Dr. Octavian SERGENTU

Motto: Proştii spun că învaţă din propria experienţă. Eu prefer să învăţ din experienţa altora” Otto von Bismark

Abstract. In this article are analyzed topics called asymmetric strategies of Russia at the CIS and Europe. Analysis theory exposes the essence of Russian strategies in the current context, and that is Russia’s behavior on the arena subregional, regional and international states foreign policy goals and actions against the former Soviet and geographical proximity.

Introducere

Configuraţia geopolitică actuală cât şi destructurarea bipolarităţii, dar şi lipsa pârghiilor de influenţă în Europa de Est şi în Ţările baltice trebuie să fie examinate încă din perioada întâlnirii de la Malta, din luna decembrie din anul 1989, când liderul sovietic Mihail Gorbaciov a acceptat abordarea liderului american George Bush, care a insistat ca noua agenda internaţională să includă trei direcţii prioritare, conform lui S.Talbot:

„1. Gorbaciov să-şi restructureze propria societate;

2. să le ofere sateliţilor să-şi aibă propria cale;

3. să evacueze armatele sovietice de pretutindeni”¹. Rezultatele întâlnirii de la Malta l-au determinat pe fostul viceministru al afacerilor externe din URSS A. Besmertnâh să concluzioneze: „Dacă nu era Malta, atunci Uniunea Sovietică nu ar fi cedat atât de lejer controlul său asupra Europei de Est şi a Ţărilor Baltice”².

Ca urmare a cedării poziţiilor geostrategice din Europa Centrală şi din est, dar mai ales în spaţiul postsovietic, când apar noi state independente, Rusia îşi revizuieşte strategiile sale.

Rusia aştepta ca Malta (1989) să fie o altă Yaltă (1945), când au fost împărţite sferele de putere, şi reclamă de nenumărate ori că este nevoie de o nouă redistribuire a sferelor de putere. Uneori provoacă probleme pe care încearcă să le dezbată în contextul noilor realităţi geopolitice. Occidentul evită subiectul legat de o nouă împărţire geopolitică a lumii³. Ulterior, Kremlinul aplică strategia compensaţiilor – „where are deliverables?”– atunci când este chemat să se pronunţe în probleme globale. O strategie pe termen scurt şi mediu. Prin urmare vorbim de o abordare geopolitică care reclamă comercia-lizarea relaţiilor internaţionale. Moscova aştepta din partea Occidentului să adopte la rândul său paşi care s-ar fi încadrat în logica retragerilor sau a cedărilor, dacă aceste cedări şi retrageri, ori compromisuri ar fi fost indicate exclusiv Rusiei. Occidentul era văzut ca un datornic care nu şi-a achitat plata pentru retragerea bazelor ruseşti din Cuba şi Vietnam, pentru bazele americane din Asia Centrală, pentru dialogul Rusiei cu NATO, pentru toate cazurile de cooperare, pe care Kremlinul le examina ca fiind nişte cedări în cadrul relaţiilor lumii occidentale. Kremlinul şi-a formulat o proprie filosofie comercială în cadrul relaţiilor Rusiei cu Occidentul, pe care a exprimat-o de nenumărate ori preşedintele rus Vladimir Putin: „Noi am lichidat bazele din Cuba şi Vietnam. şi ce am obţinut?” Logica comercializării relaţiilor Rusiei cu Occidentul a devenit dominantă şi în rândul politicienilor şi experţilor ruşi. „Cooperarea (cu Occidentul – L.Ş.) trebuie să fie nu necondiţionată şi să se întemeieze…pe nişte înţelegeri clare, bazate pe concesionări reciproce. Spre exemplu, Rusia poate să înăsprească poziţia în problema iraniană, să activeze nişte eforturi comune în Afganistan, să nu livreze felurite tipuri de arme în anumite ţări, dar trebuie să obţinem un răspuns în această chestiune, ce obţinem în schimb? Dacă nu vor să se înţeleagă cu Moscova… este necesar să adoptăm nişte aspre măsuri de preîntâmpinare. Numai aşa putem restabili reputaţia de partener demn şi consecvent”, – propunea Alexandr Lukin⁴. Politologul rus Lilia Şevţova⁵ se întreabă: „de ce Occidentul trebuie să plătească Rusiei ceea ce îi trebuie Rusiei? O conceptualizare interesantă pentru afacerea comercială!”⁶.

Pe de altă parte, trebuie să precizăm că iniţierea şi încurajarea apariţiei conflictelor în spaţiul postsovietic era văzută de Rusia ca o strategie de apărare, care ar stopa şi descuraja influenţele externe, mai ales occidentale, în spaţiul postsovietic, considerat unul vital. În majoritatea conflictelor, după ce anumite state o declară ca fiind statul agresor, Rusia reuşeşte să obţină calitatea de mediator, garant şi chiar pacificator al conflictelor. Totodată, strategia era chemată să determine statele afectate de conflicte să rămână în sfera ei de influenţă.

După anul 2004 Rusia aplică o nouă abordare care poate fi decodificată, prin „a fi cu Occidentul şi concomitent împotriva Occidentului”. Începând cu anul 2004 Moscova a experimentat un nou model de politică externă, care miza pe o abordare de supravieţuire a puterii politice. Această iniţiativă legată de politica internă a Rusiei a fost explicată de Vladislav Surkov, unul din adjuncţii şefului administraţiei preşedintelui Vladimir Putin, care a lansat şi conceptul de „democraţie suverană”. Esenţa acesteia era următoare: „În Rusia este democraţie. Noi dispunem de dreptul de a o înţelege aşa cum ne dorim şi nimeni nu are dreptul să ne înveţe pe noi cum să trăim”⁷. Această nouă teorie reprezenta o justificare de a demonstra Occidentului că nu acceptă ca să intervină în viaţa politică a Rusiei, atunci când sunt încălcate sau restricţionate drepturile şi libertăţile civice, că statul rus dispune de o proprie interpretare a principiilor liberal-democratice. În consecinţă, aceste principii enunţate ca fiind „speciale” în Rusia vor deveni o importantă resursă de luptă împotriva principiilor liberale şi democratice. În politica externă clasa politică revine la statalism, la o formă personalizată a puterii. Parteneriatul cu Occidentul nu a oferit întregul palier de beneficii la care aspira aceasta. Ascensiunea stataliştilor s-a datorat preţului la resurse energetice, comercializării de armament şi avertizării inamicilor cu arma nucleară. Conservarea puterii a solicitat să fie adoptate şi restul de elemente ale matricei tradiţionale: militarismul, utilizarea formulei „cetăţii asediate” menite să consolideze societatea şi conştiinţa imperială, care presupune existenţa unor sfere de influenţă. Vechea istorie rusă s-a repetat, atunci când pentru a motiva centralizarea puterii elita a fost nevoită să se lupte mereu cu inamici reali sau imaginari. Iar securitatea statului în cadrul acestei matrice întotdeauna presupunea existenţa unor bariere de protecţie care să fie formate din sateliţi⁸.

Obiectivele primordiale din strategiile diplomaţiei ruse în perioada anilor 1994- 2014

– Relaţia cu CSI

– Orientarea spre Asia Pacific

– Bazinul Mării Negre

Viziunea intelligence-ul Rusiei⁹

Viziunea hard

Este aplicată pentru spaţiul ex-sovietic + Ţările Baltice. Coordonare: Serviciul Federal de Securitate (FSB). Exercitarea presiunii este mult mai acerbă şi mai rigidă faţă de statele din fostul spaţiu vital – acţiunile se bazează pe coerciţie şi control (baze militare, conflicte îngheţate, şantaj economic, etc.).

Viziunea soft / smart

Se aplică în afara spaţiului postsovietic (SUA, UE, Asia, Africa, etc.) Coordonare – Serviciul de Informaţii Externe (SVR). Se mizează pe instrumente geoeconomice (resurse energetice paradise fiscale, aplicarea unor modele ce se pliază pe standardele internaţionale sau regionale.

Asimetriile strategiilor ruse trebuie evaluate ca fiind:

Ideologice / politice

Militare / geostrategie

Economice / geoeconomice

Culturale / geoculturale

A. Ideologice / Politice

Formularea unei noi ideologii bazate pe doctrina neoeuroasianismului ca antagonistă doctrinelor liberale:

a. opţiunea Dughin – Mişcarea internaţională antiglobalistă, Mişcarea Eurasianistă;

b. varianta Rogozin – Congresul Comunităţilor Ruse cu ale sale filiale în spaţiul ex-sovietic;

c. Mizarea pe vechile concepţii ale stângii politice cum este comunismul (PCFR);

d. Inaugurarea unor parteneriate de tip social democrat sau liberal cu partide din fostul spaţiu postsovietic (Rusia Unită, Rodina)

e. Crearea de filiale a PLDR în fostele republici ex-sovietice.

Guvernarea. Procesualitatea decizională a statului rus

Constituţia, adoptată la 12 decembrie 1993 precizează: Federaţia Rusă este un stat de drept şi democratic, federativ, care dispune de o formă de guvernământ republicană. Denumirile oficiale şi care au un sens identic, ca reprezentare, sunt Federaţia Rusă şi Rusia[1] (articolul 1, punctul 2). În articolul 4 al constituţiei Federaţiei Ruse se afirmă că în Rusia funcţionează „republica prezidenţială” pe care real o guvernează Preşedintele. El este „şeful statului, garantul Constituţiei Federaţiei Ruse, a drepturilor şi libertăţilor omului şi a cetăţeanului, adoptă măsuri de apărare a suveranităţii Federaţiei Ruse, a independenţei şi unităţii statale, asigură funcţionarea bazată pe conciliere şi a interacţiunii între organele puterii statale, determină orientările din politica internă şi externă a statului”¹⁰.

– Preşedinţia

– Consiliul de stat al Federaţiei Ruse (după preşedinţie, această instituţie este una dintre cele mai puternice în Federaţia Rusă, care poate interveni în afacerile parlamentarilor, guvernului, schimbă guvernatorii şi este la dispoziţia preşedintelui Rusiei).

– Consiliul Federaţiei, camera superioară a Adunării Federale

– Duma de stat a Federaţiei Ruse, camera inferioara a legislativului

– Guvernul Federaţiei Ruse

– Elita politică rusă şi viziunile principalelor partide politice din Rusia (reprezentate în sistemul legislativ)

Abordările geopolitice ale principalelor partide din Federaţia Rusă

STÂNGA PCFR-КПРФ¹¹:

– Globalizarea se desfăşoară conform „scenariului american”, iar Rusia trebuie să se debaraseze de influenţa americană şi să-şi restabilească cel puţin influenţa în spaţiul postsovietic.

– Asigurarea integrităţii teritoriale a Rusiei şi protejarea concetăţenilor în străinătate; promovarea unei politici externe în baza principiilor respectului reciproc dintre ţări şi popoare.

– Va contribui să fie restabilit în mod benevol statul unional.

– Opiniile partidului comunist coincid cu cele ale guvernării actuale în ceea ce priveşte politica externă: se pronunţă împotriva extinderii NATO, împotriva amplasării Scutului aerian antirachetă în ţările Europei Estice.

– A sprijinit cel mai bine şi a format un lobby in parlamentul Federaţiei Ruse pentru aşa zisele republici secesioniste din fostul spaţiu postsovietic. În Ucraina au reprezentat forţa motrice care a sprijinit proiectul anexării Crimeea şi a apariţiei republicilor din estul Ucrainei (Donetsk şi Lugansk).

Lider: Ghenadie Ziuganov.

CENTRU STÂNGA – PARTIDUL „RUSIA DREAPTĂ”
(ПАРТИЯ «СПРАВЕДЛИВАЯ РОССИЯ»)¹²:

– Refuzul liberalismului ca fiind singura posibilă traiectorie a dezvoltării statului nostru(…)

Scopul: dezvoltarea ideii socialiste ruse, ca ea să răspundă obiectivelor secolului XXI, dar şi tradiţiilor poporului nostru, a culturii noastre (…)

Contracararea impunerii conceptului unipolar a lumii Rusiei şi instituirea unei noi ordini globale, care nu ar fi în contradicţie cu principiile dreptăţii în relaţiile internaţionale… Să se obţină încetarea „agresiunii liniştite” pe care o exercită NATO la adresa Rusiei, care se exprimă prin avansarea frontierei structurii occidentale către frontierele Rusiei, tendinţele de subminare a poziţiei Rusiei în spaţiul postsovietic… O orientare importantă o constituie dezvoltarea relaţiilor cu ţările din CSI şi din proxima vecinătate. Exercitarea unei influenţe dominante în spaţiul CSI, dar nu trebuie să fie acceptată o batjocură în relaţiile Rusiei în procesele integraţioniste. Continuarea edificării unui stat unic cu Bielorusia.

– Să fie activ apărate drepturile conaţionalilor; să fie adoptată o lege referitoare la acordarea de ajutor cetăţenilor care au ajuns în situaţii extreme în străinătate.

Lideri: Serghei Mironov, A. Podbereszkin (consilierul preşedintelui), Rogozin, vicepremier, reprezentantul Complexului militaro-industrial.

CENTRU DREAPTA: PARTIDUL „RUSIA UNITĂ”
(ПАРТИЯ «ЕДИНАЯ РОССИЯ»)¹³:

Scopul strategic: – păstrarea unei ţări unitare, consolidarea societăţii ruse în faţa provocărilor care se arată în faţa Rusiei, inclusiv pe arena internaţională.

Obiectivele (2001) – păstrarea ţării, salvarea naţiunii de la o eventuală destrămare, descurajarea crizei profunde, prin care a fost afectată în anii nouăzeci ai sec. XX.

Rusia în lumea globală: Integrarea Rusiei în comunitatea internaţională, reieşind din interesele Rusiei. Elaborarea principiilor internaţionale a unei ordini de drept, care s-ar baza pe refuzul impunerii unor valori străine şi a tentativelor de izolare a Rusiei. Nu va admite ca anumite ţări europene să impună soluţii economice, care ar ameninţa suveranitatea Rusiei. Într-adevăr acest lucru reprezintă un dictat şi o imixtiune în afacerile interne ale unui stat independent. Dragoste pentru oameni şi bună vecinătate. Aplicarea forţei militare ca măsură extremă… Integrarea UE şi SEU într-o piaţă europeană comună va putea să fie cuantificată în trilioane de euro. Pentru început ţările din SEU şi UE ar urma să creeze un complex unic energetic pentru Marea Europă, iar ca punct de plecare ar fi: renunţarea la vize între UE şi Rusia… Din anul 2013 va fi dublată producţia complexelor de rachete strategice. În scurt timp trupele militare vor obţine noi arme strategice şi tehnico operative. Una din priorităţi constă în înnoirea Forţelor Militare Aeriene.

Lideri: Vladimir Putin, Serghei Şoigu, Vladimir Grâzlov, Dmitri Medvedev.

EXTREMA DREAPTA – PARTIDUL LIBERAL DEMOCRAT AL RUSIEI (PLDR- ЛДПР)¹⁴:

S-a pronunţat împotriva acordurilor de la Belovejsk (unde s-au pus bazele destrămării URSS), a sprijinit candidatura lui V. Putin în anul 1999, se pronunţă pentru minimalizarea impozitelor, dispune de un imens bagaj de sloganuri anticomuniste, antieuropene şi antiamericane.

Liderul V. Jirinovski a declarat că este colonel în rezervă al securităţii ruse (FSB).

Unul din obiectivele strategice: Crearea unui Stat Rus de o mare anvergură. Reunificarea teritoriilor fostei URSS.

– Rusia trebuie să-şi determine participarea sa în afacerile internaţionale şi să dispună de o politică externă activă multivectorială, să nu se limiteze exclusiv la o singură orientare. Politica externă rusă trebuie să se orienteze în primul rând spre sud. Anume în sud sunt poziţionate statele care pot şi sunt dispuse să devină aliaţi strategici ai Rusiei. Este necesar să fie create câteva sisteme strategice Rusia-India-Iran, Rusia-China-India. Aceste alianţe pot deveni poli de promovare a intereselor prioritare ale Moscovei în Orientul Mijlociu, în Asia Centrală şi Asia de Sud.

– Restabilirea frontierelor strategice şi a spaţiului geopolitic istoric al Rusiei;

– Menţinerea statutului geostrategic al Rusiei în Europa, care s-a concretizat istoric, reieşind dintr-un inevitabil parteneriat, dar şi a unei competiţii cu Europa Occidentală. Restabilirea relaţiilor economice, politice şi culturale cu ţările din fosta URSS, mai ales cu cele est-europene. Restabilirea integrităţii teritoriale a fosei URSS. Reunificarea fostelor republici sovietice, în majoritatea lor, într-un stat democratic unic.

– Miza principală va fi unificarea popoarelor slave. Construcţia unei comunităţi est-europene care va avea la bază ideea solidarităţii comune a slavilor.

B. Militare / Geostrategice

În studiul „Politica militară a Rusiei contemporane”, strategul militar V. Şerpaev consideră că în istoria militară rusă se evidenţiază câteva etape importante:

1) Rusia Kieviană, unde predomină influenţele „occidentale” şi formele organizării sociale;

2) Rusia Moscovită, care se caracterizează prin puternice trăsături ale „despo-tismului oriental”;

3) Rusia lui Petru I, orientată înspre ideile iluminismului „occidental”, implicit în afacerile militare;

4) Rusia Sovietică, în care s-a produs o sinteză a socialismului „occidental” şi un control social „oriental” bazat pe forme represive;

5) Rusia postcomunistă, se exprimă printr-un sincretism al modelului liberalismului social şi a tradiţiilor naţional culturale ale ţării.

Fiecare etapă din istoria Rusiei are un specific al său în materie de politică militară: conceptualizarea contextuală care în timp a fost desemnată ca „doctrină militară”(situaţie geopolitică, provocări, ameninţări, inamici, aliaţi, etc.); emulaţia şi dezvoltarea gândirii teoretice miliare (principiile construcţiei şi infrastructurii militare, sporirea capabilităţilor armatei; strategia, tactica şi ghidajul luptei); educaţia militară şi instruirea ostaşilor, consolidarea „spiritului moral” al armatei, etc.¹⁵

Viziunea rusă de reglementare a conflictelor latente

• Este bazată pe conceptul activităţii de pacificare;

• Elaborarea concepţiei unice a pacificării, care ar fi acceptată de toate statele din CSI, care ar miza pe statutul ONU. Evitarea transformării forţelor de pacifi-care în trupe de pedepsire a uneia din părţi. Neutralitatea forţelor de pacificare;

• Consolidarea şi extinderea bazei dreptului internaţional care s-ar referi la activitatea de pacificare, care ar alinia anumite state care nu participă deocamdată în astfel de acţiuni;

• Reglementarea problemelor structurale şi organizaţionale care vizează problematica de pacificare în CSI; mai ales ale statelor din CSI care ar asigura o participare adecvată în cadrul formaţiunilor militare, în operaţiunile de pacificare de pe teritoriul lor;

• Distribuirea costurilor financiare şi a altor costuri în cadrul misiunilor de pacificare, la care s-au angajat părţile.

Tipologia conflictelor interetnice (după E.A. Pai¹⁶ şi A.A. Popov¹⁷)

Două principii de clasificare a conflictelor:

a. conform caracterului acţiunii părţilor conflictuale;

b. conform conţinutului conflictelor, ale căror scopuri principale sunt avansate ca pretenţii de către părţi.

1. Conflictul prejudecăţilor, al stereotipurilor, ce se exprimă printr-un imaginar negativ: „vecin nedorit”, „grup incompatibil”.

2. Conflictul ideilor, în mare parte se bazează pe dreptul istoric (Estonia, Lituania, Letonia, Georgia, Republica Moldova, Tatarstan, Cecenia, etc.)

3. Conflictul acţional, ce se manifestă prin proteste, demonstraţii, mecanisme instituţionale, care ajung până la ciocniri stradale (se încadrează în logica revoluţiilor colorate pe care Rusie le consideră ca fiind nişte agresiuni asimetrice ce urmează a fi contracarate inclusiv prin instrumente hard).

Conflictele militare congelate au devenit un instrument specific strategilor ruşi¹⁸. Ele sunt inaugurate în anul 1991, ca reacţie la prăbuşirea Uniunii Sovietice şi diminuarea capacităţii statelor de a-şi remedia singure problemele interetnice,interconfesionale, sociale, abordările şi opţiunile de politică externă. În decursul a douăzeci de ani, după ce Rusia a inaugurat această inedită şi proprie metodă a congelării conflictelor¹⁹, ea nu a reuşit să le reglementeze, chiar dacă a deţinut calitatea de mediator şi de garant, în absolut toate conflictele postsovietice, iar în majoritatea lor a fost desemnată şi ca agresor. Conflictele îngheţate sunt eficiente pe termen scurt, nu şi pe termen lung, când trebuie să fie reglementate. Mai ales când statele lansează proiecte de edificare a unor alianţe geopolitice sau a blocurilor geoeconomice. În majoritatea conflictelor Federaţia Rusă a utilizat bazele sale militare în scopul unor aşa zise forţe de pacificare.

Rostul şi rolul Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă

Regimurile internaţionale de securitate nu pot fi constituite exclusiv din perspectiva relaţiilor de putere. Mai degrabă, ele într-o măsură sau alta su-plimentează relaţiile de putere. Din aici reiese că distribuţia inechitabilă a componentei forţei între state facilitează un caracter asimetric pentru mecanismele multilaterale ce asigură securitatea, mai ales la nivel regional, dar şi în contextul caracterului ierarhic al relaţiilor internaţionale.

Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) a fost creată în baza Acordului de securitate colectivă (care a avut loc în luna mai 1992) şi a fost transformat în Organizaţie (cu Statut, buget, instituţii şi structuri) în anii 2002-2003, se poziţionează ca o organizaţie multifuncţională de tipaj nou. Membrii OTSC astăzi sunt Armenia, Bielorusia, Kazahstan, Kîrghîzstan, Rusia, Tadjikistan, Uzbekistan. Toate misiunile de pacificare ale OTSC pot fi recunoscute doar ca având legalitate de statele care au aderat la această organizaţie, nicidecum de comunitatea internaţională. De ce OTSC nu poate avea funcţii de pacificare în afara celor 6 state eurasiatice?

Codul OSCE în care sunt stipulate aspectele politico-militare ale securităţii (semnat şi de Rusia) cere de la fiecare ţară să întărească în legislaţia naţională o serie de prevederi care în legislaţia rusă nu existau în mod clar formulate, în particular:

– să întărească în legislaţia naţională responsabilitatea militarilor pentru încălcarea normelor dreptului umanitar internaţional în cadrul conflictelor militare (paragraful 31, Codul OSCE), inclusiv răspunderea personală pentru emiterea ordinelor, care contravine legislaţiei naţionale şi internaţionale;

– să fie interzise formaţiunile militare, care nu se subordonează organizaţiei militare a statului sau în fapt nu sunt controlate de aceasta²⁰;

– preîntâmpinarea ca să fie cumulate oportunităţi de către militari şi formaţiunile militare a executării unor misiuni (de luptă sau altele), care depăşesc cadrul pentru care acestea au fost create²¹;

– în legislaţie să fie întărită cerinţa privind mecanismul neutralităţii politice a forţelor militare²², etc.

Organizaţia de reprezentare universală în regiunea europeană este Organizaţia de Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). Există o cooperare între OTSC şi OSCE, inclusiv reprezentanţii OTSC sunt invitaţi la şedinţele OSCE. Dar, nici o ţară niciodată nu a sprijinit nici o rezoluţie a reprezentanţilor OTSC, inclusiv la summitul OSCE de la Astana (anul 2010), când OSCE-ul era sub preşedinţia Kazahstanului. Nu a fost adoptat la summitul de la OSCE nici „planul de acţiuni” (comune, pe care l-a introdus Kazahstanul). Iniţiativa a fost blocată, în special, datorită insistenţelor europene, pentru că OSCE dorea să-şi asigure participarea în reglementarea conflictelor din Georgia şi Republica Moldova. Cei de la OTSC, ca urmare a eşecurilor pe care le-au avut în relaţiile cu OSCE, consideră că actualmente Organizaţia Securitate şi de Cooperare în Europa nu mai poate reprezenta politica universală în regiunea eurasiatică. OSCE este considerată de Kremlin că ar fi o organizaţie mult mai slabă şi ineficientă, la un nivel mult mai inferior de OTSC ca şi eficienţă organizaţională. De asemenea, OTSC consideră că marile şi puternicele organizaţii cum sunt OSCE şi ONU, mega-puterile, alianţele politico-militare şi alte instituţii internaţionale specializate în reglementarea conflictelor regionale sunt refractare faţă de noua organizaţie postsovietică şi că acestea nu mai pot produce noi impulsionări şi nu dispun de politici, care ar stimula pacificarea regională. OTSC consideră că celelalte organizaţii nu văd în aceasta o organizaţie parteneră. Singurul partener important pe care consideră OTSC că-l are este Organizaţia de cooperare de la Shanghai.

În spaţiul geopolitic postsovietic există o multitudine de organizaţii subregionale şi regionale (OTSC, UE, NATO, CSI, GUAM, UEA, etc), care au o istorie a adversităţilor şi incompatibilităţii geopolitice, de competiţie a uneia cu alta, iar coordonarea lor poate exista exclusiv prin intermediul a două organizaţii care posedă un caracter universal – ONU şi OSCE. Din acest considerent se încearcă de nenumărate ori revizuirea OSCE, reformarea organizaţiei, într-un nou format, care ar dispune de noi elemente de coordonare a acţiunilor de pacificare în regiunile de conflict.

Bazele militare sunt considerate că formează alături de zonele în care există conflicte îngheţate o centură de protecţie/cordon sanitar²³ a Federaţiei Ruse. Bazele militare şi conflictele congelate au ca scop destructurarea proiectelor energetice adverse care ameninţă securitatea energetică şi proiectele Rusiei. Astfel ca urmare a proiectului Nabucco au fost lansate proiectele Blue Stream şi South Stream, iar ca reacţie la proiectul Traceca au fost iniţiate proiectele Transsib şi Nord-sud. Majoritatea proiectelor energetice ale Federaţiei Ruse care au ca scop diminuarea rolului proiectelor energetice euroatlantice au fost expuse în regiunea Marea Neagră – Marea Caspică – Asia Centrală.

Proiectul „Novorossiya”

Proiectul „Novorossiya” a fost descris în detaliu de către publicaţia rusă „Geopolitics.ru”²⁴. Republica „Novorossiya” care urma să fie formată de la estul Ucrainei până în sudul Ucrainei (Odesa), dar şi o parte din Republica Moldova (Transnistria urma să fie integrată în această nouă republică), era proiectată după imaginea guberniei Novorossiya. Republica Novorossiya trebuia să separe în două capitala ucraineană Kiev şi să demonstreze că statul ucrainean este unul eşuat şi artificial. Istoric, gubernia Novorossiya a fost formată în anul 1764 pe teritoriul Slaveano-Serbia şi din „meleagurile Transdunărene”. Prima capitală a fost oraşul Kremenciug, astăzi din sudul regiunii Poltava. Novorossiya se leagă mult de numele împărătesei ruse Ecaterina a II-a şi a favoritului ei Grigori Potemkin. În anii 1768-1774, după ce a învins în război imperiul otoman în localităţile Larga, Cahul (din Basarabia) şi Kozlodui, dar şi pe mare, se instituie pacea de la Cuciuk-Cainargi, iar Rusia dispune de acces la Marea Neagră (inclusiv este anexată Basarabia de sud) şi stăpâneşte Crimeea. Hanatul din Crimeea, tătarii din Cubani şi cabardinii devin parte a Imperiului Rus.

Novorossiya (ţinutul Novorossiya, Noua Rusie, Noua Rusy) este un sinonim al guberniei Novorossiya, care are un sens mai larg de teritorii istorice de la nord de Marea Neagră, ce au fost alipite la Imperiul Rus ca urmare a războiului ruso-turc de la jumătatea secolului XVIII. Ţinutul Novorossiya includea guberniile Herson, Ekaterinoslav, Tavria, Basarabia, dar şi regiunea Kubani. Termenul a fost utilizat până la începutul secolului XX, iar după revoluţie acesta a fost interzis. O parte semnificativă a pământurilor Novorussiyei au fost incluse de bolşevici în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Termenul a obţinut o răspândire largă în anii 2013-2014, ca rezultat a evenimentelor ce s-au petrecut în Ucraina, care au culminat într-un conflict local şi într-un război nedeclarat al Federaţiei Ruse la adresa Ucrainei. Potrivit opiniei profesorului Dergaciov, Novorossiya, în special teritoriul ucrainean de la Marea Neagră poate fi examinat ca un exemplu de succes de integrare regională europeană în Imperiul Rus.

Proiectanţii noilor abordări geopolitice ale Rusiei în spaţiul post-sovietic şi formarea de republici separatiste pe teritoriul Ucrainei, inclusiv edificarea republicii „Novorossiya” au fost creditaţi ca fiind geopoliticianul Al.Dughin²⁵ şi vicepremierul Dmitri Rogozin. Unul din finanţatorii proiectelor antiucrainene a fost oligarhul Constantin Malofeev, din cadrul Bisericii ortodoxe Ruse.

Tendinţe în geopolitica postsovietică

Rusia aspiră să deţină rolul de factor stabilizator în Eurasia. Kremlinul îşi doreşte să-şi menţină prezenţa economică şi militar-politică în regiunile Caucazului, Caspică şi în Asia Centrală, să-şi asume o responsabilitate pentru etnicii ruşi care locuiesc în zonele de conflict, să influenţeze în mod direct spaţiul postsovietic, să se implice în situaţiile etnopolitice din regiunile de frontieră ale Federaţiei Ruse. O atenţie specială va fi acordată misiunilor de pacificare în spaţiul postsovietic, care sunt chemate să sprijine Rusia în două chestiuni: să influenţeze orientarea geopolitică a fostelor republici sovietice şi să menţină stabilitatea la frontierele sale. Este arhicunoscut faptul că cel care joacă rolul de pacificator, concomitent deţine şi controlul spaţiului în care se exprimă conflictul. Strategii ruşi consideră că Occidentul are ca scop, mai ales datorită eforturile sale de internaţionalizare a acţiunilor de pacificare pe care le realizează Rusia, s-o lipsească de influenţa ei geopolitică. Mai ales în perimetrul frontierelor fostei Uniuni Sovietice, zonă care pentru geostrategia Rusiei prezintă o însemnătate primordială.

C. Geoeconomice

Motto: Geoeconomia nu substituie geopolitica, ci o suplineşte şi o completează

a) Spaţiul cel mai atractiv din punct de vedere al geografiei proximităţii şi care reprezintă interes geopolitic,dar şi dispune de o moştenire geoistorică este cel din fostul spaţiu postsovietic, din CSI. Anume aici Rusia manifestă un sporit interes şi o raţiune pentru procesele sale integraţioniste şi edificarea alianţelor comerciale.

b) Cea mai optimă soluţie a Rusiei pentru o alianţă economică sau bloc geoeconomic regional, dincolo de frontierele CSI, o constituie cea care se poate proiecta în jurul Organizaţiei de la Shanghai. Această entitate (Organizaţia de la Shanghai) aliază o populaţie de câteva miliarde de oameni şi totodată posedă pieţe economice de o anvergură impresionantă.

O doctrina economică a Federaţiei Ruse: restabilirea calităţii de leadership?

O doctrina economică a Federaţiei Ruse care solicită restabilirea calităţii de leadership a fost enunţată în cadrul dezbaterilor care au avut loc recent în cadrul partidului de guvernământ „Rusia Unită”²⁶. Rusia dispune de toate condiţiile ca să fie cel mai bun loc de pe Terra, concluzionau curentele de dreapta şi de stânga din cadrul formaţiunii politice. Dezbaterile din cadrul partidului „Rusia Unită” s-au desfăşurat sub egida Institutului de proiectare publică şi a clubului „4 noiembrie” şi s-au focalizat pe elaborarea unei platforme ideologice, politice şi economice, care i-ar determina să se solidarizeze sub idealurile acesteia pe oamenii politici, pe cei din mediul de afaceri şi pe cetăţenii ruşi, care împărtăşesc viziunile liberal-conservatoare. În cadrul acestei activităţi Institutul de Proiectare Publică a solicitat grupului „Expert” să elaboreze o doctrină economică pentru Rusia²⁷

Doctrina economică a Rusiei urmează să fie asumată de Kremlin, guvern sau partidul „Rusia Unită” şi va constitui un document de bază după care se vor ghida politicienii şi oamenii de afaceri în perspectivă.

„Doctrina economică (analogică cu doctrina militară) reprezintă un document care răspunde la următoarele întrebări:

– Care va fi paradigma administrativă a lumii şi respectiv caracterul diviziunii internaţionale a muncii şi competiţia internaţională peste 20-25 ani?

– Cine vor fi adversarii principali şi aliaţii prioritari ai Rusiei în competiţia economică?

– De ce parametri trebui să dispună economia Rusiei, ca să se simtă convingătoare în economia mondială într-o atare perioadă?

– Care este forţa actuală a economiei ruse?

– În ce mod economia Rusiei poate să treacă de la starea actuală la una aferentă pentru anii 2020-2025?”

„Astăzi nu este atât de important ca Rusia să fie examinată din punct de vedere a „sănătăţii sale”, sau, altfel spus, în conformitate cu caracteristicile sale interne, spre exemplu conform normelor productive ale muncii, al nivelului economiei de piaţă, al nivelului deschiderii economice, ci din punct de vedere al calităţilor externe ca jucător, şi anume:

– De ce resurse dispune Rusia pentru o luptă economică externă;

– Pe ce teren trebuie ea să joace;

– Pe ce teren este ea capabilă să joace;

– Ce tipuri de tehnologii/resurse îi lipsesc;

– Cum să le crească/să obţină aceste resurse”.

Paradigma administrativă şi competiţia internaţională

Primul val a demarat în anii 1946-1947 şi s-a sfârşit în anii 1977-1979. El a fost legat de construcţia „societăţii bunăstării comune” în lumea occidentală, printr-o dezvoltare furtunoasă a pieţelor interne a tuturor statelor care au participat în cel de-al Doilea Război Mondial, inclusiv Japonia, dar şi printr-o decolonizare a societăţilor ce se dezvoltau. Acest val s-a sfârşit în anii 1969-1970, cu puţin timp până a avea loc criza petrolieră din anii 70, şi a fost legată de epuizarea oportunităţilor de dezvoltare a economiilor occidentale din cauza propriilor pieţe interne.

În această perioadă Rusia (URSS) s-a dezvoltat sincronic cu restul lumii, ceea ce a reprezentat o dezvoltare adecvată în cadrul economiei mondiale.

Valul care a fost inaugurat în anii 80 a fost identificat ca fiind ciclul computerizării şi al globalizării. Rusia a ratat realmente acest val. Economia centralizată nu a fost capabilă nu atât să producă inovaţii, calculatorul a apărut în Rusia puţin mai târziu ca în SUA, cât să elaboreze mecanisme de utilizare a acestora în sectoarele de producţie şi administrative. Acest eşec a însemnat, în mod practic, douăzeci de ani de stagnare economică şi a constituit unul din principalele motive ale crizei profunde pe care a traversat-o Rusia în anii 90. Cel de-al doilea val încă nu s-a încheiat. Au apus două cicluri ale acestuia: de dezvoltare (anii 80) şi o creştere economică (anii 90), ce s-au exprimat printr-o efervescenţă a fondurilor americane, iar ulterior a fost observată tendinţa creşterii în extremis a ţărilor cu o populaţie mare, mai ales a Chinei şi Indiei.

Putem evidenţia chestiunea principală care se referă la formarea doctrinei economice a Rusiei, ca urmare a dezbaterilor din zona expertizelor macroeconomice: în anii 2010-2020 Rusia trebuie să revină în economia globală în calitate de jucător esenţial şi vizibil, capabil să participe plenar în cadrul paradigmei economice administrative a următorului val al dezvoltării omenirii. Un obiectiv extrem de ambiţios îl constituie calitatea de „lider civilizaţional” al Rusiei, pe care şi-l propune, similar cum a fost într-o anumită perioadă istorică Olanda, ulterior Anglia, iar mai apoi SUA.

Concepţia de integrare a spaţiului postsovietic se întemeiază pe modelul geoeconomic. Iniţial această concepţie s-a regăsit în proiectul Comunităţii Statelor Independente, în EvrAzEs, în Uniunea vamală, în Spaţiul Economic Unic. Geopoliticienii ruşi consideră că reintegrarea spaţiului postsovietic s-a produs odată cu lansarea proiectului Uniunii Eurasiatice, prin intermediul căruia Moscova îşi va extinde influenţa ei, în special prin metode economice. Ei consideră că ţările Occidentului şi-au dorit să instituie un „cordon sanitar” în jurul Rusiei, care nu a reuşit. Parteneriatul Estic a fost privit ca un proiect geoeconomic duşmănos la adresa intereselor (geo)economice ale Rusiei.

Ce rol poate să aibă Rusia în noul val, se întreabă experţii ruşi

„Rusia în mod real are posibilitatea să joace un rol cheie în noua paradigmă a dezvoltării, pentru că ea posedă numeroase condiţii necesare pe care le revendică cele două tendinţe principale ale noului val.

– Materii prime.

– Materii prime şi inovaţii.

– Geografia. Poziţionarea geografică a ţării permite să devină un element principal al noii infrastructuri de transport pentru continentul eurasiatic. Poziţionarea geografică, dar şi trecutul politicii al Rusiei cât şi potenţialul militar îi permit să devină un garant al securităţii pentru ţările Asiei.

Teritoriu. Imensul teritoriu deschide spaţiul ce revendică noua urbanizare. Pe de altă parte, acesta deschide perspectiva pentru un nou tip de transport terestru – Magistrala transsiberiană a viitorului.

Educaţia. O populaţie educată deschide calea pentru un nou mediu muncitoresc şi un nou sistem de învăţământ.

Este improbabilă o izolare a Rusiei?

Există o iluzie că Rusia dispune de o piaţă internă imensă, care este capabilă să asigure creşterea economică. Dimensiunile PIB-ului arată 700 miliarde de dolari. În anul 2013 guvernul Federaţiei Ruse spera ca până în anul 2020 Rusia să atingă un PIB de 3,5-4 trilioane de dolari, în comparaţie dimensiunile liderilor lumii vor atinge în anii 2020-2030 cifra de 15-20 trilioane de dolari, în contextul în care întreaga piaţa globală este de 60 trilioane doar în principalele ţări.

Un accent special îl aplică experţii ruşi pe „Politica superindustrializării”.

D. Goeculturale / Geoconfesionale

Procesul şi rezultatele de dezvoltare a reprezentărilor geografice într-o anumită cultura, dar şi „cumularea”, formarea raţionalizată a simbolurilor care sunt derivate din tradiţiile culturale. Fiecare cultură colecţionează anumite reprezentări geografice, obţinând unele din configuraţiile geografice reprezentative ale acestora.

Proiectul geocultural opţiunea Rusia:

– la bază: bizantinismul ca proiect global al imperialismului ortodox;

– De la a Treia Romă la a Treia Internaţională;

– Patriarhul Universal în locul Bizanţului;

– Ortodoxia şi globalizarea în acelaşi sistem de coordonate;

– Proiectul măreţiei ortodoxe care a fost lansat de Patriarhului Kiril;

– Militarizarea societăţii şi conştiinţa bisericească;

– Ortodoxia rusă dincolo de frontierele Rusiei.

Geocultura este un termen a lui Im. Wallerstein. În cadrul conceptului de geocultură vorbim de:

a) Geocultura dezvoltării (modernizarea)

b) Geocultura alternativă (Islam)

c) Geocultura comună (fostele metropolele menţin relaţia cu teritoriile sale: România – R. Moldova, Bucovina/Rusia menţine relaţiile cu comunităţile etnice ruse din afara ţării)

d) Geocultura comunicării (lumea de azi care este prinsă în mrejele industriale – între statele-elite şi statele marginale.

e) Periferia geoculturală: spaţiu care reprezintă o resursă inestimabilă demogra-fică, este o reţetă demografică şi intră pe agenda planificării strategice.

j) Reprezentări geoculturale: sistemul celor mai puternice şi de anvergură semne, simboluri sau caracteristici ale unei anumite culturi sau civilizaţii în lumea globală.

Geocultural / geoconfesional

Există trei mari paradigme ale religiozităţii în conştiinţa socială rusă. Cele trei orientări se bazează pe tradiţia rusă universală şi sunt reprezentate de N. Danilevsky, V. Soloviov şi L. Tolstoi.

– N. Danilevskiy respingea însăşi posibilitatea instituirii unei umanităţi integrate şi diviza lumea globală în 12 tipuri cultural- istorice. Rusia este inclusă în „tipajul slav” şi este văzută ca lider al lumii slave.

– V. Soloviov exprima unitatea tuturor oamenilor şi a formulat teoria creştină a Umanităţii date de Dumnezeu.

– Lev Tolstoi a respins învăţăturile naţionale şi religioase, care îi separă pe oameni şi predica unitatea umană, care s-ar baza pe o singură credinţă şi pe un singur Dumnezeu.

Proiectul identitar

Incontestabil, Rusia dispune de particularităţi, care în decursul secolelor constituiau nucleul ei şi relevau ineditul statului şi poporului rus faţă de alţii. Ca orice alt popor sau stat. Numai că s-a format o percepţie specifică în cadrul societăţii ruse, pe care o regăsim şi în alte perioade istorice, conform căreia poporul rus ar fi unul ales, predestinat, inedit. Elementele de bază ale identităţii ruse sunt considerate: a) geografică şi geopolitică – cea mai mare ţară din lume, care este poziţionată pe două continente; religioasă – o populaţie multiconfesională, în care predomină creştinii ortodocşi; politică – o formă de guvernământ totalitară (independent de regimul puterii) în cazul în care se simte lipsa societăţii civile şi a libertăţilor democratice; psiho-mentală – polarizarea caracterului naţional rus, care cumulează caracteristicile Sudului (Bizanţului), Orientului (tătaro-mongol) şi a Occidentului (Europa); de super-statalitate – o doleanţă pasională să-şi perceapă statul său ca fiind unul măreţ”²⁸.

În Rusia s-a format în decursul secolelor un irepetabil tipaj politic, spiritual-moral, religios, social, mental, ceea ce i-a determinat pe cercetătorii străini şi ruşi să evidenţieze Rusia şi s-o considere o civilizaţie unică şi independentă. În dependenţă de caracteristicile care i-au fost aplicate la rădăcinile societăţii sale (naţionale, religioase, politico-formative), aceasta s-a numită „rusă”, „ortodoxă”, „sovietică”. Dar în toate cazurile Rusiei îi era recunoscut codul ei specific civilizaţional, ceea ce îi distinge pe „ruşi” de ceilalţi, adică de restul. În acelaşi timp Rusia dispune de caracteristici şi un specific, datorită cărora se vorbeşte despre o identitate nefinalizată. Această stare a identităţii nefinalizate este marcată de o seamă de factori: a). Rusia este poziţionată la răscrucea dintre Europa şi Asia, între civilizaţiile Occidentului şi ale Orientului; b) compoziţia multietnică şi multiconfesională a poporului rus; c) paradigma de recuperare a etapelor de dezvoltare instituită de Petru I, care se menţine şi astăzi.

Care este proiectul global al Federaţiei Ruse?

– Majoritatea ideologilor proiectului „Rusiei globale” revendicau modelul „imperial” ca fiind unul care transmite o legătură istorică şi meta-geopolitică, implicit una civilizaţională.

Trei modele sunt abordate:

– imperiul neoliberal rus

– imperiul neosovietic

– imperiul eurasiatic

Repurtatul strateg american Henry Kissinger, în ultima lui carte „Să-l înţelegem pe Putin. Politica normalităţii”, pe care i-o dedică preşedintelui rus Vladimir Putin, încercând să justifice acţiunile liderului rus scrie că „în decursul celor mai lungi perioade istorice mare parte a omenirii a avut o formă tipică de guvernare şi care aceasta a fost imperiul”. Imperiul nu a avut nici un interes să acţioneze în cadrul sistemului internaţional; însăşi ele tindeau să fie un sistem internaţional. Imperiul nu are nevoie de un echilibru a puterilor²⁹.

„Lumea Rusă” ca proiect global

În lume se acutizează bătălia dintre civilizaţii şi cele mai puternice state. Bătălia se poartă atât în sfera economică, politică, a capabilităţilor militare, ci şi în sfera valorilor şi a imaginarului viitorului. Jucătorii mondiali îşi motivează pretenţiile legate de calitatea de lider global, propun propriile lor proiecte (modele) de edificare a ordinii mondiale şi a locului şi rolului lor în cadrul acesteia. Astfel de proiecte pot fi denumite ca făcând parte din registrul pan-ideilor, adică a concepţiilor-idei, care, după cum afirma acum un secol geo-politicianul german K. Haushofer, proclamă marile scopuri şi devin formele vitale ale viitorului. Printre principalele pan-idei putem distinge:

– ideea pan-americană, care este expusă în forma РАХ Americana, ca simbol al „noii ordini mondiale” şi a globalizării conform reţetei americane;

– ideea pan-europeană ce reclamă o Europă Mare, care se poziţionează ca un centru de putere, ce posedă un imens potenţial economic, umanist, tehnologic, spiritual, etc.;

– ideea pan-chineză, care-şi propune ca scop unificarea Chinei Mari, moder-nizarea economiei, transformarea Chinei într-o superputere;

– ideea pan-islamică, care mizează pe o iminentă extindere a lumii musulmane şi pe edificarea califatului universal. Există şi alte pan-idei, care au ca scop o exprimare mai eficientă în lume.

În context, Rusia nu poate să se insereze în unul din proiectele civilizaţionale „orientale” sau „sudice”, pentru că nu se încadrează în raţiunea „identităţii” ruse şi nici în logica ambiţiilor sale. În fapt Rusia actuală este mult mai apropiată de modelul progresului euro-american, inclusiv ca poziţionare geografică, demografică şi geoeconomică. Pe de altă parte, Rusia este mereu depăşită de civilizaţia euro-americană şi se află într-o cursă de urmărire a acesteia. Rusia evită să adopte linia occidentală şi consideră că modelul euro-american şi-a epuizat resursele. Încă din anii 1990 Rusia a început să-şi elaboreze propria concepţie de dezvoltare care a fost coroborată cu propria ei identitate şi care dispune de un caracter global. Această concepţie s-a regăsit în formula „Lumea Rusă”. Conceptul „lumea rusă” nu putea exista în Uniunea Sovietică, care era un imperiu multinaţional şi multicultural, şi care avea o ideologie internaţionalistă, o politică ce forma o nouă comunitate istorică-poporul sovietic. Totodată, în Uniunea Sovietică exista o atitudine negativă faţă de emigranţi şi comunităţile ruse anticomuniste. Concepţia „lumii ruse”, elaborată la mijlocul anilor 90, a reprezentat un răspuns al statului rus la problema diasporelor ruse din străinătate, dar şi o abordare a relaţionării cu extinsele şi importantele comunităţi ale etnicilor ruşi care au rămas în statele din fostul spaţiu postsovietic. Conform datelor viceministrului afacerilor externe din Federaţia Rusă G. Karasin, în afara Rusiei locuiesc nu mai puţin de 30 mln de etnici ruşi³⁰. O serie de experţi ruşi consideră că numărul ruşilor şi a rusolingvilor din afara Rusiei este extrem de mare. Unul din elaboratorii concepţiei ”lumea rusă” P.Şedroviţkiy declară că este vorba de un număr de 300 de milioane de persoane. Un număr identic, de 300 milioane de rusolingvi în lume, îl enunţă şi preşedintele executiv al fundaţiei „Lumea Rusă” V. Nikonov³¹. El mai susţine că fiecare al douăzecilea locuitor al Terrei aparţine lumii ruse.

Statul sovietic nu avea o experienţă pozitivă în abordarea relaţiilor cu diaspora rusă. Din punct de vedere ideologic ruşii care locuiau departe de ţara lor erau percepuţi ca adversari. În prezent situaţia s-a modificat substanţial. Au fost adoptate legi în baza cărora sunt aplicate proceduri şi abordări practice. În anul 1999 a intrat în vigoare legea ”Cu privire la politica de stat a Federaţiei Ruse în relaţie cu conaţionalii săi, care locuiesc în străinătate”. În anul 2001 preşedintele Rusiei a aprobat concepţia politicii de stat a Federaţiei Ruse de sprijinire a conaţionalilor. A fost creată o comisie guvernamentală pentru afaceri cu conaţionalii, care din anul 1995 este condusă de ministrul afacerilor externe Serghei Lavrov. În anul 2006 la Sankt-Peterburg s-a desfăşurat Congresul mondial al conaţionalilor. În luna iunie 2007 Vladimir Putin a semnat decretul „Crearea fundaţiei Lumea Rusă” care are ca scop popularizarea limbii ruse şi sprijinirea programelor de studiere a limbii ruse în străinătate. A fost inaugurat şi activează Consiliul de coordonare al conaţionalilor ruşi, iar asemenea consilii au fost create în circa 60 de ţări care au o semnificativă diasporă rusă. În serviciul diplomaţiei ruse a fost inaugurat un mecanism special precum este Departamentul de relaţii cu conaţionalii din străinătate. Există o tendinţă de intensificare şi cultivare a relaţiilor cu diaspora rusă, iar această sferă este încurajată şi consolidată atât în politica externă, cât şi în cea internă, atunci când analizăm subiectul repopulării Rusiei. În plan academic această problemă este evaluată extrem de puţin, mai ales atunci când se încearcă conceptualizarea categoriei „Lumea Rusă”. Spre exemplu, proiectul „Rusia Kieviană” este văzut de strategii ruşi ca fiind o ameninţare la adresa Rusiei actuale. „Lumea Rusă” este tratată exclusiv ca lumea rusă ce se exprimă în exteriorul statului rus. Potrivit anumitor strategi ruşi³², s-au format două forme ale lumii ruse şi care se cere a fi unificate: lumea „Rusiei-mamă” şi lumea copiilor săi, care sunt împrăştiaţi pe întreaga planetă. Numai aşa poate fi evaluat conceptul de „Lumea Rusă”. Pilonul lumii ruse, care nu poate fi imaginat altfel, trebuie să fie Rusia. Iar ca acest proiect global să se producă şi să aibă viitor, este nevoie de un nou stimulent de emancipare a metropolei, să aibă loc modernizarea ţării. Un pas important al proiectului constă în realizarea „Strategiei -2020”³³.

În consecinţă, emigraţia rusă a ultimului val nu este percepută ca dispunând de o atitudine negativă faţă de regimul din Rusia şi nu tinde să se poziţioneze ca reprezentantă a „Patriei pe care au pierdut-o”. Diasporele ruse nu sunt văzute ca fiind bine sudate organizaţional şi influente, dar care au un scop aparte. Diasporele clasice reprezintă o comunitate de oameni care au o singură origine etnică, care locuiesc în afara patriei lor istorice şi care au ca scop conservarea tradiţiilor lor culturale şi lingvistice. Diasporele îndeplinesc un dublu rol: pe de-o parte, ele sunt chemate să unifice pe cei care s-au stabilit în alte teritorii, să-i sprijine să-şi păstreze identitatea, şi, totodată, să contribuie la integrarea lor în societatea adoptivă. Diasporele ruse trebuie să fie examinate atât ca având un rol de conservare a identităţii şi integrării, dar şi ca instrumente importante economice, politice, culturale, care pot influenţa ţara de adopţie.

Impactul strategilor politici

În ultima perioadă apar din ce în ce mai multe articole în mass-media occidentală şi ex-sovietică, care semnalează faptul că centrele de reflexie strategică a Kremlinului cheltuie milioane de dolari ca să menţină sau să-şi creeze o puternică reţea de lobby în Occident³⁴. În consecinţă sunt angajaţi jurnalişti, politicieni şi experţi care asigură sprijin Moscovei în acţiunile ei, inclusiv atunci când vrea să producă confuzie în Occident atunci când agresează statele din spaţiul postsovietic şi să-i permită ca acesta să-şi continue politica agresivă şi de încălcare a normelor dreptului internaţional. Acţiunile aliaţilor politici ai Rusiei sunt suplimentate de lobbyiştii oficiali. Numai anul trecut Rusia a avut costuri de 400 milioane de dolari americani, pentru materiale promoţionale în mass-media. Actualmente, aliaţi ai Rusiei în Europa sunt cei din dreapta naţionalistă. Ei promovează cel mai înverşunat interesele naţionale ale Kremlinului. Mai puţin stânga europeană. Această teză este confirmată de numărul de voturi acordat în cadrul Parlamentului European în chestiunea ratificării Acordului de asociere a Ucrainei la UE. Împotriva acordului s-au pronunţat o treime din europarlamentarii francezi (din totalul de 74), o treime din 73 de britanici şi circa jumătate din greci (în total sunt 21 de europarla-mentari). Totodată, majoritatea celora care au spus NU integrării europene Kievului au fost reprezentanţii forţelor de extremă stânga şi a forţelor de dreapta. Anume 46 de persoane intră în fracţiunea Stângii Unificate din Europa, iar 24 în grupul Europa pentru libertate şi o democraţie directă. Încă 50 de adversari ai Ucrainei sunt naţionaliştii ai extremei de dreapta şi euroscepticii, care nu sunt afiliaţi la fracţiuni politice. Naţionaliştii au devenit o resursă inestimabilă a Kremlinului. Cele mai multe grupări naţionaliste se regăsesc ca aliaţi ai Kremlinului: de la Liga Nordului din Italia, Frontul naţional francez (lider Marin Le Pen), Jobbick, formaţiunile marginale neonaziste din Germania, etc.

Rusia a desfăşurat în ultima perioadă o amplă campanie de susţinere a intereselor sale peste hotare³⁵, bazată pe exportul de resurse energetice, paradisuri fiscale, investiţii în economiile din statele europene, inclusiv prin integrarea elitelor europene în reţele economice şi financiare transfrontaliere³⁶. Spre exemplu, pentru activitatea de lobby din anii 2013-2014 importanta companie americană Ketchum³⁷ a obţinut din partea Rusiei şi a Gazpromului circa 8 milioane de dolari americani. Compania desfăşoară acţiuni de lobby şi promovează interesele Rusiei şi în Europa, colaborând în acest scop şi cu agenţia britanică de relaţii cu publicul Portland Communication şi cu GPlus Europe din Bruxelles.

Tabel 1. Geografia activităţii strategilor politici ruşi

Ţară Numărul % 
strategilor politici strategilor politici

Ucraina 24 80,0

Kazahstan 19 63,3

Moldova 9 30,3

Georgia 6 20,0

Letonia 4 13,3

Kîrghîzstan 4 13,3

Bielorusia 3 10,0

Lituania 3 10,0

Mongolia 3 10,0

Tadjikistan 3 10,0

Armenia 2 6,7

Marea Britanie 2 6,7

Germania 2 6,7

SUA 2 6,7

Turkmenistan 2 6,7

Uzbekistan 2 6,7

Cehia 2 6,7

Azerbaidjan 1 3,3

Brazilia 1 3,3

Venezuela 1 3,3

Spania 1 3,3

Italia 1 3,3

Columbia 1 3,3

Polonia 1 3,3

Suedia 1 3,3

Estonia 1 3,3

Coreea de Sud 1 3,3

Sursa: www.stratagema.org

După cum reiese din tabel, cele mai populare ţări în care activează specialiştii ruşi sunt două din Comunitatea Statelor Independente – Ucraina şi Kazahstan (80,0 şi 63,3% dintre strategii politici care au activat în aceste ţări). Un loc important în aritmetica strategilor politici ruşi o deţine şi Republica Moldova (30,3%).

Poziţiile avansate a acestor ţări, în geografia preocupărilor strategilor ruşi, pot fi explicate de proximitatea Rusiei, de sistemele politice şi regulile electorale asemănătoare, de existenţa unor relaţii speciale pe care şi le-au cultivat politicienii din aceste ţări cu strategii politici sau statul rus. Paradoxal, dar Belarusul, care a format o uniune specială cu Federaţia Rusă nu dispune de un interes strategic pentru laboratoarele politice de proiecţie strategică. Pe de altă parte, strategii ruşi sunt implicaţi şi în Uniunea Europeană (Italia, Germania, Marea Britania, Cehia, Spania, Polonia), în SUA, în America Latină (Columbia, Venezuela, Brazilia) şi în Coreea de Sud. Este adevărat că nu au fost luaţi în calcul majoritatea strategilor politici ruşi care acţionează în exterior. Expertizele de monitorizare ale diverselor servicii de intelligence care evaluează starea în care se află statul inamicului sunt focalizate pe şase indicatori – PMESII: politic, militar, economic, social, informaţional, infrastructural.

Gama de resurse de influenţare în Occident a clasei politice de guver-nământ în Occident este destul de extinsă: cooptarea reprezentanţilor Occidentului în propriile „reţelele structurale”; jocul pe contradicţiile care se exprimă între ţările occidentale; tactica spaimei; imitarea şi utilizarea „dublelor standarde” occidentale ca justificare atunci când sunt aplicate „dublelor standarde” ale Rusiei³⁸.

În loc de concluzii

Rusia tinde astăzi să-şi menţină influenţa în spaţiul postsovietic şi se ciocneşte de interesele celor mai importante puteri mondiale: Uniunea Europeană şi SUA la vest, Turcia, Iran şi China la est. În mod indirect sunt implicate şi state precum Pakistanul sau India. După prăbuşirea URSS-ului spaţiu postsovietic a devenit o zonă a conflictelor în care se regăsesc cei mai importanţi actori ai lumii. Unii strategi ruşi³⁹ decodificând concepţiile de securitate naţională, strategiile şi doctrinele Occidentului consideră că Rusia este într-un război sistemic, în care au loc operaţiuni secrete (războaie geotectonice, climaterice, tehnotronice, bioenergetice, cibernetice, ecologice, alimentare, psihotronice) şi speciale (aculturaţia, revoluţii colorate, sexiste, etc.), agresiuni asimetrice, care au ca scop subminarea potenţialului integrat al Federaţiei Ruse, destructurarea potenţialului demografic, de reproducere a populaţiei, agresiuni financiare şi economice, psihice, morale, ideologice, culturale şi ştiinţifice. Pe de altă parte, aceste agresiuni sunt coroborate cu situaţiile de instabilitate în care se află statele independente din fostul spaţiu postsovietic. Toate aceste state au frontiere care sunt disputate de vecini sau sunt zone de conflict etnic şi religios. Rusia încă este foarte slabă politic ca să închidă acest spaţiu pentru alte forţe externe, consideră marea parte din politologii ruşi, dar şi extrem de săracă ca să exploreze resursele Eurasiei de una singură. Dacă geopolitica URSS-ului în Eurasia era motivată de spiritul expansionist şi motivată să avanseze geostrategic, atunci geopolitica Rusiei postsovietice posedă un caracter de apărare. Aici excludem spaţiul postsovietic, care este considerat vital pentru Rusia.

Fiodor Lukyanov, redactorul şef al revistei „Rusia în politica globală” în articolul său „Înapoi în Komintern ca un nou Război Rece” consideră că:

– Rusia va fi nevoită să mizeze nu doar pe antiamericanism, ci pe negarea designului economiei globale, să formuleze o altă viziune a ordinii mondiale.

– Relaţiile ruso-americane au intrat într-o nouă etapă a Războiului Rece. Washingtonul percepe Moscova ca pe o forţă care deranjează sistemul internaţional pe care SUA îl consideră corect. Şi această forţă trebuie descurajată şi să nu pună la dubii ordinea valorică. Anexarea Crimeei la Rusia a fost un prag, după care nu poate exista concesiune fără să nu existe şi un risc a prăbuşirii construcţiei întregului sistem politic.

– Noul antagonism se distinge printr-o lipsă a unei baze ideologice care a existat altădată, e o competiţie exclusiv geopolitică.

– SUA limitează capabilităţile Rusiei, iar Rusia opune rezistenţă, aplicând injecţii de întâmpinare, spre exemplu în Orientul Mijlociu. Inevitabil confruntarea va avea şi un caracter ideologic. SUA a pus în mişcare toate resursele sale de gestionar al întregului sistem economic. Şi Rusia va trebui să mizeze nu doar pe antiamericanism, ci pe anti globalism sau alterglobalism, refuzând designul economiei globale actuale în favoarea celorlalte opţiuni.

Cercetătorii Irina Busâghina şi Mihail Filippov⁴⁰, vorbind despre nevoia de reformare democratică a societăţii ruse, afirmă că o formulă alternativă o reprezintă izolarea ţării care se poate transforma într-un fel de cetate impene-trabilă. Trebuie să subliniem faptul că ideea de izolare este una permanentă, se abate asupra Rusiei în diverse perioade istorice. Adepţii acestei idei consideră că este realizabilă datorită factorilor geografici (un imens teritoriu, acces către nord estul Eurasiei, excesul de resurse), dar şi din punct de vedere istoric (s-a reuşit construirea socialismului într-o anume ţară). Proiectul izolaţionist presupune o amplă activitate reformatoare. Acesta ar fi un proiect de modernizare a Rusiei ca răspuns la procesele globalizării. Evident, adepţii izolaţionismului nu au luat în calcul implicaţiile Rusiei în procesele mondiale şi că aceasta, în cazul în care adoptă modelul izolaţionist, trebuie să abandoneze sistemul mondial. Dar asta reprezintă renunţarea la imagine, la prestigiu şi la un statut special de ţară implicată în problemele globale. Indubitabil, resursa de dezvoltare a unui asemenea model se leagă de propriile capabilităţi şi pe concentrare specială atunci când se doreşte să fie reglementate problemele din societate. Proiectul geopolitic izolaţionist dispune de rădăcini adânci în Rusia şi de o viziune specială asupra lumii, mai ales datorită componentei sale religioase. Vorbim despre Rusia ca Imperiu şi nicidecum despre un stat democratic. Teza proiectului izolaţionist reclamă Rusia ca un „organism viu”, cu o misiune ancestrală şi care are un rol unic în lume, inclusiv să salveze popoare şi să decidă destinul acestora. În relaţie cu lumea externă, Rusia este sortită să fie pururi singură, lipsită de prieteni în lume. În loc de prieteni, ea va avea inamici declaraţi şi răuvoitori. „Rusia din vechime a fost un organism veşnic obligat să se apere”⁴¹, ar fi explicat geopoliticianul eurasianist I. Iliyan. „Rusia iese din organizaţiile internaţionale, inclusiv din ONU şi desfăşoară o politică de ”abandonare a relaţiilor”, fără să se implice în una din problemele cheie de agenda comunităţii internaţionale. Excepţia o constituie spaţiul imperiului: fostul teritoriu al URSS-ului prin puterea de atracţie a Rusiei, care aplică o politică de modernizare prin izolaţionism. În fapt se realizează proiectul neoeurasianist, care îşi justifică existenţa pe diversitatea şi diferenţele care există între civilizaţii. Rusia devine ultimul bastion al creştinismului. Cele trei ideologeme ale „cetăţii Rusia” sunt: naţionalismul rus ca fobie faţă de inamicul intern, în primul rând faţă de alte grupuri etnice, mai ales faţă de imigranţi; tradiţionalismul ca fobie faţă de tot ce este nou şi apare din exterior şi patriotismul ca şi fobie ce se exprimă la adresa inamicului extern. Adepţii izolării Rusiei sunt convinşi că realizând acest proiect vor reuşi să remedieze câteva probleme cheie. Mai întâi de toate vor crea un stat puternic şi funcţional pe teritoriul Rusiei, motivat să-şi urmărească interesele sale naţionale autentice. Mai apoi, mult mai activ va funcţiona capitalul rus, care va asigura creşterea economică a propriei ţări, nu a unei ţări străine. Totodată, priorităţile dezvoltării teritoriale vor fi orientate în est, în Ural, Siberia şi Orientul Extrem. În context, izolarea şi noua ideologie va facilita reglementarea problemei identităţii, formulând o idee naţională reală şi în baza căreia vor putea fi mobilizate masele ca să înfăptuiască acte de curaj sau se consideră că nici un proiect de modernizare nu poate propune o abordare eminamente bazată pe ideea naţională. Atractivitatea acestui proiect este una simplă, pentru că are o componentă determinată, iar puterea este focalizată exclusiv pe problemele ţării, nicidecum pe cele din exterior. (Neo)eura-sianismul este chemat să fie acea bază a proiectului izolaţionist al Rusiei. Proiectul „cetatea Rusia” ca şi ideea izolării reprezintă o idee geografică şi geopolitică, are aceleaşi rădăcini ca şi concepţia (neo)eurasianismului.

Ilustrul strateg militar Clausewitz afirma că statul care îşi consumă forţele până la epuizare, determină ca politica sa să fie nefuncţională. Dacă Kremlinul va dori să edifice proiectul izolării „Cetatea Rusia” atunci cât şi ce-l va costa într-o lume globală? Până la urmă, după ce a renunţat la comunism, ce vrea Rusia actuală să propună lumii?

Note bibliografice:

1. Vasile Simileanu, Conflicte asimetrice, Bucureşti: Top Forum, 2011;

2. Vasile Puşcaş, Relaţii internaţionale contemporane, editura Sincron, 1999

3. Лиддел Гарт сэр Бэзил Генри, Стратегия непрямых действий, ACT, 2010// Liddell Hart B.H., Strategia acţiunilor asimetrice, Act, 2010

4. Белковский С., Империя Владимира Путина, М.: Алгоритм, 2008. Байнев, В.Ф., Тезисы о национальной безопасности Беларуси, России, Украины: мировоз-зренческий аспект, Новая экономика. – 2011. – №1. – С. 4-8.

5. Михаил Троицкий, Самуэль Чарап, Российско-американские отношения на постсоветском пространстве. Как преодолеть игру с нулевой суммой? Доклады Рабочей группы по будущему российско-американских отношений, Выпуск 1, Сентябрь 2011 г., WORKING GROUP ON THE FUTURE OF U.S.- RUSSIA RELATIONS, www.us-russiafuture.org

6. Richard J. Krickus, RUSSIA AFTER PUTIN, Strategic Studies Institute and U.S. Army War College Press, May 2014, http://www.StrategicStudiesInstitute.army.mil/

7. Кузык Б.Н., Яковец Ю.В., Россия – 2050: стратегия инновационного прорыва. М.: 2004.

8. Кобузан В., Русские в мире, М.: 1996.

9. Гавров С.Н., Модернизация России: постимперский транзит: Монография, М.: МГУДТ, 2010

10. И.А.Петровой, Россия в мировой цивилизации. Хрестоматия, Москва – Волгоград. – 2003

11. Кучерявый М.М. Военная безопасность России. Монография. Екатеринбург: Изд. Урал. ун-та, 2010.

12. Зеленков, М. Ю., Теоретико-методологические проблемы теории национальной безопасности Российской Федерации : монография, М. : Юридический институт МИИТа, 2013

13. Жукова, Ольга Анатольевна, На пути к Русской Европе : Интеллектуалы в борьбе за свободу и культуру в России, Москва : Фонд «Либеральная Миссия», 2013.

14. Шевцова Л., Одинокая держава: Почему Россия не стала Западом и почему России трудно с Западом, Моск. Центр Карнеги. – М.: Российская политическая энциклопедия (РОССПЭН), 2010.

15. Ирина Бусыгина, Михаил Филиппов, Политическая модернизация государства в России: необходимость, направления, издержки, риски, Москва, Фонд «Либеральная миссия», 2012.

16. Ильин И.А. Россия есть живой организм // Русская идея. М. : Республика, 1992.

17. А. В. Петров, Страны постсоветского пространства : учеб.-метод.пособие, Иркутск : Изд-во ИГУ, 2012

18. Станислав Белковский, Бизнес Владимира Путина: Алгоритм; Москва; 2014

19. Константин Полторанин, Алексей Челноков, Этническая катастрофа. Россия без русских? :Эксмо; Москва; 2014

20. Г. В. Голосов., «Демократия в России: инструкция по сборке», Серия «Цивилизация», БХВ-Петербург; Санкт-Петербург; 2012

21. В. Я. Гельман, «Из огня да в полымя: российская политика после СССР», БХВ-Петербург; Санкт-Петербург; 2013

22. Л. М. Гохберг, С. А., Зайченко, Г. А. Китова, Т. Е. Кузнецова, Научная политика: глобальный контекст и российская практика, Высшая школа экономики; Москва; 2011

23. А. А. Кокошин, Политико-военные и военно-стратегические проблемы национальной безопасности России и международной безопасности, Нац. исслед. ун-т «Высшая школа экономики»; МЕУ им. М. В. Ломоносова: Высшая школа экономики; Москва; 2013

24. Форд, Эрик. Путин-Крымский. Что дальше?, Серия «Проект «Путин» Алгоритм; Москва; 2014;

25. Щербаков А., Русская политическая эмиграция. От Курбского до Березовского, ОЛМА Медиа

26. Групп; Москва; 2012;

27. Генри Киссинджер, Понять Путина. Политика здравого смысла, Алгоритм; Москва, 2014;

28. Татьяна Чеснокова, Путин после майдана. Психология осажденной крепости, Алгоритм, Москва, 2014;

29. Сергей Кара-Мурза, Русский путь. Вектор, программа, враги, Алгоритм; Москва, 2014;

30. С.П. Перегудов, А.И. Уткин, С.С. Костяев, Лоббизм российского бизнеса в США и ЕС: эволюция и перспективы, РОССИЙСКАЯ АКАДЕМИЯ НАУК – Институт Соединенных Штатов Америки и Канады, Москва, 2009;

31. Репко С.И. Национальная безопасность. – М.: Академия геополитики, 2012

32. Vladimir Petrovskii, De la Imperiu către lumea deschisă//Ot Imperii -k otrâtomu miru, Moskva, Rossiskaya Politologhiceskaya Enţiklopediya, 2007

33. Стратегия-2020: Новая модель роста – новая социальная политика. Итоговый доклад о результатах экспертной работы по актуальным проблемам социально-экономической стратегии России на период до 2020 года. Книга 1./ Книга 2; под научн. ред. В.А. Мау, Я.И. Кузьминова. – М.: Издательский дом «Дело» РАНХиГС, 2013.

34. Доклад: Этно-территориальные конфликты в пост советском пространстве, ЕВРОПЕЙСКАЯ КОНТАКТНАЯ ЗОНА: 2000/EUROPEAN CONTACT ZONE: 2000, Санкт-Петербург, 2000

35. Constituţia Federaţiei Ruse, http://constitution.kremlin.ru

36. Стратегия национальной безопасности Российской Федерации до 2020 года. www.kremlin.ru;
    Военная доктрина Российской Федерации. www.kremlin.ru.

37. Лукин А., Внешняя политика: от постсоветской к российской. Уроки конфликта с Грузией, Россия в глобальной политике, ноябрь – декабрь 2006 г. № 6, http://www.globalaffaires.ru

38. Bhen JUDAH, The End of Vladimir Putin:Could the War in Ukraine bring down the Kremlin, 21 july 2014, PoliticoMagazine: www.politico.com/magazine/story/2014/07/the-end-of-vladimir-putin-109604.html.VDhbpDtEU6F

39. Журнал Личной, Национальной и Коллективной Безопасности «БЕЗОПАСНОСТЬ ЕВРАЗИИ», № 3-2008, июль-сентябрь «Фонд поддержки исследования проблем «БЕЗОПАСНОСТЬ ЕВРАЗИИ», МОСКВА

40. Агенты Кремля: РФ тратит миллионы, чтобы создать мощную сеть лоббистов на Западе, журнал Новое Время, №21, 3 октября 2014 года

41. Site-urile principalelor partide din Federaţia Rusă:

42. www.edinros.ru, http://er.ru/

43. www.ldpr.ru

44. www.kprf.ru

45. www.spravedlivo.ru