de radio şi televiziune de la postul naţional, dar şi de la cele regionale şi locale. În numeroase localităţi există teatre în limbile minorităţilor naţionale.

În domeniul exprimării politice funcţionează mai multe partide şi organizaţii politice ale minorităţilor naţionale. Cea mai consistentă prezenţă fiind cea a Uniunii Democratice Maghiare, aflată în multe legislaturi în compunerea guvernului.

Aceste organizaţii sunt membre ale Consiliului Minorităţilor Naţionale, organ consultativ al Guvernului, cu atribuţiuni pe aceste coordonate. Finanţarea activităţilor se face de la bugetul de stat prin Departamentul pentru Relaţii Interetnice.

Prima Strategie a Guvernului României pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor, elaborată de Ministerul Informaţiilor Publice, cu consultarea ministerelor şi a Grupului de Lucru al Asociaţiei Rromilor, este un document care operaţionalizeazădemersurile Oficiului. Adoptarea strategiei şi validarea ei prin Hotărâre de Guvern^[31] răspund imperativului de luare a unor măsuri eficiente pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor, care este o prioritate în contextul în care România a devenit ţară membră UE. În strategie sunt stipulate principalele sectoare de responsabilitate, astfel: dezvoltare comunitară şi administraţie, locuinţe, asistenţă socială, sănătate, economie, justiţie şi ordine publică, educaţie, cultură, comunicare şi participare civică.

Principalele obiective ale strategiei sunt: forme diversificate de învăţământ, ţinând seama de nivelul actual de instruire al rromilor; realizarea de către televiziunea naţională a unor programe educative şi de tragere a persoanelor analfabete pentru învăţarea limbii române şi limitarea abandonului şcolar; implicarea instituţiilor responsabile ale statului în socializarea tinerilor rromi; realizarea unui program de locuinţe sociale în mediul rural destinate familiilor de rromi şi atribuirea de teren agricol; orientarea asistenţei educaţionale – sanitare pentru rromi; reprezentarea rromilor în administraţia publică locală; politici de responsabilizare civică şi educaţie cetăţenească pentru populaţia de rromi; participarea statului la proiecte internaţionale de sprijinire materială şi culturală a rromilor.

Strategia este concepută pe o perioadă de 10 ani (2001 – 2010) şi include un plan de acţiune concret eşalonat pe 4 ani, cu responsabilităţi stabilite pe instituţii. Structura care răspunde de monitorizarea şi implementarea Strategiei este un comitet mixt format din reprezentanţi ai ministerelor şi ai agenţiilor guvernamentale, precum şi ai asociaţiilor de rromi. În fiecare minister implicat şi în fiecare judeţ s-au înfiinţat comisii / oficii, care aplică Strategia în domeniile lor de competenţă.

După adoptarea Strategiei, atenţia s-a concentrat cu prioritate spre crearea cadrului pentru implementarea şi monitorizarea acestei minorităţi. În acest scop au fost create structuri de specialitate la nivelul ministerelor, al prefecturilor şi al primăriilor, unde au fost angajaţi în mod obligatoriu şi etnici rromi. Totodată, au fost create grupuri de lucru mixte formate din reprezentanţi ai birourilor judeţene pentru rromi, reprezentanţi ai ONG-urilor şi ai asociaţiilor rromilor din fiecare zonă, cu scopul de a identifica urgenţele ce se cer soluţionate în comunităţile de rromi şi derularea unor programe concrete de sprijinire a acestora.

Pe data de 14 ianuarie 2015 a fost adoptată, prin hotărâre de Guvern, „Strategia de incluziune a cetăţenilor români aparţinând minorităţii rrome pentru perioada 2015-2020”, document ce include recomandările europene privind incluziunea romilor şi este în concordanţă cu Strategiile aprobate anterior în acest domeniu.

Obiectivul principal al Strategiei este incluziunea socio-economică a cetăţenilor români aparţinând minorităţii rome la un nivel similar celui al populaţiei majoritare. Principalele domenii de intervenţie sunt reprezentate de accesul la educaţie, locuri de muncă, sănătate şi locuinţe, în complementaritate cu serviciile sociale şi infrastructura, cultura şi combaterea discriminării.

Strategia este însoţită de planuri de acţiune pentru fiecare domeniu major de intervenţie, stabileşte rezultate-ţintă, surse de finanţare, precum şi un sistem flexibil de implementare, monitorizare şi revizuire.

Cheltuielile estimate pentru implementarea acţiunilor cuprinse în acest document în perioada 2015-2016 sunt de 430,502 milioane de lei, urmând ca efortul naţional de finanţare să fie completat din Fondul Social European în domeniile educaţiei şi ocupării. De asemenea, pentru finanţarea Strategiei în perioada 2015-2020 vor fi accesate şi fonduri europene structurale şi de investiţii din cadrul financiar multianual al UE.

Strategia va fi revizuită, adaptată şi completată în funcţie de evoluţiile în plan naţional sau european. Comitetul Interministerial de Monitorizare şi Evaluare poate decide revizuirea Strategiei, în funcţie de rezultatele procesului de evaluare şi monitorizare internă sau la propunerea Punctului naţional de contact, ca urmare a evoluţiilor în plan european sau a recomandărilor instituţiilor europene.

În 2016, Strategia va fi completată prin Hotărâre a Guvernului cu sursele de finanţare pentru perioada 2017-2020. Planurile de măsuri din prezenta strategie vor fi actualizate după 3 ani. Un principiu de bază în procesul de revizuire, adaptare sau completare, rămâne consultarea societăţii civile, prin supunerea documentului procesului de dezbatere publică, conform legii.

Scurt istoric al organizării instituţiilor guvernamentale cu atribuţii în problematica rroma:

Februarie 1997 – se înfiinţează, în cadrul Guvernului României, Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (DPMN), condus de un Ministru delegat pe lângă Primul Ministru. În cadrul DPMN funcţionează un compartiment guvernamental însărcinat cu problematica rromilor din România: Oficiul Naţional pentru Rromi (ONR).

Februarie 2001 – DPMN este reorganizat şi devine o structură a Ministerului Informaţiilor Publice (MIP), schimbându-şi denumirea în Departamentul pentru Relaţii Interetnice (DRI), în cadrul căruia funcţionează şi Oficiul Naţional pentru Rromi (ONR).

Iulie 2003 – DRI trece din componenţa fostului Minister al Informaţiilor Publice (MIP) în cadrul Secretariatului General al Guvernului (SGG). Funcţionând în cadrul DRI, Oficiul Naţional pentru Rromi (ONR) îşi schimbă denumirea în Oficiul pentru Problemele Rromilor (OPR).

Octombrie 2004 – Guvernul adopta o ordonanţă de urgenţă – OUG nr. 78/7 octombrie 2004 pentru înfiinţarea unui nou organism, Agenţia Naţională pentru Romi (ANR), condusă de un preşedinte cu rang de secretar de stat. Se adoptă hotărârea de guvern – HG nr. 1703 din 14/10/2004 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Romi (ANR). ANR este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, coordonat de Ministrul coordonator al Secretariatului General al Guvernului şi preia atribuţiile Oficiului pentru Problemele Romilor (OPR) din structura Departamentului pentru Relaţii Interetnice.

Februarie 2005 – Parlamentul României adoptă Legea nr. 7 din 28 februarie 2005 privind aprobarea OUG nr. 78/2004 pentru înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Romi.^[32]

Schimbarea prevăzută de instituţiile naţionale şi internaţionale privind situaţia rromilor din România se lasă totuşi aşteptată, poate şi pentru că implicarea cetăţenilor romani de etnie rroma în dezvoltarea comunităţilor din care fac parte nu este cea la care se aşteptau autorităţile. Noua generaţie de tineri romi, viitori lideri din comunităţi, poate aduce această schimbare în anii următori. Pentru aceasta este necesară o investiţie în educaţie şi în promovarea mobilităţii tinerilor rromi, pentru a face faţă provocărilor naţionale şi internaţionale cu care se vor confrunta pe viitor.

Câteva consideraţii, în opinia mea, care ar contribui la eficientizarea mobilităţii în scop educaţional, ar trebui sa fie mai clar şi explicit precizate în Cartea verde pentru promovarea mobilităţii tinerilor în scop educaţional.

– deşi la nivelul statelor membre, prin promovarea instrumentelor care să stimuleze mobilitatea educaţională, există date clare, se poate aprecia că nu la fel stau lucrurile în cazul grupurilor vulnerabile. În acest sens, Carta pentru asigurarea calităţi mobilităţilor educaţionale precizează că este necesar ca mobilităţile educaţionale să fie abordate de grupurile cu posibilităţi reduse şi care tind să fie excluse din societate;

– necesitatea gestionării corecte şi corespunzătoare a fluxurilor migratorii prin ajustarea politicilor naţionale, care să influenţeze in mod pozitiv mobilitatea persoanelor în UE. Se impune aceasta deoarece se constată o lipsă de coerenţă între politicile propuse, care pun accentul pe mobilitatea educaţională ca instrument de dezvoltare profesională şi recunoaşterea competenţelor dezvoltate şi reglementarea migraţiei;

– soluţionarea cu mai multă atenţie a aspectelor care privesc barierele lingvistice şi culturale, problema cazării, obstacole de ordin juridic, promovarea mobilităţii din şi către UE, precum şi dificultăţile cu care se confruntă grupurile defavorizate;

– transferarea în responsabilitatea guvernelor naţionale a gestionării aspectelor care privesc stagiile de pregătire în afara ţării. Consecinţa acestui fapt ar fi aceea că ar conduce la facilitarea recunoaşterii şi validării competenţelor dobândite în urma efectuări stagiilor realizate prin mobilităţile educaţionale. Pentru aceasta sunt necesare politici publice care aibă în vedere obstacolele legate de validarea şi recunoaşterea programelor de educaţie formale şi non-formale;

– precizarea cu mai multă claritate a importanţei şi semnificaţiei promovării mobilităţilor în scop educaţional;

– necesitatea de a face faţă mondializării, prin creşterea competitivităţii şi a consolidării coeziunii sociale – se impune cu prioritate pentru grupurile vulnerabile. Orice măsură în vederea sporirii mobilităţii trebuie să vizeze în special pe cei care sunt confruntaţi cu dificultăţi specifice. Avem în vedere grupurile dezavantajate din punct de vedere economic sau social, persoanele cu nevoi deosebite ori populaţiile de emigranţi. Programele Învăţare de-a lungul vieţii, Tineretul în acţiune şi ErasmusMundus oferă sprijin specific pentru aceste categorii de persoane. Această practică ar putea fi extinsă şi la alte programe şi acţiuni de mobilitate, având în vedere faptul că avantajele care rezultă din mobilitate pentru dezvoltarea personală sunt importante tocmai pentru aceste grupuri (Carta Europeană a Calităţii pentru Mobilitate).

* Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative – SNSPA, Bucureşti

[1] Dr. Teodor Frunzeti, Dr. Vladimir Zodian, Lumea 2009, Enciclopedie Politică şi Militară, Editura CTEA, Bucureşti, 2009, p. 33

[2] Diana Ureche, Imprevizibila identitate. Politicile identitare rrome, încotro? în Revista Geopolitica, nr. 1/2004, p. 254

[3] Dr. Ionel Cloşcă, Dr. Dumitru Codiţă, Dicţionar enciclopedic de drept internaţional umanitar, de la origini până în prezent, Editura Karta Graphic, Ploieşti, 2014, p. 70

[4] Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, 1948

[5] Vasile Simileanu, Geopolitică şi centre de putere, Editura Top Form, Bucureşti, 2010, p. 88

[6] Vasile Simileanu, Op. cit., p. 89

[7] Ion Petrescu, Minoritatea ca pretext, în Revista de Geopolitică, Anul II, nr. 1, 2004, p. 1

[8] Ion Petrescu, Ibidem, p. 3

[9] Vasile Simileanu, Op. cit., p. 89

[10] Diana Ureche, Op. cit., p. 254

[11] Bojorn Moller, The concept of Security: The Pros and Cons of Expansion and Contradiction

[12] Cristian Jura, Dragoş Zaharia, Minorităţi şi securitate, în Revista Geopolitica, nr. 1/2004, p. 102

[13] Dr. Ionel Cloşcă, dr. Dumitru Codiţă, Dicţionar enciclopedic de drept internaţional umanitar, de la origini până în prezent, Editura Karta Graphic, 2014, Ploieşti. p. 514

[14] Ibidem, p. 514

[15] Ibidem, p. 501

[16] Diana Ureche, Op.cit., p.256

[17] Ibidem

[18] Breton, R., Les ethnies, Paris, Presses Universitaires de France, 1981

[19] Gh. Văduva, coord., Riscuri şi ameninţări la adresa securităţii, identificarea, elaborarea şi evaluarea soluţiilor de rezolvare nonconflictuală a diferendelor interetnice, Bucureşti, Centrul de Studii Strategice, 2001

[20] Vasile Simileanu „Conflicte asimetrice – note de curs” editura Top Form, Bucureşti, 2011, p.126

[21] Ibidem, p.127

[22] Speech by President Barroso at the European Roma Summit http://europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-14-288_en.htm (accesat la data de 27. 07. 2015)

[23] Speech Vivian Reading http://europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-14-291_en.htm)

[24] Constituţia României, art.4

[25] Idem

[26]Idem, art 6

[27] Idem, art. 39

[28] Legea nr. 84/1995

[29] Constituţia României, art. 128

[30] Conform HG nr. 749/2003

[31] HG nr. 430/2001

[32] Agenţia Naţională pentru Rromi, http://www.anr.gov.ro