Prof. univ. dr. Anna Eva BUDURA *

ASPECTE GEOPOLITICE ŞI CULTURALE

În partea estică a continentului nostru eurasiatic, poporul agricol, sedentar huaxia, cel chinez, în confruntare cu neamurile rămase nomade, a creat, de-a lungul mileniilor, un centru de cultură al civilizaţiei umane, care şi-a menţinut vigoarea până în zilele noastre.

Spaţiul civilizaţiei huaxia a devenit centru de emanaţie culturală pe măsura închegării naţiunii chineze, formării, începând din sec. XVI î.e.n., a organizării sale statale, elaborării legilor, riturilor ce-l guvernează, şi, pe această bază, a propriei sale culturi cu trăsături caracteristice distincte. În acest proces, se conturează normele în ce priveşte relaţiile cu seminţiile din jurul său, în mare parte nomade. Aceste norme puneau pe primul plan promovarea înţelegerilor, cumpărarea liniştii şi păcii, recurgându-se, în acest scop, la toate mijloacele materiale disponibile; s-a instituit un sistem de relaţii care impunea respectarea păcii şi liniştii la fruntariile imperiului chinez; s-au ridicat ziduri în calea năvălitorilor şi, doar în cazuri extreme, s-a recurs la folosirea armelor. Aceste norme vor rămâne ca elemente permanente ale gândirii politicii externe ale statului chinez, de-a lungul întregii existenţe a naţiunii chineze aşa cum le găsim sintetizate în gândirea confucianistă.

CARE SUNT ACESTE TRĂSĂTURI?

Cultura chineză se bizuie pe valori etice.

Cultura chineză era înrădăcinată timp de milenii într-o economie agrară, cu precădere în cea mică ţărănească de tip feudal. În ce priveşte structura socială, structura sistemului patriarhal de clan a servit drept legătură esenţială pentru menţinerea ordinii de-a lungul întregii istorii a naţiunii chineze, în care autocraţia a durat peste 2.000 de ani. În acest context, etica bazată pe sistemul patriarhal de clan a fost promovată şi respectată în toate domeniile vieţii din interiorul statului chinez, dar şi în relaţiile cu alte neamuri şi popoare din vecinătatea imediată sau aflate în zone mai îndepărtate de China.

Accentuarea eticii, ca trăsătură distinctă a culturii chineze, a luat naştere în timpul vieţii lui Confucius. El a fost acela care a inclus ca precepte de bază ale învăţăturii sale, drept principii morale majore, ren (mărinimie, generozitate, bunătate sufletească, milostenie) şi yi (în sensul de a fi drept în opoziţie cu interesele personale, mărinimia în opoziţie cu cruzimea), precum şi credinţa şi loialitatea în relaţiile umane, în general.

Aceste două principii majore au fost larg propovăduite şi inoculate populaţiei chineze de-a lungul mileniilor şi sunt prezente până în zilele noastre în mentalul fiecărui chinez. Cei care studiază istoria relaţiilor Chinei cu alte popoare le va regăsi în deciziile şi acţiunile statului chinez adoptate de-a lungul istoriei.

Cele două principii morale majore ren şi yi ale confucianismului, alături de moderaţie, au avut menirea de a atinge marele deziderat al ARMONIEI generale în lumea subcerească. Armonia a constituit cel mai înalt principiu în reglementarea relaţiilor umane dintre suveran şi supus, dintre părinte şi fiu, cât şi dintre grupuri etnice şi naţiuni. În ce priveşte relaţiile Chinei cu diferite grupuri etnice şi naţiuni, scopul principal l-a constituit atingerea armoniei şi nu cucerirea (armonia atinsă deseori prin alianţe sau căsătorii interetnice, solii, cadouri etc). Conform acestei gândiri confucianiste, „popoarele departe de fruntariile imperiului trebuie tratate cu gentileţe”, oferindu-le mijloace pentru a-şi ridica perceperea modului de guvernare; ele trebuie tratate cu generozitate, „oferindu-le mult şi pretinzându-le puţin”, excluzându-se orice spoliere de bunurile lor.

Cultura chineză dispune de o mare abilitate de a asimila alte culturi, cucerirea militară nu ducea niciodată la dispariţia sau la întreruperea culturii chineze, ci la conversiunea sau asimilarea culturală a cuceritorului şi la progresul acestuia.

În contactele şi schimburile cu culturile altor ţări, cultura chineză, în timp ce absorbea şi asimila elementele esenţiale ale acestora, a reuşit să-şi menţină caracteristicile sale specifice, rămânând distinctă şi intactă de-a lungul mileniilor, îmbogăţită de elementele culturale asimilate de la acestea.

Dacă aruncăm o privire asupra istoriei Chinei, putem constata că ea nu a fost o ţară izolată. Zidul cel Mare a fost un mijloc de apărare şi în niciun caz o manifestare a dorinţei sale de a se izola. De-a lungul istoriei sale, China primea cu bucurie orice informaţie şi dăruia cu generozitate din cuceririle sale ştiinţifice, culturale. China dispunea de cunoştinţe bogate despre lumea de afară, cunoştinţe cu grijă consemnate în cronicile fiecărei dinastii.

Vă invit la o scurtă incursiune în istoria Chinei pentru a vedea modul cum aceste principii ale confucianismului au fost aplicate de-a lungul secolelor, pe măsura închegării neamului huaxia – chinez, a formării, începând din secolul al XVI-lea î.e.n., a organizării sale statale, elaborării legilor şi riturilor ce-l guvernează şi, pe această bază, a propriei ei culturi. În acest proces se conturează normele în ce priveşte relaţiile cu seminţiile din jurul său, în mare parte nomade. Aceste norme puneau pe primul plan promovarea înţelegerilor, cumpărarea liniştii şi păcii, recurgându-se în acest scop la toate mijloacele materiale disponibile; s-a instituit un sistem de relaţii, care impunea respectarea păcii şi liniştii la fruntariile dinastiei Shang (1600-1046 î.e.n.). În timpul acestei dinastii, găsim primele însemnări cu privire la existenţa instituţiei bin (semnificând a ospăta, a cinsti pe cineva), în frunte cu un înalt demnitar şi încadrat cu maeştrii de ceremonie şi traducători. Aceasta se ocupa atât de treburile legate de relaţiile externe ale statului, cât şi de administrarea relaţiilor cu diferite seminţii şi neamuri care trăiau în interiorul teritoriului controlat de dinastia Shang. Ulterior, odată cu evoluţia societăţii şi lărgirea contactelor cu alte state, importanţa acestui sector de activitate al statului creşte, iar, în spiritul acestor norme, în cadrul activităţii diplomatice un rol important vor avea soliile şi solii, diplomaţii şi călătorii.

După realizarea, în anul 221 î.e.n., a actului istoric de creare a primului stat autocratic centralizat al Chinei, în politica externă s-au îmbinat mijloacele militare de mare anvergură cu cele paşnice. Astfel, după mari campanii militare împotriva xiongnu(presupuşii strămoşi ai hunilor) din nord şi neamul yue din sud, primul împărat ctitor al dinastiei Qin, Qin Shihuang a conceput un sistem de apărare al noului stat centralizat. Simbolul concepţiei sale defensive a fost Marele Zid, a cărui construire a ordonat-o în anul 214 î.e.n.. Acesta s-a realizat prin legarea zidurilor de apărare ale fostelor state Qin, Zhao şi Yan şi extinderea acestora, spre răsărit, până la provincia Liaodong, iar, spre vest, până la provincia Gansu, pe o lungime de 10.000 li (5.000 km). Măreaţa construcţie, rod al muncii şi sacrificiilor a peste o jumătate de milion de oameni, restaurată, lărgită şi adaptată la nevoile fiecărei epoci istorice, a rămas un simbol al unităţii şi forţei naţiunii chineze, al luptei sale pentru supravieţuire şi al dorinţei sale de a desfăşura o muncă paşnică şi creatoare.

Concomitent, împăratul a lansat acţiuni conştiente pentru afirmarea statului centralizat huaxia ca centru de emanaţie culturală dincolo de fruntariile imperiului său. În 210 î.e.n., a supravegheat personal plecarea unei flote de jonci oceanice, ce avea la bord 3.000 de tineri şi tinere, purtători ai civilizaţiei chineze, unelte şi produse agricole şi meşteşugăreşti ale imperiului Qin. Comanda flotei a încredinţat-o lui Xu Fu, o personalitate cu vaste cunoştinţe şi versat în ştiinţa navigaţiei. Flota a navigat spre sudul peninsulei coreene, apoi spre insulele nipone. Xu Fu a rămas în însemnări istorice şi în memoria popoarelor chinez, coreean şi japonez, ca un mesager venerat al civilizaţiei chineze, ca un deschizător de drumuri în relaţiile lor de prietenie, a diseminării realizărilor spiritualităţii şi vieţii materiale chineze. Lui i se atribuie introducerea în Coreea şi Japonia a cultivării orezului, a artei olăritului, a ţesăturilor, a cunoştinţelor de medicină, fiind venerat ca zeul protector al agriculturii, al pescuitului, al ţesătorilor, al navigaţiei şi al medicinii. Memoria lui este păstrată în temple şi monumente ce marchează locul unde a debarcat în Japonia şi unde se află mormântul său.

În secolele ce au urmat, în condiţiile înfloririi imperiului dinastiei Han (206 î.e.n.- 220 e.n.), statul chinez în relaţiile sale cu popoarele nomade a adoptat o politică externă ce îmbina mijloacele militare cu cele paşnice. În ce priveşte neamurile xiongnudin nord şi nanyue din sud, a adoptat o politică fermă şi a folosit mijloace militare pentru a le îndepărta de regiunile de graniţă a Chinei sau a le supune puterii centrale. Concomitent a conceput o serie de măsuri pe plan diplomatic în vederea încheierii unor alianţe, cât mai largi împotriva xiongnu, care împiedicau stabilirea de contacte comerciale şi culturale cu popoarele din Apusul Îndepărtat.

În acest scop, în anul 138 î.e.n. a trimis o solie formată din o sută de voluntari, în fruntea căreia l-a numit pe Zhang Qian, un demnitar ce întrunea inteligenţa intelectualului şi vitejia militarului. După ani petrecuţi în zonele locuite de yuezhi, wusuni şi alte popoare, s-a întors în capitală, Chang’an, cu informaţii bogate despre aşezarea geografică a diferitelor ţări, obiceiurile popoarelor ce le locuiau, despre produsele lor specifice, traseele de comunicaţii cu alte ţări. Informaţiile culese de Zhang Qian, ajuns la periferia lumii elene creată în urma cuceririlor lui Alexandru cel Mare, au lărgit aria de cunoştinţe geografice ale dinastiei Han, au oferit date despre acţiuni diplomatice în vederea realizării politicii sale de alianţe, pentru găsirea unor căi de comunicaţii spre sudul şi vestul continentului eurasiatic ferite de incursiunile xiongnu. Ca urmare, împăratul dinastiei Han a conceput o serie de măsuri pe plan diplomatic în vederea unor alianţe, cât mai largi împotriva xiongnu, care împiedicau stabilirea de contacte comerciale şi culturale cu popoarele din Apusul Îndepărtat, precum şi spre India şi Bactria (în sud-vestul Afganistanului de azi). În anul 119 î.e.n., o nouă solie, compusă din 300 de persoane, în frunte cu Zhang Qian, purcede cu daruri bogate spre Apusul Îndepărtat.

Începând din anul 97, solia condusă de Gan Yin parcurge cel mai lung drum străbătut vreodată de o solie chineză, ajungând probabil până la coastele Mării Mediterane, poate chiar ale Mării Negre. El a adus o contribuţie însemnată la cunoaşterea de către China a Apusului Îndepărtat şi la deschiderea unor noi căi pentru stabilirea unor contacte mai largi. Ca urmare, cronicile consemnează sosirea, în anul 100, a unei solii din „ţările Doule şi Mengqi, ţări foarte îndepărtate şi necunoscute până atunci” (după unii cercetători chinezi Tracia şi Macedonia), iar în anul 166, a unei solii din Roma.

În aceşti ani de maturizare a naţiunii huaxia chineză, când preceptele filozofiei confucianiste au fost acceptate ca ideologie de stat, s-a definitivat şi sistemul de relaţii chemat să asigure pacea şi liniştea fruntariilor dinastiei Han locuite de neamuri nomade, sistem de relaţii aducătoare de avantaje economice şi, dacă se poate, şi beneficii politice cu ţări şi imperii îndepărtate. Acesta este cunoscut în istoria relaţiilor Chinei cu lumea exterioară sub denumirea chaogong tradus în limbile străine drept sistem tributar de tip chinezesc.

Acest sistem a izvorât din concepţia intelectualităţii chineze, că teritoriul locuit de neamul huaxia chineză constituie un centru de emanaţie a unei civilizaţii înaintate, un punct de atracţie pentru cei dornici de emancipare. În calitate de deţinători ai unor valori materiale şi spirituale inegalabile, atât cantitativ, cât şi calitativ, domnitorii neamului huaxia îşi puteau permite să ceară altor popoare în semn de respect şi relaţii de buna vecinătate doar daruri cu semnificaţii simbolice. Acestui sistem de relaţii i-a servit drept bază gândirea confucianistă, căreia îi era străină ideea folosirii armelor pentru impunerea supremaţiei. Conform acestei ideologii, scopul principal urmărit în relaţiile cu alte grupuri etnice şi naţiuni îl constituie atingerea armoniei şi nu cucerirea. Suveranii chinezi educaţi în spiritul confucianismului urmăreau să ajungă la pacea mondială prin întreţinerea unui stat bine guvernat conform eticii şi autoperfecţiunii. Aşa că împăraţii chinezi erau gata să împărtăşească cu alte popoare şi neamuri valorile cu care operau şi de care dispuneau, cerând în schimb linişte şi pace la graniţele imperiului lor.

Înfloritoarea dinastie Han a lăsat în urma sa o civilizaţie bine închegată şi aptă să reziste invaziilor neamurilor nomade şi, chiar mai mult, să-i sinizeze şi să-i facă purtătorii realizărilor culturii huaxia chineză.

Perioada de domnie a dinastiei Tang (618-917) a rămas în istorie ca o perioadă de înflorire a relaţiilor Chinei cu alte state. Însemnările istorice au consemnat numele a 40 de ţări care au trimis solii în capitala imperiului Tang, dintre acestea, de pildă, Arabia figurează, între anii 650-780, cu 30 de ambasade, totodată în Chang’an, a fost marcată prezenţa unor învăţaţi, studenţi, artişti, călugări, comercianţi din 70 de ţări.

Până la instalarea solidă a dinastiei şi refacerea economiei, împăraţii dinastiei Tang au recurs la negocieri cu neamurile nomade, pentru a-i convinge să renunţe la incursiunile păgubitoare şi să accepte relaţiile de vasalitate de tip chinezesc chaogong. O importanţă deosebită s-a acordat atragerii în sfera civilizaţiei huaxia chineză, prin intermediul stabilirii relaţiilor matrimoniale cu conducătorii, a neamurilor turcice, kitană, uigură şi alţii. Între anii 639-822, au fost încheiate 17 asemenea relaţii. Drept rezultat a fost deschis drumul spre vest pentru comerţul cu ţările din Asia Centrală, Persia şi statele arabe. Acest „drum al mătăsii” a devenit principala legătură a imperiului Tang cu lumea de afară, circulat de comercianţii chinezi şi străini, iar Chang’an, punctul de plecare şi de sosire al acestuia, principalul loc de întâlnire a mii de comercianţi sosiţi din toate colţurile lumii, din taigaua siberiană, junglele Indiei, lumea elenă, arabă, persană şi cea niponă. Porturile imperiului erau puncte de plecare ale corăbiilorîncărcate cu produse chinezeşti şi de sosire ale celor încărcate cu produse din Asia de Sud şi Sud-Est, Arabia şi Bizanţ.

În urma contactelor imperiului Tang cu Persia, Bizanţ, dar în special cu Arabia, invenţiile chineze – hârtia, tiparniţa, busola, porţelanul, tehnica de prelucrare a mătăsii, argintului, fierului şi aurului, de forare a fântânilor, au început să fie cunoscute în lumea islamică şi de acolo au fost preluate de ţările occidentale, contribuind la revoluţionalizarea răspândirii cunoştinţelor şi a activităţii productive de acolo.

În timpul dinastiei Tang, un obiectiv important al politicii externe a constituit deschiderea drumului de comunicare cu statele de pe subcontinentul indian şi stabilirea relaţiilor oficiale între China şi aceste state.

În realizarea acestui obiectiv s-a urmărit atragerea regatului neamurilor tibetane (zangzu), unificate de conducătorii clanului Toba, şi îndepărtarea pericolului pe care le reprezentau incursiunile acestuia. În funcţie de starea de spirit a regilor tibetani, curtea imperială Tang a recurs atât la acţiuni militare, cât şi la atragerea lor prin daruri bogate şi înţelegeri matrimoniale la acceptarea sistemului chaogong. Acţiunea cu cea mai mare influenţă istorică în relaţiile cu regatul tibetan al imperiului Tang a fostcăsătoria prinţesei Wen Cheng, în anul 640, cu regele Songtsan Gambo (?-650), eveniment ce poate fi considerat una din cele mai importante solii vreodată trimise de dinastia Tang. Prin persoana acestei prinţese, până în zilele noastre venerată de tibetani, s-au pus bazele unei colaborări politice, economice şi culturale cu locuitorii platoului tibetan, s-a introdus în Tibet budismul şi elementele civilizaţiei chineze şi s-a asigurat libera trecere spre subcontinentul indian.

O contribuţie remarcabilă la realizarea stabilirii legăturilor cu statele subcontinentului indian a adus trimisul Wang Xuance, care a ştiut să îmbine, asemenea lui Zhang Qian şi Ban Chao, abilităţile diplomatului cu cele ale militarului. Cele trei solii conduse de el, în anii 641, 647, 658, au marcat nu numai începutul relaţiilor între China şi India, ci şi stabilirea unor fructuoase schimburi de bunuri spirituale şi materiale între cele două ţări, în cadrul cărora daoismul a pătruns în India, iar budismul a ajuns la înflorire în China; arta sculpturală şi pictura de fresce indiene, cu influenţe uneori vădite elenistice şi iraniene, a ajuns să îmbogăţească patrimoniul artistic al Chinei, iar arta meşteşugarilor chinezi specialişti în producerea ţesăturilor de brocard a contribuit la înflorirea artei meşterilor din India.

Imperiul Tang, ca cel mai mare imperiu unit al acelor vremuri, a exercitat rolul unui important centru de emanaţie a culturii în ţările Asiei de Est şi Sud-est, dintre care Japonia poate fi citat ca cel mai mare beneficiar. Este perioada în care Japonia a preluat toate elementele culturii chineze şi le-a transformat în bunul său naţional, realizând un salt spectaculos în evoluţia sa economică şi spirituală. La realizarea acestui salt au contribuit nu doar miile de mesageri anonimi din China care au traversat marea din varii motive personale sau sociale, dar şi călugării japonezi în căutare de iluminare budistă, învăţaţi conştienţi de valoarea cuceririlor chinezeşti din domeniul spiritual şi material. Cronicile chinezeşti consemnează sosirea primului sol japonez în anul 607, urmat între anii 665-894, în timpul dinastiei Tang, de alţi 19. Aceste solii veneau însoţiţe de o suită numeroasă formată de călugări, învăţăcei, erudiţi, oameni de cultură, cu scopul de a se informa cu privire la cuceririle din toate domeniile dobândite în imperiul chinez. În această perioadă, curtea imperială Tang a trimis trei solii, una cu scopul precis de a rezolva diferendele ivite între cele două ţări în peninsula coreeană şi două de curtoazie care au însoţit solii japonezi la întoarcerea lor acasă. Apogeul schimburilor diplomatice dintre cele două ţări s-a atins între anii 697-758, când în Japonia a existat o mişcare pentru asimilarea culturii chineze.

Un rol major în schimburile culturale şi spirituale dintre China şi Japonia l-a jucat călugărul budist Jianzhen (numele japonez Ganjin) (688-763), propagatorul disciplinei budiste vinaya, un erudit al culturii şi medicinii chineze. Invitat cu insistenţă de către călugării budişti niponi care studiau în imperiul Tang pentru a contribui la ridicarea gradului de disciplină şi trăire spirituală a călugărilor, în anul 754 a ajuns la Nara. Aici a creat centrul de hirotonisire în Templul Todai-ji, fiind venerat drept fondatorul sectei budiste ritsu. Pentru contribuţiile sale la introducerea sculpturii dinastiei Tang, a cunoştinţelor din domeniul medicinei, caligrafiei, picturii, artei culinare, pentru restabilirea ţinutei morale a societăţii şi credincioşilor budişti este până azi venerat în Japonia.

Pe măsura creşterii puterii şi agresivităţii popoarelor nomade din stepele mongole, împăraţii dinastiei Song (960-1279) au căutat să nu creeze stări conflictuale cu acestea şi au renunţat la teritorii, acceptând chiar plata unor tributuri grele, de pildă, statului Liao întemeiat de khitani (916-1125), precum şi imperiului Da Xia creat de tanguţi în nord-vest (115-1227). Ei considerau că o angajare în luptă cu aceste neamuri viguroase ar fi dus, fără îndoială, la distrugerea în quasi totalitate a bunurilor materiale şi culturale ale Chinei (aşa cum s-a întâmplat în regiunea Râului Galben după căderea dinastiei Tang şi se va întâmpla în timpul dominaţiei mongole) şi la decimarea populaţiei. Conducătorii de atunci ai dinastiei Song au ales calea înţelegerilor cu statele create de aceste popoare, într-un proces avansat de sinizare, în care populaţia majoritară a fost han, organizarea statală chineză şi unitatea culturală huaxia practic neschimbată de cuceritori, înţelegând că prin această politică ocrotesc munca paşnică şi creatoare a poporului chinez şi, poate, chiar fiinţa sa naţională. Uimitoarele realizări din timpul celor două dinastii Song – de Nord (960-1122) şi de Sud (112-1279), înregistrate în ciuda pierderilor teritoriale succesive, stau mărturie succesului acestei concepţii în relaţiile cu popoarele din jurul teritoriului huaxia chinez.

Blocarea de către popoarele nomade a contactelor cu lumea eurasiatică pe uscat a determinat curtea imperială Song să se orienteze spre deschiderea şi lărgirea contactelor cu ţările din sud-estul şi sudul Asiei, pe mare. În acest scop, între anii 984 şi 987, au fost trimise acolo, cu daruri bogate, patru solii, care au transmis dorinţa dinastiei Song de a încuraja comercianţii acestor state de a face schimburi de mărfuri, de a prezenta condiţiile favorabile oferite în porturile chineze deschise tranzacţiilor comerciale: acordarea de prime pentru comercianţii străini şi chinezi care plăteau cote mari de impozite, organizarea unor ceremonii, ridicate la nivelul unor ritualuri de stat la care participa şi împăratul, în cadrul cărora se aduceau jertfe şi se rosteau rugăciuni pentru vânt favorabil şi naviga re norocoasă.

Desfăşurării acestei activităţii comerciale pe mare i-au fost create condiţii favorabile şi prin construirea joncilor oceanice, înscriindu-se cel mai important fenomen în istoria navigaţiei omenirii: capacitatea de a realiza anual 3.000 de asemenea ambarcaţiuni înzestrate cu cea mai avansată tehnică de navigaţie (busola, compartimente etanşe, cârma montată pe etambou, derivă mobilă, cabestanuri, velatura pivotantă etc.). Timp de patru secole şi jumătate, ce se întinde de la consolidarea imperiului Song până la perioada de expansiune Ming, China a fost cea mai mare putere maritimă a lumii, flota sa comercială acţionând ca adevărate solii ale dinastiei Song.

Corăbierii chinezi din timpul dinastiei Song, urmând itinerariile deschise în timpul dinastiei Han în sec. II î.e.n. – sec. III e.n., bătute de navigatorii epocii Tang, aşa cum consemnează documentele istorice, au ajuns în Filipine, Indonezia, Malaiezia, Ceylon, India, porturile din Golful Persic şi Peninsula Arabă, în Egipt, Africa de Est şi chiar Marea Mediterană, în peste 50 de ţări. Ei duceau cu ei mărfurile mult căutate ale Chinei: mătase, porţelan, ceai, picturi, tipărituri, medicamente, unelte de producţie. Exportul armelor şi al unor produse din care se putea fabrica armament era strict interzis şi pedepsit. Ei importau parfumuri, medicamente, pietre preţioase, coral, fildeş etc.

Dinastia Yuan, cea mongolă (1280-1368), un exemplu pentru modul cum civilizaţia chineză a ştiut să modeleze ocupantul propriului său teritoriu, impunându-i gândirea sa filosofică, determinându-l să renunţe la metodele sale primitive şi să accepte modul de organizare şi administrare a statului. În această epocă au rămas în istorie numele călugărului daoist Qiu Chuji, care a avut curajul să se prezinte în faţa lui Genghiz şi să-i expună motivele pentru care trebuie să înceteze masacrarea populaţiei Chinei, şi al demnitarului Yelu Qiucai, care a ştiut să stea alături de hanii mongoli şi să-i ajute la reintroducerea gândirii confucianiste şi a sistemului de administrare a ţării folosit până atunci în imperiul chinez.

Cuceririle mongole începute după 1206, care s-au soldat cu pagube materiale şi sacrificii umane imense, privite din perspectiva istorică au adus după sine şi lucruri pozitive. Cel mai important poate fi considerată realizarea, pentru prima oară în istorie, a unei ample reţele de legături şi comunicaţii pe întregul continent eurasiatic, practic de la Marea Galbenă până la Dunăre şi Marea Mediterană. Dominaţia mongolă a adăugat tradiţionalelor „Drumuri ale Mătăsii”, ce trecea prin lanţul de oaze din actuala provincie Xinjiang din China şi al „Drumului mătăsii pe mare”, „drumul stepelor”, care lega încă din neolitic Mongolia de bazinul inferior al Volgăi prin Djungaria şi Kazahstan şi ieşea direct spre câmpiile Europei Orientale.

Capitala imperiului a devenit o metropolă vestită în lumea întreagă, unde se întâlneau toate rasele umane, se vorbeau toate limbile lumii, soseau mărfuri din toate colţurile lumii şi erau respectate şi tolerate toate religiile şi credinţele.

Pe întregul teritoriu de sub ocupaţie mongolă, a fost extinsă instituţia chineză a staţiilor de poştă. Pornind de la capitala imperiului Karakorum, mai târziu Dadu (Beijing-ul de azi), pe această vastă reţea, la 12-13 km. una de alta, se aflau în total 10.000 de staţii, ce dispuneau de 200.000 de cai şi de hanuri, în care se oferea cazare şi hrană trecătorilor, iar garnizoane militare asigurau securitatea călătorilor. Reţeaua staţiilor de poştă a permis circulaţia solilor dinastiei Yuan şi a comercianţilor de toate neamurile nu numai în interiorul imperiului şi în ţările Asiei, ci şi în ţările Europei şi Africii, a permis nu numai popoarelor din Europa să cunoască lumea Orientului, dar şi popoarelor Asiei, în general, şi Chinei, în mod particular, asupra obiceiurilor şi situaţiei popoarelor din Occident şi alte zone ale lumii.

Odată cu marile cuceriri, imperiul mongol a ajuns să se afirme ca o putere de prim rang pe arena politicii mondiale, în capitalele sale soseau solii regilor din Europa, ai papalităţii, şi plecau, spre toate colţurile lumii, soli şi călători. Numele unora, care au lăsat în urma lor descrieri, au rămas în istorie, cei mulţi, însă, au rămas mesagerii anonimi ai civilizaţiei chineze.

Pe lângă aceşti soli şi călători din timpul dinastiei Yuan, care au lăsat posterităţii cunoştinţele şi experienţa lor, trebuie să amintim pe miile de meşteşugari, tehnicieni, ingineri, care odată cu înaintarea armatelor cuceritoare mongole au transmis realizările lor ţărilor de pe continentul eurasiatic. Colonii de meşteşugari chinezi erau stabiliţi în Samarkand, Tabriz, Moscova, Novgorod, în Asia de Sud-Est, Sri Lanka, Birmania, Malabar, în Tomosik – azi Singapore, insulele indoneziene şi ţările din Peninsula Indochineză. Hidrografi chinezi au contribuit la realizarea sistemului de irigaţii din bazinul râurilor Tigru şi Eufrat.

Dominaţia mongolă a favorizat răspândirea invenţiilor şi tehnicilor chineze în imperiile Ilhan şi a Hoardei de Aur, de unde apoi s-au răspândit treptat în ţările europene. Influenţe chineze se pot constata în miniaturile persane, în ceramica, muzica şi arhitectura iraniană şi în apariţia peisajului în pictura maeştrilor europeni ai secolului al XIV-lea.

Această perioadă a favorizat introducerea xilogravurii în Europa, unde a fost primită cu mult entuziasm şi folosită pentru tipărirea unor lucrări mici cu caracter religios. Acestei invenţii i-a urmat în mod firesc transmiterea tehnicii de tipărire cu caractere mobile folosită în China încă din secolul al XI-lea. O altă mare invenţie chineză – armele de foc, care fusese aplicată şi dezvoltată în China la începutul secolului al XIII-lea în timpul luptelor între statele Song, Jin şi mongoli, a început să fie folosită de armatele mongole în Europa, pentru prima oară în anul 1241, la bătălia de la Sajo din Ungaria. Acestea sunt doar câteva din realizările oamenilor de ştiinţă chinezi care au ajuns în tezaurul omenirii. În realitate, numărul acestora este mult mai mare. Lucrarea omului de ştiinţă englez Joseph Needham consacrată ştiinţei chineze a ajuns la 12 volume şi colaboratorii săi continuă cercetările.

Întemeierea dinastiei Ming, (1368-1644), a luminii, marchează un moment important în istoria Chinei. Dinastia a ridicat pe noi culmi realizările civilizaţiei, culturii şi ştiinţei chineze, iar în relaţiile cu lumea exterioară a practicat sistemul chaogong,care punea pe prim plan asigurarea relaţiilor de bună vecinătate şi respect reciproc, schimburile culturale şi comerciale, este epoca de glorie a punerii în practică a „realizării MARII ARMONII în lume”, a concepţiei diplomatice a Imperiului Chinez, a relaţiilor acestuia cu alte state până la estul Africii şi nu numai.

După moartea împăratului ctitor al dinastiei Ming, Zhu Yuanzhang, urmaşul lui, Zhu Di (1403-1425), cu numele anilor de domnie Yongle (Bucuria eternă), a continuat politica sa externă, conferindu-i chiar o viziune mondială. La începutul domniei sale, s-a reuşit normalizarea relaţiilor cu Japonia şi semnarea, în anul 1402, a unei înţelegeri, cunoscută în istorie drept Tratatul Yongle, care prevedea suprimarea pirateriei de către Japonia şi practicarea unui comerţ controlat atât cantitativ, cât şi calitativ, de funcţionarii ambelor ţări. După această realizare diplomatică, în anul 1405, cea mai mare flotă a secolului al XV-lea, formată din peste 200 de ambarcaţiuni, cu 27.000 de oameni la bord, era pregătită pentru realizarea planurilor măreţe ale unui împărat vizionar şi să înscrie în istoria diplomaţiei şi navigaţiei chineze o pagină de referinţă.

Flota care a ridicat ancorele în acel an pleca cu sarcini precise. Dintre acestea cea mai importantă a fost aceea de a restabili şi extinde relaţiile dinastiei Ming cu ţările lumii, începând cu cele din sudul şi sud-estul Asiei, continuând cu cele din Oceanul Indian, din Marea Arabiei şi cele de pe coastele estice ale Africii şi chiar dincolo de aceste zone, extindere care să conducă la lărgirea sferei de influenţă a civilizaţiei chineze, la intensificarea schimburilor comerciale. Nu mai puţin importantă a fost şi sarcina militară de a curăţa Mările Sudului de piraţii chinezi şi de forţele de opoziţie, care împiedicau desfăşurarea navigaţiei în acea zonă. Aceste sarcini au fost încredinţate navigatorului şi diplomatului de excepţie Zheng He. După ce în timpul primei călătorii şi-a îndeplinit sarcinile de ordin militar, în următorii 27 de ani a efectuat alte 6 călătorii. A ancorat în peste 30 de state mari sau mici, începând din Champa (Vietnamul de Sud de azi), Siam (Thailanda de azi), în porturile de pe insulele Java, Sumatra, Borneo, Calimatan, Maluca, Ceylon, în cele de pe coastele estice şi din sudul şi sud-vestul Indiei, Calicut şi Cochin, a trecut Marea Arabiei şi Golful Persic, a ajuns în marile porturi ale Somaliei şi Kenyiei de azi, a traversat Oceanul Indian şi a poposit în insulele Maldive. Pe o stelă lăsată de el într-un templu, se apreciază că numărul ţărilor vizitate de el a fost de 3.000. (N.B. Unii specialişti chinezi opinează că cifra ar putea să se refere la numărul aşezărilor vizitate, alţii că ar putea fi o eroare grafică a celui care a incizat textul pe stelă.).

Conştient de funcţia sa principală de sol al bunăvoinţei şi generozităţii imperiale, ceremonia sosirii în fiecare ţară a fost concepută în aşa fel încât să impresioneze. După ancorarea corăbiilor într-o anumită formaţiune, se începea debarcarea. Coborau marinarii-ostaşi îmbrăcaţi în uniforme strălucitoare, apoi orchestra, mai apoi purtătorii de daruri. În sunetele muzicii, apărea Zheng He, înconjurat de viceamiralii săi. El se apropia de regele sau căpetenia locală, îl saluta şi îşi exprima dorinţa de a prezenta ofrande zeilor protectori ai ţării. După îndeplinirea acestui gest simbolic ce exprima respectul pentru acea ţară, el dădea citire scrisorii împăratului Chinei, în care acesta aducea la cunoştinţa regelui înscăunarea sa şi dorinţa sa de a-l avea printre cei care îi prezintă periodic tribut. După citirea acestui act, Zheng He le înmâna regilor locali darurile suveranului chinez, care constau de obicei din zeci de baloturi de mătăsuri scumpe, zeci de mii de piese de porţelan, bani de argint şi aramă, marcând prin aceasta stabilirea unor relaţii concepute drept tributare. Pentru pecetluirea înţelegerii, Zheng He adresa suveranului invitaţia ca el sau o solie a sa să facă o călătorie pe corăbiile de sub comanda sa la Beijing. Zeci de ţări au răspuns invitaţiei şi corăbiile se întorceau încărcate cu solii acestora şi cu produse locale spre a fi prezentate ca daruri împăratului Chinei şi spre a fi comercializate în porturile Chinei.

Aceste călătorii şi rezultatele lor impresionante au grevat însă foarte mult visteria ţării şi, după moartea împăratului Zhu Di, în anul 1424, acestea au fost suspendate. Au rămas însă în istorie ca o epocă de glorie a navigaţiei şi diplomaţiei chineze.

Cu aceeaşi sarcină de a restabili şi extinde relaţiile dinastiei Ming cu ţările lumii, de a lărgi sferele de influenţă a civilizaţiei chineze şi de a intensifica schimburile comerciale, a plecat, în anul 1413, pe drumul mătăsii, spre vest, solul Chen Cheng. Diplomat versat, bun cunoscător al zonei, a ştiut să trateze toate neamurile cu respect şi cu consideraţie, acceptând obiceiurile locale fără să-şi piardă demnitatea de sol al unei ţări mari. Între 1413 şi 1420, el a făcut 3 călătorii în curtea regelui Shahalu al imperiului Timur. Datorită abilităţilor sale toate cele trei solii s-au încheiat cu succes şi rezultatele obţinute au influenţat în bine situaţia în statele-oază, precum şi relaţiile acestora cu imperiul Ming, ajungându-se la stabilirea de relaţii tributare, chaogong. În timpul celor două decenii ale domniei Yongle, doar din Herat şi Samarkand au sosit la Beijing 20 de solii, iar din statele oază din Asia Centrală câteva zeci. Ca urmare, în acea zona a domnit pacea. Stabilirea staţiilor de poştă de-a lungul acestei rute a făcut ca schimburile comerciale să se intensifice spre binele tuturor. Regiunea de vest – Xiyu a devenit o zonă importantă pentru siguranţa Chinei de Nord-Vest.

În a doua jumătate a domniei dinastiei Ming debutează contactele cu puterile occidentale colonialiste, devenite active după deschiderea orizontului lor de navigatori după primele descoperiri geografice. Pentru cei care cunosc preceptele confucianiste, care au stat la baza concepţiei relaţiilor Chinei cu alte state de-a lungul mileniilor, este uşor să se înţeleagă că în confruntarea cu puterile occidentale, pornite la cucerirea lumii cu aroganţa celui puternic, Imperiul Chinez se afla într-o poziţie defavorabilă, deoarece preceptele de bază ale învăţăturii confucianiste, principiile morale majore – ren (mărinimie, generozitate, bunătate sufletească, milostenie) şi yi (a fi drept în opoziţie cu interesele personale, a fi mărinimos în opoziţie cu cruzimea), precum şi credinţa şi loialitatea în relaţiile umane şi relaţiile interstatale în general, erau incompatibile cu gândirea cuceritorilor colonialişti. În secolul al XIX-lea, China se afla în situaţia de a nu fi pregătită pentru o confruntare cu aceştia. A încercat să folosească principiile sale în relaţiile cu ei, a trecut şi la unele concesii, însă a pierdut mereu. Din 1842, sub ameninţarea tunurilor, a semnat unul după altul peste 100 de tratate inegale, a pierdut ţările vasale, a pierdut jurisdicţia asupra propriilor sale teritorii. Ţara a decăzut în stare de colonie şi semicolonie. Urmează un secol în care China îşi caută calea sa proprie de dezvoltare şi şi-o găseşte. În 1861 se înfiinţează Oficiul de Administrare Generală a Treburilor cu alte State (prima formă a viitorului Minister de Externe), se înfiinţează şcoli de traducători, se trimit misiuni de documentare în ţările lumii, se înfiinţează consulate, ambasade, se trimit primii diplomaţi, primii studenţi la studii în străinătate, se creează instituţii de învăţământ modern, se pun bazele unei noi armate, unei industrii şi unor transporturi modern; aşa se face că astăzi China a ajuns una din marile puteri economice ale lumii, capabilă să-şi impună gândirea sa generoasă şi în relaţiile cu statele lumii…

* Sinolog