În opera politică, Mihai Eminescu (1850-1859) nu a promovat autarhia în viaţa spirituală românească, ci a combătut tendinţele de transformare a spaţiului spiritual – cultural românesc în periferia civilizaţiei occidentale¹. Dacă vom analiza evoluţiile istorice ale spaţiului etnic românesc vom observa că, de cele mai multe ori – chiar şi în prezent – rolul României a fost şi mai este, în unele cazuri şi analize necontestate de către noi, chiar apreciate de unele grupuri de interes – de periferie a Uniunii Europene şi NATO. Aprecierile prezente ale Occidentului nu sunt cele mai plăcute la adresa poporului român, cantonat între clişee şi steguleţe de diferite culori. Exact ca în perioada eminesciană: „s-a lăţit obiceiul de a nu gândi nimic din proprie iniţiativă şi de a ţine ca orbul de gard de cărţi străine care, mai cu seamă în materia mişcătoare şi pretutindeni alta a economiei poporului, nu au decât o valoare relativă care sunt răsărite din reflecţiunea asupra unor stări de lucruri cu totul altele de cum sunt ale noastre”.

Şi în prezent, ceea ce este românesc este perimat şi nu mai este la modă, în condiţiile în care specialiştii români sunt de top pe plan mondial. Această „risipă” de inteligenţă, care dă putere şi vitalitate naţiunii române în cultura globală, nu este pe agenda de urgenţe a factorilor de decizie. Ca şi atunci „fiecare băiet ud după urechi, care-a-nvăţat două buchii la nemţi ori la francezi, fiecare om la noi ce-a venit cu cultură străină se crede îndreptăţit, ba chiar dator de a da lecţiuni poporului şi de a şti toate acelea mai bine decât dânsul”². Bineînţeles, nu putem generaliza! Unii din specialiştii români care lucrează în centre renumite din străinătate nu şi-au uitat originile şi reprezintă, în continuare, o carte de vizită importantă în crearea imaginii României. Aici avem membrii a două think-thank-uri: LSRS şi CESAR. Din rândul acestor tineri minunaţi, sperăm, se vor alege viitorii oameni de impact pentru România. Este necesar să se înţeleagă că orice popor supravieţuieşte prin limbă, religie, cultură, tradiţii şi cutume, iar „importul” unor licenţe străine etnopsihologiei poporului român va crea o prăpastie şi o debusolare a statului naţional.

„Analistul” Eminescu avertiza elita politică românească de faptul că stadiul de barbarie apare la un popor atunci când el imită pe un altul „în manifestaţiuni exterioare de viaţă, fără a fi pătruns în sucul şi sângele culturii străine”.

Bineînţeles că unele abordări s-au schimbat, dar aşa zisele experimente străine – care sunt mult mai uşor de folosit în eşecurile unor strategii neinspirate, promovate de unele cercuri de interese şi promovate de media internă şi externă – cât şi presiunile marilor puteri impuse în diferitele perioade istorice, au marcat definitiv „tiparul” de bază al poporului român. Oscilarea între aliaţi şi inamici nu a fost favorabilă României. Am plătit mult pierderea partenerilor istorici ca urmare a politicii „piciorului în uşă”, care s-a întors împotriva noastră. Dureros este şi faptul că nu am avut în viziune păstrarea relaţiilor cu mai mulţi actori strategici în aceeaşi perioadă, strategie care a fost defavorizantă poporului român.

România – ca bastion al creştinismului şi latinităţii – a fost marginalizată de strategiile occidentale, cum se întâmplă de altfel şi în prezent, contestată de unele „instanţe morale” occidentale sau estice şi pusă în situaţia de a condamna la uitare elementele etnice din afara graniţelor naţionale. Relaţiile cu aceste comunităţi, inclusiv Diaspora, au fost de mică amploare – reprezentând un interes sporit în perioada alegerilor, după care…? -, strategiile finalizate fiind limitate. „Ginta Latină” există pentru unii, România fiind – de multe ori – descalificată de francofona Bulgarie sau Turcie! Este un adevăr care, după Eminescu şi Alecsandri, a fost scos de pe agenda de lucru a guvernanţilor.

În plan geo-cultural se impune realizarea de strategii care să combată comportamentele sesizate de Mihai Eminescu – multe dintre ele la modă şi în prezent – şi care să conserve unicitatea şi indestructibilitatea naţiunii române. Chiar dacă au fost încercări sporadice de a atrage în sfera de influenţă a României comunităţile, prin strategii culturale şi religioase, acestea au funcţionat o scurtă perioadă de timp, deoarece au avut în primul rând un scop politic pe termen scurt şi au servit interesele meschine ale celor care s-au perindat la cârmuirea statului român…

Pentru a stopa exportul de inteligenţă, în plan intern avem nevoie de strategii viabile de atragere a tinerilor specialişti formaţi la marile centre universitare de talie mondială. Din nefericire, mulţi din aceşti tineri nu mai revin în ţară şi, mai grav, nu promovează ţara din care provin, ca urmare a eşecului profesional determinat de birocratism şi favoritism, de cei care au menţinut şi mai menţin încă PCR-ul (pile, cunoştinţe, relaţii) activ.

Rolul culturii este primordial în abordările geopolitice.

Rolul culturii naţionale nu trebuie diminuat în plan global, ci trebuie impus, deoarece orice cultură este unică şi reprezintă o părticică din patrimoniul universal, ce se impune a fi conservată şi lăsată moştenire generaţiilor următoare. Ignorarea culturii unui popor poate avea efecte catastrofale asupra acestuia, experimentele geopolitice ale secolelor de istorie au demonstrat acest lucru. Multe culturi au fost „şterse” din memoria colectivă, în „procesele de cucerire – epurare” de către puterile vremurilor trecute şi actuale. ADN-ul cultural face parte integrantă din amprenta etnopsihologică a unei naţiuni, care se doreşte a fi viabilă. Iată de ce, opera politică a lui Mihai Eminescu este de actualitate, deşi unele curente de gândire şi unii „epigoni” o contestă, nefiind pe gustul unor formatori de opinie din afara ţării, care doresc destructurarea statului naţional, scoaterea religiei din şcoli şi importurile lexicale care au tumefiat şi amputat dulcea limbă română!