Dr. Cristina ALEXANDRESCU*
Abstract. Women’s violence is one of the forms of the most systematic violations and more widespread, being rather rooted in sexist social structures than in individual acts and isolated. Such violence affects all women, regardless of age, socioeconomic status, education level or region of the world. Violence manifests itself in all societies and constitutes a major obstacle in the fight for the Elimination of gender inequalities and discrimination against women (General Assembly of the United Nations, 2006). However, in some countries, women are more often the victims of various types of violence, others less. At European level, thanks to a rich body of laws passed by along tens of years, things are better. European women’s achievements, even if not perfect, makes Europe be seen worldwide as a model in terms of compliance with their rights. But not all women see things that way. For example, Nidret, a young Turkmen told Anne Nivat (French novelist and journalist specializing in Central Asia, a war correspondent in Chechnya, Afghanistan and Iraq): “In my opinion, the West does not respect women and for me, this is the real problem. In the West, the woman has no honor, here our dignity is recognized and we are respected. Everything is said in the Quran: if any man shall not see me, that happens out of respect for my own person. To you, any man could spend a night with any woman that he liked… but what about children? And I am not talking here about prostitution, but what we see in all your movies. It’s simple to us, when we look at any Western television program, asking the childrens to leave the room, and so, my son is leaving as soon as kissing scenes or nudity appears.” He thinks about it and continue with another puzzle: “it’s like feminism, here’s a phenomenon that I don’t understand it: Allah created us different, well, the man and the woman should respect this difference! In short, it’s a true chaos”!
Secretul pe care îl deţin Zeii şi Regii este că atât bărbaţii, cât şi femeile sunt liberi, dar nu o ştiu, spunea Jean-Paul Sartre.
FEMEILE EUROPENE ŞI DREPTURILE LOR
Este adevărat că atunci când nu ai alternative accepţi realitatea care îţi este prezentată. În Franţa de exemplu, Codul Civil al lui Napoleon [Codul Napoleonian], publicat în 1804, instituia incapacitatea juridică a femeii măritate, care era în totalitate supusă autorităţii soţului. Superioritatea bărbatului reprezenta garanţia bunei funcţionări a familiei patriarhale, iar acest echilibru va fi modificat prin propunerea ca femeile să muncească şi în afara casei. Analizând însă cu atenţie Codul lui Napoleon, constatăm că acesta instituia doar inferioritatea soţiei, întrucât fetele ajunse la majorat şi văduvele aveau capacitatea juridică de a-şi administra propriul patrimoniu.
Primul pas în cucerirea drepturilor egale ale celor două sexe va fi făcut prin reformarea profundă a instituţiei căsătoriei, de aceea mariajul va fi perceput ca o asociaţie, în cadrul căreia cele două părţi au drepturi egale. În Europa, odată cu revoluţiile democratice de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, femeile încep să revendice ieşirea de sub tutela conceptului de individualitate, procesul de emancipare fiind unul lent. Factorii principali ai emancipării au fost: industrializarea, care a atras valorizarea mâinii de lucru feminine, şi instruirea acestora, cursurile primare devenind obligatorii.
Cele două conflagraţii mondiale au dovedit capacitatea femeilor de a-şi asuma aceleaşi roluri şi responsabilităţi cu ale bărbaţilor. De la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, dreptul familiei a evoluat progresiv, prin acordarea de drepturi identice ambilor părinţi.
Femeile din Europa Vestică au început să beneficieze de drepturi egale cu ale bărbaţilor abia din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, de când au fost adoptate tot mai multe acte normative în vederea reducerii progresive a statutului de inferioritate.
Egalitatea bărbat / femeie constituie un principiu fundamental al Uniunii Europene, care, începând cu Tratatul de la Roma din 1957 (care a pus bazele Comunităţii Economice Europene), a dezvoltat o politică de egalitate a celor două sexe, politica fiind continuată de-a lungul deceniilor. Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, semnată în 2000, reafirmă interzicerea discriminării şi obligaţia de a asigura egalitatea de gen în toate domeniile. Intrat în vigoare în 2009, Tratatul de la Lisabona evidenţiază nediscriminarea şi egalitatea ca principii fundamentale ale dreptului european, respectarea drepturilor omului, constituind un criteriu de bază pentru statele care doresc să adere la UE. În 2010, Comisia Europeană a adoptat Carta Femeilor, care marchează o angajare sporită în favoarea egalităţii bărbat / femeie.
Una dintre priorităţile europene este de a le proteja pe femei împotriva violenţei şi a hărţuirii sexuale. Violenţa este o problemă gravă, răspândită în toate ţările lumii, ea reprezentând violarea cea mai frecventă a drepturilor femeilor. Inclusiv în Europa, între 20-25% dintre femei declară că au fost deja victime ale violenţei fizice măcar o dată în viaţa adultă, iar peste 10% au fost supuse unor violenţe sexuale. Parlamentul European a propus instituirea unui instrument de drept penal sub forma unei directive a Uniunii Europene ca să lupte împotriva violenţelor bazate pe gen.
UE le protejează pe femei de hărţuirea sexuală, programul DAPHNÉ III (2007- 2013) fiind destinat prevenirii şi combaterii oricăror forme de violenţă din sfera publică sau privată care se pot manifesta faţă de femei, adolescenţi sau copii.[1]
Violenţa la adresa femeilor este una dintre formele de violare cele mai sistematice şi mai răspândite, fiind mai degrabă înrădăcinată în structurile sociale sexiste decât în acte individuale şi izolate. Aceste violenţe le afectează pe toate femeile, indiferent de vârstă, statut socio-economic, nivel de educaţie sau regiune a lumii. Violenţa se manifestă în toate societăţile şi constituie un obstacol major în lupta pentru eliminarea inegalităţilor dintre sexe şi a discriminării femeilor la nivel mondial (Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, 2006).
Realizările femeilor europene, chiar dacă nu sunt perfecte, fac ca Europa să fie percepută la nivel mondial ca un model în materie de respectare a drepturilor lor.
CUM LE PERCEP OCCIDENTALII
PE FEMEILE DIN AFGANISTAN ŞI ASIA CENTRALĂ?
Dacă în Europa femeile sunt protejate prin numeroase legi, în Asia Centrală, dar în special în Afganistan, Coranul este cel care defineşte statutul şi drepturile pe care le au femeile.
În multe state musulmane, dreptul islamic este cel care prevalează în faţa dreptului şi convenţiilor internaţionale, cutuma fiind mult mai puternică decât norma de drept. Dreptul musulman, numit şi dreptul coranic, este un sistem de natură în primul rând religioasă, în care ştiinţa dreptului face corp comun cu teologia, el bazându-se pe patru izvoare principale ce constituie sharia (legea divină). Sharia este cea care codifică atât aspectele publice şi private ale vieţii unui musulman, cât şi interacţiunile sale sociale, dar nivelul, intensitatea şi întinderea puterii normative a legii islamice variază considerabil în funcţie de istoria şi poziţionarea geografică a fiecărui stat. Practica şi interpretarea acestei surse diferă de asemenea considerabil de la o ţară la alta, în unele se încearcă adaptarea acesteia la realitatea cotidiană, iar în altele sharia este respectată cu sfinţenie, iar eventuala ei nerespectare poate aduce cu sine inclusiv aplicarea unor pedepse fizice.
În legea coranică regăsim formulări precum: se cuvine / nu se cuvine, permis / interzis, recomandat / condamnabil / indiferent. Islamul este trăit diferit chiar pe teritoriul aceleaşi ţări, în funcţie de tradiţii, statut social, educaţie, diferenţele fiind vizibile în modul în care sunt tratate femeile.
Scriitoarea Kecia Ali consideră că femeile musulmane sunt diverse, în ce priveşte clasa căreia îi aparţin, teritoriul geografic, apartenenţa etnică, vârsta, educaţia. Vălul a devenit mai prezent în îmbrăcămintea femeilor prin anii 1960-1970, odată cu conştientizarea locului pe care religia îl ocupă în viaţa lor. Purtarea vălului poate indica modestia, dar mai ales protejarea contra tendinţelor de hărţuire sexuală sau a privirilor nedorite din partea bărbaţilor, iar, atunci când trăiesc în state nemusulmane, vălul sugerează dorinţa ca femeia să nu fie asimilată majorităţii culturale.
Unul dintre statele a cărui legislaţie se bazează pe sharia este Afganistanul, prevederi ale acesteia fiind cuprinse în Constituţia din 2004.
Sub regimul taliban, Afganistanul a fost una dintre ţările cele mai sărace din lume, fiind lipsit de uzine, comerţ sau infrastructură [cu doar 21 km de cale ferată în stare bună de funcţionare], electricitate, apă curentă, dar „bogat” în execuţii publice, lapidări, mutilări de toate tipurile, biciuiri. Ca urmare, cuvintele cheie care descriau Afganistanul erau: burqa, ultraconservatorism, decupaj etnic, clanuri şi şefi de clanuri, insurgenţi şi locotenenţii lor, război perpetuu.
Femeile afgane au fost principalele victime ale barbariei talibane, întrucât le era interzis să iasă din casă neacoperite sau fără a fi în compania unui bărbat din familie, nu mai aveau dreptul să muncească nici în spitale, nici în învăţământ. Şcolile şi liceele pentru fete s-au închis, studentele au fost excluse din universităţi. Acest regim de segregaţie a făcut ca femeile să devină prizoniere în propriile case, pradă disperării, care de multe ori le-a împins spre sinucidere.[2]
Un raport al Serviciului de Informaţii al Naţiunilor Unite (IRIN) din martie 2010 arată că, la nouă ani de la căderea regimului taliban, situaţia umanitară din Afganistan era în continuare alarmantă, în primul rând din cauza persistenţei conflictelor armate dintre forţele coaliţiei internaţionale şi insurgenţii afgani, care-i afectează cel mai mult pe cei mai vulnerabili, adică femeile şi copiii.
„Violenţa, precaritatea sistemului sanitar şi sărăcia, fac din Afganistan ţara cea mai periculoasă pentru femei”, rezultă dintr-un studiu coordonat de TrustLaw (entitate a fundaţiei Thomson Reuters). Acesta a efectuat un clasament mondial, iar criteriile avute în vedere au mers de la violenţa domestică şi discriminările economice, până la avorturile selective şi mutilările genitale. Conform cifrelor UNICEF (Fondul Naţiunilor Unite pentru Apărarea Copiilor) în raportul său privind situaţia copiilor în lume, nivelul mortalităţii materne în Afganistan este de 1/11, cel mai ridicat la nivel planetar [comparativ, în Asia este de 1/210, iar în Franţa este de 1/6600]. Afganistanul se distinge şi prin numărul record de femei analfabete [87%], iar mariajele forţate le afectează pe 70-80% dintre fete şi femei.
„Afganistanul este ţara cea mai rea din lume unde se poate naşte un copil, din cauza nivelului ridicat al mortalităţii, violenţelor, problemelor de subnutriţie şi deselor abuzuri sexuale”, consideră Daniel Toole, director regional al UNICEF pentru Asia de Sud. „Dacă ar fi să menţionez o provocare, aceasta ar fi supravieţuirea,” a specificat Toole într-un interviu acordat la Herat agenţiei Reuters.
Din 2009, în Afganistan a fost adoptată legea care ar trebui să elimine violenţele faţă de femei (CEDAW), textul penalizând violurile, căsătoriile între copii sau mariajele forţate, cumpărarea sau vânzarea femeilor, oferirea unei fete drept cadou pentru soluţionarea unui conflict familial (baad) şi alte şaptesprezece tipuri de violenţă.
Problema este că legislaţia a fost modificată doar sub presiunea comunităţii internaţionale, iar retragerea trupelor coaliţiei va avea un efect nefast în primul rând asupra afganelor. Prezenţa ONG-urilor care luptă pentru promovarea drepturilor femeilor afgane pune presiune pe factorul politic pentru a discuta şi a rezolva această problemă delicată, însă în viitorul apropiat nu vor mai primi fonduri, astfel încât primele sacrificate de reducerea bugetelor vor fi bineînţeles femeile. De la intervenţia militară din 2001 împotriva regimului taliban, comunitatea internaţională a alocat miliarde de dolari pentru ameliorarea situaţiei femeilor afgane. Însă mentalităţile rămân patriarhale şi conservatoare.
În Afganistan bătălia pentru drepturile femeilor este totuşi dusă de bărbaţi (politicieni)! Există şi femei care militează pentru a-şi regăsi drepturile pe care le aveau înainte de război, denunţă violarea legilor, alertează comunitatea internaţională şi guvernul, cerând drepturi egale, combaterea discriminărilor, reclamă ca legile existente să fie şi aplicate. În ciuda faptului că Constituţia afgană din 2004 garantează aceste drepturi şi egalitatea dintre sexe, barierele rămân foarte numeroase.
La 18 mai 2013, deputaţii conservatori au fost aproape de a abroga CEDAW, folosindu-se de faptul că legea nu a fost supusă votului Parlamentului. Textul, pus în aplicare prin decret prezidenţial în 2009, reprezintă singura garanţie legală că afganele sunt protejate împotriva abuzurilor comise de soţi sau de părinţi. Datorită acestei legi, circa 100 de agresori au fost trimişi în închisoare şi au fost deschise 18 centre-refugii pentru femeile agresate / abuzate, dar pentru deputaţii religioşi nu se pune problema votării unei legislaţii care s-ar opune shariei. „Doar tatăl poate decide dacă fata sa este aptă pentru a se mărita”, a explicat molahul Tara Kheeo, care este şi membru în Consiliul religios afgan. Un alt parlamentar acuză centrele-refugiu pentru femeile bătute că ar încuraja renunţarea la cutume. Destul de mulţi au fost parlamentarii care au ridicat cartonaşele roşii, cerând ca legea să fie supusă votului.
„Poate cea mai gravă ameninţare care planează asupra fetelor şi femeilor este crima de onoare. Aceasta se distinge de violenţa domestică sau de crima pasională, având o serie de criterii care permit identificarea sa: crima este planificată; este utilizată ca ameninţare pentru a le controla pe femei; planificarea şi executarea ei implică mai mulţi membri ai familiei; familia lărgită face presiuni asupra familiei directe; comunitatea este complice; mobilul crimei: femeia şi-a dezonorat familia; peste jumătate practică metode barbare: decapitare, sfârtecare, tăierea capului, ardere cu acid, lapidare, incendiere şi ardere de vie, aruncare în apă sau sub roţile unui vehicul, etc; familia şi comunitatea îi consideră pe autori ca eroi; criminalii au rareori remuşcări, mai degrabă se consideră victime ale comportamentului femeii. Omorându-le, au sentimentul datoriei îndeplinite şi restaurării demnităţii familiei”.[3]
„Pierderea virginităţii înainte de căsătorie este dezonorantă, întrucât a distrus onoarea familiei sale, l-a umilit pe soţ şi a dovedit întregii comunităţi că fata a avut o atitudine ruşinoasă. Se poate ajunge la un compromis: soţul o trimite familiei ei, care fie o mărită rapid cu altcineva, fie o omoară! Necesitatea imperioasă a păstrării virginităţii are şi o cauză financiară: doar o virgină poate cere o dotă importantă, cea a unei văduve sau a unei divorţate este redusă considerabil.
O sarcină pentru o femeie singură duce categoric la moarte, indiferent dacă este rezultatul unui viol. Dacă copilul se naşte şi el va fi ucis! Sarcina din afara căsătoriei este sinonimă cu ruşinea şi vinovăţia. Femeia violată nu este victimă, ci responsabilă, căci ea îşi dezonorează familia, deoarece singură s-a plasat într-o poziţie de vulnerabilitate şi nu a profitat de protecţia bărbaţilor din familie. Pentru a evita să fie omorâtă, trebuie să se căsătorească cu violatorul, astfel evitându-se ancheta poliţiei, iar onoarea este spălată.
Femeia trebuie să-şi apere pe tot parcursul vieţii o reputaţie fără pată, în primul rând în ceea ce priveşte comportamentul său sexual. De asemenea, dacă o fată se opune deciziei de a se mărita cu bărbatul care i-a fost ales (căsătoria aranjată de multe ori încă din copilărie), se consideră că aduce atingere onoarei familiei. Atunci opţiunile fetei sunt: acordul / fuga de acasă / moartea. Şi divorţul este considerat dezonorant”.[4]
Viaţa femeii afgane se învârte în jurul unui eveniment major: căsătoria, pentru care este pregătită de timpuriu şi căreia îi dă un sens prin maternitate. Chiar dacă sunt locuitorii aceleiaşi case, fetele şi băieţii trăiesc încă din copilărie în două universuri separate, deoarece băieţelul urmează să fie educat pentru rolul social pe care-l va juca. De aceea, tatăl său îi va explica care sunt mecanismele acestui univers al bărbaţilor şi îl va iniţia în călărie, diversele tipuri de lupte, dar mai ales asupra codului onorii, extrem de important în societatea paştună. Astfel, băiatul se va simţi rapid responsabil faţă de mama şi surorile sale, virtutea acestora fiind confundată cu onoarea băiatului.
În Coran se spune că naşterea unui copil, indiferent de sex, este un motiv de bucurie, dar în realitate se trage un foc de armă doar pentru a saluta venirea pe lume a unui „viitor războinic”. Rareori părinţii se bucură că au o fiică, întrucât aceasta va contribui la îmbogăţirea unei alte familii, în timp ce fiul, odată însurat, rămâne în casa părintească, întărind patrimoniul pe care va trebui să-l protejeze. Şi, ca oriunde în lume, atunci când o fată calcă strâmb, ea devine ruşinea familiei, pe când unui băiat i se trece cu vederea.[5]
Fetiţa este educată pentru a se consacra familiei, rolul ei încă de la naştere învârtindu-se în jurul ideii de maternitate. Toată viaţa unei afgane se desfăşoară sub semnul acceptării şi supunerii faţă de bărbat. În mod maşinal, aceasta va învăţa muncile casnice şi este normal ca de la vârsta de 5-6 ani să se ocupe de mezinul familiei.
Pe perioada copilăriei, tânăra afgană, căreia i s-a interzis să mai frecventeze cursurile şcolare în momentul în care a ajuns la pubertate, este obligată să-şi acopere faţa atunci când se găseşte în compania unor străini. Ea are totuşi dreptul să se joace, să se amuze cu verişorii ei, pe care-i poate vizita fără restricţii. Trebuie să se ţină cont doar de un singur aspect: dacă fata este promisă unuia dintre veri, ea va fi nevoită să-l evite până în ziua nunţii, altfel va fi considerată impudică, iar în Afganistan mariajele consangvine (despre care se crede că au binecuvântarea cerească) sunt la ordinea zilei. Astfel, pământurile vor rămâne în familie; cu, cât sunt mai mulţi membri, cu atât trăiesc mai bine, uneori chiar supravieţuirea unui grup depinde de alianţele din interiorul familiei. Un număr mare de uniuni se consfinţeşte între prieteni sau aliaţi: lui x i se naşte o fată, pe care o promite celui mai bun prieten al său, pentru fiul lui.
<Sharm ast> este expresia învăţată de timpuriu, care rezumă tot ce este interzis a zice sau a face, fiind considerat ca ruşinos, tabu. Astfel, nu se vorbeşte despre anumite lucruri, <sharm ast>; o fată nu râde niciodată în public, <sharm ast>; nu zâmbeşte cuiva pe care-l întâlneşte pentru prima dată, <sharm ast>; soţul, unchii, mătuşile, o femeie mai în vârstă nu se strigă după prenume, <sharm ast>; femeile nu asistă la înmormântări, <sharm ast>.[6]
Amnesty International a dat publicităţii, marţi 14 aprilie 2015, un raport alarmant despre situaţia femeilor afgane, conform căruia „figurile publice” sunt din ce în ce mai hărţuite, ameninţate, agresate sau omorâte. Fie că sunt învăţătoare, medici, poliţiste, ziariste, ele îşi riscă zilnic viaţa pentru a munci. Un număr din ce în ce mai mare de fete şi femei sunt victime ale atacurilor cu maşini capcană, grenade sau sunt ucise chiar de membrii familiilor lor. Ele sunt ţinte nu doar pentru talibani, ci şi pentru şefii de război sau reprezentanţii guvernamentali. „Ameninţarea vine astăzi de pretutindeni, este dificil să determini inamicul”, a declarat afgana intervievată.
Cu o sută de ani în urmă, la începutul secolului al XX-lea, strategul britanic Harold Mackinder descria Asia Centrală ca fiind „inima, zona pivot a istoriei lumii”. Astăzi, la începutul unui alt secol, Asia Centrală redevine o regiune de o importanţă crucială. Evenimentele petrecute în decembrie 1991, care au culminat cu destrămarea URSS, au favorizat afirmarea pe scena internaţională a unor zone întinse, aflate timp îndelungat sub dominaţia rusească. Astfel, statele Asiei Centrale: Kazahstan, Kârghâzstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan, ţările caucaziene: Armenia, Azerbaidjan şi Georgia, ţările baltice: Estonia, Letonia, Lituania, dar şi Belarus, Republica Moldova şi Ucraina, au căpătat în mod mai mult sau mai puţin voit statutul de state independente.
În anul 1993, cele cinci republici: Kazahstan, Kârghâzstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan, declarau în mod oficial că se recunosc sub titulatura de Asia Centrală. Afganistanul, care are frontieră cu Tadjikistanul, Turkmenistanul şi Uzbekistanul, nu a aparţinut niciodată URSS, motiv pentru care nu apare sub titulatura Asiei Centrale.[7]
Condiţia femeilor din Asia Centrală este mai bună comparativ cu cea a afganelor, dar există multe similitudini, în special în rândul celor care locuiesc la ţară şi nu cunosc drepturile pe care legislaţia le oferă. De exemplu, femeile tadjice sunt văzute doar ca furnizoare de servicii către soţi, copii, socri. Totul începe din copilărie, cu educaţia care îi avantajează pe băieţi, ei fiind privilegiaţi faţă de fete.
Fetele sunt cele mai expuse abandonului şcolar, chiar înainte de terminarea celor nouă ani de învăţământ obligatoriu şi aceasta întrucât unii părinţi consideră educaţia mai importantă pentru bărbaţi decât pentru femei. În plus, se poate spune că fetele sunt membri temporari ai propriei familii, întrucât după măritiş (care are loc la vârste fragede), ele intră în serviciul familiei soţului, ascultând de acesta şi de familia lui. Din cauza acestei cutume, un studiu OMS arată că femeile preferă să nască băieţi, considerând că fetele vor suferi mai mult la vârsta adultă.[8] O altă formă de violenţă poate veni din partea socrilor, care dirijează în permanenţă viaţa nurorilor, chiar şi în privinţa numărului de copii pe care acestea trebuie să-i aducă pe lume.
Atât fetele, cât şi femeile, devin cu uşurinţă victime ale diverselor forme de violenţă. Multe dintre ele sunt forţate să lucreze în agricultură, în special în perioada recoltării bumbacului. Tot ca o anomalie, femeile nu pot deţine în posesie terenuri agricole (decât prin moştenire). Atitudinea judecătorilor şi avocaţilor în cazurile de violenţă domestică este ambiguă, ei considerând că ţine de viaţa privată a fiecărei familii.
Multitudinea abuzurilor la care sunt supuse le aduce pe unele femei în pragul disperării, ele preferând să se sinucidă prin imolare. În medie, lunar, treizeci de femei sunt spitalizate cu arsuri grave. Statisticile arată că fenomenul sinuciderii în cazul femeilor recent căsătorite este în progresie.
Divorţul este acceptat în mod formal, însă în practică numai bărbatul sau mama acestuia îl pot iniţia. Indiferent căruia dintre soţi îi aparţine vina, responsabilitatea fostului soţ în privinţa copiilor nu este obligatorie, el nefiind obligat să plătească pensie alimentară.
Şi în privinţa orelor suplimentare femeile sunt discriminate, ele prestând dublu orelor faţă de bărbaţi, dar fiind plătite la jumătate. În plus, în cele mai multe cazuri sunt angajate fără forme legale, fapt ce complică accesul acestora la sistemul asigurărilor sociale.
Traficul de femei şi copii, în special în vederea exploatării sexuale şi muncilor domestice, constituie o altă problemă în creştere.
Vulnerabilitatea femeilor ţine şi de izolarea lor culturală faţă de lumea exterioară şi de percepţia celor din jur, societatea având tendinţa de a limita rolul acestora la creşterea copiilor şi îngrijirea casei. Accesul la informaţie, educaţie, oportunităţile de încadrare în muncă sunt inferioare celor ale bărbaţilor, chiar dacă la nivel declarativ şansele pentru ambele sexe sunt egale.
Cele care au curajul să-şi părăsească familia, devin cu uşurinţă ţinte ale traficanţilor.[9] Femeile sunt deseori folosite pe post de curieri care transportă droguri, de exemplu în Tadjikistan, stat în care traficul ilegal de droguri este din ce în ce mai intens.
Pe scena politică, în special în structurile înalte de guvernământ, participarea femeilor a crescut după cucerirea independenţei. Cu toate că un decret prezidenţial din 1999 cere sprijinirea femeilor pentru a accede mai uşor în posturi de senator / deputat sau guvernator local, acestea sunt slab reprezentate. În realitate, nicio femeie nu ocupă o poziţie cheie în vreun partid, iar niciunul dintre partidele mai vechi nu promovează politici care să stimuleze acest proces.
La alegerile din 2000, doar opt femei au fost alese, ceea ce reprezintă 16% dintre locurile din Parlament. În departamentul juridic al executivului, femeile reprezintă 21 % din totalul personalului.
Implicarea femeilor în societatea civilă este totuşi în creştere, în prezent existând 128 ONG-uri ce se ocupă de problematica feminină”.[10]
Chiar dacă s-au aflat sub influenţa sovietică mai mult de jumătate de secol, republicile Asiei Centrale şi-au conservat cutumele ancestrale. De aceea, cu toate că a fost interzisă de comunişti, după 1991 poligamia a reapărut în toate păturile sociale, dar cu preponderenţă acolo unde tradiţia este foarte veche, ca în Kârghâzstan şi Turkmenistan.
Circumstanţele reapariţiei căsătoriilor multiple variază în timp şi sunt specifice fiecărui stat, dar există şi cauze comune, cum sunt conflictele armate. Ca exemplu – Tadjikistanul, unde din cauza sângerosului război civil din perioada 1992-1997 au dispărut circa 150.000 de tineri, creându-se astfel un dezechilibru demografic.
În Kârghâzstan, poligamia a început să devină o practică curentă după cel de-al Doilea Război Mondial, tinerele kârghâze rămase văduve, pentru a-şi păstra statutul social şi un nivel de trai satisfăcător, acceptând să se „mărite” cu bărbaţi deja însuraţi.
O altă explicaţie o reprezintă şomajul ridicat, iar consecinţa sa directă – plecarea bărbaţilor la lucru în străinătate (în special în Rusia), le forţează pe femei să accepte locul doi sau trei într-un mariaj. Alteori, tinerele sunt forţate să se mărite, căsătoriile fiindu-le aranjate de părinţi; dacă aceste femei au curajul la un moment dat să iasă din aceste uniuni, capătă statutul de divorţate, care însă le defavorizează profund. Dacă adăugăm faptul că cele mai multe dintre ele nu au competenţe profesionale care să le ajute să intre pe piaţa muncii şi să se auto întreţină şi, de obicei, au în grijă cel puţin un copil minor, pentru a nu fi respinse de societate acceptă orice compromis.
La baza înfloririi numărului de căsătorii multiple stau mai multe motive: în special în mediul rural ideea de a avea un moştenitor de sex masculin este foarte înrădăcinată, nivelul de trai şi de educaţie sunt mediocre, societatea este patriarhală, iar practicile religioase bine conservate. Conform Coranului, un bărbat poate avea până la patru soţii, cu condiţia să-i asigure fiecăreia o viaţă decentă şi condiţii asemănătoare. Dar, cu excepţia Turkmenistanului, poligamia este interzisă de Codul Penal al ţărilor central asiatice. Dacă una dintre soţii aflată într-o astfel de situaţie depune o plângere scrisă, ea nu riscă să fie urmărită în justiţie, doar bărbatul este cel care poate fi pedepsit. Însă femeile se gândesc de două ori înainte de a reclama această situaţie, deoarece după acest demers vor avea mai puţini bani. Lăsând la o parte latura financiară, pentru femeile care acceptă această situaţie pot apărea grave complicaţii legale, deoarece fiind unite doar religios n-au nici drept la succesiune, la proprietate şi vor întâmpina dificultăţi inclusiv la înregistrarea naşterii unui copil, dar şi în privinţa numelui de familie pe care acesta-l va purta.[11]
Un fenomen grav care se înregistrează în ultimii ani în Tadjikistan, dar şi în Kârghâzstan, este aşa numitul „divorţ prin SMS”. „Bărbaţii tadjici care lucrează în afara ţării au început treptat să adopte o nouă modalitate de a se separa de soţiile lor, prin trimiterea unui simplu SMS, de pe telefonul mobil”, spune Matluba Satarova, şefa <Committee for Family Issues Sogd Region of Tajikistan>. „Realitatea este că din ce în mai multe femei se plâng că soţii lor plecaţi la muncă în străinătate şi-au găsit noi partenere, cu care au clădit o nouă familie, iar nevestelor din Tadjikistan de care doresc să se separe le trimit un mesaj text care conţine termenul <talâq> (care se traduce prin: „te repudiez, divorţez de tine”) repetat de trei ori. Faptul că astfel nu vor avea un certificat oficial care să ateste divorţul, nu pare să-i deranjeze. Puse în faţa unei astfel de situaţii, majoritatea femeilor, dar cu precădere cele din mediul rural sunt obligate să se supună tradiţiilor ancestrale şi să se reîntoarcă în casa părintească ca „văduve de paie”. Aici vor trăi umilite şi simţind în permanenţă ostilitate din partea rudelor şi a vecinilor, ceea ce le determină pe multe dintre cele tinere ca după un timp să părăsească căminul părintesc, pentru a munci la un consătean bătrân şi bogat, ca soţie cu numărul doi sau trei”, explică Matluba Satarova. Diverse surse indică că circa un milion de tadjici sunt plecaţi la muncă, două treimi dintre ei având vârsta cuprinsă între 18-55 de ani. Atunci când imigrează pentru un trai mai bun îşi lasă soţiile şi numeroşii copii, care vor trăi în van cu speranţa că bărbatul se va reîntoarce într-un an sau doi.[12]
CUM ÎI PERCEP MUSULMANII PE OCCIDENTALI?
Anne Nivat, scriitoare şi jurnalistă franceză, specializată în Asia Centrală, corespondent de război în Cecenia, Afganistan şi Irak, printre numeroasele interviuri, a luat unul unei turkmene, Nidret, tema discuţiei fiind relaţia dintre bărbat şi femeie, dar şi statutul femeii în lumea musulmană. Tânăra turkmenă a declarat: „după părerea mea, Occidentul nu respectă femeile şi, pentru mine, aceasta este adevărata problemă. În Occident, femeia nu are onoare, pe când aici demnitatea noastră este recunoscută şi suntem respectate. Totul este spus în Coran: dacă niciun bărbat nu trebuie să-mi vadă corpul, asta se întâmplă din respect pentru propria mea persoană. La voi, orice bărbat poate să-şi petreacă o noapte cu orice femeie care i-a plăcut.., dar ce facem cu copiii? Şi nu vorbesc aici de prostituţie, ci de ceea ce vedem în toate filmele voastre… E simplu la noi, când ne uităm la vreun program de televiziune occidentală în familie, le cer copiilor să părăsească încăperea şi, astfel, fiul meu pleacă singur imediat ce apar scene de săruturi sau nuditate”. Se gândeşte şi continuă cu o altă nedumerire: „e ca feminismul excesiv, iată un fenomen pe care nu-l înţeleg: Allah ne-a creat diferiţi, ei bine, bărbatul şi femeia ar trebui să respecte această diferenţă! Pe scurt, la voi e un adevărat haos”! Întrebată ce şi-ar dori ea să vadă la televiziunea occidentală, Nidret a răspuns: „filme documentare bune despre Islam, informaţii care ţin cont de o altă părere, a noastră, a musulmanilor, emisiuni şi dezbateri care să arate bogăţia Islamului, ar fi mult mai bine decât repetarea aceloraşi amalgame obişnuite cu privire la Islam, islamişti şi terorişti”![13]
În regiunea afgană Farah, Anne Nivat a stat de vorbă cu un reprezentant al talibanilor pentru această zonă, care, nedorind să facă politică, a început cu o lungă rememorare istorică a situaţiei musulmanilor în lume, secol după secol. Maulawi-ul, cu aspectul unui bătrânel (are însă doar 60 de ani), este convins că „începând cu secolul XX, practicanţii Islamului sunt văzuţi ca duşmani de către celelalte religii. De asta a declarat preşedintele Bush războiul împotriva musulmanilor. Acolo, în Occident se crede că Islamul a fost inventat de oameni şi nu de Allah însuşi”, comentează bărbatul cu ochi albaştri, posesor al unui ceas extraplat Seiko, a cărui modernitate contrastează cu haina lui sărăcăcioasă şi cu turbanul. „Occidentul nu se gândeşte decât la un singur lucru: să ne distrugă religia şi să ne conducă după bunul său plac, obligându-ne să ne adaptăm, dar musulmanii nu vor accepta asta, nici măcar cei mai mercantili, adică cei care fac afaceri cu occidentalii. Nimeni nu doreşte această ocupaţie americană şi nimeni nu o va accepta vreodată”, încheie, dezvăluindu-şi puţin câte puţin, pe măsură ce afirmaţiile lui devin mai categorice, violentul antioccidentalism. „Occidentul este atât de departe de religie, nu se gândeşte decât la supremaţia sa tehnologică, care se presupune că-i permite să ne învingă, dar nu este adevărat! Acolo în Occident trăiesc ca animalele sălbatice! Sunt nişte porci, iar noi îi vom îngropa!”, spune el nemaistăpânindu-şi atitudinea pro-talibană. Occidentului îi este teamă de Islam în general. „Noi ceilalţi, talibanii, suntem în minoritate în ţara asta, dar până la urmă, Europa are dreptate să se teamă de noi, căci, în curând va fi toată musulmană! Musulmanii se vor uni şi vom învinge, căci suntem singura superputere a planetei! Luptele şi conflictele se vor înmulţi şi vom continua jihadul până în ziua Judecăţii de apoi, pentru că nu vom avea nicio altă alternativă. Dacă musulmanii nu-şi dau sângele nu vor fi liberi niciodată.”[14]
O opinie similară a formulat Yusuf Mirkis: „în loc să se preocupe de lipsa dialogului, Occidentul arde etapele. Societatea noastră îşi strigă durerea, dar Occidentul nu o întreabă unde o doare. Cauza dezbinării ţărilor arabe o constituie colonizarea europeană. Aici mass-media arabă, ce ştie despre lumea voastră de când cerul este deschis pentru sateliţi? Practic violenţa şi pornografia! Pentru voi, de la atentatele din septembrie 2001, un islamist a devenit un terorist. Islamiştii din lumea întreagă simt că sunt cumplit de nedreptăţiţi. Şi unde putem încă vorbi liber despre această nedreptate, cu propriile noastre cuvinte, chiar stângace, chiar jignitoare? Moscheile, desigur ele sunt refugiul prin excelenţă al liderilor apolitici şi ai limbajului apropiat de oameni! Societatea noastră a fost încremenită timp de paisprezece secole, fiind incapabilă să se reformeze din interior. De altfel, e întotdeauna mai uşor să-ţi găseşti un duşman exterior pe care să-l ataci… Aşa s-a întâmplat în ziua în care atentatorii kamikaze au atacat simbolul centrului economic mondial, cele două turnuri de la World Trade Center din New York. Au pus maşinăria în funcţiune şi de atunci ea a rămas pornită. Adevărul este că vă iubim şi să detestăm în acelaşi timp. Nimeni n-a emigrat vreodată spre ţări sărace, aşa că ne îngrămădim spre Occident, dar nu vă iubim. Voi sunteţi sursa nefericirii noastre”. „Adeseori când călătoresc în Occident, interlocutorii mei mă întreabă cum poate populaţia noastră, care trăieşte în condiţii atât de periculoase să facă atâţia copii. Le răspund că este normal: cu, cât o ţară îşi apără mai mult familia, cu atât mai puţini copii se nasc, din cauza Securităţii Sociale şi a altor avantaje sociale. Din contră, societăţile mai puţin protejate sunt cele mai prolifice, copiii apărând ca singura ‹garanţie› a unui viitor nesigur”.[15]
Poate că Samuel Huntington a avut dreptate, când a afirmat în celebra sa carte „Ciocnirea civilizaţiilor” că principala cauză a conflictelor viitoare o constituie diferenţele de ordin cultural şi religios. „Universalismul occidental este periculos pentru lume, deoarece el ar putea să ducă la un mare război inter-civilizaţional între statele nucleu și este periculos pentru Occident, deoarece el ar putea să ducă la o înfrângere a Occidentului”[16].
* Expert Asia Centrală
[1] www.vie-publique.fr/politiques-publiques/droits-femmes/union-europeenne/
[2] Cristina Alexandrescu, Divorţ prin SMS – drepturile femeilor din Afganistan şi Asia Centrală, p. 32
[3] www.surgir.ch
[4] www.iqri.org
[5] Isabell Delloye, Femmes d΄Afghanistan, p. 45
[6] Cristina Alexandrescu, Afganistan între mit şi realitate, pp. 306-307
[7] Cristina Alexandrescu, Asia Centrală, repere geopolitice, p.7
[8] WHO (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), 2000
[9] FMI, „A study of trafficking in women and children”, 2001
[10] Cristina Alexandrescu, Asia Centrală repere geopolitice, pp. 70-71
[11] Cristina Alexandrescu, Divorţ prin SMS – drepturile femeilor din Afganistan şi Asia Centrală, pp. 152-153
[12] www.enews.fergananews.com
[13] Anne Nivat, Islamiştii cum ne văd ei pe noi, pp. 112-113
[14] Idem, pp. 92-94
[15] Anne Nivat, Un père dominicain, Lendemains de guerre en Afghanistan et en Iraq, pg 331
[16] Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, p. 462
Coments