Conf. univ. dr. Maricel ANTIPA

Globalizarea este un fenomen obiectiv, un proces care se manifestă indiferent de modul în care este definit de către analişti. Procesele globalizării impun o modificare de accent a analizelor referitoare la „securitate” şi „apărare”, prefigurând, în acest sens, elemente conceptuale cuprinzătoare, cu pronunţate accente predictive. În acelaşi timp, departe de a fi o simplă modă în gândirea umanităţii, reprezintă un fenomen obiectiv, o analiză convingătoare a fenomenului fiind posibilă doar în situaţia în care este tratată ca fapt social.

Globalizarea a fost percepută şi analizată mai cu seamă ca proces de schimbare pe termen lung, caracterizat de creşterea fluxurilor de bunuri, servicii, oameni, bani, tehnologie, informaţii, idei, cultură, crime, arme, droguri, violenţă etc. Aceasta se desfăşoară într-un ritm din ce în ce mai accelerat, frontierele având tot mai mult configuraţii spirituale. În acelaşi spirit, sociologul Martin Shaw constata că emergenţa unui sistem economic global este însoţită de apariţia unor reţele mondiale de comunicaţie, el mergând până la a afirma apariţia elementelor unei culturi globale.

O definiţie operaţională a conceptului^[1] se desfăşoară pe patru dimensiuni: prin dialogul bidirecţional între oameni şi organizaţii, permis de dezvoltarea tehnologiei comunicaţiilor; prin comunicarea unidirecţională a mass-mediei; prin emulaţie şi prin izomorfismul instituţional. Totodată, putem spune că sunt fenomene din sfera civilizaţiei. Prin multiplicarea în ritm accelerat a canalelor de comunicare între oameni, statul nu mai poate fi privit ca singurul actor de referinţă pe scena relaţiilorinternaţionale.

Procesul globalizării este însoţit de „colapsul separaţiei convenţionale dintre afacerile interne şi cele externe ale statelor”.^[2] El consideră că atât democraţiile, cât şi statele totalitare au pierdut monopolul relaţiilor internaţionale. Actori sociali nonstatali, cum sunt, de exemplu, organizaţiile nonguvernamentale sau firmele multinaţionale, pot influenţa într-o tot mai mare măsură acţiunile de politică externă decât unele guverne. De asemenea, unele entităţi private au capacitatea de a desfăşura acţiuni militare, considerate până acum în teoria relaţiilor internaţionale a fi doar monopolul exclusiv al statelor. La acestea se adaugă organizaţiile teroriste, entităţi nonstatale care îşi asumă explicit obiective de politică externă. Relativ la dimensiunile procesuale ale globalizării, este larg acceptată opinia potrivit căreia acestea rezidă esenţial în domeniile cultural, social, economic, politic şi în cel al mediului.

Schimbările geopolitice şi geostrategice, care au culminat cu declanşarea războiului împotriva terorismului, demonstrează dinamismul fără precedent al mediului actual de securitate şi consistă instituţional în: extinderea istorică a NATO şi a Uniunii Europene, reprezentând, practic, sfârşitul „războiului rece”, constituirea Consiliului NATO – Rusia, reconfirmarea, după alegerile din 2005, a opţiunilor Ucrainei de aderare la Alianţa Nord-Atlantică şi la Uniunea Europeană. Este începutul unei noi ere, în care Europa tinde spre propria sa integralitate, devenind mai puternică, stabilă şi prosperă, afirmându-se ca actor principal pe scena mondială şi consolidându-şi poziţia de pilon al stabilităţii şi securităţii europene şi euroatlantice.^[3]

Una dintre cele mai importante provocări pentru teoreticienii globalizării se referă la relaţionarea dintre global şi local şi, în special, la măsura în care factorii globali influenţează sau chiar structurează tot mai numeroase situaţii locale. Premisa iniţială este aceea că există o dihotomie între global şi local, care nu face decât să exprime contradicţiile şi tensiunile dintre forţele constitutive actuale, şi, de aceea, ar fi greşită concentrarea atenţiei asupra unuia dintre factori în detrimentul celuilalt.

Prin urmare, este necesară analiza modului în care aspectele locale mediază şi influenţează finalitatea acţiunilor agenţilor globali, producând configuraţii unice atât ale localului, cât şi ale globalului, care conturează matricea lumii contemporane.^[4]

Pentru „globalişti” soluţia o reprezintă globalizarea, iar problema rezidă în subdezvoltare şi provincialism. Dimpotrivă, pentru „localişti”, eradicarea globalizantă a tradiţiilor şi culturilor constituie problema, iar soluţia o reprezintă localul. În subsidiar, analiştii disting între globalizarea de sus în jos, promovată de către corporaţiile dominante, instituţii globale sau state, şi globalizarea de jos în sus, promovată de către adepţii soluţiilor locale, anticorporatiste.

GLOBALIZAREA – VECTOR AL TERORISMULUI MONDIAL

Un larg evantai de discursuri al unui spectru variat de mişcări sociale şi subculturi asociate cu multiculturalismul şi centrat pe diferenţe, marginalizare, personal, particular sau concret se confruntă cu politicile şi teoriile care pledează pentru globalizare şi universalizare. Inclusiv al-Qaeda şi reţelele globale ale terorismului reprezintă o formă emergentă şi periculoasă a globalizării de jos în sus, care atacă forţele şi instituţiile globalizării de sus în jos, percepute ca hegemonice.^[5]

Războiul global împotriva terorismului a relevat, în mod dramatic, dezavantajele şi contradicţiile explozive ale globalizării, modul în care fluxurile mondiale de tehnologii, comunicaţii, capitaluri, informaţii sau ideologii pot avea atât efecte productive, cât şi distructive. Acţiunile reţelelor teroriste au demonstrat că globalizarea divide la fel cum uneşte, produce adversari, concomitent cu încorporarea tot mai multor participanţi la procesele mondiale; ea generează prosperitate, dar şi izolare şi pauperizare.

Una dintre consecinţe este extinderea terorismului dincolo de graniţele naţionale, în mod similar celorlalte fluxuri mondiale, concomitent cu multiplicarea şi modernizarea formelor sale de manifestare. O simplă trecere în revistă a noilor sintagme ale terorismului este edificatoare: terorism nuclear, radiologic, biologic, chimic sau cyberterorism. O asemenea evoluţie a devenit posibilă, întrucât asistăm la concretizarea unei forme pervertite a teoriei reconstrucţiei şi democratizării tehnologiei, teorie remisă de către Andrew Feenberg, în anii 1990.^[6]

În prezent, grupările teroriste urmăresc să achiziţioneze tehnologii de distrugere în masă – care până acum constituiau monopolul statului – sau instrumente strategice de transport şi comunicaţii – utilizate până acum doar de către corporaţii sau state – în scopul convertirii lor în instrumente de distrugere sau de teroare în masă. Pe de altă parte, al-Qaeda s-a constituit în jurul lui bin Laden, dar are celule în aproximativ 60 de ţări.

Al-Qaeda nu este legată de un teritoriu anume, ci funcţionează ca o reţea globală, cu ţinte şi conexiuni complexe, care transcend graniţele. Este un protagonist „deteritorializat”, fără sprijinul unei populaţii anume, dar un actor global, care reflectă şi, în acelaşi timp, influenţează dinamicile globale.^[7] Bazându-se pe resursele semnificative şi legăturile transnaţionale ale lui bin Laden, organizaţia a încercat şi parţial a reuşit să unească grupările disparate de militanţi islamişti într-o reţea globală foarte bine coordonată. Unicitatea reţelei este dată de faptul că aceasta globalizează terorismul, astfel că poate folosi pentru executarea acţiunilor sale indivizi diferiţi, cu aptitudini diferite, din organizaţii şi grupări teroriste diferite, însă aflate sub aceeaşi umbrelă. Toate acestea îi dau puterea să sfideze restul lumii.

Unele dintre aceste grupări şi organizaţii sunt amorfe. Nu au legătură cu vreun grup naţional, ci sunt panislamice în scopuri şi manifestări. Între acestea există diferenţe, bazate pe deosebirile din istoria lor şi pe circumstanţele politice în care au apărut şi-şi desfăşoară activitatea, dar toate seamănă în privinţa fanatismului şi ameninţă un duşman comun: Statele Unite ale Americii.^[8]

Al-Qaeda are legături strânse cu „ETA”, „IRA” şi „Grupul Armat Islamic” din Algeria, prin algerianul Hamid Aics, trezorierul lui Osama bin Laden, cu „Jihadul Islamic Egiptean”, unii membrii ai „Al-Gama’a al Islamyya”, „Hamas”, „Mişcarea Islamică a Uzbekistanului” şi „Harakat al-Ansar / Mujahadeen” din Pakistan. Coordonează activităţile la diferite niveluri şi a altor grupări şi organizaţii teroriste, precum: „Jihad” şi „Byat al-Imam” din Iordania; „Al-Hadith”, „Jaysh-e-Mohamed” şi „Al-Badr” din Pakistan; „Liga Partizanilor Libanezi”, gruparea „Roubaix” din Canada şi Franţa; „Abu Sayyaf” şi „Frontul Islamic de Eliberare Moro” din Filipine; „Mişcarea Partizanilor din Kashmir”, „Jihad” din Bangladesh; „Uniunea Ulema” din Afganistan, „Jihad” din Yemen; „Al-Ittihad” din Somalia; „Hezbollah” din Liban şi „Takfir wal Hijira” din Egipt^[9].

Structura orizontală a organizaţiei, mobilitatea combatanţilor şi a susţinătorilor diferitelor grupări fac ca raza de acţiune a reţelei să depăşească arealul clasic de manifestare a Islamului, ceea ce poate conduce la o nouă formă de terorism transnaţional, mult mai subtil şi dificil de analizat, ce se manifestă printr-un proces accentuat de descentralizare şi regionalizare, ce acordă o autonomie deplină fiecărei celule în parte şi sporeşte capacităţile operative, făcând, totodată, mult mai dificilă identificarea militanţilor şi a nucleelor logistice.

O îngrijorare crescândă este generată de poziţia, influenţa şi activităţile miliţiilor paramilitare, care au provocat dislocări de populaţie în diverse regiuni din Irak, precum şi deplasarea unui număr tot mai important de familii – mai ales din rândul intelectualilor şi oamenilor de afaceri – în afara Irakului, preponderent în Europa de Vest şi în unele state arabe (Emiratele Arabe Unite, Egipt). Astfel, pe fondul dificil al stabilităţii şi securităţii interne, ca şi al situaţiei sociale precare, clivajele etnico-religioase şi tendinţele centrifuge, separatiste, la nivel naţional, se accentuează.

Acţiunile teroriste vor continua atât timp cât vidul de putere se va face simţit, Bagdadul şi zonele adiacente rămânând, în continuare, principalele locaţii pentru organizarea atentatelor, precum şi regiunile sunnite Fallujah, Ramadi, Baquba, Tal Afar. Principalele ţinte ale atacurilor teroriste sunt oficialii irakieni, armata, poliţia şi forţele de securitate irakiene (ţinte mult mai „uşoare” decât militarii Coaliţiei). Aceasta nu exclude, însă, riscurile pentru forţele Coaliţiei, personalul străin care lucrează în Irak, inclusiv cel al misiunilor diplomatice, în pofida măsurilor de securitate asigurate de structurile de securitate proprii, de cele ale coaliţiei, cât şi de cele irakiene.

O asemenea evoluţie nu ar fi fost posibilă fără globalizare. Teroriştii utilizează telefoanele celulare şi e-mail-urile pentru a comunica, stenografia pentru a ascunde mesaje codate în imagini web, utilizează reţele bancare ascunse (hawala) pentru transferuri financiare, agenţii de turism on-line, precum şi reţele de televiziune prin satelit (al-Jazeera) pentru a-şi promova ideile şi acţiunile.

În pregătirea şi executarea atentatelor din 2001, telefoanele celulare, agenţiile de turism on-line, tehnica informaţională, comunicaţiile prin Internet, transferurile bancare on-line, simulatoarele de zbor, cursele aeriene transoceanice sau mass-media cu impact mondial au constituit procedee implicate extensiv şi intensiv. A fost exhibat un terorism tehnologic, prin care instrumente benigne, cum sunt avioanele sau clădirile importante, au fost transformate în mijloace de distrugere în masă, iar Internet-ul şi alte mijloace moderne de comunicare, în instrumente de teroare şi propagandă.

Tendinţele menţionate sunt foarte bine conturate pe continentul european, unde anxietatea provocată de atentatele de la Moscova, Beslan, Madrid şi Londra, Paris şi Bruxelles au generat o schimbare paradigmatică a cadrului de analiză a securităţii. Se vorbeşte astăzi mai puţin de soluţii şi mai mult de riscuri, în special de strategii de management al riscurilor asimetrice, iar gestionarea securităţii începe să fie înlocuită cu gestionarea insecurităţii.

Analizele specialiştilor converg către concluzia esenţială că Europa a devenit un adevărat centru nervos al terorismului global, în special al celui fundamentalist islamic. În ultimii ani, dar în special după 2005, au fost descoperite structuri ale reţelei europene a terorismului fundamentalist-islamic în ţări importante, cum sunt: Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia, Spania, Olanda, Elveţia şi Belgia, dar există date care arată existenţa unor asemenea nuclee, în stare incipientă, şi în ţări din sud-estul continentului.

Centrele de gravitate ale activităţii teroriste din Europa sunt legate într-o reţea multinaţională densă, a cărei funcţionare este favorizată de nivelul înalt de dezvoltare a infrastructurii de transport şi comunicaţii, dar şi de distanţele relativ mici dintre oraşe. În plus, prin însăşi natura sa, UE include societăţi deschise şi puternic interdependente, între care circulaţia persoanelor este nerestricţionată, iar posibilităţile autorităţilor de a restrânge sau monitoriza aceste mişcări sunt limitate.

CRIMINALITATEA STRATEGICĂ – AMENINŢARE ASIMETRICĂ

Criminalitatea strategică reprezintă o combinaţie latentă între criminalitatea organizată transnaţională şi terorism, care urmăreşte deteriorarea credibilităţii instituţiilor fundamentale ale statului de drept, ce se confruntă cu o lezare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar şi cu riscurile provocate de infracţionalitatea transfrontalieră atât la nivelul securităţii individuale, cât şi ale comunităţii în general.

Criminalitatea organizată şi terorismul sunt definite ca fiind ameninţări asimetrice pentru securitatea comunităţii globale, care, în foarte multe situaţii, trebuiesc abordate într-o profundă interacţiune dată de natura fluctuantă a ambelor fenomene transfrontaliere. Din punct de vedere practic, aceste fenomene nu sunt afectate de o diviziune rigidă a competenţelor la nivelul organizaţiilor guvernamentale şi, de fapt, chiar profită de pe urma lipsei colaborării între acestea sau a suprapunerii lor. În schimb, o democraţie nu este protejată eficient dacă toate resursele ei nu sunt pe deplin interconectate şi folosite împotriva adversarilor care vor să o submineze.

Diferenţa dintre criminalitatea organizată şi terorism constă în faptul că terorismul doreşte să schimbe sistemul, în timp ce criminalitatea organizată are un scop lucrativ. Ambele, însă, pentru continuarea activităţilor ilegale, au nevoie de resurse financiare. Astfel, criminalitatea politică a recurs la violenţă şi intimidare pentru a provoca schimbările politice. Violenţa este mijlocul necesar de atingere a scopului final.

Globalizarea implică totodată şi reprofesionalizarea criminalităţii organizate, dar şi a terorismului. Reţelele se folosesc de ultimele noutăţi ale tehnologiei pentru a-şi extinde şi perfecţiona activităţile ilegale, dovedind o maximă eficienţă şi dispunând de resursele financiare necesare pentru a le garanta accesul la tehnologia modernă de care au nevoie.

Cazurile aflate în atenţia serviciilor de informaţii atestă faptul că interferenţa terorismului cu segmente ale criminalităţii organizate transfrontaliere, îndeosebi pe linia migraţiei clandestine, este dată de o serie de caracteristici principale, astfel: existenţa unor planuri comune de acţiune iniţiate de organizaţiile teroriste, temeinic elaborate, în raport de specificul ţării unde se acţionează; convergenţa unor obiective vizate, constatându-se legături ale unor segmente de activitate, ca în cazul traficului de droguri şi armament, în care sunt angrenate, nu de puţine ori, elementele teroriste; similitudinea metodelor şi mijloacelor folosite; structurarea unei puternice economii subterane, care să fie scoasă de sub controlul societăţii civile, alimentată de acţiuni ilicite (contrabandă, evaziune fiscală), folosite şi de către membrii organizaţiilor teroriste în scop de autofinanţare şi logistică.

Relaţia terorism – criminalitatea organizată

Criminalitatea organizată transfrontalieră sub toate formele ei, dar şi terorismul constituie ameninţări globale, atât prin amploarea şi varietatea acestora, precum şi prin ingeniozitatea mijloacelor de care dispun şi pe care le utilizează pentru atingerea propriilor obiective. Criminalitatea organizată transfrontalieră concură la diseminarea terorismului, asigurând reţelelor teroriste de pe toate continentele mijloacele financiare, de comunicaţii şi transport, armamentul, muniţiile, explozivi şi întreaga logistică necesară acţiunilor.

Criminalitatea organizată şi terorismul nu sunt fenomene noi apărute pe scena lumii. Ceea ce este nou este ritmul lor rapid de propagare, amploarea reţelelor ce le susţin sau uşurinţa cu care eludează legea. Formele de manifestare a acestora au crescut ca amploare, în ultimul deceniu, în parte datorită unor motive proprii (capitalul uman, material şi financiar deosebit, perfecţionarea continuă a organizării şi a modului de operare), dar şi datorită exploziei globalizării. În multe state, valorile tradiţionale legate de respectul faţă de autoritate şi comunitate au fost înlocuite cu dorinţa de parvenire individuală cu orice preţ, iar multe dintre statele în care se manifestă aceste fenomene experimentează democraţia pentru prima dată.

Multe guverne sunt mai preocupate, la acest început de secol, de propria supravieţuire, decât de sursa devizelor. Altele, pentru a facilita comerţul mondial şi pentru a-i face faţă, şi-au cosmetizat instituţiile şi structurile financiare, au relaxat restricţiile legate de procedurile vamale sau de acordare a vizelor, ceea ce a permis criminalităţii organizate transfrontaliere să se infiltreze cu uşurinţă în structurile economiei licite. Emergenţa unor interese comune ale criminalităţii organizate şi terorismului reprezintă unul dintre rezultatele nedorite ale liberalizării economice şi financiare sporite din spaţiul euro-atlantic.

Criminalitatea organizată şi terorismul, deşi se află pe poziţii separate, distincte, având scopuri diferite, pot coexista în acelaşi plan infracţional şi converge către un punct central, unde o singură entitate manifestă simultan trăsături ale terorismului şi criminalităţii organizate.

Convergenţa organizaţiilor criminale cu cele teroriste reprezintă cea mai importantă ameninţare asupra democraţiei şi drepturilor fundamentale ale omului. Legătura dintre terorism şi criminalitate a căpătat o nouă dimensiune datorită reducerii în ultimii zece ani a finanţării de către unele state a grupărilor teroriste şi a declanşării războiului global antiterorist.

Una dintre consecinţe este că organizaţiile teroriste sunt nevoite să-şi extindă zonele de acţiune, atât pentru a ataca, dar şi pentru a se ascunde, dar mai ales pentru a-şi asigura singure fonduri şi materiale logistice specifice, prin activităţi criminale. În viitorul apropiat este posibilă apariţia unui nou stadiu, mult mai periculos, şi anume cel al conlucrării dintre aceste grupuri.

Relaţiile dintre grupările teroriste şi reţelele criminalităţii organizate pot fi definite prin mai multe forme de manifestare, astfel:

•  convergenţa motivaţională – are în vedere acele structuri sau grupări criminale care, prin acţiunile desfăşurate, trec de la starea iniţială specifică la capătul celălalt al binomului terorism – criminalitate organizată. Astfel, grupările criminale acţionează din ce în ce mai mult în virtutea unor motivaţii politice, care pot ajunge până la exercitarea influenţei directe asupra mediului politic, economic şi social de pe raza unui anumit stat. În al doilea rând, grupările teroriste trec la întrebuinţarea retoricii politice, drept adăpost doar pentru desfăşurarea de activităţi infracţionale pentru realizarea profitului, fiind compromisă astfel baza lor ideologică;
•  diversificarea tacticilor de acţiune – conduce la desfăşurarea de acţiuni care urmăresc un scop politic de către reţele ale criminalităţii organizate, şi respectiv, la acţiuni infracţionale specifice criminalităţii organizate, desfăşurate de către grupările extremist-teroriste. Aceste preluări reciproce de metode au totuşi utilizări de o altă natură şi motivaţie. Astfel, reţelele criminalităţii organizate apelează la tactici teroriste, dar nu pentru a schimba statutul unei ţări din punct de vedere politic, ci doar pentru a-şi asigura şi proteja spaţiul său infracţional. Totodată, este totuşi o abordare atipică şi extremă, deoarece conduce la încălcarea uneia dintre regulile de bază ale criminalităţii organizate – anonimatul;
•  înţelegerile – cuprind acele alianţele pe termen scurt sau lung, utilizate pentru a câştiga experienţă sau sprijin operaţional. Acestea sunt asemănătoare cu cele încheiate în economia reală, fiind definite prin scop, perioade şi modalităţi de finanţare. Cele mai des întâlnite alianţe sunt cele realizate pentru operaţiuni de contrabandă, trafic ilegal de persoane şi de droguri. Neajunsurile în realizarea alianţelor pornesc de la posibile divergenţe privind priorităţile şi strategiile, suspiciunile legate de securitatea fiecărei entităţi, precum şi de la pericolul apariţiei unor rivalităţi;
•  Spaţiul Vital, când convergenţa dintre motivaţia criminală şi cea politică din cadrul unei singure grupări îi foloseşte acesteia ca să obţină controlul economic şi politic asupra unui stat. Acest lucru poate contribui la apariţia unui stat care nu are nicio autoritate şi manifestă caracteristicile specifice anarhismului. Utilizând tactici teroriste pentru a-şi menţine puterea şi controlul asupra acestor state sau regiuni, elitele se folosesc de poziţiile lor oficiale pentru a se implica în activităţi ilicite profitabile în propriul beneficiu sau pentru a crea regiuni sigure pentru alte organizaţii criminale sau teroriste.

În prezent, ne confruntăm cu o situaţie profund îngrijorătoare în ceea ce priveşte traficul de persoane. Pentru prima dată, traficul ilegal de fiinţe umane a luat-o înaintea traficului de droguri, fiind afacerea ilegală cea mai răspândită şi mai profitabilă de pe întreg globul, datorită sumelor de bani care depăşesc orice închipuire.

Traficul de persoane este în continuă expansiune, deoarece riscurile implicate în tranzacţiile cu persoane sunt apreciate de traficanţi ca fiind mult mai reduse decât în cazul tranzacţiilor cu stupefiante. Deplasările masive de persoane, pe o scară fără precedent, prin folosirea unor trasee clandestine, constituie un pericol major atât pentru dezvoltarea socială şi culturală a ţărilor de provenienţă, cât şi pentru ţările unde acestea ajung pe căi ocolite şi unde prezenţa lor se transformă în focare permanente de violenţă, prielnice proliferării extremismului de dreapta şi terorismului.

În principal, aspectul cel mai relevant îl reprezintă implicarea unor categorii de imigranţi în diverse activităţi infracţionale ori angrenarea acestora în operaţiuni specifice grupărilor teroriste.

Potrivit datelor obţinute până în prezent, printre refugiaţi se află şi elemente teroriste, care au misiunea de a intra pe teritoriul altor state, în scopul: studierii obiectivelor / ţintelor vizate şi a posibilităţilor de întreprindere a unor acţiuni extremist-teroriste; contactării nucleelor şi agenturii locale, în scopul îndoctrinării şi mobilizării acestora pentru comiterea de acţiuni teroriste împotriva guvernelor locale; organizării unor filiere de tranzitare a combatanţilor infiltraţi printre refugiaţi, cu sprijinul structurilor criminale din unele state, având destinaţie ţările Europei Occidentale.

O altă oportunitate generată de caracterul transnaţional al reţelelor de migraţie ilegală o reprezintă posibilitatea recrutării de elemente de execuţie de către organizaţii teroriste interesate, în principal pe linia asigurării condiţiilor necesare garantării clandestinităţii unor acţiuni teroriste. De asemenea, un reper cu semnificaţii deosebite în ceea ce priveşte conexiunea dintre terorism şi migraţia ilegală constă în consolidarea resurselor financiare ale organizaţiilor teroriste pe baza profiturilor substanţiale obţinute prin activităţi de migraţie clandestină, în beneficiul activităţilor specifice.

Strategia de prevenire a criminalităţii organizate acoperă un domeniu foarte întins şi diversificat, iar sectoarele şi subiectele care solicită atenţie sunt într-o continuă schimbare. De aceea s-au făcut studii privind factorii care favorizează apariţia sau infiltrarea crimei organizate în diferite domenii.

Conştientizarea fenomenului criminalităţii organizate, asemenea unei ameninţări crescânde la adresa securităţii şi ordinii generale, naţionale şi internaţionale, reclamă atenţia şi efortul concertat al tuturor statelor, care trebuie să găsească soluţiile optime de cooperare şi alocare a mijloacelor şi resurselor necesare pentru a o putea preveni şi combate eficient.

În acest scop, au fost încheiate acorduri şi înţelegeri de cooperare, cu un accent deosebit pe realizarea unei colaborări cât mai operative, în principal, prin instituirea unor căi şi canale de schimb de informaţii şi de date operative, care să permită contracararea rapidă şi eficientă a acestor activităţi ilicite. Statele membre ale Uniunii Europene reprezintă principalii vectori ai luptei împotriva criminalităţii, fiind puternic angajate din punct de vedere logistic, operaţional şi financiar în combaterea acestui flagel.

Consiliul Uniunii Europene a stabilit că se va acorda o atenţie deosebită următoarelor tipuri de criminalitate organizată:

•  platforma nord-orientală: criminalitatea organizată reprezentată de anumite grupuri criminale lituaniene şi poloneze operând pe piaţa de ţigarete, precursorilor de droguri de sinteză, cocaină şi haşiş, precum şi traficului ilicit de mărfuri cu suprataxă;
•  platforma criminală meridională: criminalitatea organizată a anumitor grupări mafiote italiene, precum Cosa Nostra, N’Drangheta şi Camorra;
•  platforma criminală de la Marea Neagră: criminalitatea organizată a anumitor grupuri criminale originare din România, Bulgaria, Turcia, Caucazul de Nord şi Ucraina, precum şi grupuri criminale italiene sau ungare.

Mediul infracţional actual este capabil să se adapteze realităţilor pe care le parcurge societatea contemporană şi să fructifice orice situaţie care i-ar putea aduce beneficiu. Liberalizarea frontierelor şi libera circulaţie au permis o circulaţie în ambele sensuri ale elementelor crimei organizate.

În prezent, asistăm nu numai la un proces de globalizare economică sau culturală, ci şi la o internaţionalizare a criminalităţii organizate, spaţiul comunitar devenind, din această perspectivă, un centru de atracţie datorită puterii sale economice. Pe de altă parte, România exportă în spaţiul european criminalitate brută, nespecializată strict, dar care se adaptează rapid noului mediu, importând în acelaşi timp criminalitate inteligentă, perfecţionată şi cu experienţă în domenii infracţionale „de elită”, ale cărei descoperire şi combatere presupun utilizarea unor metode şi mijloace adecvate.

Supravegherea şi contracararea filierelor şi grupărilor de criminalitate organizată transfrontalieră impun o cooperare cu aliaţii şi partenerii din spaţiul UE şi NATO, ţintele şi scopul fiind comune – acelea de a ne apăra cât mai eficient de efectele acţiunilor unor astfel de grupări criminale, care devin din ce în ce mai agresive şi mai ingenioase.

EVOLUŢII POSIBILE ALE CRIMINALITĂŢII STRATEGICE

În prezent, grupurile criminale organizate urmăresc în principal trei mari tendinţe, cum ar fi: unificarea lor pentru a putea să penetreze sistemele economice, de unde pot să acceadă mai repede la profit, tendinţa de penetrare a organelor care exercită puterea în stat, urmărind cu predilecţie realizarea unor legi care să le permită obţinerea unor profituri cât mai mari. Asistăm la internaţionalizarea violenţei şi criminalităţii organizate la nivelul diferitelor societăţi, state şi naţiuni prin apariţia şi proliferarea unor noi tipuri de delicte şi crime, ceea ce impune adaptarea permanentă a modalităţilor de prevenire, combatere şi neutralizare a acestora la nivel naţional şi internaţional.

Dezvăluirea cauzelor fenomenului infracţional nu poate fi realizată decât printr-o cercetare care să exploateze toate laturile acestui fenomen. Sunt necesare în acest sens investigaţii cu caracter sociologic, psihologic, juridic, psihiatric, biologic şi antropologic.

În era globalizării, organizaţiile situate în afara legii nu mai au nevoie de o bază teritorială de unde să-şi coordoneze acţiunile. Revoluţia tehnologică a creat posibilitatea şefilor de reţele să-şi conducă afacerile, indiferent de locul unde se află. Multe dintre acţiunile lor pot fi duse la îndeplinire prin intermediul reţelelor de calculatoare şi telecomunicaţii.

Utilizarea transferurilor electronice, accesul liber la Internet şi tehnologia de comunicaţii supersofisticată permit structurilor criminale intensificarea comiterii de infracţiuni cu autori neidentificaţi, erodându-se astfel autoritatea statelor.

Ameninţările teroriste sunt şi vor rămâne în actualitatea ameninţărilor asimetrice la adresa securităţii globale. În următorii ani, acestea nu vor dispărea, ci, dimpotrivă, este posibil să se diversifice şi să se amplifice. În plus, se observă o multiplicare a „teatrelor” de operaţii ale terorismului.

Există şi vor exista oameni care cred în terorism, care practică terorismul, şi, în numele unor principii, vor căuta să impună şi altora un astfel de comportament. În mod cert, situaţia din Afganistan nu pare a se îmbunătăţi. În Irak, s-ar putea ca teroriştii să adopte o tactică de retragere, sau probabil aceştia caută să nu iasă în evidenţă. În Pakistan, acordul pakistanezo-taliban a fost suspendat^[10], ceea ce a impus din partea preşedintelui Asif Ali Zardari măsuri armate sporite împotriva talibanilor care se ascund în peşterile aflate la graniţă cu Afganistanul. În India, unele grupări islamiste sunt foarte motivate şi dotate cu resurse semnificative. Grupările „Hamas” şi „Hezbollah” rămân, în continuare, elemente puternice în zonele lor de acţiune.

Atacurile teroriste sunt şi vor fi şi în continuare atipice, lipsite de orice moralitate şi în afara oricăror reguli ale păcii şi războiului. Acestea vor viza tot ceea ce este vulnerabil – state, guverne, instituţii publice, organizaţii internaţionale, aglomerări urbane şi locuri publice, infrastructuri, reţele de comunicaţii şi Internet. Statele lumii trebuie să-l pună însă sub supraveghere, să-i limiteze efectele, să se protejeze împotriva lui. Prima măsură globală de protecţie antiteroristă este cunoaşterea profundă a acestui fenomen, depistarea cauzelor care-l generează şi acţiunea asupra lor.

Cunoaşterea este însă foarte dificilă, iar acţiunile asupra cauzelor presupun, de fapt, o armonizare globală a formelor şi metodelor de contracarare. În prezent, aceste probleme ţin de accesul la resurse, de regimurile politice şi de drepturile omului. În viitor, ele se vor muta în efortul supravieţuirii, în lupta pentru spaţiu şi pentru informaţie. Până atunci, trebuie să facem faţă provocărilor prezente, să distrugem focarele de geneză şi de proliferare a criminalităţii organizate şi acţiunilor teroriste şi să prevenim cauzele care duc la manifestarea acestor fenomene.

Combaterea terorismului nu este o problemă militară, ci, în primul rând, una politică. Politicile pentru combaterea acestui fenomen trebuie să se bazeze pe cunoaşterea lui şi să vizeze eradicarea cauzelor care-l generează. Un algoritm raţional de cunoaştere şi recunoaştere a acestui fenomen ar trebui să cuprindă politici de investigare, evaluare, contracarare a efectelor, eradicare a cauzelor, de prevenire, de finanţare a structurilor şi acţiunilor îndreptate împotriva terorismului, precum şi de pregătire a forţelor, mijloacelor şi populaţiei pentru a duce un război antiterorist.

Actuala strategie globală antiteroristă trebuie să aibă în vedere, pe lângă celelalte componente foarte importante, şi crearea / menţinerea unei situaţii strategice predominate de un sistem coerent şi permanent de supraveghere civilă şi militară a statelor, zonelor, grupărilor, organizaţiilor şi chiar a persoanelor care se bănuiesc a face parte din reţele teroriste; sesizarea etapelor şi momentelor în care se pregătesc acţiunile teroriste şi intervenţia contrateroristă rapidă pentru zădărnicirea acestora; lovirea preventivă, deopotrivă, masivă, punctiformă şi oportună a bazelor de antrenament ale teroriştilor, a depozitelor şi altor elemente de infrastructură; atacarea fără întrerupere, prin Internet, prin media şi prin alte mijloace ale confruntării psihologice, a site-urilor şi centrelor de comunicaţii şi comandă ale organizaţiilor şi grupărilor teroriste, precum şi cucerirea supremaţiei informaţionale.

PRINCIPALELE FORME DE MANIFESTARE ALE CRIMINALITĂŢII ORGANIZATE

România, în noua sa calitate de „poartă estică” a Europei, a resimţit, la frontierele sale, presiunile criminalităţii organizate transfrontaliere: migraţia (cu cele două forme de manifestare, imigraţia şi emigraţia), traficul de droguri, traficul de persoane, traficul de armament, muniţii, materii explozive şi radioactive, contrabanda de bunuri şi produse (bunuri din patrimoniul naţional, bunuri contrafăcute, produse cu regim special, ţigări, băuturi alcoolice, produse petroliere şi derivate, bunuri de larg consum etc.), traficul cu autoturisme de lux, cu monedă falsă şi alte operaţiuni ilegale cu diverse produse (deşeuri şi reziduuri radioactive, toxice, specii protejate de floră şi faună, vestigii arheologice şi istorice, roci rare etc.).

Factorii de risc specifici

Printre factorii de risc specifici de manifestare a criminalităţii transfrontaliere putem menţiona:^[11]

– lărgirea ariei de acţiune a grupărilor internaţionale, atragerea infractorilor din spaţii mai largi şi proliferarea tentativelor privind toate tipurile de fraudă, inclusiv cea vamală, contrabanda şi traficul ilicit de mărfuri şi bunuri etc.;

– implicarea în aproape toate domeniile vieţii social-politice a unor grupări de criminalitate organizată cu experienţa mondială (globalizarea criminalităţii);

– migraţia ilegală generată de situaţia economică, socială sau politică din ţările de origine, care conduce la apariţia unor fluxuri masive de imigranţi spre România şi care au ca destinaţie finală statele membre ale Uniunii Europene;

– proliferarea reţelelor de traficanţi de fiinţe umane;

– vecinătatea cu unele zone geografice cu potenţial conflictual din punct de vedere etnico-religios sau terorist;

– prezenţa, pe teritoriul României, a numeroşi cetăţeni străini implicaţi în acţiuni ilegale, proveniţi din zone geografice cu potenţial de risc major;

– amplificarea tranzitului ilegal şi dezvoltarea pieţei interne de droguri şi precursori, concomitent cu schimbarea unor rute tradiţionale;

– riscul suplimentar ca emigranţii ilegali care trec frontiera României sau a statelor membre ale Uniunii Europene să desfăşoare activităţi de contrabandă cu produse solicitate pe piaţa neagră a Europei;

– proliferarea reţelelor teroriste, cu toate implicaţiile acestora;

– comerţul ilegal cu produse strategice, substanţe radioactive, deşeuri toxice şi alte materiale periculoase;

– fraudele vamale comerciale, inclusiv cele din categoria spălării de bani, ce se manifestă la frontieră;

– amplificarea şi diversificarea actelor de corupţie în rândul personalului instituţiilor statului ce concură la securizarea integrată a frontierei şi tergiversarea soluţionării cazurilor constatate;

– operaţiunile vamale ilegale, ce aduc atingere legislaţiei în domeniul protecţiei consumatorilor, mediului, florei şi faunei, drepturilor de proprietate intelectuală, bunurilor din patrimoniul naţional;

– legislaţia permisivă în domeniul înfiinţării societăţilor comerciale ce au ca obiect de activitate operaţiuni de comerţ exterior şi lipsa măsurilor legale de combatere a firmelor fantomă;

– lipsa de cooperare manifestată de instituţiile de profil din alte ţări în aplicarea măsurilor comune convenite în actele internaţionale încheiate, cu incidenţă asupra combaterii migraţiei ilegale şi criminalităţii transfrontaliere.

Spălarea banilor

Globalizarea financiară, materializată într-o piaţă unică a banilor la nivel planetar, ca urmare a fenomenului de globalizare a producţiei, comerţului, serviciilor şi comunicaţiilor, se manifestă brutal şi imprevizibil, cu efecte negative la scară regională şi planetară. Pieţele financiare globale se află, în cea mai mare măsură, în afara controlului autorităţilor naţionale şi internaţionale. Specialiştii în domeniu subliniază faptul că globalizarea financiară consacră supremaţia forţelor pieţii asupra politicilor economice, ele fiind cele care decid dacă politicile economice naţionale sunt bune.

Globalizarea a pus la dispoziţia grupărilor criminale un întreg set de facilităţi care le-a permis o dezvoltare nestingherită. Factorul cel mai important care favorizează extensia criminalităţii afacerilor îl reprezintă specularea lacunelor existente în sistemul legislativ la nivel mondial.

Existenţa paradisurilor fiscale şi a teritoriilor necooperante, precum şi legislaţia incoerentă în materia combaterii criminalităţii, contribuie, în egală măsură, la consolidarea acesteia. La acestea se adaugă birocraţia excesivă şi formalismul în realizarea cooperării judiciare între autorităţile de aplicare a legii, precum şi insuficienta pregătire şi echipare a poliţiei şi a celorlalte structuri judiciare cu competenţe în combaterea eficientă a fenomenului^[12].

Analişti prestigioşi ai fenomenului de globalizare a criminalităţii organizate susţin faptul că grupările criminale sunt adevărate organizaţii economice, care se comportă ca societăţi multinaţionale, ghidate de o raţiune impecabilă: profituri maxime cu cheltuieli minime, controlul pe verticală al sectoarelor, reducerea concurenţei, fidelizarea angajaţilor permanenţi şi a clienţilor săi. Ele identifică şi exploatează rapid şi eficient slăbiciunile sistemelor legale şi juridice, dar şi facilităţile oferite de paradisurile fiscale^[13], unde caută să-şi plaseze afacerile şi produsele financiare.

Principalele caracteristici ale paradisurilor fiscale, care reprezintă segmentul cel mai atractiv pentru nerezidenţi,^[14] constau în impozite reduse şi secretul operaţiunilor bancare. Cercetările întreprinse de specialişti au scos în evidenţă faptul că paradisurile fiscale, o componentă importantă a criminalităţii organizate, sunt folosite pentru spălarea banilor proveniţi dintr-o mare diversitate de activităţi infracţionale (trafic de droguri şi armament, contrabandă, evaziune fiscală etc.).

Afacerile legale şi ilegale se află într-o strânsă conexiune: criminalitatea organizată investeşte în afaceri legale, apoi dirijează resursele financiare dobândite prin preluarea controlului băncilor şi societăţilor comerciale implicate în spălarea banilor. „Spălarea banilor este un element fundamental al strategiei financiare globale, folosit de grupurile criminale care vizează asigurarea celor mai bune plasamente şi justificări a produsului financiar rezultat din afaceri murdare. Acest lucru confirmăîntrepătrunderea puternică între economia criminală şi economia legală”^[15].

Spălarea de bani este un proces prin care profiturile obţinute de pe urma criminalităţii sunt transformate în scopul ascunderii sau mascării originilor ilicite. Acest lucru este necesar pentru a rupe legătura dintre procesul criminal iniţial şi rezultatele criminalităţii. Se pot identifica anumiţi factori comuni, cum sunt: conversia sau transferul de proprietăţi şi bunuri; ascunderea sau mascarea sursei bunului şi nevoia de a recâştiga accesul la bani etc.

Nu există o singură metodă de spălare a banilor murdari. Aceste metode pot fi diferite de la cumpărarea şi vinderea unui obiect de lux, până la trecerea banilor într-o reţea complexă internaţională de afaceri legale şi companii care există ca entităţi legale, fără însă să desfăşoare activităţi sau afaceri comerciale.

Operaţiunile bancare tradiţionale de constituire a depozitelor, precum şi sistemele de transfer a banilor şi creditare oferă un mecanism vital pentru spălarea banilor, mai ales în faza iniţială de introducere a numerarului în sistemul bancar.

Tehnicile utilizate pentru spălarea banilor sunt variate şi este de presupus că multe dintre ele sunt necunoscute specialiştilor din organele de control financiar şi antiinfracţional.

Deşi mai puţin relevante, amintim şi unele tehnici secundare de spălare a banilor, cum sunt dubla facturare, specula imobiliară simulată, dirijarea câştigurilor în cazinouri legal înfiinţate etc.

Prin spălarea internaţională a banilor s-au impus costuri considerabile economiei mondiale, având drept consecinţă şi deteriorarea operaţiunilor eficiente ale economiilor naţionale şi, prin promovarea unei politici economice mai proaste, coruperea lentă a pieţei financiare, reducerea încrederii publice în sistemul financiar internaţional şi, ca rezultat – reducerea sistemului de creştere a economiei mondiale^[16].

Cooperarea internaţională presupune o conlucrare atât în domeniul prevenirii infracţiunilor, cât şi al sancţionării acestora, o colaborare între băncile naţionale şi o unificare a sistemelor informative, impunându-se chiar constituirea unei bănci de date internaţionale centralizată pentru toate operaţiunile financiare monitorizate de ţările membre. De asemenea, cooperarea internaţională urmăreşte o acţiune comună contra paradisurilor fiscale până la întârzierea plăţilor prin intermediul băncilor în aceste zone, precum şi a plăţilor operatorilor internaţionali, care efectuează speculaţii la bursă sau a acelor societăţi ori persoane fizice care au sediul în ţări ce prezintă paradisuri fiscale.

Consideraţii generale privind drogurile şi traficarea acestora

Narcotraficul, migrarea ilegală, traficul cu fiinţe umane, infracţionalitatea economico-financiară, spălarea de bani, falsificările de documente s-au dezvoltat în regiunea Mării Negre pe terenul fertil al mutaţiilor survenite după 1990 în situaţia politică, militară şi de securitate în majoritatea statelor din zonă şi favorizate de geografia generoasă a acesteia.

Regiunea este tranzitată de rutele de traficare a drogurilor provenite din Semiluna de Aur (Pakistan, Iran, Afganistan), Triunghiul de Aur (Myanmar, Laos, Thailanda) şi din unele state din Asia Centrală, persistenţa focarelor de conflict favorizând creşterea şi redimensionarea activităţilor de crimă organizată, care au dobândit un evident caracter transnaţional. Permeabilitatea frontierelor din Caucaz stimulează derularea activităţilor de crimă organizată, ceea ce duce la sporirea factorilor de risc şi ameninţare la adresa securităţii în regiune. Prin extensie, după tranzitarea zonei, acţiunile grupărilor criminale ating ţările din Europa Occidentală, vizate în principal de migraţie ilegală şi narcotrafic.

Cunoscute ca ţări de tranzit, unele dintre statele din regiune au devenit în ultimii ani şi consumatoare, ceea ce a determinat atât creşterea cantităţilor de droguri aduse din zonele de producţie, cât şi înmulţirea proporţională a grupărilor şi reţelelor implicate în asemenea activităţi. Dezvoltarea grupărilor de tip mafiot, care acţionează atât individual, cât şi prin racolarea unor structuri autohtone, conduc la agravarea fenomenului criminalităţii organizate în bazinul Mării Negre Extinse.

Grupările şi reţelele de narcotrafic dispun de mijloace financiare semnificative, care le permit desfăşurarea de acţiuni complexe, inclusiv de corupere a unor factori de decizie din regiune. Ca urmare, structurile criminale de narcotrafic şi-au sporit acţiunile de penetrare a tuturor segmentelor vieţii politico-economice şi sociale, zona fiind privită ca având un potenţial important pentru dezvoltarea afacerilor ilicite cu droguri.

Conform datelor statistice, în prezent, în regiunea Europei de Est şi în sudul Asiei Centrale, există la momentul actual trei rute principale de transport al drogurilor, precum heroina şi opiul, din Afganistan în alte regiuni ale lumii, inclusiv în zona europeană:

– Drumul Mătăsii – livrare din Afganistan către Tadjikistan, Uzbekistan, Kîrgîzstan, Turkmenistan, Iran, prin teritoriile Azerbaidjanului şi pe Marea Neagră spre Europa;

– ruta de nord – heroina de origine afgană pătrunde pe piaţa mondială prin hotarul cu Tadjikistan, apoi prin Uzbekistan, Kazahstan, Rusia şi mai departe în ţările Europei de Vest;

– ruta balcanică – trece prin teritoriile Pakistanului, Iranului, Turciei, Bulgariei, României, Ungariei, ajungând în Austria, Germania, Olanda şi Anglia.

Producţia şi traficul ilicit de droguri reprezintă una dintre formele cele mai active de manifestare a criminalităţii organizate transnaţionale. Profiturile obţinute din această activitate ilicită, care depăşesc cu mult unele afaceri legale, au făcut ca, pe lângă organizaţiile mafiote tradiţionale, să apară zeci şi sute de grupări şi bande criminale ce pun în prim planul preocupărilor lor producţia şi traficul de droguri.

Îngrijorător este faptul că, în unele ţări, aceste activităţi se desfăşoară sub privirile îngăduitoare ale autorităţilor, context în care organizaţiile criminale stăpânesc întregul proces de fabricare şi valorificare a drogurilor.

Din analizele realizate se desprinde faptul că există o legătură, şi anume, amploarea fenomenului de criminalitate organizată pe de o parte şi creşterea abuzului de droguri, pe de altă parte, în sensul că prima este adeseori elementul dinamic al celei de-a doua. Livrările transfrontaliere ilegale şi canalele de distribuţie interne sunt în multe cazuri opera grupărilor crimei organizate. Prin urmare, tocmai de aceea, preocupările faţă de problema drogurilor ilicite şi cea faţă de criminalitatea organizată transnaţională nu trebuie disociate, cele două probleme fiind strâns legate între ele.

Este util să considerăm ca pe un fenomen unitar vulnerabilităţile de ordin structural faţă de traficul de droguri, abuzul de droguri şi criminalitatea organizată. Vulnerabilitatea poate fi atribuită unor trăsături / aspecte caracteristice, precum: fragilitatea noilor instituţii politice şi financiare, lipsa de familiarizare cu cerinţele reglementării legale a economiilor de piaţă, pierderea credibilităţii instituţiilor statului pentru controlul social şi absenţa unei societăţi civile adaptate la funcţionarea unei democraţii liberale^[17].

În multe cazuri, introducerea reformelor economiei de piaţă s-a produs pe fondul nefavorabil al familiarizării lente cu trebuinţele reglementării economiei de piaţă şi, ca urmare, organizaţiile criminale au posibilitatea de a exploata intervalul dintre introducerea reformelor şi instaurarea unui mediu reglementar minimal.

Segmentarea pe naţionalităţi a traficanţilor de droguri depistaţi arată că turcii reprezintă 50%, iar vest-europenii 12%, lăsând 38% locuitorilor est-europeni (inclusiv celor cu naţionalitatea neprecizată). Faţă de situaţia din 2010, aportul est-europenilor a crescut de la 13% la 38%, ceea ce confirmă participarea crescândă a organizaţiilor traficanţilor de droguri din Europa de Est la traficul cu heroină.

Consumul de droguri, producerea şi traficul ilegal de droguri sunt considerate dintre cele mai grele probleme şi dificultăţi ale comunităţii internaţionale la începutul mileniului al III-lea şi, de aceea, cooperarea între ţările lumii în eradicarea acestui flagel trebuie privită ca cel mai umanitar mod de cooperare în conjunctura actuală. În afară de efectele negative asupra vieţii sociale şi economice a oamenilor, extinderea şi diversificarea drogurilor ilegale, al căror comerţ este estimat la 400 miliarde dolari/an, nu au lăsat moştenire decât crime şi nenorocire, în special pentru generaţia tânără.

Globalizarea drogurilor este deja înfăptuită, mafia operând în plan mondial. Spălarea banilor proveniţi din droguri este o afacere universală şi există temerea că spălarea banilor mafiei ruse ar putea polua întregul sistem bancar occidental.

Infracţionalitatea legată de droguri se referă la infracţiunile comise sub influenţa drogurilor, la cele comise pentru a finanţa consumul de droguri, la cele care se produc în contextul funcţionării pieţelor ilicite de droguri şi la infracţiunile care contravin legislaţiei privind drogurile. Datele de rutină disponibile în Uniunea Europeană se referă numai la acest ultim tip de infracţiuni – infracţiunile sub incidenţa legislaţiei privind drogurile.

Rapoartele privind infracţiunile sub incidenţa legislaţiei privind drogurile au reflectat diferenţe între legislaţiile naţionale, între modurile de punere în aplicare a legilor şi între priorităţile şi resursele alocate de organele de urmărire penală unor infracţiuni specifice. În plus, sistemele de informaţii asupra infracţiunilor sub incidenţa legislaţiei privind drogurile variază considerabil de la o ţară la alta, în special în ceea ce priveşte practicile de raportare şi înregistrare, adică ce se înregistrează, când şi cum. Din cauza acestor diferenţe, comparaţiile dintre statele membre ale Uniunii Europene sunt dificil de realizat.

În majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene, cele mai multe infracţiuni raportate sub incidenţa legislaţiei privind drogurile au continuat să fie legate de consumul de droguri sau de deţinerea drogurilor în vederea consumului, variind de la 39% din totalitatea infracţiunilor sub incidenţa legislaţiei privind drogurile în Polonia la 87% în Austria şi Regatul Unit. În Republica Cehă şi Luxemburg, 91% şi, respectiv, 46% din infracţiunile raportate sub incidenţa legislaţiei privind drogurile au fost legate de activitatea de furnizare şi trafic, în timp ce în Italia şi Spania – unde consumul de droguri şi deţinerea în vederea consumului nu constituie infracţiuni – toate infracţiunile au fost legate de activitatea de furnizare sau trafic. În Portugalia şi Norvegia, 59% din infracţiuni au fost legate de consumul de droguri şi trafic, luate împreună.

În toate ţările care dispun de date, cu excepţia Portugaliei, proporţia din totalitatea infracţiunilor sub incidenţa legislaţiei privind drogurile reprezentată de cele legate de consumul de droguri sau deţinerea în vederea consumului a crescut în intervalul 2005-2015.

Din anul 2005, proporţia infracţiunilor legate de droguri care au implicat canabisul a crescut constant în Germania, Spania, Franţa, Irlanda, Lituania, Luxemburg, Malta şi Portugalia, dar a rămas în ansamblu stabilă în Belgia, Republica Cehă, Ţările de Jos, Slovenia, Suedia şi Regatul Unit şi a scăzut constant în Italia şi Austria. În acelaşi interval, proporţia infracţiunilor legate de heroină a scăzut în toate statele membre ale Uniunii Europene care dispun de astfel de date, cu excepţia Austriei şi Regatului Unit, unde a crescut. În mod contrar, infracţiunile legate de cocaină au crescut ca proporţie din totalitatea infracţiunilor legate de droguri în toate ţările care furnizează astfel de date, cu excepţia Germaniei, care a raportat tendinţe de scădere.

În prezent, România reprezintă principalul tronson al celei de-a doua „Rute Balcanice” de transport al drogurilor către Europa Occidentală, care porneşte din Turcia, traversează Bulgaria, România, Ungaria, Slovacia şi Cehia, până în Germania şi Olanda. Caracterul relativ stabil al rutelor de transport nu exclude şi alte variante care să vizeze România, depistarea acestora depinzând în mare măsură de abilitatea instituţiilor implicate în combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri şi, mai ales, de modul în care acestea cooperează cu instituţiile similare ale altor state. O altă variantă a celei de-a doua „Rute Balcanice”, care include şi un tronson maritim, este: Istanbul – Constanţa – Bucureşti, spre Ungaria^[18].

Din cazuistica ultimilor ani rezultă că pentru drogurile sintetice se prefigurează dezvoltarea unor rute dinspre Vest (Olanda, Belgia, Germania) spre Est (România), dar şi dinspre Nord (Ţările Baltice, Ucraina) pentru produsele stupefiante de sinteză (amfetamine, MDMA, LSD şi altele), care ar urma să devină active pe teritoriul României.

Din evaluările efectuate rezultă că ţara noastră reprezintă, în principal, o zonă de tranzit, doar o parte din cantitatea de droguri tranzitată rămânând în România pentru consum. În acelaşi timp, România a devenit, în prezent, şi teritoriu de depozitare, în care drogurile, introduse în special prin frontiera de sud, sunt stocate pe diferite perioade de timp, iar, în final, sunt direcţionate spre ţările cu consum ridicat din vestul Europei.

Evoluţia criminalităţii este puternic influenţată de situaţiile, condiţiile şi/sau elementele interne şi externe care trebuie identificate, analizate şi care constituie repere pentru stabilirea concepţiei de combatere a acestui fenomen.

Principalele tendinţe privind evoluţia fenomenului criminalităţii în domeniul drogurilor sunt: amplificarea şi diversificarea fenomenului infracţional transfrontalier; modificarea continuă a rutelor utilizate şi a tipurilor de droguri traficate, în funcţie de cerinţele pieţei ilicite; extinderea fenomenului infracţional din acest domeniu pe întregul teritoriu al ţării; amplificarea şi diversificarea criminalităţii asociate consumului de droguri; diversificarea modalităţilor de spălare a banilor rezultaţi din operaţiunile ilicite cu droguri prin racolarea unor specialişti din domeniul financiar-bancar şi coruperea unor funcţionari publici; creşterea numărului de consumatori de droguri şi, în special, al celor care preferă amfetaminele şi canabisul.

Migraţia ilegală

Privită prin prisma surselor de insecuritate specifice secolului XXI, migraţia reprezintă o rezultantă a vectorilor clasici – pauperizare excesivă, conflicte interetnice şi interconfesionale, instabilitate politică, nerespectarea drepturilor omului şi a minorităţilor, accidente ecologice de proporţii, schimbări geo-climatice – şi a factorilor nou-apăruţi – export de populaţie excedentară şi de fundamentalism religios, import demografic, escaladarea crimei organizate transnaţionale şi a terorismului internaţional.

Migraţia a început să fie conştientizată în Europa ca o problemă esenţială de securitate în special după cele două evenimente deosebite din martie 2004, în Spania, şi iulie 2005, în Anglia, când au avut loc cele mai sângeroase atentate din istoria celor două ţări.

Migraţia prezintă riscuri de securitate majore asupra statelor implicate (de origine, de tranzit şi de destinaţie) prin efectele pe care le produce asupra tuturor dimensiunilor securităţii: politică, economică, socială, culturală şi militară. Întrucât migraţia sub toate formele ei este gestionată, mai bine sau mai puţin bine, prin decizii de natură politică, rezultă că percepţia cetăţenilor cu privire la eficienţa sistemului de guvernare este influenţată inclusiv de implicaţiile fenomenului migraţionist asupra calităţii şi siguranţei vieţii lor.

În ceea ce priveşte securitatea individului, se constată că deşi imigranţii, de regulă, nu comit mai multe infracţiuni decât cetăţenii statului de primire, totuşi, datorită aglomerării de străini într-o anumită zonă, interesului opiniei publice faţă de acţiunile acestora, a diferenţelor de cultură, obiceiuri, educaţie, de foarte multe ori apar situaţii conflictuale în care este angrenată populaţia autohtonă.

La rândul lor, ţările de tranzit sunt afectate prin durata şederii imigranţilor pe teritoriul lor în timpul călătoriei către ţările de destinaţie, întrucât aceştia, în aşteptarea momentului prielnic pentru intrarea în spaţiul sau ţara-ţintă (aşteptare care poate dura de la câteva săptămâni până la câţiva ani), încearcă să-şi găsească un loc de muncă temporar pe piaţa muncii „la negru” – alimentând astfel economia subterană – pentru realizarea câştigurilor necesare traiului şi continuării călătoriei.

Materializarea formelor pe care le poate îmbrăca fenomenul migraţionist contemporan este menită să identifice o serie de constante (reţete-standard; situaţii-tip sau motrice) cu cauzalitatea lor inerentă, care, ignorate, provocate sau scăpate de sub control de către autorităţile de stat sau de către organismele internaţionale de profil – se pot constitui în factori de risc la adresa securităţii internaţionale (statale, în primul rând prin manifestări primare de dezordine şi destabilizatoare).

Dintre cauzele migraţiei se identifică: încălcarea flagrantă a drepturilor omului, conflictele armate, foametea şi condiţiile economice precare ori calamităţile şi catastrofele naturale, iar printre factorii care determină aceste cauze putem aminti cei demografici, economici, tehnologici, de dezvoltare, politici, religioşi sau combinaţi. Se remarcă faptul că globalizarea şi internaţionalizarea pieţelor determină noi comportamente migratorii, o fluiditate sporită a deplasărilor teritoriale, fenomenele migratorii temporare având o semnificaţie aparte şi, în acest context, construcţia Europei nu se poate realiza fără a obţine un consens în ceea ce priveşte migraţia internaţională, fără a elabora o politică de migraţie comună.

Diversitatea cauzelor şi amploarea fenomenului au determinat analiştii politici şi cercetătorii în domeniu, inclusiv pe cei aflaţi în serviciul instituţiilor umanitare, să utilizeze, în descrierea şi definirea situaţiilor de criză fără precedent, sintagma cum ar fi: flux al exilului, expulzări în masă, epurare etnică, deplasări cauzate de dezastre ori subdezvoltare, migraţia forţată, migraţia internă, transfer de populaţie, repatriere voluntară şi reîntoarcerea impusă. De asemenea, fenomenul poate fi dirijat şi stimulat, cu tendinţa de a deveni o modalitate de purtare a războiului, de întreţinere a conflictelor şi violenţelor menţinute în diferite cauze, care, în timp, devin modalităţi de gestionare a crizelor şi a războiului modern.

Analiza fenomenului migraţiei de persoane pune în evidenţă, pe lângă cauzele menţionate, noi tendinţe în curs de diversificare: apariţia unor noi forme de război – economic, informaţional, invizibil sub aspectul combatanţilor (cum este lupta antiteroristă), proliferarea armelor uşoare, folosirea expulzărilor în masă ca tactică neconvenţională şi ca mijloc de a crea „societăţi omogene” din punct de vedere cultural sau etnic.

Distincţia dintre migraţia forţată – conflictuală sau violentă – şi migraţia prin alegere – economică sau motivată – reprezintă o chestiune teoretică de natură diplomatică pentru comunitatea internaţională.

Modul în care migraţia de populaţie s-a produs (forţat, provocat, voluntar, stimulat şi dirijat), gradul de internaţionalitate şi organismele implicate variază de la caz la caz. Cu toate acestea, problematica migraţiei de populaţie se bucură de un tratament unilateral, acţionându-se încă emoţional şi, respectiv, prin măsuri întâmplătoare sau improvizaţii de genul „cordoanelor sanitare”, fără a se încerca stabilizarea prin programe de lungă durată menite să ducă la eradicarea sau cel puţin să diminueze cauzele reale de migraţiune (pauperizarea excesivă şi radicalizarea diferendelor de natură etnică, religioasă, culturală, social-politică).

În gestionarea acestui fenomen al migraţiei trebuie avute în vedere consecinţele pro-criză, cât şi în cea de post-criză, care, pe lângă faptul că duce la deplasări masive de comunităţi, poate determina chiar intenţii de revizuire a frontierelor, aspect care pune sub semnul incertitudinii întregul sistem de securitate mondială.

Migraţia ilegală a cetăţenilor străini către România reprezintă o sursă de pericole pentru securitatea statului român, prin efectele perturbatoare asupra principalelor domenii ale societăţii româneşti: domeniul demografic, piaţa locurilor de muncă, întărirea economiei subterane, proliferarea criminalităţii şi chiar infiltrarea unor persoane suspecte de acţiuni teroriste ori racolarea migranţilor (datorită situaţiei financiare critice) în activităţi de acest gen. Provocările induse de procesul globalizării, precum şi suprapunerea acestuia cu tendinţele spre regionalizare şi fragmentare generează tensiuni şi factori de risc la nivel mondial, fapt ce conduce inclusiv la intensificarea fenomenului migraţionist contemporan.

În contextul internaţional actual, România, situată la confluenţa drumurilor care leagă estul de vestul continentului şi sudul asiatic de nordul şi vestul european – este inclusă pe „Ruta Balcanică” a migraţiei ilegale, fapt ce afectează toate domeniile vitale ale societăţii, inclusiv siguranţa statului şi a propriilor cetăţeni. Aceasta poziţionare geografică constituie unul dintre motivele de bază pentru care România s-a transformat din ţară de tranzit în ţară de destinaţie pentru migranţii economici din Estul continentului şi Sudul asiatic.

Migraţia ilegală de tranzit este mecanismul prin care persoane din terţe ţări, din afara Europei Centrale şi de Est, emigrează în aceste ţări, inclusiv în România, cu scopul de a merge şi emigra mai departe în Uniunea Europeană. Acest fenomen este relativ nou şi s-a constatat că principalele sale caracteristici sunt ilegalitatea şi implicarea organizaţiilor criminale în trafic de persoane.

Migraţia de tranzit prin Europa Centrală şi de Est constă într-un număr în creştere de imigranţi ilegali, dintre care o parte corespund criteriilor pentru a cere azil, dar care preferă să nu facă aceste cereri în Europa Centrală şi de Est din diferite motive şi să tranziteze mai departe către Uniunea Europeană.

Migraţia circulatorie cu ajutorul reţelelor migratorii

Migraţia circulatorie se referă la mişcarea pendulară între ţara de origine şi una sau mai multe ţări de destinaţie. Migranţii merg şi muncesc o perioadă în străinătate, se reîntorc în ţară, stau o perioadă, după care pleacă din nou să muncească în străinătate. În acest context, se formează reţelele migratorii, reţele prin care cei ce doresc să migreze temporar în străinătate sunt ajutaţi şi susţinuţi de migranţi anteriori.

În contextul intensificării fenomenului migraţiei clandestine, se constată un flux crescut de elemente monitorizate, probabil, de către serviciile secrete străine pentru implicarea în trafic ilegal de persoane şi în acţiuni conexe terorismului, acestea fiind interesate să ajungă în unele state occidentale prin intermediul filierelor de migraţie clandestină care tranzitează România.

Migraţia ilegală este controlată de mari structuri internaţionale de tip mafiot, în special de sorginte rusă. Ca urmare a măsurilor întreprinse de ţările membre UE pentru combaterea acestui fenomen, este de aşteptat să se producă unele mutaţii în ceea ce priveşte rutele de migraţie ilegală dinspre Asia (Afganistan, Pakistan, Iran, Irak, Sri Lanka, Bangladesh, India etc.) spre Europa Occidentală, prin intensificarea fluxurilor migraţioniste via spaţiul CSI. Într-o asemenea perspectivă, României îi revine un rol esenţial în securizarea frontierei estice a NATO şi a UE.

Situarea ţării noastre pe aceste trasee sporeşte pericolul pătrunderii unor elemente teroriste (afgane, pakistaneze ori din alte state musulmane), infiltrate în grupurile de imigranţi, care îşi pot găsi cu uşurinţă puncte de sprijin pentru întreprinderea acţiunilor preconizate. Totodată, fluxul crescut al migraţiei clandestine spre ţările Europei Occidentale, în tranzit pe teritoriul României, creează posibilitatea folosirii filierelor considerate ca sigure de către comandouri aparţinând unor organizaţii extremist-teroriste. Astfel, zonele de est şi nord-est ale teritoriului naţional, utilizate preponderent de către transfugii originari din India, Pakistan, Afganistan, Bangladesh şi Sri-Lanka, se află pe traseele de migraţie clandestină care traversează Rusia, Ucraina şi România. De asemenea, vulnerabilităţi crescute la frontieră prezintă zona de sud a României, preferată de către imigranţii din Irak, Iran, Siria, Iordania şi Turcia.

În prezent, România are 6 zone în care se manifestă fenomenul migraţiei ilegale, la fiecare frontieră cu statele vecine şi la Marea Neagră, având, în afara principiilor generale, anumite particularităţi determinate de specificul fiecărei zone, metodele folosite, destinaţia şi scopul călătoriei.

Cele mai active sunt:

♦    zona de vest – frontiera cu R. Ungaria. Majoritatea persoanelor care intenţionează să treacă ilegal frontiera din România spre R. Ungaria sunt cetăţeni moldoveni intraţi legal pe la graniţa de Est. Există, de asemenea, şi cetăţeni români care intenţionează să iasă ilegal, în încercarea de a ajunge, în aceeaşi manieră, în statele UE (este vorba despre persoanele care au restricţionat dreptul la libera circulaţie, ca urmare a returnării lor din străinătate). În comparaţie cu anii anteriori, fenomenul migraţiei ilegale a scăzut considerabil, în special în privinţa cetăţenilor afro-asiatici care încercau să treacă ilegal frontiera cu R. Ungaria şi cu R. Serbia.

♦    zona aeroportuară – sunt folosite vize Schengen falsificate, paşapoarte falsificate prin înlocuirea fotografiei ori a anumitor pagini, sau se folosesc paşapoartele altor persoane (în special de către cei care au interdicţie de intrare în anumite ţări). Totodată, sunt folosite alte rute, care includ tranzitarea unui aeroport vest-european.

Dacă, în anii anteriori, reţelele de migraţie acţionau, în special, la frontiera cu R. Moldova şi cu R. Bulgaria, începând din anul 2007, se constată că rutele folosite au fost schimbate, evitându-se teritoriul României.

Principalele motivaţii pentru care persoanele implicate în călăuzirea emigranţilor au schimbat rutele sunt următoarele:

♦    securizarea frontierelor României, cu accent pe frontiera de Nord şi Est – ca frontieră externă a Uniunii Europene, a determinat persoanele implicate în activitatea de călăuzire a emigranţilor să nu mai considere România o rută de tranzit sigură în drumul spre Occident;

♦    crearea unei frontiere sigure româno-ungare, care nu permite înaintarea grupurilor de emigranţi spre Occident. Acest fapt a fost posibil printr-o colaborare intensă desfăşurată între instituţiile abilitate din România şi Ungaria, bazată pe un schimb operativ de date şi informaţii şi acţiuni comune de depistare a elementelor infractoare.

Migraţia ilegală a cetăţenilor străini către România reprezintă o sursă de pericole pentru securitatea statului român prin efectele perturbatoare asupra principalelor domenii ale societăţii româneşti: domeniul demografic, piaţa locurilor de muncă, întărirea economiei subterane, proliferarea criminalităţii şi chiar infiltrarea unor persoane care pot fi emisari sau membri ai unor grupări extremist-teroriste ori racolarea imigranţilor în activităţi de acest gen.

Spre deosebire de trecut, când fenomenul migraţiei era o modalitate de echilibrare şi ameliorare a modului de viaţă al oamenilor, în prezent, migraţia ilegală s-a transformat într-un factor destabilizator, care a cunoscut creşteri chiar ameninţătoare pentru ţările dezvoltate.

Logistica activităţilor specifice de migraţie ilegală, asimilată, în detaliu, de către organizaţiile extremist-teroriste, sub forma mijloacelor şi metodelor de acţiune în clandestinitate, constă în: documente false de călătorie; utilizarea de mijloace de transport auto, navale şi feroviare, prevăzute cu ascunzători special amenajate; înfiinţarea sau folosirea unor firme de agenturare, sub acoperirea deservirii anumitor nave în portul Constanţa, prin intermediul cărora unii cetăţeni străini intră legal în România, după care o părăsesc ilegal; obţinerea de vize turistice sau din oficiu de la ambasadele României din diverse state arabe, cu ajutorul cărora pătrund legal în ţara noastră, de unde, după o perioadă de aşteptare, trec ilegal frontiera pentru a ajunge în Europa de Vest; intrarea, pe diferite căi, în România (legal sau ilegal) şi solicitarea statutului de refugiat politic sau azilant, dobândind astfel motivaţia prezenţei legale pe teritoriul naţional; trecerea ilegală a frontierei fluviale şi terestre, folosind ambarcaţiuni şi/sau călăuze.

Migraţia ilegală, cu efecte sale destabilizatoare, se constituie într-o ameninţare permanentă în condiţiile liberalizării circulaţiei persoanelor, amplificării stărilor conflictuale şi perpetuării crizelor economice în ţările din centrul şi sud-estul Europei. Potrivit datelor obţinute până în prezent, printre refugiaţi se află şi elemente teroriste, care au misiunea de a intra pe teritoriul altor state, în scopul: studierii obiectivelor / ţintelor vizate şi a posibilităţilor de întreprindere a unor acţiuni extremist-teroriste; contactării nucleelor şi agenturii locale, în scopul îndoctrinării şi mobilizării acestora pentru comiterea de acţiuni teroriste împotriva guvernelor locale; organizării unor filiere de tranzitare a combatanţilor infiltraţi printre refugiaţi, cu sprijinul structurilor criminale din unele state, având destinaţie ţările Europei Occidentale.

Migraţia şi terorismul

Un risc important al migraţiei este asociat terorismului. În general, populaţia refugiată, deplasată forţat sau expulzată, este o populaţie nemulţumită, care, determinată de situaţia ei critică, poate să fie recrutată cu uşurinţă de organizaţii teroriste pentru a fi folosită în operaţiuni specifice. Rezultă că, în viitor, fenomenul terorist poate beneficia de un „import masiv” de terorişti din diferite zone ale lumii.

O altă categorie de populaţie migratoare, care ar putea îngroşa rândurile organizaţiilor teroriste, se poate naşte din sânul infractorilor şi criminalilor, care, datorită faptului că sunt daţi în urmărire în propriile ţări, se refugiază în alte state şi sunt recrutaţi de terorişti. Atacurile teroriste din Madrid, Londra şi Paris, în care au fost implicaţi migranţi musulmani, cu cetăţenie europeană, au dus la teoretizarea unor concepte ca „radicalizare” sau ”home-grown terrorism”. Deşi implicarea diasporei în activităţile teroriste nu este un fenomen nou, guvernele din Vest tolerând adesea această politică, ce, în ultimă instanţă, nu a fost percepută ca ameninţare la adresa siguranţei naţionale^[19], particularitatea acestei „noi forme de manifestare a terorismului internaţional” rezidă de facto în emergenţa unui nou tip de modus operandi: membri ai comunităţii imigrante participă la acţiuni teroriste îndreptate chiar împotriva guvernelor care i-au adoptat.

Islamul radical a câştigat în ultima perioadă tot mai mulţi adepţi din rândul migranţilor musulmani de a doua şi a treia generaţie, indivizi care nu se mai identifică cu niciun stat naţiune, sunt prizonieri între două culturi şi care, deşi trăiesc în societăţi europene occidentale, studiază în şcolile şi universităţile europene, se căsătoresc şi au copii, recurg la acţiuni radicale. În societatea cunoaşterii, comunităţile de intelligence trebuie să se racordeze unor situaţii complexe, dificil de prevenit, cetăţeni cu drepturi depline ai statelor europene transformându-se în executanţi ai atentatelor teroriste pe teritoriul european.

Traficul cu materiale nucleare

În ultimii 20 de ani au fost numeroase cazuri de traficare a materialelor nucleare pe toate continentele, inclusiv în Statele Unite ale Americii. Din cele 450 de încercări de trafic ilegal raportate şi înregistrate la Departamentul pentru Energie până în anul 1994, cele mai multe s-au dovedit a fi doar înşelăciuni cu scopul de a obţine profituri materiale mărunte, care implicau materiale false şi erau opera unor oportunişti.

Germania deţine primul loc în traficul cu materiale nucleare ilegale şi oferă o perspectivă nefavorabilă asupra a ceea ce se întâmplă. Tendinţele apărute în ultimii câţiva ani afectează organismele care trebuie să pună în aplicare legea, astfel: creşteri bruşte al numărului de incidente, un număr de cazuri despre care se crede că ar implica materiale nucleare adevărate, spre deosebire de fraude sau înşelăciuni, un număr redus de confiscări de materiale nucleare în cazurile în care se suspecta prezenţa lor.

În lunile mai-iunie 1994, au avut loc două sustrageri de plutoniu şi uraniu din Germania. În decembrie 1994, poliţia cehă a capturat 4 kg de uraniu îmbogăţit. În vara anului 1996, au fost furate 2,7 kg de uraniu dintr-un seif bancar în localitatea Baden-Wurttemberg. În octombrie 2001, poliţia turcă a arestat două persoane, care aveau asupra lor 1,16 kg de uraniu militar. Tot în octombrie 2001, ministerul rus al apărării a semnalat două incidente recente, când grupuri teroriste au încercat să pătrundă în depozite nucleare ruseşti.

Din 1993, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică a consemnat 175 de cazuri de trafic nuclear, 18 implicând uraniu îmbogăţit sau plutoniu.^[20] Mai alarmante sunt rapoartele despre lipsa, din arsenalul rusesc, de armament nuclear uşor. În anul 1996, generalul rus Alexander Lebed a pretins că 40 dintre aşa-numitele arme-geamantan nu puteau fi găsite. Ulterior, acesta a retractat declaraţia, dar într-o manieră care a neliniştit mulţi experţi^[21]. Au mai fost încercări de traficare a materialului cu dublă folosinţă. Mari cantităţi de beriliu au fost furate, în anii 1992-1993, din Obriusk – Rusia, din care mai mult de jumătate a fost traficat prin Lituania, iar o mare parte din cantitatea detectată a făcut obiectul unei afaceri între o firmă estoniană şi o companie din Lichtenstein.

Se pare că ne confruntăm, fără excepţie, cu cazuri de traficare în care sunt implicate persoane sau grupuri mici, care îşi procură materialul printr-un mod oarecare şi îl transportă în Europa de Vest în scop de comercializare, deseori pe o piaţă inexistentă. Totodată, trebuie avute în vedere unele activităţi de trafic de materiale nucleare de-a lungul rutelor tradiţionale din Rusia către ţările vecine, mai precis pe rutele sudice către Turcia, Iran sau Afganistan şi pe rutele estice către Mongolia şi China.

Au fost raportate cazuri despre implicarea aşa-numitei „mafii ruseşti” în tranzacţii de comercializare ilegală de materiale adiţionale, precum beriliu, dar, până în prezent, nu s-a dovedit prezenţa acesteia în niciuna din situaţiile de achiziţionare a materialelor care puteau fi utilizate pentru construcţia unor arme nucleare. Lipsa unui mobil clar în activitatea de comerţ arată că problema este a unor acţiuni individuale şi nu a unei activităţi organizate. În niciun caz nu s-a ajuns la concluzia că incidentul sau traficarea a fost rezultatul unei comenzi lansate de o ţară cumpărătoare.

Este de notorietate activitatea savantului atomist pakistanez, A. Q. Khan, care a vândut tehnologie nucleară în alte state, din Asia până în Africa de Nord. Timp de un deceniu acesta, a comercializat planuri pentru tehnologia de îmbogăţire a uraniului şi chiar uraniu hexafluorid, gaz care, prin centrifugare, se transformă în uraniu îmbogăţit pentru arma nucleară. Punerea la dispoziţia Iranului, Libiei şi Coreei de Nord a planurilor pentru tehnologia de centrifugare a uraniului, aprovizionarea altor state cu piese şi chiar inventarul complet de centrifugare au fost opera acestuia. Alte componente au fost cumpărate de reţele din Europa, Orientul Mijlociu şi Africa.

Este foarte greu de identificat, dacă nu chiar imposibil, implicarea elementelor aparţinând criminalităţii organizate din fosta Uniune Sovietică în activitatea de traficare şi nu putem ignora posibilitatea ca, în viitor, acestea să considere că profitul aşteptat din traficul cu materiale nucleare ar depăşi riscurile potenţiale. Este numai o problemă de timp până când crima organizată va începe să facă afaceri cu materiale nucleare pentru arme, lucru care este posibil să se fi întâmplat deja, fără ca autorităţile de resort să fi detectat aceste activităţi.

Traficul cu armament şi produse strategice

Factorii de insecuritate generaţi de cursa înarmărilor s-au amplificat, în special, după sfârşitul „războiului rece”, destrămarea URSS şi slăbiciunile Federaţiei Ruse, având ca rezultat disponibilizarea unor mari cantităţi de armament şi materiale strategice, precum şi a unei părţi a personalului militar sau civil implicat în cercetarea, producţia, comerţul şi protecţia acestor materiale.

Traficul cu armament şi produse strategice este componenta cu cel mai mare grad de risc pentru securitatea naţiunilor, acesta dezvoltându-se în directă legătură cu terorismul şi criminalitatea organizată. Intensificarea, în ultimii cinci ani, a contrabandei cu armament şi unele produse strategice şi, posibil, de distrugere în masă a fost stimulată de schimbările politice şi sociale din unele ţări ale lumii şi de creşterea rolului grupărilor de tip mafiot.

Pe acest fond şi în perspectiva obţinerii unor profituri financiare considerabile, unele organizaţii criminale şi-au multiplicat acţiunile de procurare şi comercializare de armament convenţional, dar şi de tehnologii, componente şi materiale necesare fabricării armelor de distrugere în masă.

Anual, peste 20% din comerţul mondial de armament este reprezentat de traficul ilegal. Şi acesta cu atât mai mult atunci când restricţiile severe şi embargourile au condus, în mod paradoxal, la proliferarea comerţului ilicit cu materiale de război. Traficul de armament cunoaşte cote alarmante în unele zone de pe continentul sud-american, în nordul Africii, precum şi în statele în care a proliferat fundamentalismul islamic.

Globalizarea implică reprofesionalizarea atât a criminalităţii organizate, cât şi a terorismului. Reţelele se folosesc de ultimele cuceriri în materie de tehnologie şi comerţ pentru a-şi extinde şi perfecţiona activităţile ilegale, dovedind o maximă eficienţă şi dispunând de resursele financiare necesare pentru a garanta orice tip de acces la tehnologia modernă de care au nevoie.

Grupurile infracţionale care au ajuns la un nivel de maturitate comparabil cu cel al crimei organizate prezintă unele elemente şi principii organizatorice, cum ar fi: stabilirea acţiunilor infracţionale; liderul şi ierarhia subordonării; sisteme de neutralizare a mecanismului controlului social; preocupare de a corupe persoane responsabile din sfera sistemului apărării de drept; aplicarea şi apărarea principiului conspirativităţii; planificarea acţiunilor infracţionale; obţinerea de mijloace financiare, reinvestirea lor în afaceri ilegale, spălarea banilor murdari şi reinvestirea acestora în activităţi economice oficiale.

Contracararea reprofesionalizării structurilor criminale trebuie să se axeze pe punerea în aplicare a unor măsuri eficiente de prevenire a proliferării nucleare, chimice, radiologice sau biologice şi a mijloacelor de livrare a acestora, inclusiv prin înfiinţarea unor structuri corespunzătoare de control asupra materialelor aferente.

În acest scop, se impune:

– să dezvolte şi să menţină măsuri adecvate şi eficiente pentru a ţine evidenţa sigură a producerii, utilizării, depozitării sau transportului materialelor implicate;

– să dezvolte şi să menţină măsuri eficiente şi adecvate de protecţie fizică a obiectivelor strategice;

– să dezvolte şi să menţină un control adecvat şi eficient al frontierelor şi un efort al instituţiilor răspunzătoare de aplicarea legii pentru a detecta, descuraja, preveni şi combate, inclusiv prin cooperare internaţională, traficul ilicit şi activităţile de intermediere a acestor produse, în conformitate cu legislaţia şi în concordanţă cu dreptul internaţional;

– să se stabilească, să dezvolte, să revizuiască şi să menţină controlul naţional adecvat şi eficient al exportului şi transbordării cu privire la aceste produse, inclusiv cadrul legislativ adecvat pentru a controla exportul, tranzitul, transbordarea şi re-exportul şi de a controla furnizarea de fonduri şi servicii legate de un astfel de export şi de transbordare, cum ar fi servicii de finanţare şi de transport, care ar contribui la proliferare, precum şi de instituire a controlului utilizării finale.

COOPERAREA INTERNAŢIONALĂ ÎN COMBATEREA TERORISMULUI ŞI CRIMINALITĂŢII ORGANIZATE TRANSFRONTALIERE

Specialiştii în securitate internaţională apreciază că expansiunea terorismului la scară regională se coroborează şi cu repoziţionările geopolitice de după sfârşitul Războiului Rece, cu extinderea influenţei Occidentului şi a Republicii Populare Chineze, reducerea puterii imperiale a Federaţiei Ruse ori competiţia pentru resurse energetice şi pieţe de desfacere. În fine, se atrage atenţia că acţiunile teroriste se intersectează şi cu rezistenţa la anumite structuri de dominaţie politică, etnică sau religioasă, cu nenumărate conflicte interetnice şi interconfesionale.

Strategiile de combatere a fenomenului antiterorist pun şi trebuie să pună în operă numeroasele decizii politice luate în acest sens. Practic, după 11 septembrie 2001, nu există stat important, organizaţie internaţională, alianţă sau coaliţie care să nu fi abordat într-o formă sau alta problema combaterii terorismului.

Cooperarea internaţională este un concept discutabil în domeniile combaterii terorismului şi a criminalităţii organizate transfrontaliere, deoarece este necesară protecţia datelor operaţionale. Totodată, combaterea celor două ameninţări asimetrice nu se poate realiza izolat şi în lipsa unei cooperării regionale şi internaţionale. Dacă realizarea obiectivelor de securitate va constitui principalul argument în cooperare, acestea vor fi axate pe o combinare între interese strategice şi norme comune.

Cooperarea internaţională poate constitui o sursă de cunoaştere în procesul de avertizare strategică, fiind necesară valorificarea tuturor resurselor oferite în cadrul acestei acţiuni. Aceasta se bazează pe aderarea la un set de principii şi interese comune, în lipsa cărora relaţiile dintre state şi dezvoltările actuale ale mediului de securitate nu ar putea fi elucidate.

Activităţile de cooperare internaţională în domeniile combaterii terorismului şi a crimei organizate transnaţionale sunt supuse unor principii şi reguli, precum: ierarhizarea priorităţilor în funcţie de obiectivele strategice, precum şi dezvoltarea cooperării pe baza existenţei unor necesităţi reale şi a evaluării permanente a eficienţei acesteia; adaptarea permanentă a cooperării la evoluţiile dinamice ale riscurilor şi ameninţărilor de securitate, precum şi la evoluţia situaţiei operative; interdicţia de a transmite unui terţ informaţiile obţinute în cadrul procesului de cooperare; asigurarea că în schimbul informaţiilor transmise partenerul va răspunde cu informaţii de aceeaşi valoare sau care vor contribui la îndeplinirea obiectivelor în cadrul procesului de cooperare.

Cooperarea în cele două domenii se dezvoltă pornind de la stabilirea unor obiective convergente ale partenerilor, dar pe baza unor interese strategice ale fiecăruia dintre aceştia. Astfel, aceasta poate fi caracterizată drept procesul care asigură cadrul respectării unor norme şi principii comune, pe fundamentul cărora sunt realizate interesele strategice comune, dar şi cele individuale, care se pot intersecta uneori. Obiectivele strategice vor viza, în principal, asigurarea interoperabilităţii acţionale cu structurile de informaţii şi securitate prin consolidarea parteneriatelor strategice, precum şi valorificarea expertizei altor state în rezolvarea unor situaţii care pot aduce atingere securităţii naţionale.

Cooperarea în domeniul combaterii terorismului şi a crimei organizate transnaţionale se poate realiza bilateral, multilateral sau internaţional. În general, structurile specializate acordă atenţie tuturor celor trei forme de cooperare, dar se observă o preferinţă a acestora pentru schimbul bilateral, datorită cerinţelor operaţionale.

O cooperare puternică între naţiuni este esenţială în lupta împotriva terorismului. În contextul politic actual, în care terorismul a devenit unul din principalele pericole la adresa securităţii internaţionale, este greu de presupus că statele lumii îşi vor putea desfăşura activităţile viitoare în condiţii de normalitate, aflându-se permanent sub ameninţarea organizaţiilor teroriste, indiferent de sorgintea acestora. De aici apare necesitatea logică de extindere a cooperării internaţionale în domeniile combaterii terorismului şi a crimei organizate transnaţionale şi în mod deosebit între serviciile de informaţii implicate, care să îmbrace un caracter continuu, ofensiv şi punctual.

Bibliografie selectivă

1. Bruce, Hoffman, The Radicalization of Diasporas and terrorism, RAND National Security Research Division, Elveţia, 2007.
2. Colectiv, coordonator Macovei Radu Alexandru, Elemente de toxicologia drogurilor. Aspecte medicale, toxicologice, psihosociale, psihiatrice şi juridice, Editura FOCUS, Bucureşti, 2006.
3. Costică Voicu, Adriana Camelia Voicu, Ioan Geamănu, Criminalitatea organizată în domeniul afacerilor, Editura Pildner Pildner, Târgovişte, 2006.
4. Guehenno Jean-Marie, The Impact of Globalization on Strategy, în Survival, Winter 1998-1999.
5. Herve Bollanger, Criminalitatea economică în Europa, Editura PUF, Paris, 2002.
6. Internaţional Atomic Energy Agency, Calculating the new global nuclear terrorism threat, Press Release, 2001.

 

[1] Cf. Rosenau N. Jame, The Dynamics of Globalization: Towards an Operational Formulation, SECURITY DIALOGUE, 1996, vol. 27 (3).

[2] Cf. Guehenno Jean-Marie, The Impact of Globalization on Strategy, în Survival, Winter 1998-1999.

[3] http://www.dadalos.org/globalisierung_rom/grundkurs_2.htm

[4] Cf. Soare Vasile, Globalizare şi terorism – o relaţie contradictorie, Universitatea Naţională de Apărare, Sesiunea de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională STRATEGII XXI/2007, 12-13 aprilie 2007, Bucureşti, pp. 197-198.

[5] Cf. Kellner Douglas, Globalization, Terrorism, and Democracy: 9/11 and its Aftermath.

http://www.gseis.ucla.edu/faculty/kellner/

[6] Cf. Kellner Douglas, Op. cit. http://www.gseis.ucla.edu/faculty/kellner/

[7] Cf. Mackinlay John, „Tackling bin Laden: lessons from history”,

http://www.observer.co.uk/comment/story/0690358232600.html

[8] Cf. Williams, L., P., AL-QAEDA – Frăţia terorii, Editura LUCMAN, Bucureşti, 2004, p. 6.

[9] Cf. Williams, L., P., Op. cit., pp. 123-124.

[10] Statele Unite consideră acest acord ca fiind o capitulare în faţa terorismului internaţional. Acordul prevedea ca talibanii să introducă legea Sharia în câteva regiuni, în schimbul încetării acţiunilor insurgente împotriva guvernului de la Islamabad.

[11] Cf. Art. 12 din Strategia Naţională de Management Integrat al Frontierei de Stat a României.

[12] Cf. Costică Voicu, Adriana Camelia Voicu, Ioan Geamănu – Op. cit., Editura Pildner Pildner, Târgovişte, 2006.

[13] Cf. Herve Bollanger, Criminalitatea economică în Europa, Editura PUF, Paris, 2002.

[14] Cf. Jean-Louis Herail, Patrick Ramel, Spălarea banilor şi crima organizată, dimensiune juridică, Editura PUF, Paris, 1996.

[15] Cf. Ph. Broyer, La nouvelle economic criminelle, în volumul „Criminalitatea financiară”, Editura D’Organisation, Paris, 2002.

[16] Raportul Naţiunilor Unite, Oficiul de Control al Drogurilor şi de Prevenire a Crimei. Programul Global Contra Spălării Banilor – 29 mai 1998.

[17] Cf. Colectiv, coordonator Macovei Radu Alexandru, Elemente de toxicologia drogurilor. Aspecte medicale, toxicologice, psihosociale, psihiatrice şi juridice, Editura FOCUS, Bucureşti, 2006.

[18] Cf. H.G. nr. 73 din 27/01/2005, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 112 din 03/02/2005, privind aprobarea Strategiei naţionale antidrog în perioada 2005-2012.

[19] Bruce, Hoffman, The Radicalization of Diasporas and terrorism, RAND National Security Research Division, Elveţia, 2007.

[20] Cf. International Atomic Energy Agency, Calculating the new global nuclear terrorism threat, Press Release, 2001.

[21] Cf. BMJ, vol. 9, nr. 3, 2002, p. 124.